Zboruri peste ceață în Maramureș

Cred că omul este întotdeauna dornic să experimenteze ceva nou – aproape în oricare domeniu (există 2-3 excepții). Atractivitatea experimentării există și evident și la fotografierea de peisaje; oricât de frumoase sunt luminile de apus, tot devin odată redundante pozele cu Maramureș înainte de asfințit; ar merita experimentate ceva abordări ale peisajelor în ceață – doar că asta e fezabil mai ales la răsărit. Iar predictibilitatea situației din teren este și mai slabă la răsărit față de perioada de apus; după-masa târziu poți vedea cam care este atmosfera, unde ar merita ajuns, cum se conturează luminile, culorile șamd… pe când la răsărit ar trebui să pleci de acasă încă pe întuneric, să ajungi în locuri care poate au ceva șanse de a arăta splendid… când ceța se destramă și intră primele raze de lumină. Doar că e mult mai imprevizibil… poate că ai mers degeaba și nici nu ai dormit cât ai dorit – rezultatul poate să fie foarte ușor un mare zero.

DCIM100MEDIADJI_0001.JPG

DCIM100MEDIADJI_0005.JPG

DCIM100MEDIADJI_0006.JPGDCIM100MEDIADJI_0007.JPGDCIM100MEDIADJI_0010.JPGDCIM100MEDIADJI_0014.JPGDCIM100MEDIADJI_0015.JPGDCIM100MEDIADJI_0016.JPGDCIM100MEDIADJI_0019.JPGDCIM100MEDIADJI_0021.JPGDCIM100MEDIADJI_0022.JPGDCIM100MEDIADJI_0023.JPGDCIM100MEDIADJI_0027.JPGDCIM100MEDIADJI_0028.JPGDCIM100MEDIADJI_0029.JPGDCIM100MEDIADJI_0031.JPGDCIM100MEDIADJI_0035.JPGDCIM100MEDIADJI_0041.JPGDCIM100MEDIADJI_0042.JPG

Pe întuneric să pleci pe teren, cerul acoperit de nori/ ceață, dar nu se știe nici cât de mare este grosimea lor, cât vor persista, unde se vor disipa la un mod mai spectaculos, unde o să se adune în fuioare, unde o să fie o ceață compactă prin care nu vezi nimic șamd. Am urcat azi dimineața pe Platoul Vulcanic Igniș, dar a fost cam jalnic; erau pe Câmpul Ștefan niște zone adâncite acoperite de un strat de ceață, dar în rest peisajul era în ceva pâclă omogenă, și nicidecum nu părea să merite să ridici drona. Pe interfluviul dintre Mara și Cosău la fel, o pâclă ciudată care nu avea nimic special; pe dealuri ceva nori joși formați din adunarea cețurilor, dar în esența lor un zero barat. La întoarcere spre Sighet, când deja părea că nu o să mai fie nimic interesant, totuși se constată că de-a lungul Izei există ceva zone mai fotogenice. Era evident că e cam prea târziu pentru a avea lumini care să îmi placă, deja Soarele era mult prea sus, dar se poate încerca măcar ceva, pentru a nu zice că ai ieșit degeaba. Poate mâine o să fie mai bine. Dar poate o să dorm la ora aceea.

 

Acum toamna, e cea mai bună perioadă pentru a încerca imagini cu ceață – pentru că fenomenul este destul de prezent, la care se mai adaugă și faptul că peisajul este frumos colorat. Oricum, în abordarea peisajelor cu ceață ești expus masiv hazardului, și chiar dacă ai capacitate bună de a ajunge în locurile faine, și din start cunoști unde ce este chiar și pe întuneric, tot e mai probabil să nu faci nimic spectaculos. Dar și dacă ai prins undeva momentul cu condiții perfecte, când stâncăriile uriașe se ridică din marea de nori, sau când pădurea se pierde vag în ceață, când doar vârful dealului sau al muntelui iese deasupra oceanului alb… poate să rezulte ceva mult dincolo de imaginile-standard.

