Dunele de nisip de la Hanul Conachi

Rezervația Naturală Dunele de nisip de la Hanul Conachi… sit Natura 2000.

 

Știam încă din copilărie că undeva la Hanu Conachi… spre Galați… există niște dune de nisip cu fauna și flora lor interesantă. Puteai vedea unele referiri în revista Ocrotirea Naturii, articole disparate; apoi cu trecerea anilor auzeai de la variați colegi biologi, botaniști, herpetologi, tot felul de relatări despre această zonă. Evident exista o dorință de a arunca o privire, de a avea o impresie personală despre ceva faimos în domeniul nostru. În careva drum dintre Maramureș și Dobrogea, mi-am programat să opresc la rezervația în cauză; doar că nu era atât de simplu, la nivel local habar nu aveau oamenii că există undeva o rezervație cu nisipuri. Cu chiu cu vai am aflat că mai există ceva dune de nisip acoperite în mare parte de plantații de arbori de toate felurile – plantații realizate de acea imbecilitate silvică care a făcut praf și pulbere valorile naturale ale acestei rezervații. După ce am depistat locurile mai interesante, am intrat de câteva ori până la aceste nesemnificative rămășițe ale unui habitat care cândva era unul reprezentativ, mult mai extins, mai spectaculos. Am hoinărit și prin împrejurimile așa-zisei rezervații, pentru a îmi face o idee despre habitatele naturale care persistă încă, despre gradul de afectare a lor și despre valorile naturalistice care eventual pot să fie salvate. Există pe un hard extern două foldere cu 477 de imagini – una din august 2012 alta din octombrie 2012.

 

Chiar dacă unele imagini par destul de OK – adică ele dau impresia existenței unor habitate interesante și aparent mari, realitatea este că ele au fost făcute cu obiectiv superangular de 14 mm, ceea ce poate scoate în evidență și zone mici; cele mai mari suprafețe de nisipuri au eventual pe la câteva sute de metri pătrați, deci nesemnificativ la nivelul peisajului.

DSC_8530DSC_8546DSC_8551DSC_8569DSC_8586DSC_8596DSC_8606DSC_8611DSC_8631DSC_8646DSC_8654DSC_8669DSC_8676DSC_8686DSC_8689DSC_8694DSC_8699DSC_8704DSC_8709DSC_8719DSC_8726DSC_8744DSC_8754DSC_8759DSC_8769DSC_8774DSC_8779DSC_8784DSC_8789DSC_8799DSC_8804DSC_8809DSC_8816DSC_8821DSC_8829DSC_8839DSC_8844DSC_8852DSC_8854DSC_8862DSC_8864DSC_8872DSC_8879DSC_8887DSC_8894DSC_8899DSC_8904DSC_8909DSC_8921DSC_8931DSC_8940DSC_8947DSC_8951

***

DSC_2259DSC_2261DSC_2266DSC_2271DSC_2279DSC_2289DSC_2306DSC_2332DSC_2336DSC_2357DSC_2362DSC_2381DSC_2402DSC_2413DSC_2423DSC_2432DSC_2448DSC_2457DSC_2463DSC_2468DSC_2486DSC_2497

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Campia Dunarii de Jos | 2 comentarii

Natura 2000 Balta Albă – Amara – Jirlău

Situl Natura 2000 Balta Albă – Amara – Jirlău; situat undeva la mama naibii, în județul Buzău. Un folder din septembrie 2012 și unul din octombrie 2012, de la două vizite separate; au mai fost și altele, dar până și acestea două au produs 2095 de imagini din acest sit. A le selecta? Mult. E dificil să le parcurgi măcar: tot felul de imagini cu păsări limicole și păsări de baltă, stoluri și exemplare văzute de aproape, variate peisaje, vite, capre, un cal care fuge, ierburi Salicornia, câte o figură umană mai interesantă. Egrete cu sutele și lopătari; nori de pescăruși, golfuri acoperite de rațe, grupuri masive de stârci, călifari, gâște sălbatice, nagâți, câte o pasăre răpitoare șamd. Imagini cu un fel de crustă albicioasă de la malurile unui lac, ceva ce nu am văzut nicăieri și nici nu știu încă ce poate să fie. Dintre cele peste 2.000, multe imagini sunt redundante, aproape identice, dar sigur se poate face o selecție de câteva sute. Chiar și fără să dau un search pe net, cred că este clar că nu există nicăieri o serie de imagini care să prezinte valorile naturalistice ale acestei zone. Cine naiba să se ducă acolo? Și cine să facă poze cât de cât, să le selecteze și apoi să le facă vizibile pe worldwideweb? Cine să aloce timp pentru asta și pentru ce? Chiar așa. Pentru cine? Pentru ce?

_DSC3432_DSC3447DSC_5005

_DSC3757_DSC3762_DSC3763_DSC3767

DSC_5017

_DSC2586_DSC2588_DSC2683

DSC_5121DSC_5127

_DSC2593_DSC2598_DSC2603_DSC2608

DSC_5131DSC_5136

_DSC2561_DSC2563_DSC2573

DSC_5141DSC_5145DSC_5150DSC_5162DSC_5172

_DSC2327_DSC2332_DSC2342_DSC2347

_DSC4287DSC_2518DSC_2523DSC_2581DSC_2592DSC_2627DSC_2638DSC_2643DSC_2653DSC_2658DSC_2661DSC_2676DSC_2691

Interesant este că deja atunci când am expus aceste două-mii-de-cadre, îmi era clar că nu o să fie timp de a te uita la ele, decât poate cândva peste ani, în ceva context mai favorabil, când vrei să îți aduci aminte cum a fost în trecutul acela, printre smârcurile Câmpiei Dunării. Poate vei avea surpriza să vezi câte o imagine mai reușită… poate doar aduceri aminte. Și parcă simți din nou mirosul amărui al zonelor cu alge scoase pe plajele imense ale lacurilor. Detalii aproape uitate.

