Pe tati îl mânâncă un animal mare!

„Da mâna omului seamănă cu laba ursului. La fel și pieptul ursului (…) Dacă jupoi ursul de piele, mușchii de pe piept seamănă în multe privințe cu mușchii omului. (…) Țiganii cred că ursul e frate cu omul. Așa cred și indienii din America (…). Dacă omoară un urs îl roagă să nu fie supărat pe ei și să-i ierte. (…) Țiganii mai cred că ursul li-i frate și fiindcă îi place să fure numai așa, de plăcere.” Hemingway, „Pentru cine bat clopotele”, pg. 75.

 

***

 

Bărbatul puternic și fiul lui, copil mic, se plimbau pe deal, nu departe de sat; admirau frumosul peisaj din nordul Carpaților Orientali. Incredibil, un urs se ridică dintre tufe şi se repezi către copil! Bărbatul încercă să-şi apere urmașul… și este atacat de ursul demonic-dezlănțuit. Uriaș ridicat în două picioare, cu labe masive îi trage omului câteva peste cap, îl doboară… inconștient. Copilul fuge către sat unde strigă cât poate: «Pe tati îl mânâncă un animal mare!» Sătenii cu furci, ciomege, coase etc se duc şi omoară ursul. De ce era atât de ușor de prins? Îşi dau seama că a fost un animal rănit la vânătoare, cu o rană mare infectată, care nu a putut deja să fugă din faţa oamenilor. Însă a avut puterea de «a se apăra» de omul care a ajuns prea aproape de tufele în care era ascuns acel sărman şi chinuit animal. Omul zăcea aproape mort într-o baltă de sânge, cu răni adânci lăsate de gheare şi dinţi. Desigur, ursul putea să îl omoare, dar nu a făcut-o din motive doar de el știute… vroia doar să îl atenționeze, vroia să fie lăsat în pace, în ultimele lui momente. Vroia să fie singur, în Pădure. Avem deci mai multe victime, atât omul terfelit de animalul care a ajuns o fiară, cât și ursul… animalul sălbatic care nu avea nici o vină… doar că el trăia acolo, în munte, în pădure, singuratic și liniștit, așa cum unui urs îi stă bine. Cât de frumos era totul… dacă nu existau vânătorii care să îl rănească… și să provoace toată această mizerie.

Student fiind călătoream cu trenul, venind din Cluj. Când îmi povestea toate acestea, omul era fericit, după câteva luni petrecute la spital. Acum mergea către casă cu familia lui… el, soția și un copil de vreo 5 sau 6 ani. Îşi ridică cămaşa şi îmi arată urmele unor răni teribile pe piept, pe abdomen, pe braţe… Oare vânătorii îşi asumă răspunderea pentru animalul rănit de ei, animal care a ajuns să facă aceste acţiuni? Apare aici o dilemă: ce este mai bine, 1. să omori animalul ca un măcelar-terminator, fără a-i da vreo şansă de scăpare, folosind tehnica de vârf nimicitoare, sau 2. luptă-te cu el bărbăteşte, dă-i şanse de scăpare, dar asta înseamnă că poate să te omoare în furia oarbă provocată de un glonț sau mai multe, care nu-l omoară… și există și varianta să scape grav rănit, incapabil de viaţă, dar apt de a ucide pe cei care se apropie de el cu ocazia unei liniștite plimbări prin Natură… Mai există și a treia variantă, să îl lași să trăiască liber și sălbatic, să îl admiri; arma să fie utilizată doar în cazurile când un animal sălbatic o ia razna… și devine pericol pentru omenii din zonă.

Nu trebuie ca tu să fi fost împușcat, spre exemplu ca turist ajuns confundat cu o sălbăticiune de ceva vânător cretin (vânător cu acte în regulă), totuși îți poți închipui cam ce simte animalul sălbatic rănit, care a scăpat pe moment de moarte, a fugit din faţa ucigaşului… Stătea liniştit la margine de pădure şi odată BUM! Nici nu poate înţelege! Acum stă retras, ascuns în desiş, cu rănile infectate supurânde, fără să se poată deplasa să bea apă sau să se hrănească, fără să își poată alăpta puii sau să își urmeze perechea… fără ca medicii să-i schimbe bandajele sau să-i dea un calmant de durere… Când vede, aude, simte că se apropie iar omul… o ură nemărginită îl cuprinde… cred că îl poți înțelege: nu mai contează că este vânător, gonaș sau alt om cel ce se apropie, așa că orice trecător, un turist… un tânăr sau bătrân devine ținta atacului, în care sălbăticiunea nu mai are nimic ce pierde…

 