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Maramures | Lasă un comentariu

Tabăra Eco-Foto-Video Snagov 2018

DCIM100MEDIADJI_0087.JPG

 

Mare parte din activitățile din domeniul ecologismului au rezultat din pasiune, din dorință de implicare, din interesul natural al oamenilor de a vedea zonele cele mai interesante, a le cunoaște și a le proteja pe cât posibil. Descoperirea peșterilor, cartarea acestora, studii asupra păsărilor, crearea de imagine despre vietățile sălbatice… expediții, tabere, multe se bazau aproximativ pe acest fundament. În deceniile trecute, activități eco au fost susținute și de granturi, de proiecte finanțate prin diferite surse. Desigur, ideal este să se îmbine finanțarea și pasiunea, doar că nu trăim în lumea ideală (ci una mafiotizată la modul jenant). Dacă aștepți să existe o linie de finanțare care să permită acțiunea respectivă (Tabăra Snagov 2018)… înseamnă că deja a scăzut masiv probabilitatea ca ceva să se întâmple. Adică, este mai acceptabil să te gândești la crearea unui mecanism care să nu depindă de interesele finanțatorilor, de limitările programelor, constrângeri birocratice de toate felurile, ci să se deruleze cumva mai natural, mai eco, din resursele aflate la dispoziția participanților.

 

Prin discuțiile avute cu cel care se ocupă de administrarea ariei protejate Lacul Snagov, Constantin Turmac – de la Fundația Snagov, am agreat să încercăm să facem o tabără eco-foto-video la sfârșitul lunii mai 2018. Ar trebui să ne bazăm pe resursele aflate la dispoziția participanților și organizatorilor. Există o barcă cu care se poate ieși pe lac (ambarcațiune cu motor care poate duce circa 10 persoane), există niște locuri de cazare în condiții destul de rudimentare – pe saltele puse în podul unei case cu acoperiș de stuf/ ori în corturi puse în grădină. Există aparatură foto (camere și obiective performante, filtre, trepiede, blitzuri, softuri de prelucrare de imagine șamd) și aparatură video (camere 4K, trepiede, dronă, softuri de procesare, calculatoare iMac apte să ducă 4K). Fiecare nou participant ar putea să mai adauge câte ceva la cele necesare, de la capcane pentru fluturi de noapte la expertiză în domeniul ihtiologiei, sau chef să facă observații asupra herpetofaunei, sau dorința de a face o serie de imagini cu libelule. De facto, orice nouă idée bună/ echipamente necesare/ muncă de calitate profesională ar ajuta câte ceva pentru a creea un model de succes. Totul trebuie bazat pe resurse aflate la dispoziția noastră, adică a organizatorilor și participanților; dar asta nu exclude a priori orice încercare de a mai adăuga resurse, fie ele de la oameni de afaceri din zonă sau de la finanțatori externi – însă schema trebuie să fie funcțională și fără nici un fel de resurse din exterior.

 

Scopurile unei astfel de tabere ar putea să fie multe, fiecare participant și fiecare organizator având interesele și nevoile lui. Per total este perfect dacă 1. se creează o atmosferă plăcută, în care oamenii să se simtă bine, 2. există o interacțiune bună în care se dezbat idei, se învață tehnici de fotografiere și filmare, se discută despre biodiversitate șamd, 3. rezultă din tabără o serie fascinantă de imagini noi – mult peste cele care au fost făcute vreodată în zona lacului Snagov… Evident că se pot naște noi prietenii, contacte profesionale și non-profesionale, iar dacă evenimentul este reușit, el se poate relua cu altă ocazie, poate la performanțe și mai bune. Este foarte importantă selectarea participanților, adică trebuie să vină oameni care se pot integra bine în acțiuni de acest gen, și pot să aducă o plusvaloare, indiferent de ce natură este ea. Munca organizatorică – de la concept la implementare – este cea care va face diferența între un zero barat și un eveniment care devine un model de succes, un brand – ai putea zice.

 

Din punctul meu de vedere, pentru a avea succes, o astfel de tabără trebuie să fie o combinație bună între 1. activități de cercetare de biodiversitate (observare de specii de păsări sau lilieci, insecte și plante, peisaje și habitate ale zonei), 2. activități de tip photo-safari în care să se încerce fotografierea și/sau filmarea unor cadre care să fie mai mult decât bestiale, apte să apară în publicații/ expoziții șamd, 3. bună-dispoziție a participanților, discuții interesante, mâncare pregătită la foc-deschis, 4. adrenalină (opțional: ture de noapte prin pădure, scufundări dacă o să vină și colegii de la Oceanic Club spre exemplu, de ieșit pe apă cu caiacele șamd).