_DSC3627_DSC3637_DSC3647_DSC3667_DSC3672_DSC3672x_DSC3687_DSC3687x_DSC3692_DSC3692x_DSC3707_DSC3707x_DSC3712_DSC3717_DSC3717x_DSC3722_DSC3722x_DSC3727_DSC3727x_DSC3727xx_DSC3732

_DSC4043_DSC4106_DSC4108_DSC4113_DSC4118_DSC4121_DSC4126_DSC4128_DSC4133_DSC4136_DSC4136x_DSC4141_DSC4141x_DSC4148_DSC4161_DSC4181_DSC4183_DSC4186_DSC4191

_DSC3782_DSC3798_DSC3798x_DSC3817_DSC3832

_DSC3858_DSC3862_DSC3871_DSC3888_DSC3901_DSC3953_DSC4014

_DSC2757_DSC2762_DSC2772_DSC2812_DSC2822_DSC2847_DSC2857_DSC2877_DSC2878_DSC2883_DSC2886_DSC2888_DSC2891_DSC2892_DSC2893_DSC2896_DSC2898_DSC2903_DSC2908_DSC2918_DSC2932_DSC2937_DSC2953_DSC2957_DSC2997_DSC2998_DSC3017_DSC3028_DSC3033

Când am văzut că sunt peste 2.000 de poze de la situl Natura 2000 Balta Albă – Amara – Jirlău… îmi era clar că voi avea nevoie de circa o săptămână să mă uit peste ele; mai ales că pot aloca doar o mică parte din zi, în rest fiind tot felul de chestiuni organizatorice, ieșiri pe teren, editare de materiale video șamd. Sigur la început sunt interesante pozele din folderele de la Amara & Balta Albă, dar după o vreme devine o muncă de rutină… să iei un calup de imagini, să vezi ce este cu ele, dacă are sens să păstrezi anumite cadre. Tot felul de călifari, rațe, gâște sălbatice, stârci, egrete, lișițe, pescăruși, nagâți, lopătari, prundărași, fugaci, fluierari șamd. O diversitate de păsări de baltă, de multe ori în număr impresionant. Când mă uit la imagini, mă întreb oare cât de capabile sunt ele să redea forfota aripatelor și valoarea naturalistică a acestei zone? Mai concret, cât de incapabile sunt ele să redea aceste aspecte.

DSC_5317DSC_5325DSC_5350DSC_5375DSC_5387DSC_5397DSC_5407DSC_5422DSC_5460DSC_5475DSC_5482DSC_5502DSC_5520DSC_5525DSC_5530DSC_5545DSC_5555DSC_5565DSC_5573DSC_5588DSC_5596DSC_5600DSC_5605DSC_5626DSC_5645DSC_5652DSC_5675DSC_5683DSC_5690DSC_5696DSC_5699DSC_5708DSC_5720DSC_5728DSC_5735DSC_5748DSC_5758DSC_5765DSC_5851DSC_5871

Niște imagini fotografice nu pot să redea nici întinderile enorme ale pustietăților, smârcurilor, zonelor mlăștinoase pe care le străbați pe sute de kilometri, pe drumuri neumblate, printre stufuri, pe la margini de lacuri. Și nici senzația pe care o ai când auzi că în careva golf este o aglomerare de chire, chirighițe, pescăruși, doar că nu ai vizibilitate asupra lor. Se mai ridică în zbor câte un stol… dar nu ai cum să estimezi câte sunt pe apă… doar le auzi de dincolo de stufuri. Imaginile nu pot să redea nici mirosul apelor stătute, bolboroseala sulfuroasă a mlaștinilor pline de materie organică în descompunere, mirosul sărat-amar al sărăturilor, aromele zonelor cu pelin. Fotografiile, mai documentare sau mai artistice, pot să redea o fracțiune din ce era pe acolo… iar dacă ai umblat prin astfel de habitate, dacă ai avut deschiderea să le simți pe viu, eventual pozele pot să îți amintească senzația.

_DSC3121_DSC3126_DSC3128_DSC3177_DSC3178_DSC3188_DSC3193_DSC3197_DSC3198_DSC3227_DSC3232_DSC3257_DSC3267_DSC3276_DSC3292_DSC3302_DSC3308_DSC3332_DSC3352_DSC3353_DSC3357_DSC3358_DSC3362_DSC3367_DSC3372_DSC3373_DSC3392_DSC3397_DSC3407_DSC3408_DSC3413_DSC3413a_DSC3427_DSC3427x

Dacă oprești pe coastele uscate din preajma lacurilor – ai ocazia să stai de vorbă cu careva păstor; sau păstoriță. Dacă îi vezi de aproape, ai senzația că ai dat de un trib de masai care s-au mutat cumva în Europa. Un fel de Europa. Am aflat că pe ea o cheamă Virginica… nume predestinat în pustietatea asta. Stă toată ziua cu vitele, cred că sunt vreo 30, răsfirate, băgate prin bălării, prin stuf. Nu prea are altă preocupare decât să se uite la ele. Deși e praf și pulbere totul, pare că ea este fericită… oricum nu mai nefericită decât sofisticatele care stau la pândă pe terase. Ai impresia că omul este cam la fel de fericit sau nefericit, aproape indiferent de situație. Imagini despre Virginica, fata de pe deal, care stătea cu animalele. Păstorița. Și poveștile aberante pe care le rostea, în puținele ei cuvinte. În timp ce ne uitam la apusul de soare. Fragmente de trecut.

