Ursul, stârvurile și bomboanele expirate

Imaginea idilică a ursului care trăiește liber în sălbăticia Carpaților are un oarecare contact cu realitatea, dar… nu se știe cât. Cei care au preluat fonduri de vânătoare, încearcă să ademenească urși pe teritoriul controlat de ei, iar asta se poate face prin oferirea de hrană: sunt puse hoituri, macaroane, bomboane expirate șamd. Desigur, hrana este pusă în vecinătatea locului de pândă, a foișorului/ ascunzișului de unde bravul vânător mișelește va ucide ursul care este protejat de lege.

Îmi povestea un coleg care monitorizează niște urși cu colare GPS, că la un urs obișnuit cu hrana pusă de vânători, acel loc de hrănire devine centrul spațiului locuit de el, de la care face perindări mai scurte sau mai lungi, dar se întoarce frecvent și regulat la locul de hrănire. Desigur, a îl ucide din ascunziș pe sărmanul urs momit care va veni să mânânce, nicidecum nu este o mare bravură; pe când altfel, a îl căuta prin munți… nu prea ai șanse de reușită, sau nu ai “eficiență” și te expui riscului să îl rănești iar el să te tranșeze, să îți întindă întestinele pe stânci, să își scoată din cap ideile de brav vânător; timpul costă bani, cine să meargă după urs prin doborâturi de vânt, prin păduri neumblate? Nu e mai ușor să-l momești undeva, apoi să îl execuți ca pe un criminal condamnat la moarte (dar specie protejată de lege scrisă pe hârtie)!

Iunie 2014. Parcurgeam cu mașina un drum forestier destul de neumblat, undeva prin Carpații Meridionali; am simțit un miros puternic, cel pe care îl simți la zoo în preajma urșilor – era destul de evident că mirosul vine de afară, și că trebuie să fie prin preajmă niște dejecții ale căruiva reprezentat al acestei specii; am și remarcat imediat niște urme ale prezenței ursului, de la amprente ale pașilor și ghearelor (urme de labe), grămezi de fecale… dar și cauza pentru care dihania stătea în preajmă: în vecinătatea unui ascunziș de vânătoare, erau aruncate hoituri de animale domestice, intestine, capete cu coarne, bucăți de membre, oase, iar mirosul lor era evident pestilențial; erau și crotalii de plastic de la animale domestice înregimentate în ultra-birocrația din Uniunea Europeană. Foișorul din care se trage asupra ursului momit la hoit era la o distanță de circa 10 metri de acest loc plin de hrană. Ursul protejat sigur nu are nici un fel de șansă de scăpare. Este destul de interesant să te gândești că se face salam de urs, după ce ursul a mâncat toate hoiturile astea (scârbos sau ceva?).

Urși nădiți la mâncare sunt o realitate relativ recentă în peisajele din Carpați. Există relatări din Secuime de pe la sfârșit de secol 19 despre cazuri de momire cu hoituri a unor “urși de sânge” care “făceau pagube” la gospodării umane și turme duse la munte; atrași de oameni care puneau hoituri de cal, vite sau rareori stârvuri de oaie, urșii erau așteptați la pândă în apropiere, de unde erau uciși. Bănuiesc că astfel de abordări existau cam peste tot în zonele unde în Carpați trăiau atât urși cât și crescători de animale. O astfel de intervenție era oarecum de înțeles, ca reacția țăranului de a elimina urșii-problemă, care în principiu puteau să devină o pacoste pentru crescătorii de animale domestice.