 

Îmi pot imagina să se prindă pești din specii pe care nu le-am fotografiat niciodată, și în condiții controlate să ajungem să realizăm imagini macro cu fețele exemplarelor, cu ochii, eventual scurte secvențe filmate când din apă vietatea se uită fix în obiectiv. La fel se pot face imagini relevante cu libelule din specii care nu trăiesc prin Carpați, sau păsări de baltă care își au cuiburile prin vegetația de pe mal sau pe frunzele nuferilor din apă. Dacă ai sta pe aici o săptămână sau zece zile, și ai avea chef să faci imagine, ar putea rezulta o serie care să întreacă cu mult orice închipuire – am impresia.

 

În fiecare zi ar putea să fie una sau două prezentări pe teme prestabilite, spre exemplu să vorbească un ihtiolog despre viața peștilor din lacul Snagov, sau un expert în libelule să își prezinte părerile, eventual un om pasionat de botanică să vorbească la subiect, bine documentat, atât de captivant încât până și unul care nu e interesat de plate să asculte cu plăcere și cu admirație… discursul.

 

Îmi pot imagina ca cineva care are acces la o bibliotecă mai serioasă, să facă niște copii despre lucrări științifice care se referă la lacul Snagov, și acestea să fie aduse în tabără. Ar putea să fie răsfoite, să vedem ce au zis cei care în trecut au studiat biodiversitatea acestor locuri; sau cei care au avut niște păreri despre geologie, limnologie sau alte aspecte care pot să ne intereseze. Dacă am avea acele lucrări, ele ar putea să aducă ceva lumină, să nu începem de la zero ci să avem cât de cât niște date credibile despre ce a fost sau ce este în acest lac.

 

Cu un astfel de stil, fără a avea pretenția că vom descoperi ceva nemaipomenit, totuși se conturează o atmosferă fascinantă a explorărilor, o apartenență la tagma celor care au încercat să înțeleagă Lumea prin incursiuni în locurile care din ceva motive par să aibă o oarecare semnificație; se poate forma atmosfera aceea a dezbaterilor sincere pe subiecte eco/ biodiversitate, la modul liber, fără poleială și spoială de aceea jalnică a formelor lipsite de fond – atât de răspândite în ultima vreme; ceva auto-educație-ecologică făcută pentru că asta doresc participanții. Din câte îmi dau seama,  este de dorit ca în această tabără să fie circa 15-20 de persoane. Dacă sunt 5 e prea puțin, iar 50 ar produce o prea mare forfotă – ceva greu de managerizat.

 

Pe lângă persoane-resursă care trebuie contactate direct, abordate din timp, și pe cât posibil convinse să participe la acest eveniment… este de dorit să existe și o anumită deschidere pentru a primi participanți și din exterior, oameni pasionați dar aflați la început de drum, studenți, studente, oameni adulți care au resursele necesare pentru a susține financiar o astfel de activitate.

 

Dacă ești interesat de tabăra eco-foto-video Snagov 2018, trimite un e-mail la adresa: lengyelpeter@yahoo.com și/sau la custode@fundatiasnagov.ro

 

Poate ne vedem în mai pe apele lacului.

 

© dr. Peter Lengyel

 

PS. O serie de imagini din zona Snagov se pot vedea la:

https://peterlengyel.wordpress.com/2017/06/04/snagov-lacul-si-padurea/

Publicat în Posibile calatorii in viitorul previzibil | Lasă un comentariu

Vadu Izei – Farkasrév

 

Nu știu de ce, dar realitatea este că aproape niciodată nu opresc în Vadu Izei, deși trec pe aici foarte frecvent – la ieșirea din Sighet. Parcă localitatea asta se rezumă pentru mine la o șosea pe care să nu te prindă radarul plus o bifurcație de drumuri – și case de pe margine. Rar de tot ai măcar intenția de a intra pe ulițe neumblate, să stai puțin pe malul apei… cu toate că și pe aici ai avea șansa să vezi un milion de chestii faine. Să găsești acea parte a peisajului care păstrează ceva caracteristici de naturalețe, să găsești locuri mai speciale, case unde îți poți imagina să te distrezi cu prietenii. Să dai de locurile de care nu trebuie să îți fie jenă.