DSC_2546DSC_2577

DSC_5187DSC_5192DSC_5197DSC_5200DSC_5207DSC_5212DSC_5221DSC_5235DSC_5240DSC_5253DSC_5263DSC_5275DSC_5282DSC_5285DSC_5290

_DSC2368_DSC2371_DSC2382_DSC2407_DSC2432DSC_5022DSC_5022xDSC_5025DSC_5027DSC_5032DSC_5032xDSC_5037DSC_5046DSC_5051DSC_5057

_DSC3842_DSC3847_DSC3852

_DSC4198_DSC4211_DSC4216_DSC4228_DSC4231_DSC4238_DSC4241_DSC4246_DSC4261_DSC4263_DSC4266_DSC4269_DSC4272_DSC4273

_DSC3957_DSC3961_DSC3968_DSC3968x_DSC3993

Când ai în apropiere ceva specii mai interesante, tendința este să faci un număr mare de imagini; niciodată nu se știe exact ce o să fie valoare, mai ales la animalele care se mișcă mult, sunt sau nu în focus, au poziții corporale mai interesante, se poziționează diferit unele față de altele, luminile variază, oglindirea pe apă sau culorile reflectate sunt de un milion de feluri. Nu există nici o garanție că măcar încă odată în viață le vei putea vedea de aproape, în lumini bune, cu echipamentele fotografice performante orientate spre ele. O problemă la selectarea unor imagini din careva serie… este că greu te poți decide care să rămână și care să fie șterse, definitiv. Nu e atât de simplu să ajungi aproape de păsări sălbatice în natură, mai ales dacă este vorba de careva specie mai rară, pe care o vezi de puține ori în viață, sau ceva specie care nu prea suportă apropierea omului. Sau o specie care nu e rară, doar că nu trăiește în zona unde îți duci tu viața… ori stă o zi dacă se oprește în timp de migrație. Dacă ai lumină bună pe ele și ești destul de aproape, faci o serie de imagini din care apoi ai dori să rămână câteva bune… dar e greu de decis care merită, și din ce motive. În unele imagini se vede cum limicolele își caută hrana, altele cum se plimbă prin apa mică, unele cu aripi întinse, altele cum își aranjează penele. Dar nu pot să rămână prea multe poze cu aceeași specie, așa că ar trebui să dai delete cu mai multă hotărâre. Dacă ai câteva imagini bune, poți eventual să clarifici (spre 100%) ce specie este în poze. La speciile de limicole există o atât de mare diversitate de forme, subspecii, penaj diferit al adulților, juvenililor, în timp de migrație, iarna, primăvara șamd… încât nu e atât de simplu cum pare. Vizual, astea păreau din start fugaci de țărm (Calidris alpina)… dar am simțit nevoia să întreb câțiva colegi care se ocupă mai serios de limicole. De altfel, am și primit deja o confirmare că asta este, de la un coleg de la Universitatea Iași.

_DSC2436_DSC2441_DSC2449_DSC2454_DSC2459_DSC2461_DSC2466_DSC2473_DSC2476_DSC2477_DSC2489_DSC2491_DSC2494_DSC2499_DSC2501_DSC2511_DSC2513_DSC2516_DSC2524_DSC2529_DSC2534_DSC2541_DSC2543_DSC2546_DSC2548_DSC2553_DSC2616_DSC2618_DSC2621_DSC2623_DSC2628_DSC2633_DSC2643_DSC2646_DSC2647_DSC2648_DSC2656_DSC2667_DSC2671_DSC2678_DSC2688_DSC2693_DSC2696_DSC2698_DSC2701_DSC2706_DSC2711_DSC2713_DSC2717_DSC2718_DSC2721_DSC2723_DSC2741_DSC2743

O pasare limicolă cu picioare verzui – fluierar de mlaștină (Tringa glareola).

_DSC2317_DSC2322

Circa 200 de egrete mari la un loc… destul de rar sa vezi atât de multe.

_DSC3042_DSC3047_DSC3052_DSC3062_DSC3067_DSC3077_DSC3082_DSC3087_DSC3097_DSC3102_DSC3107DSC_5091DSC_5096DSC_5101

Când în 2012 vezi dezastrul total de la clădirea pe care este un panou despre Amenajarea piscicolă Amara – acvacultură în Sit Natura 2000 – realizat în 2010… siglele guvernului României și UE… îți dai seama că nu ai cu cine.

DSC_5112DSC_5117DSC_5106

Deși aici nu este Delta Dunării, vezi că ai de a face cu niște suprafețe uriașe ale apelor, mlaștinilor… și aproape toate sunt greu accesibile până și cu Land Rover Defender. Îți dai seama cam câtă vreme ar trebui să stai pe aici doar pentru a vedea cu luneta rând pe rând acele păsări care par niște puncte pe luciul de apă… în speranța că vei observa și ceva specii mai rare, eratice, prezențe accidentale. Iar în ceea ce privește monitorizarea dinamicii păsărilor din acest sit Natura 2000… îți imaginezi cam care este realitatea. Cine naiba să stea după ele, să aibă date din teren – date credibile, pe ani de zile, decenii, să vadă trenduri, schimbări survenite, să încerce să înțeleagă cauzele. Cred că este clar că nu ai cu cine.