Când mergi prin Natura Sălbatică, trebuie să îți asumi anumite riscuri naturale, inclusiv să conștientizezi prezența marilor carnivore (la noi doar ursul reprezintă o astfel de entitate… că lupul sau râsul nu intră în discuție)…. animale sălbatice vigilante și precaute, care în general nu reprezintă o problemă, având simțuri ascuțite și capacitatea de a se ascunde sau a se retrage din fața omului… cât sunt “neafectate, funcționale”… Prin prezența vânătorească în peisaj, crește riscul să ajungi împușcat de ei (din “greșeală”), și la fel de dramatic există riscul să te întâlnești cu animale rănite devenite agresive… Exista destule cazuri de oameni atacați de animale sălbatice rănite: atât vânători vinovați cât și oameni pașnici evident fără vreo vină… care “pot să o pățească”. Cele mai impresionante sunt exemplele pe care le poți vedea personal… consecințele lor dramatice. Evident că în cazul descris, puțin trebuia ca bărbatul… și eventual și copilul… să moară; iar atunci era doar încă o poveste tristă, impersonală și necunoscută, pe care nu ajungeam să o descriu… iar tu nu o citeai.

Odată cu perfecționarea sistemului nervos pe parcursul evoluției, apare o mai mare independență față de factorii de mediu, autonomie relativă, ascuțire a simțurilor, cunoașterea în detalii a mediului de viață la nivel de peisaj, percepția durerii și înțelegerea factorilor cauzali, conturarea unei personalități individuale și percepția propriei situații în natură. Mamiferele mari, care au ajuns la cele mai mari grade de complexitate ale encefalului, au o viaţă emoţională asemănătoare cu a omului, se simt fericite sau se simt triste etc. În acest context, dacă sunt rănite, ele probabil suferă asemănător cu un om. Iar în chinurile unor asemenea suferințe, nu este de mirare că ele nu se mai controlează…

În principiu, vânătorul este un om ca noi (sau aproape ca noi… doar că nu are “suflet”). Am și prieteni care sunt încă vânători, putem discuta lejer nenumărate subiecte, dar când vine vorba de vânătoare am senzația că suntem din filme diferite, din epoci diferite, din lumi diferite, din specii diferite. Adică pot să mă simt mai apropiat sufletește de animalul sălbatic decât de cel ce cu pușca cutreieră pădurea cu scopul de a își produce plăcere când ucide. Te poți întreba, un astfel de vânător dacă va ajunge să povestească nepoților despre “faptele lui de vitejie”, cum îl vor privi… ca pe canibalul care povestește despre gustul bunicii pe care o iubea? Unul care ucide din plăcere, ce om poate să fie?

Ca să înțeleagă cam ce se întâmplă în sufletul animalelor vânate, ar trebui să își poată închipui acești vânători că se află în locul acelor animale. Un țarc de unde nu ai cum să fugi sau o pădure sălbatică unde trăiai… iar o zi frumoasă se organizează goana… cei de lângă tine cad secerați de gloanțe, îți poți închipui cum arată deruta, împușcăturile, cum arată sângele tău roșu (și nu albastru…) care te stropește… fierbinte. Cum este să cazi rănit, și să se apropie de tine râzând cel care te-a nenorocit. I se pare că este o bună distracție. Vânătorul mai sufletist (cum sună asta?), paradoxal, îi cere iertare căprioarei împușcate, pentru că i-a provocat moartea… Oare fosta vietate îl iartă pe călău… în ultima ei secundă? Care trebuie să fie starea sufletească a vânătorului când vede animalul muribund? Regretă el ce a făcut? Sau nu percepe impactul devastator al deciziei luate? Este mai bine să nu fie nevoie să-ți ceri iertare…

Naturalistul din secolul 21, percepe că uciderea din plăcere nu este o crimă împotriva unui oarecare exemplar de animal sălbatic, ci prin răspândirea fenomenului și modul în care o parte influentă din societatea umană se comportă față de alte ființele vii, de fapt vânătoarea devine o crimă împotriva Naturii, o crimă la adresa Biodiversității, a Vieții… o crimă împotriva Umanului.

Scris la 8 ianuarie 2004, cu modificări în 2012

© dr. Peter Lengyel

Acest articol a fost publicat în Animal Salbatic. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Pe tati îl mânâncă un animal mare!

  1. Horatiu Popa spune:

    Iata inca o poveste pentru interpretarea naturii – a aspectelor controversate!😉 Initial am crezut ca „tati” in titlu este pentru regionalismul „toti” in sensul de „Pe toti ii mananca un animal mare”. Citind postul m-am lamurit ca un tata era „mancat” acolo. Adevarul ca toti cei care iesim des in natura o putem pati la cat s-au inmultit cei care detin pusti insa ca nu mai detin suflet. Probabil ca daca ar fi vanat ca mor de foame sau ca trag ca autoaparare ii intelegeam, dar asa …

    Horatiu
    http://www.ecouriverzi.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s