DSC_7821DSC_7824DSC_7833DSC_7836DSC_7839DSC_7842DSC_7854DSC_7860DSC_7866DSC_7872DSC_7875DSC_7878DSC_7887DSC_7896DSC_7899DSC_7902DSC_7908DSC_7913DSC_7923DSC_7939DSC_7972

 

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Maramures, Uncategorized | 3 comentarii

Vânt distrugător, drone, avioane mici

 

DCIM100MEDIADJI_0119.JPGDCIM100MEDIADJI_0126.JPGDCIM100MEDIADJI_0130.JPGDCIM100MEDIADJI_0132.JPG

DSC_8564DSC_8567DSC_8570DSC_8577DSC_8582DSC_8592DSC_8595

Am văzut ieri seară cum a apărut vântul și cam ce efecte a avut. Dacă la Sighet, zonă depresionară înconjurată de munți protectori, forța vântului a fost totuși atât de mare… îmi dau seama ce a fost prin locurile mai înalte și mai expuse. Interesant este cât de repede a pornit totul, fără semne prevestitoare, ci pur și simplu dur, violent – mă uitam oare sunt șanse să rupă și copacul din fața geamului, iar acesta să cadă pe Land Rover? A rupt un molid mai încolo, și nuci și plopi, castani șamd, dar față de alte locuri totuși a fost bine. Când a revenit curentul electric, am văzut ceva imagini de ici-acolo, se vede că a fost așa cum în general nu este – vânt foarte violent. Copaci căzuți, panouri smulse și purtate prin aer, câțiva oameni morți, multe acoperișuri vraiște, pagube de toate felurile.

DCIM100MEDIADJI_0181.JPGDCIM100MEDIADJI_0182.JPGDCIM100MEDIADJI_0184.JPGDCIM100MEDIADJI_0185.JPGDCIM100MEDIADJI_0186.JPGDCIM100MEDIADJI_0187.JPGDCIM100MEDIADJI_0191.JPGDCIM100MEDIADJI_0194.JPGDCIM100MEDIADJI_0197.JPGDCIM100MEDIADJI_0201.JPGDCIM100MEDIADJI_0203.JPG

Când ești în casă, toate acestea par fără semnificație. Deranjul cel mare e că nu ai curent, sau că rețeaua Vodafone a picat până dimineața – aveai doar roaming de la ucraineni care au echipamente rusești ce nu se lasă impresionate. Doar că mă gândesc, dacă era drona undeva prin aer, și venea vântul acesta, este aproape 100% că nu o mai aduceai înapoi; era spartă pe ceva stânci sau căzută prin ceva pădure la mama naibii. Și mai trist era dacă zburai cu un avion de mici dimensiuni, spre exemplu peste crestele Munților Rodnei, sau prin Călimani ori Cheile Bicazului. La asemenea violență a vântului, care părea că smulge imediat copacul din fața geamului, îți dai seama cam ce era pe sus. Părerea mea este că nu se putea scăpa viu din acest eveniment, dacă zburai în locurile acelea. Până și când este calmă atmosfera, pe acolo nu e simplu; dar dacă aveai vântul de ieri, erai o amintire. E destul de penibil că toată tehnologia de azi nu ajută – și un vânt ca acesta este capabil să te doboare. Dar există și o frumusețe romantică în aceste momente, când natura arată cam ce poate, incalculabilă, sălbatică și indiferentă. Cred că putea să fie o experiență de neuitat să stai pe undeva pe careva creastă și să vezi cum vântul rupe arborii tineri și bătrâni, rând pe rând.