_DSC3553_DSC3577_DSC3587_DSC3592_DSC3742_DSC3911_DSC3914_DSC3923_DSC3923x_DSC3933_DSC4021_DSC4038_DSC4051_DSC4052_DSC4076_DSC4076x_DSC4096_DSC4269x_DSC4270_DSC4272x_DSC4273x_DSC4278_DSC4287xDSC_2691x _DSC2512_DSC2947_DSC2948_DSC2962_DSC2972_DSC2973_DSC2977_DSC2978_DSC2982_DSC2987_DSC3023_DSC3063_DSC3117_DSC3136_DSC3139_DSC3153_DSC3158_DSC3177x_DSC3178x_DSC3186_DSC3197x_DSC3198x_DSC3209_DSC3217_DSC3221_DSC3227x_DSC3231_DSC3232x_DSC3233_DSC3238_DSC3247_DSC3287_DSC3298_DSC3343_DSC3347_DSC3368DSC_5290xDSC_5298

Pentru a avea cât de cât o imagine realistă despre dinamica păsărilor de la aceste lacuri, teoretic este nevoie ca măcar o persoană, un ornitolog pasionat, să stea toată ziua prin zonă. Să poată ajunge să evalueze efectivele cuibăritoare din variatele specii și dispunerea zonelor de cuibărire, a coloniilor; apoi să observe pasajul, mai ales că în timpul migrației diferitele specii pot să fie prezente pe timp scurt, să vadă efectivele care folosesc zona pentru hrănire și pentru odihnă… poate doar pentru câteva ore sau zile; să stea iarna să perceapă care este situația cu speciile care își petrec timpul pe aici, cine știe câte gâște, cufundaci… despre care încă nu se știe nimic. Și nici nu o să se știe.

 

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Campia Dunarii de Jos | 2 comentarii

Pattern-uri de filmare

Acest text dorește să se focalizeze pe filmări eco-ONG, referirile la fotografiere fiind necesare pentru a face mai ușor de înțeles ideile… și eventual de a facilita trecerea-extinderea de la foto la film.

 

Este destul de evident că deși există o mega-diversitate de fotografii, ele pot să fie cumva grupate în categorii. Spre exemplu, în domeniul fotografierii naturalistice avem: 1. peisaje, 2. fotografiere aeriană, 3. macro-uri de plante, 4. macro-uri de insecte/ nevertebrate, 5. ultra-macro prin microscopie binoculară cu detalii ale insectelor, semințelor, frunzelor șamd, 6. păsări în zbor, 7. păsări pe substrat/ sol/ nisip/ crengi, 8. portrete umane, 9. mamifere mari în sălbăticie, 10. micro-mamifere, 11. fotografiere subacvatică, 12. reptile și amfibii, 13. oameni în peisaje/ aventură/ ecoturism, 14. Fotografiere în zona microscopiei (incluzând aici și cele cu microscopie electronică)… și lista poate să fie mai lungă, dacă ai chef de detaliere. Probabil că pare destul de clar că nu ai șanse să ajungi performant în toate acestea; și poate în niciuna dintre ele. Dacă vezi cam la ce nivel de performanțe au ajuns toate aceste subdomenii ale fotografierii naturalistice la nivel planetar, îți dai seama că pentru a face ceva care măcar pe moment să atragă un pic atenția, este nevoie de o dedicare cvasi-patologică și implicare pe viață.

 

În domeniul filmării, situația se complică și mai mult (dacă vrei să faci ceva la nivel mai sofisticat). Poate începi cu un interviu. Sau cu ceva time-lapse-uri, în zone care să se preteze la asta. Sau ceva filmare prin teleobiectiv sau prin obiectiv macro, care seamănă cu fotografierea. Iar mai apoi, mișcarea camerei; fie că e pusă pe un vehicul care se deplasează la nivelul solului, pe apă sau în aer, fie că se află în mâna omului, sau la camere mici montat pe cască, scufundat în apă, montat pe animale șamd… Materialul filmat are spre exemplu 30 de imagini statice/ secundă… ca o serie de fotografii, plus o bandă de sunet. Dacă faci un calcul simplu, asta înseamnă 1.800 de fotografii pe minut, sau 108.000 de fotografii pe oră de material filmat. Hai să zicem că ești familiarizat cu fotografii de rezoluție mare (și cu dimensiunea fișierelor)… și faci multiplicarea… cam ce ar reprezenta să fie filmat la același nivel; cam ce rată de transfer ar fi necesară, cam ce spații de stocare și cam ce echipamente/ softuri de procesare? Pe lângă procesarea imaginilor ca la fotografiere (contrast, culori etc), aici se mai adaugă și creșterea sau reducerea vitezei de redare, tăierile la montaj care să dea un ritm mai agil sau mai calm, efectele muzicale, verbale, care se combină cu imaginea… așa că ești pe un tărâm radical diferit de cel al fotografierii.

 

În privința pattern-urilor de filmare, este destul de vizibil un stil de film de tip National Geographic, sau gen Tarkovski… exact așa cum la fotografii este perceptibil că a fost făcut spre exemplu de Ansel Adams. Pe lângă diversitatea și unicitatea fiecărui film, a fiecărei fotografii în parte… totuși se percepe un anumit stil, un pattern care definește creațiile unui om sau a unor echipe, ceva care nu este exclus să fie mai mult sau mai puțin replicabil. Se percepe un anume tip de cromatică, anumite lungimi ale cadrelor, dinamism versus static, abordarea subiectelor mai dure sau a celor mai soft, prezentarea aspectelor eco-naturale și fericite versus prezentarea unor bombe-ecologice.

 