Dar de la momirea unui exemplar care producea probleme, până la hrănirea artificială a urșilor din pădure a fost nevoie de o altă motivație: ea a fost dată de dorința de a vâna ca scop în sine, una din preocupările dictatorului Ceaușescu (și eventual a celor de pe la vârfurile nomenclaturii comuniste). Ideea de a hrăni urșii a venit pe la sfârșitul anilor 1960, de la faptul că ei au început să consume mâncare pusă pentru cerbi (hrană concentrată preparată din amestecuri de nutrețuri diferite, de la lucernă la porumb și floarea soarelui șamd). Așadar, prin anii 1970 urșii deja au fost uzual momiți cu porumb, mere, dar și cu concentrate similare celor folosite pentru cerbi, la care se mai adăuga făină de pește și carne. Au devenit răspândite jgheaburi din lemn, un fel de troacă săpată în bucăți de trunchiuri, în care urșii primeau hrana în pădure. Erau nădiți mai ales primăvara și toamna, în două perioade ale anului când se organiza “vânătoare”. Mâncarea era pusă de paznicul de vânătoare la ore fixe, pentru a obișnui urșii să vină în acea perioadă a zilei când se dorea organizarea măcelului. Urșii stăteau ascunși în desișurile din vecinătatea locului de hrănire și așteptau sosirea hranei, ca și cum ar fi fost niște animale domesticite. Hrana concentrată era depozitată la observator, în cutii metalice sau în încăperi de beton, deoarece s-a constatat ușor că urșii au o mare abilitate de a intra în încăperi de bârne care au măcar un geam… și a dijmui mâncarea. La locurile de hrănire se aduceau și hoituri de cai și vite care erau legate cu cabluri de oțel de arbori, stâlpi de metal și mai apoi de „porțile” metalice instalate în preajma observatoarelor. În multe locuri au fost instalate niște țevi de metal sub forma unei porți, pe care era atârnat un hoit de cal spre exemplu; pe marginea porții erau făcute marcaje, semne cu înălțimea, care să ajute la măsurarea dimensiunilor ursului care era în fața celor care se pregăteau să îl ucidă, măcelarii bravi ascunși în ascunziș. Urșii erau hrăniți numai în zonele unde erau în densitate mai mare și unde se dorea organizarea de “vânătoare” la care să participe dictatorul Ceaușescu și/ sau cei apropiați lui. Chiar dacă se punea mâncare pentru urși în variate zone, “vânătoare” era organizată mai ales în locurile în care se obișnuia să stea ceva urs mare, care să aibă un punctaj CIC ce aducea mulțumire dictatorului la expozițiile internaționale de vânătoare.

Cu încetul, urșii se obișnuiau cu observatoarele de tragere situate la 10-40 de metri de la locul de hrănire, și se obișnuiau și cu prezența umană, cu mirosul uman, cu vocea umană din fața căruia se retrăgeau cât erau sălbatici în pădure. Transformarea urșilor sălbatici în urși hrăniți, nădiți, i-a vulnerabilizat la un mod dramatic, i-a expus total deciziei vânătorilor care pot hotărâ când și pe care urs să îl împuște, fără nici un fel de efort sau riscuri. La un astfel de punct de hrănire se puteau aduna mai mulți urși, chiar și peste 10 exemplare, ceea ce te face să înțelegi cum au primit aceste locuri denumirea de ursărie (spre exemplu în Munții Nemira în zona Bacău așa li se zicea). Cartea despre urșii din Carpați scrisă și fotografiată de Sepsi Árpád & Szeley-Szabó László, Medvéskönyv, Székelyudvarhely, 2003, prezintă aspecte generale precum și numeroase cazuri concrete din teren, și încearcă uneori să dea o interpretare fenomenelor; o vreme am avut numeroase discuții pe tema ursului cu Szeley-Szabó László, unele subiecte le vedeam la fel… altele nicidecum… am și tradus în română cartea aceea și am făcut numeroase intervenții de editare, dar nu a mai ajuns să fie tipărită decât în maghiară (are 330 pagini); în acea carte, la pg. 77 scrie: “De exemplu în valea pârâului Ivó (Harghita) între 1985–1990 cele două observatoare au fost vizitate sistematic de 40 de masculi mari şi 7–8 ursoaice cu pui. (…) În toamna anului 1980 la un năditor paznicii au văzut cu surprindere că din jgheab se hrăneau împreună 11 urşi, 2 lupi şi 8 mistreţi. (…) La urşii care frecventează locurile de nădit, dacă apare exemplarul mai mare şi mai puternic, impune respect, iar cel găsit la faţa locului, dacă nu plecă de bună voie, este alungat. Învingătorul este la fel gonit de un alt exemplar şi mai mare. Paznicul versat poate deosebi după un anumit timp animalele (…), după stilul fiecărui individ: cât este de prudent, circumspect, atent, violent, irascibil sau tot timpul flămând şi ghiftuitor.”