DSC_8624DSC_8627DSC_8633DSC_8639DSC_8645DSC_8648DSC_8654DSC_8657DSC_8663DSC_8669DSC_8678

DSC_8753DSC_8759DSC_8762DSC_8765DSC_8771DSC_8780DSC_8786

Dacă vedeai cam ce putere avea vântul, era clar că în momentul respectiv sunt culcați la pământ mulți arbori – răsturnați din rădăcină, alții cad secerați cu duiumul, cu trunchiurile rupte. Pot ajunge la pământ întregi păduri. După marile rafale de vânt care au produs și victime umane prin Transilvania (parcă 8 morți), era evident că prin munți există doborâturi de vânt destul de însemnate. Au trecut circa zece zile de la seara cu pricina, când am ajuns să văd cam ce efecte au rămas pe văile amonte de satul Budești, prin zona Creasta Cocoșului și prin Platoul Vulcanic Igniș. Trebuie menționat că în vara 2017 au fost mai multe vijelii care au doborât molizi prin Igniș, spre exemplu e destul de multă vraiște lăsată pe versantul de lângă barajul Runcu și prin diferite alte zone. Dar vântul care a venit în seara zilei de 17 septembrie a fost mult mai agresiv. Deci, după 10 zile mare parte din drumuri erau deja deschise, trunchiurile au fost trase de pe drum sau secționate cu drujbele; puteai trece și prin zonele devastate. În zone unde accesul nu era facil, îți puteai face o impresie prin ceea ce vedea drona. Interesant de remarcat este că existau doborâturi atât în făgete cât în păduri de molid; erau doborâți atât arbori izolați cât și zone întregi de pădure compactă. Arbori bătrâni sau tineri erau răsturnați din rădăcină sau cu crengile rupte, ori trunchiuri trosnite sub puterea curentului de aer. Existau zone unde toți erau răsturnați din rădăcină, altele unde unii persistau ridicați dar răpciugoși – terfeliți, zona unde toate trunchiurile erau rupte la o anumită înălțime – ca secerate. Atât pe culmi expuse cât în văi aparent ferite, unde existau condiții vitrege… arborii au căzut.

Am înțeles de la meteo că vântul avea circa 100 km/oră; tot în această perioadă erau tot felul de uragane prin sud-estul SUA, iar la unele vântul a ajuns și la 260 km/oră. Dacă cele cu 100 km la oră au făcut un astfel de prăpăd, îți poți imagina cam ce lăsa în urma lui dacă vântul era la 260 km pe oră. Puteau să fie milioane de trunchiuri rupte și arbori culcați la pământ – cât vezi cu ochii. Norocul pădurilor de pe la noi este că nu suntem în zonele geografice în care uraganele sunt la ele acasă.

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Climatice | Lasă un comentariu

Tehnologia fără de care suntem maimuțe

Ai un computer nou, iMac… îi dai să randeze ceva fișiere masive, iar la un moment dat îți dai seama că nu mai poți accesa nimic ce lucrai… având acces doar ca guest. Orice încercare ai face, pur și simplu ești în afara sistemului, nimic din ce ai făcut nu mai este accesibil – îți vine să îl spargi; să îi dai una de aia adevărată, încât doar mărunte piese să fie de adunat după. Dar rațiunea învinge, și calmul autoimpus te face să cauți variante de rezolvare a problemei. Acum, prea mari speranțe de a rezolva chestia la Sighet, din câte pare, nu existau; și nici la Cluj nu este service iMac, ci sunt trimise la București, la un loc de unde nu ai măcar un număr de telefon ci doar o adresă de e-mail. Deci, grosso modo, ai zice că ai plătit 9.000 de lei pentru o mizerie lipsită de funcționalitate.

 

Doar că dai cumva de un număr de telefon pe care poți avea asistență tehnică de la Apple – numai și numai în engleză. Oricum, pare că trebuie să îi dai o șansă. Răspunde o femeie, care te ajută timp de o oră și jumătate, să verifici, ce naiba nu merge. Cu un calm nemaipomenit, cu simpatie, glume, te face să nu lași naibii totul, ci să mai ai câte o încercare. Nici eu nu aveam chef și nici Mark nu părea că mai crede în ceva soluție. Totuși, vocea feminină… cu încetul, te face să simți că ești parte din echipă, că împreună se poate rezolva situația, că are sens zbaterea asta de doi bani care aparent nu duce niciunde. Cu poze trimise pe net, cu tot felul de abordări speciale, intrând ea pe computerul tău să îți arate ce să faci, se reușește să se dea de capăt problemelor, și ajungi la fișierele tale muncite cu greu.

 

Care este concluzia? Că orice tehnologie poate da rateuri, oricând. Mai ales dacă e utilizată la limita capacității ei – iar dacă nu, de ce o mai ai? Până e vorba de un computer desktop, este perfect, problema e mai mare când este un computer de bord la cine știe de vehicul aflat în mișcare. De la un avion la o navetă spațială, orice poate să fie gata, fix în două secunde. Și mai importantă concluzie este că toată tehnologia asta este fix zero barat dacă nu ai oamenii performanți care să facă mentenanța, care să fie capabili să găsească soluții atunci când ele par inexistente, să își stoarcă creierii pentru încă o încercare, și să facă asta amuzant, cu o atmosferă prietenoasă și absolut plăcută, destinsă și iubitoare. O astfel de experiență aproape te face să zici că e super fain că a apărut acea malfuncționare, să vezi că nu ești lăsat de izbeliște, ci undeva, cineva poate avea grijă de tine. Habar nu ai cine este ea, dar îți dai seama că dacă ar exista mai multe persoane de acest fel, Planeta asta ar putea să fie un loc mult mai splendid.