A crea un concept-de-filme, un stil, un pattern… este partea dură în domeniul filmului eco-ONG: dacă ai dori să faci o schemă de funcționalitate pentru filmare în cadrul mișcării ecologiste, ai de integrat câteva aspecte esențiale – să iei în calcul atât realitățile bugetare, cât capacitățile echipamentelor accesibile în momentul respectiv, cunoștințele și capabilitățile celor care ar urma să facă filmele. Dacă lipsește un singur element, sau e mai șubred, tot procesul poate să fie compromis. Adică, este de evaluat de la motivația pentru a crea filme, la accesul la echipamente, accesul la cunoaștere în domeniu, dezvoltarea capacității de a promova filmele pe net/ la festivaluri de filme/ sau pe canale media. Probabil că un prim element este conștientizarea procesului de creație, pe fiecare pas în parte, de la 1. concept la 2. filmare, 3. montaj/ postprocesare, până la 4. promovare. Pentru a ajunge de succes în sfera ONG-urilor de mediu, stilul trebuie să fie simplificat, fără prea mari ifose și fără prea multe sofisticăreli, realizabil la un buget extrem de redus. Trebuie să se rezume la ceva realizabil chiar și de un singur om, sau de mici grupuri de 2-3-4 persoane, în care cineva se ocupă de filmare, altul de montaj, cineva de promovare șamd. Trebuie să existe o minimă înțelegere a funcționării aparaturii de filmare (chiar dacă și cu telefonul se pot face deja niște filmări oarecum acceptabile); e nevoie de o percepție asupra importanței cadrelor clare, fără elemente deranjante, stabile (fără trepidații și alte mișcări parazitare), destul de lungi încât să fie utile la montaj, redundante la un mod realist pentru a avea din ce alege – fără a avea prea mari cantități de material filmat care niciodată nu o să fie utilizate șamd. Alegerea unor softuri user-friendly, fără niște hiper-complicații pentru care niciodată nu vei avea timp și energie… este din nou parte a unui pattern de succes. Din câte se poate constata, până acum în țara asta nu a fost dezvoltat un astfel de pattern.

 

  1. Varianta cea mai soft. Un pattern de succes ar presupune că pentru un film de 1-2 minute, de la concept, apoi filmare, montaj, postare pe net… să nu fie nevoie de mai mult de 3-4 ore de muncă-efectivă (atunci când omul are deja experiență cu echipamentele, softurile, și fără a include timpul de deplasare în teren șamd). Definirea subiectului… e nevoie de ceva timp de gândire, dar dacă ești deștept și experimentat în domeniul eco… nu ia mult. Pentru un film de 1-2 minute, dacă ai material brut bine filmat de 20-35 de minute, e destul de OK. Ceva interviu care contează, niște cadre care să ajute înțelegerea subiectului? Dacă ajungi să cunoști destul de bine un soft de editare user-friendly, probabil că în câteva ore poți selecta materialul brut, poți extrage esența, poți să montezi cadrele, să adaugi un generic pre-setat creat anterior de tine (sau pentru tine)… în care modifici doar titlul… schimbi eventual date la final de film și exporți materialul final. Upload pe net.

 

Timp de realizare realist: 1-3 zile. Acest tip de abordare se pretează pentru prezentarea video a unui eveniment gen ieșire pe lac cu bărcile și tinerii, sau cursă down-hill eco, a unei expoziții de fotografie șamd.

 

  1. Varianta intermediară. Crearea unui film de 10-12 minute despre un subiect de complexitate medie; pot să apară mai multe interviuri, filmări mai diverse obținute în locația respectivă. Ai nevoie de 100-200 (300?) de minute de material brut, incluzând aici și interviuri și cadre necesare pentru a ilustra ideea. Selectarea materialului și montajul devin mult mai complexe decât la varianta anterioară. Presupune cam 30-40 de ore de muncă-efectivă. E nevoie de un concept mai elaborat, de o capacitate de sinteză mult mai performantă… dacă nu dorești să rezulte un amalgam lipsit de coerență.

 

Timp de realizare la modul realist: 2-5 săptămâni. Acest tip de abordare se pretează pentru prezentarea unei tabere eco de o săptămână, sau a unui proiect de genul coast-watch cu evenimente sporadice derulate de-a lungul unei veri șamd.

 

  1. Varianta hard. Un film de 52 de minute pe un subiect complex. Spre exemplu, biodiversitatea din Dobrogea, viața rurală în Maramureș, peșteri din Munții Apuseni… șamd. Crearea materialului filmat presupune eforturi mari: ai nevoie de circa 500-1.000 de minute de material brut, din care să selectezi cele 52 de minute. Presupune poate 500-800 de ore de muncă efectivă cu filmarea/ montajul… la care se mai adaugă timpul de deplasare, aranjamente logistice, timpi-morți din diferite cauze (condiții meteo neadecvate spre exemplu). O astfel de abordare necesită resurse serioase de timp, energie, logistică… finanțare adecvată. Costurile de producție ale unui asemenea film pot să fie de ordinul 100.000 euro… până dincolo de 1 milion de euro… depinzând de nivelul la care dorești să fie calibrată imaginea: dacă e vorba de specii rare care trebuie filmate de aproape, specii endemice și relictare care au o scurtă perioadă de înflorire, dacă e să ai cadre cu animale sălbatice filmate în teren… sau tot felul de cavernamente/ galerii/ săli de peșteri șamd filmate spectaculos… de fapt se poate urca la mai multe milioane de euro… se poate depăși 10 milioane… pentru a avea ceva tare de tot. Timp de realizare calculat la modul realist: 1-3 ani.

 

Desigur, pot exista și filme eco de 52 de minute care să se bazeze pe un interviu sau câteva interviuri (cu persoane adecvate!), ilustrate cu ceva imagini din teren sau din arhive personale; pentru o astfel de abordare ai nevoie de circa 100-150 de minute de filmare de interviuri, iar timpul de muncă-efectivă ajunge pe la 40-50 de ore.

 

Acest tip de linii generale/ pattern-uri, pot să fie de ajutor atunci când îți pui problema cam ce se poate face cu resursele de timp/ energie/ echipamente/ cunoaștere… pe care le ai la dispoziție la modul real. E bine să visezi la mari realizări, dar la fel de important este să păstrezi contactul cu realitatea – adică să incluzi în calcule toate acele aspecte care pot să propulseze sau să blocheze munca de realizare a unui film, să întârzie sau să ajute, să zădărnicească în fel și chip activitatea – sau să o susțină prin suport nesperat. Și în toată această schemă plină de echipamente și softuri, cred că este evident… omul este cel care face diferența.