Hrănirea urșilor cu porumb, carne, concentrate de variate feluri a ajuns o intervenție puternic dezvoltată în vremea ceaușistă, când vânarea urșilor era una dintre îndeletnicirile dictatorului. După evenimentele din 1989, când brav Armata Română a împușcat o mulțime de oameni pe străzi din orașe, iar după o vreme Ceaușescu a fost condamnat sumar și executat ca un câine de sistemul pe care el l-a creat, pasiunea pentru masacrarea de urși și terenurile de vânătoare de protocol au ajuns transferate la cizmarii și politrucii de variate feluri care erau parte din noua-veche mafie, cea postcomunistă, care funcționează cu brio până azi și este din ce în ce mai performantă. Se poate constata că începând cu ultimele decenii ale secolului 20 și până azi, a devenit o practică foarte răspândită măcelărirea urșilor din ascunzișuri înalte, foișoare-observatoare închise și uneori încălzite, situate în imediata vecinătate a locurilor unde animalele sălbatice au fost nădite (și sunt momite în continuare).

Mihai Pop îmi povestește azi (12 iulie 2014) că a aflat de situații interesante: la hrănitoare de urs, pe vremea lui Ceaușescu duceau cai și îi împușcau la fața locului; la urși se creau reflexe condiționate, astfel că în timp scurt (la un sfert de oră) după împușcătură, ei ajungeau la locul de momire; pentru a atrage ursul la locul respectiv, deja era destul să se tragă un foc de armă, și ursul venea. Îmi povestește și de un caz mai recent, din zona Covasna, unde la o hrănitoare de urși paznicul de vânătoare și niște țărani instalau un mecanism automatizat de hrănire cu porumb; cât timp ei lucrau la instalare, ursul se uita la ei cum lucrează. Te poți întreba, unde ajungem cu astfel de intervenții în viața animalelor sălbatice.

Dacă ai ocazia unor peregrinări prin Carpați în locurile mai ferite de ochii lumii, pe drumuri forestiere care intră adânc în munți, poți vedea încă destul de multe locuri unde există foișoare din care se vânau/ se vânează urși momiți la mâncare. De facto, oriunde poți vedea astfel de locuri de ucidere, din Munții Rodnei în Călimani, zona Harghita, Munții Vrancei, Piatra Craiului, Făgăraș, Godeanu, Retezat, Apuseni șamd; deși multe au ajuns arii protejate, parcuri naționale sau parcuri naturale, situri Natura 2000, se păstrează încă numeroase astfel de artefacte care funcționează mai mult sau mai puțin în afara legii. Deși este specie strict protejată, iar derogările se dau teoretic doar pentru reducerea pagubelor, totuși practic urșii sunt vânați exact “pe invers”. A elimina un exemplar care face pagube la o oarecare stână… nu se prea întâmplă în realitate. Un urs prin în laţ, sau cel de la gunoaie, nu e vânat de germani (vânători străini care vin frecvent să omoare urși), dar un urs mare atras la ceva hoit de cal, şi aşteptat mişeleşte în foişorul din pădure… este uşor de ucis și un trofeu care produce satisfacție în sufletul mizerabil al ucigașului. Oricum cât timp legea este dictată de mafiile vânătorești, fauna sălbatică (incluzând și speciile “protejate”) – este expusă tirului ucigaș, legal și nimicitor.