 

© dr. Peter Lengyel

 

PS. Oricum suntem maimuțe, și cu tehnologia asta și fără.

 

PS2. Și mai este o concluzie. Că orice ai face, e bine să ai backup, atât la date, cât la echipamente; adică, chiar dacă nu ai două de același nivel – ultimul răcnet… dacă ai achiziționat ceva computer nou, să nu îl scoți din uz nici pe cel care pare un fel de brontosaur.

Publicat în Filmare, Uncategorized | 1 comentariu

Despre filme, din nou

Probabil că orice om care a filmat ceva, sau a dorit să filmeze, simte undeva dorința să facă artă, să producă niște capodopere. Nu e ușor de ajuns la acestea – dar situația dată le face să aibă cu atât mai multă valoare. Te întrebi, cum naiba se pot face filme care să conteze. Care să nu fie parte din puhoi, care să fie altfel, care să atingă suflete? Există o parte tehnică, pe care trebuie să o controlezi total, iar după aceea să poate avea eventual speranță la ceva numit artă.

 

Este destul de răspândită părerea că e nevoie de o întreagă echipă pentru a crea un film. Probabil că așa a fost pe vremea când o cameră de filmat avea 450 de kilograme, trebuiau procesate chimic toate materialele, când totul era butucănos și greoi spre imposibil, atât pe planul imaginii, cât al sunetului, cât al sincronizării. Pe vremea aceea nu puteai să miști camera din loc, așa că singur erai chiar zero. Dar azi, cu tehnologia actuală, nu doar că este fezabil tehnic ca un om oarecare să producă un film de la un capăt la altul, dar eu cred că este și dezirabil. Nu e bine când depinzi de altcineva. Când tu filmezi anumite chestii, dar probabil nimeni nu are răbdarea să parcurgă măcar odată cadrele filmate așa că montajul se face din ciupituri… sau când constați imposibilitatea să explici ce anume vrei – adică nu se poate explica atât de fin cum ai dori tu să faci toate tăierile, toate reglajele de tonalitate, sau variantele de draft… ajungi deci la concluzia că dacă le faci tu, de la un capăt la altul, este chiar ceea ce doreai, ceea ce ai fost tu capabil. Poți să îți asumi rezultatele, cu bune și cu rele, fără să dai vina pe nimeni. Și astfel, când vezi ce ai produs, cu anumite aparate de filmat, obiective, drone, calculatoare și softuri specializate… când este clar că la următoarea încercare acestea vor fi disponibile exact la fel, simți cam unde e diferența în abordările pe care le ai: doar tu o să faci diferența. Între cel mai mare jeg, adică ceva kitsch ordinar, și extrema cealaltă reprezentată de o lucrare de artă, tu ești cel care decide fiecare detaliu. Dacă ai sânge în tine, munca poate începe când ai la dispoziție toată infrastructura, înțelegi mecanismele de funcționare, și ai liber, verde: creativitate, așa cum nu ai făcut niciodată.

 

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Filmare, Uncategorized | 1 comentariu

Poieni din Munții Igniș

Platoul Vulcanic Igniș, undeva la mama naibii. Pădure de amestec, dominată de conifere, mai concret de molid. În ceva poiană tragi mașina de teren pe marginea drumului și oprești motorul. E bine să nu mai fie nimeni cu tine, să poți să te integrezi cât mai bine în natură. Te plimbi printre ierburi de munte, culegi câteva afine sau mure. Pentru primele 5 minute pare cam sterp locul, doar copaci, ierburi, niște râmături de mistreț. Și un cer albastru, cu nori pufoși, albi.