 

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Filmare | Lasă un comentariu

Videografie. Corporatism versus ONG-ism

Este interesant de văzut cam cum se pune problema filmărilor & producției videografice în context ONG versus context corporatist. Care sunt diferențele, motivațiile, părțile reușite și cele șubrede? Cum se poate face film eco la modul sustenabil, coerent, adaptat realităților, ne-mizerabilizat de goana după rating, totuși apt să atragă privirile… să atingă suflete umane?

 

În context ONG eco, motivația prioritară este un ideal, spre exemplu cel al educației ecologice, al protecției mediului, al conservării diversității biologice, al dezvoltării durabile șamd. Cu rare excepții de moment, există mari constrângeri pe planul echipamentelor disponibile, limitări ale gradului de profesionalizare în domeniul imaginii, limitări bugetare brutale… dar există oportunități în privința cunoașterii detaliate a subiectului abordat, a timpului și pasiunii, a evenimentelor organizate sau a subiectelor care pot să fie abordate (ture spectaculoase de explorare de peșteri, participarea la/ organizarea de expediții în zone dure, subiecte eco locale, păduri, lacuri șamd). Deși există ocazii foarte bune pentru videografiere, se poate percepe o tendință la ONG-uri de mediu ca până și în cazul existenței materialelor filmate, ele să nu ajungă montate, finisate în ceva producție concretă; din lipsă de încredere poate, sau din cauza altor priorități, sau din cauza unui idealism exagerat care niciodată nu este mulțumit cu rezultatele de până acum, poate din frica de comentarii negative din partea celor din sector, apare o tărăgănare și o disipare… adică rar se finalizează câte un film care nu era parte din ceva grant finanțat. Deși în domeniul ONG-urilor eco nu există echipe de producție video, cu scenariști, documentariști, operatori, regizori, producători, ingineri de sunet, luminiști, montori, tehnicieni de toate felurile… totuși, pasiunea și apropierea de subiecte eco reprezintă o mare șansă… care eventual poate să fie fructificată.

 

În context corporatist, motivația este afacerea, producția de bani, pentru care este nevoie de atingerea unui rating cât mai mare – în paralel cu scăderea costurilor de producție. Dacă ai o emisiune de o oră pe lună/ sau pe saptămână… nu ai timp de filozofare. Este clar că materialul trebuie să fie gata, la timp. Și dacă ai bugetate 2 zile de filmare în zona X – și ai ajus acolo, e clar că nu poți nici să adaugi alte zile – că acum e prea ceață, nici să le amâni din cauza că cerul e acoperit de nori. Scoți imaginile și din piatră seacă, tragi interviurile și mergi acasă… că altfel poți să îți cauți alt loc de muncă. Adică aici există un mecanism mai mecanic, mai cadențat, mai brutal, care poate că nu are finețuri de natură artistică… nu ajunge la aspecte sofisticate… nu pune prea mult suflet… dar are capacitatea de a produce regulat și previzibil emisiuni la un anumit standard, nici prea ridicat și nici prea jalnic.

 

Angajatul, mai concret fiecare angajat care își are locul lui în schemă, cel care decide subiectul în concordanță cu politica postului respectiv, regizorul, operatorul care face filmările pe un anumit stil, montajul, topate acestea merg pe bandă rulantă. Fără prea multă pasiune, dar cu un ritm clar. Finanțarea, deși precară, totuși este susținută pe termen lung, există echipamente la un nivel acceptabil, există un profesionalism pe fiecare nivel… altfel totul e falimentar. Oricum, nici în acest domeniu schema nu este simplă; iar dacă vezi în ce stare financiară sunt variatele canale de televiziune de pe la noi, îți dai seama că totul e pe muchie de cuțit, în general cu datorii care se acumulează, foarte aproape de incapacitatea de plată. Limitările bugetare drastice, forțarea producției de materiale aducătoare de rating dinspre marile mase tâmpe… cam greu permite focalizarea pe aspecte de educație ecologică, producții care să nu fie pline de exagerări și manipulări de toată jena. A spera de la abordarea corporatistă ceva reușite care să zguduie lumea în domeniul filmului eco… nu prea pare realist. Totuși, ceea ce se poate învăța foarte bine de la corporatiști este rămânerea în buget și finalizarea materialului… două elemente care completează pasiunea și idealismul… și permit sustenabilitatea în lumea reală.

 

© dr. Peter Lengyel

 

PS. Un video în care nu doar că ai niște time-lapse-uri bine încadrate, dar ele nu sunt statice… adică a existat o mișcare a camerei în timpul filmării. Ca idée, dacă luai câte un frame la o secundă, și timp de 10 minute sau de o oră aveai o mișcare pe orizontală sau pe verticală a camerei încât să o deplasezi pe un unghi de 20-30 de grade… se producea materialul brut pentru un cadru tare de tot.

 

 

Publicat în Filmare | Lasă un comentariu

Hazard în fotografiere și filmare

Sau mai concret, hazard & necesitate în fotografiere & filmare

 

Azi am ieșit câteva ore pe dealuri și munți, pe lângă apă – prin Igniș, pe la cabana Agriș, apoi puțin pe lângă râul Iza. Cred că nu e nici o surpriză că am avut o asemenea preocupare. Fotografiere, natură, Maramureș. Pe de o parte, știu locurile astea destul de bine, adică am fost de sute de ori… și totuși dorința de a avea noi experiențe naturalistice, combinate cu potențiale reușite în domeniul fotografierii și filmării… au capacitatea să mă mobilizeze. Asta chiar dacă condițiile nu sunt perfecte, și ele niciodată nu sunt previzibil-perfecte.