Care e justificarea pentru a împușca anual în România circa 400 de urși protejați de legislația europeană? Derogările sunt “justificate” pentru “reducerea pagubelor”, dar de fapt se vânează urșii mari pentru trofee. Cei care au o valoare biologică-genetică mai mare, urșii masculi abili și puternici, care au reușit să trăiască bine și să ajungă dominanți, cei care au știut cum să se ferească de variate pericole – mai ales de oameni, cei care au găsit hrană îndestulătoare și diversificată, locuri bune pentru iernare… adică cele mai reușite – cele mai performante exemplare dintre cele de pe la noi, aceia sunt împușcați de imbecilii de vânători; în schimb, cu perifericii de pe la gunoaie, vânătorii nu au treabă, nu se coboară să vâneze pe lângă tomberoane. Dacă există o metodologie de intervenție și dacă un urs intră într-o localitate și chiar în gospodăriile oamenilor – uneori chiar în case… și ar trebui aprobată mutarea sau împușcarea lui… dar de la minister nu se dă derogare pentru rezolvarea problemei deși nu exista nici un fel de motive… și totuși se dă cotă pentru împușcarea unui urs mare aflat undeva în pădure, departe de oameni, departe de a produce pagube în ceva gospodărie, dar pentru care plătește ceva ciudat din Germania care vrea să îl împuște… și imediat se rezolvă cu hârtiile,… aici se vede care este abordarea. Scoaterea la produs de bani a urșilor mari și performanți, “decapitarea genetică” a populației.

© dr. Peter Lengyel

PS. Ca ordin de mărime, se poate estima că există acum circa 100 de locuri de hrănire a urșilor prin Carpați (dar nu exclud să fie mai multe sute); acestea sunt apte să atragă exemplarele din zonă și să le concentreze la un mod totalmente non-natural, reprezentând deci o interferență brutală în procesele ecosistemice; totodată, urșii devin obișnuiți cu hrana provenită de la om și cu prezența umană… de unde este doar un mic pas ca ei să se mute la gunoaiele de la marginea orașului, care din punctul lor de vedere sunt locuri similare cu cele de la hrănitori. Se poate constata cum o intervenție vânătorească de momire a urșilor poate afecta în profunzime situația acestei specii sălbatice care este adusă într-o situație aberantă. Cam ce efecte are hrănirea artificială a urșilor sălbatici din pădure… inclusiv apariția urșilor gunoieri, este un subiect interesant despre care ar trebui să scriu ceva în viitor.

PS2. În privința conservării valorii naturale reprezentate de urșii din Carpați, important este nu doar numărul de exemplare, ci și structura pe vârste și sexe a populației care să fie cât mai aproape de starea naturală, încât dinamica populației să poată să fie reglată prin mecanisme naturale funcționale. Interesantă este opinia lui Mihai Pop (discuție telefonică, 27 iulie 2014) care susține că dacă este adevărat că există o creștere a populației de urs din România considerând valorile raportate de gestionarii de fonduri cinegetice și noi nu știm cauzele, deja avem o problemă; el consideră că vânarea masculilor mari pentru trofee poate duce la schimbarea în timp relativ scurt a raportului între numărul de masculi și de femele, și totodată numărul redus al masculilor mari reduce numărul de cazuri când aceștia ucid exemplarele mai tinere în cadrul mecanismelor interne de reglare a populației; existând în populație multe femele, care în mare parte fac pui, populația poate prezenta creștere numerică, dar totodată să aibă un dezechilibru intern al dinamicii populaționale. Mihai considera că este mai aberant din punct de vedere biologic să ai o populație cu astfel de dezechilibru intern, decât să ai o populație mai diminuată numeric însă normal structurată. Cred că dacă înțelegi cele descrise aici, inclusiv cele afirmate de Mihai Pop, nu este greu să percepi că “măsurile de management” decise și implementate de vânători care au o cultură științifică echivalentă cu zero barat pot afecta profund situația ursului din Carpați.

Pe subiecte asemănătoare:

Rangerul, ursul și braconierul

Rangerul, ursul și braconierul

Ursul, mafia și prompteristele

Ursul, mafia și prompteristele

Pe tati îl mânâncă un animal mare

Pe tati îl mânâncă un animal mare!

Paradigma Bio-Ecologică și cea Silvo-Cinegetică

Paradigma Bio-Ecologică și cea Silvo-Cinegetică