 

Cum se pune problema? Acesta fiind contextul, știu care sunt subiectele statice mai interesante, câte un peisaj, un trunchi de arbore matusalemic, un sector de râu șamd. Cam toate acestea statice pe care le cunosc eu… deja au fost fotografiate foarte bine – sau greu îmi pot imagina să fie și mai OK; dar ceva combinație de condiții extravagante cu nori și o lumină incredibilă, o secundă poate aduce noi splendori fotografice. În privința filmărilor, până și cu peisajele, este loc de mai bine – dar mă străduiesc. Rezultă de aici că până și în privința subiectelor care nu dispar de acolo, condițiile pot să fie de un milion de feluri, și există o mare doză de hazard, între banal și sublim. Ceea ce acum e sublim –  devine banal și invers, cu o viteză a schimbării condițiilor de lumină. Ce, unde și cum o să fie perfect pentru fotografiere, nu există nici o modalitate de a face calculele – pentru că perfect este mai mult decât o stâncă în raze orange. Perfecțiunea este dincolo de cele calculabile – până și atunci când vrei să faci o fotografie cu un râu sau un munte.

 

Pe de altă parte, există subiectele non-statice. Pisica sălbatică (Felis silvestris) care în urmă cu câteva zile a sărit între tufe și a urcat versantul ca o săgeată, de nici nu ne-am dat seama unde a dispărut; până ai câteva cadre faine cu o astfel de dihanie, măcar foto dacă nu filmate, ai ceva muncă pe teren. Chiar și cu aparatură ultimul răcnet, nu e simplu. Tot felul de păsări, reptile care deși se știe că sunt pe acolo… până ajungi să ai măcar o imagine decentă… cam ai de persistat. Spre exemplu seara asta erau pe lângă Iza niște granguri (Oriolus oriolus), sus la mama naibii spre vârfurile copacilor; masculul, galben cu negru, ca o bijuterie, a zburat deasupra noastră, de pe un mal pe altul, doar că luminile erau șterse, imaginea ajungea o mizerie ternă dacă era făcută – chiar și cu un teleobiectiv cum puține sunt în Europa. Cât despre a face imagini filmate-bestial cu o astfel de pasăre… îți dai seama cam care sunt șansele. Cât timp, câtă energie se investește, până apar condițiile adecvate? Așa cum povestea un prieten, fotograf din Ungaria, că a mers cu Land Rover peste 1 milion de km – timp de o viață, și odată a găsit un cuib de grangur la 2 metri înălțime, la care a făcut poze bestiale; la fel, odată a aflat de un cuib bine vizibil de ciocănitoare cu trei degete sau ciocănitoare de munte (Picoides tridactylus)… în Slovacia… și imediat a mers acolo, a stat o săptămână și a tras cadrele care arată de îți pică fața. Dacă dai de zona în care chiar acum are cuib careva specie mai interesantă, merită investită energia; pasărea legată de cuib/ zona de cuibărire devine un fel de subiect semi-static… care acum este aici, până își crește puii, apoi dispare în imensitatea habitatului, încât aproape niciodată nu îl vezi și nici nu prea ai cum să îi faci măcar o poză. Cuiburi de granguri sunt multe, în fiecare an specia cuibărește până și în Parcul Grădina Morii din Sighet, doar că aceste cuiburi sunt undeva la vârful arborilor înalți, pe niște crengi subțiri; șansa de a găsi un cuib care să aducă pasărea mai în vizor… mai aproape de sol, este aproape zero. Iar a ridica un cort de camuflaj la 30 de metri înălțime, a îl ține ancorat stabil acolo, iar este o poveste cam complicată.

 

Cumva, fotograful sau cameramanul naturalist, calculează cu aceste probabilități. Cu probabilitățile foarte reduse, chiar infinitezimale, de a face o imagine care să conteze. Dacă ai o cunoaștere bună a zonei, a subiectelor, a condițiilor de lumină, dacă ai la dispoziție tot ce este necesar ca echipamente de fotografiere sau filmare, dacă ai cort de camuflaj și mașină care să te ducă aproape… deci chiar dacă ai cam tot ce e nevoie… trebuie să investești o cantitate uriașă de timp, de pasiune, de energie… pentru a avea cât de cât niște rezultate. Nici o garanție nu există, ca după o zi prin toate smârcurile… măcar o poză o să treacă de nivelul de plutire. Dar există posibilitatea ca nici un subiect, nici o lumină, nici un moment să nu te facă măcar să scoți din geantă aparatul de fotografiat sau de filmat. Totuși, făcând un calcul al probabilităților, al șanselor foarte reduse dar existente, este previzibil ca odată și odată să existe acele ocazii, pisica sălbatică să se oprească puțin și ochii verzi să îi strălucească. Două acvile de munte să se rotească fix deasupra ta și să nu fie la distanță uriașă. Berzele negre să fie aproape, călifarul roșu să zboare fix pe lângă tine în lumină perfectă, să existe câmpul cu maci, popândăul să se uite la tine, cerbii să alerge în salturi mari.

 

Evident că nu se poate calcula de acasă cum o să arate condițiile de moment undeva departe în teren, atunci când eventual vei ajunge acolo. Nu se poate prevedea dacă cerul o să fie prea monoton – fie total acoperit de nori, fie prea banal de senin; și e mică probabilitatea ca formațiunile norilor să dea o senzație de nedescris – poate e bestial sau poate e un mare kitsch dacă se oglindește în imensitatea lacului. Și nu se poate calcula dacă mistreții se vor opri pentru câteva secunde la marginea pădurii, înșirați, cu coama în vânt, iluminați perfect… și o să fie cea mai tare imagine cu ei din toată viața ta – sau vor intra gonind în desiș înainte de a îi avea în focus.

 

Imagini memorabile nu se pot face din rutină. E ceva unic în fiecare dintre ele. Poate că unele sunt rezultatul unui noroc, al începătorului; dar, dacă e să nu fie doar niște sclipiri în serie scurtă, dacă e să fie din ce în ce mai brutale, mai incredibile, dacă e să ridici ștacheta mai sus decât era ea înainte… asta înseamnă o muncă dură. Înseamnă creativitate, dăruire, și foarte multă implicare. Să nu ratezi șanse, din cauza că nu mai speri… deloc. Să nu lași teleobiectivul acasă nici măcar când mergi de la Sighet la Baia Mare la o întâlnire din careva proiect; nu de alta, dar nu este exclus ca prin pădurile Gutâiului sau Ignișului să vezi pe undeva cum o buhă mare (Bubo bubo) stă liniștită pe o pradă reprezentată de un iepure; și nu se poate exclude ca acvila de munte (Aquila chrysaetos) să zboare razant deasupra ierburilor; și nu se poate exclude ca ursoaica să stea sub copac iar ursuleții să fie urcați pe crengi. Nu e exclus ca iarna mistreții să fie goniți de lupi pe o imensitate de zăpadă. Nu se poate exclude. Deși probabilitatea ca totul să fie perfect, să îi ai în lumină bună, în clar, în focus, este aproape de zero. Dar nu zero.

 

E ceva satisfacție să faci poze de aproape cu cocoșul de munte, sau cu diferite specii de orhidee, liane, vulturi pleșuvi, șoimi călători, cu zimbrul sau elanul din ceva pădure a nordului, cocorii, liliecii, pelicanii, corcodeii, egretele, lopătarii, fluturii de noapte din oricâte specii, sturzii și chițcanii, pârșii și șorecarii, sticleții și păsările omătului. Și lista este oricât de lungă, milioane de specii, libelule și efemeroptere, sturioni și guvizi, fiecare cu imaginea lui unică și irepetabilă. Ca naturalist, nu ai timp de toate, dar poți măcar grosso modo să arunci o privire.

 

Interesant este cât de „proiectabile” sunt anumite imagini care teoretic sunt tari… spre exemplu leii lângă pradă în ceva savană africană; doar trebuie zburat acolo cu o cursă de pasageri, mers cu mașina agenției în parcul național X, oprit pe drum, orientat teleobiectivul pe leii care oricum sunt obișnuiți cu turiștii din nenumăratele mașini de teren, și oricum trebuie să mănânce ceva și oricum poți să faci o poză bestială de foarte-aproape – la fel cum au mai fost făcute sute de mii sau milioane. La fel detalii cu zebre, gheparzi, leoparzi, elefanți șamd. În schimb, o singură poză decentă cu ciocănitoarea de munte (cea cu trei degete)… în libertate, în Carpați, e din total altă categorie; aproape imposibil de făcut.

 

© dr. Peter Lengyel

 

PS. Dacă ai curajul să speri ca în domeniul fotografierii naturalistice sau a filmărilor eco… să existe măcar o mică șansă să ajungi mai sus de nivelul banalului… atunci ai treabă serioasă de făcut.

Publicat în Filmare, Fotografiere | Lasă un comentariu

Hot air ballooning in Maramures

 

This is a draft version.

 

Peter

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Movavi Slideshow Maker

De mai multă vreme mă gândeam că am făcut multe imagini fotografice, dar ele sunt cumva prea statice. Si că ar putea să fie o variantă bună ca ele să fie combinate în ceva prezentări mai dinamice, nu simple serii de poze. Și ar trebui să existe treceri adecvate între imaginile succesive, și ar trebui să existe un fond sonor, muzică, sunete din natură, poate cuvinte… astfel încât din baza de imagini să se poată face un fel de clip-uri. Acum am cumpărat și instalat softul numit Movavi Slideshow Maker… dar o să fie o distracție bună până ajung să îl controlez bine, aproape instinctiv. O să vedem ce rezultă din asta.

 

Am experimentat azi cum funcționează splendoarea asta de soft. Ceea ce îmi place la el este că nu e nici prea complicat, adică nu are un milion de funcții pe care niciodată nu o să le folosești, și nici meniuri prea stufoase în care ai toate șansele să te pierzi dacă nu vrei să îți aloci restul vieții pentru studierea lui – dar nu e nici prea simplu, ca ceva tâmp, făcut special pentru complet-idioți. Adică, e bine calibrat. Are ceea ce eu am nevoie, e intuitiv și plăcut. Am experimentat încărcarea folderelor cu imagini, să văd în ce ordine le pune, cum percepe numerotarea lor; apoi, cum se poate face trecerea de la o imagine la alta… există vreo 60 de variante de trecere; am văzut cum se face setarea perioadei cât să fie vizibilă fiecare imagine în parte. Am experimentat variatele formate de text care să apară suprapuse peste imagini. Am încărcat fișier de sunet, am văzut cum îl poți tăia la dimensiune, cum se poate muta ici-acolo, cum se fac mai multe benzi de sunet șamd. Se pot include și filmulețe în mișcare în aceste prezentări multimedia, se poate înregistra și voiceover… dar asta încă nu am încercat… și nici nu cred că aș lăsa să fie la nivelul de performanțe ale unui laptop. Ca experiment am exportat un film sau slideshow sau ce o fi acesta… din imagini, treceri între ele, texte suprapuse, bandă de sunet; evident că a fost șters, că scopul lui nu era să rămână… a fost doar o încercare să vedem ce poate să facă tehnic acest soft. De acum urmează partea mai fină, să vezi ce imagini merită să fie incluse, ce treceri să fie între ele, cât de lung să persiste pe ecran fiecare imagine în parte, ce cuvinte merită să apară și în ce formate, cum se combină toată suita de imagini cu ritmul muzicii, ce muzică poți include… ceva care nu iese cu scandal pe drepturi de autor (adică de preferat ceva înregistrat de tine, cu acordul celui care interpretează). Rezultă în final un clip care poate să fie un kitsch perfect, sau ceva plăcut… sau ceva intermediar?

 

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Fotografiere | Lasă un comentariu