 

Dar dacă stai în liniște, începe să se audă forfota vietăților. Pe o tufă de soc se așează câțiva sturzi. Din pădure se aud tot felul de păsări, de la pițigoi la aușei, gaițe de munte, câte o ciocănitoare; oricum, mult mai multe exemplare decât bănuiai din goana mașinii, sau dacă nu erai singur în liniște deplină. Dacă te plimbi prin poiană, vezi că în bălțile mici sunt niște broaște, izvorași cu burta galbenă. Și sunt ferigi la marginea apei și probabil undeva stă sub ele o broască râioasă verde, sau poate o broască râioasă brună. Sunt în poiană câțiva codroși și niște codobaturi albe, pe lângă pârâu o codobatură de munte. Din desiș a ieșit un măcăleandru și era foarte aproape, nici la 2 metri. Te puteai gândi că nu ai vrea să fie la fel de aproape o față de urs. Să iasă la fel de neașteptat din desiș și să fie lângă tine.

 

E greu de definit care sunt animalele din poiană, din zona ierburilor, și care sunt cele de pădure, că de fapt există aici un mix al zonei ecotonale, unde diversitatea pare (și este…) mai crescută față de zonele mai monotone. Lăcuste mărunte emit stridulații fine, știu că nu te prea impresionează; cosașii țârâie în lumina de apus, și încep să cânte și câțiva greieri. Libelule mari, din genul Anax, trec în patrulare în speranța să vâneze ceva insecte. În poiana asta banală de la marginea drumului e probabil să trăiască multe sute de specii de insecte, poate și peste o mie, de la fluturi de zi la cei de noapte (inclusiv microlepidoptere/ molii), coleoptere (gândaci, inclusiv specii ale căror reprezentanți au dimensiuni foarte mărunte), himenoptere (viespi, albine, bondari), ortoptere (cosași, lăcuste, greieri), heteroptere, dermaptere, diptere șamd. Îți dai seama că nimeni nu se ocupă de studiul lor. E ca și cum ele nu ar exista.

 

La marginea pădurii era un uriaș trunchi de molid căzut, aflat pe cale de descompunere. Niște furnici mari se agitau în zonele mai însorite ale trunchiului. De sub scoarța desprinsă, o șopârlă de munte iese la soare; cu mișcări robotice își găsește un loc bun și apoi rămâne nemișcată; alte și alte șopârle ies din crăpături, deja se văd 5, apoi 6. În poiana asta sigur trăiește măcar o viperă, poate acum e la soare pe undeva printre afini și pietre, sau poate este retrasă în ceva văgăună fix sub trunchiul pe care stai. Te uiți la colosul acela de lemn, plin de putregaiuri și de galerii de furnici, și tot felul de ciuperci vizibile. Și cine știe câte invizibile. Și îți imaginezi cum în interior se dezvoltă larve de croitori, care se vor metamorfoza în niște gândaci de o perfecțiune sculptată de miliarde de ani de evoluție, naturală. Cu antenele lor lungi și cu ochii “pixelați” își vor face o părere despre aceste locuri, se vor ridica în zbor; și poate vor avea momentele lor de fericire. Întrebarea este, oare cât din toate astea se poate reda în imagine fotografică sau filmată, eventual în cuvinte, și cât se poate percepe doar aici?

 

Nu era nici frig nici cald, și nu doreai nimic, că totul era fix cum trebuie să fie. Poate ai trăit și tu starea aceea în care totul devine mai pur, mai acceptabil așa cum e, în care se aude pârâul care de-abia curge, în care se vede la perfecție fiecare furnică, fiecare con de molid, fiecare fir de iarbă. În care totul pare la locul lui, ca un fel de ordine perfectă. O astfel de stare parcă nici nu permite să faci fotografii macro, sau cu teleobiectivul ori superangularul, nici să freci drona prin aer; sunt momente în care nu e necesar să faci filmare time-lapse de Blackmagic, ci este destul să vezi cum flutură frunzele unui mesteacăn tânăr – ca un joc de lumini. Umbrele erau din ce în ce mai alungite. Și se leagănă vârfurile de molid în bătaia lină a vântului, pe fondul cerului din ce în ce mai întunecat-albastru.

 

Sunt destule poieni mici prin Igniș, probabil sute; de astea de 1-2 hectare. Dar Ignișul are și poieni mari, de peste 1.000 de hectare bucata. Păscute de herghelii de cai, de cirezi de vite și de bivoli, acestea dau o impresie diferită. La o poiană mare, chiar dacă sunt scoase la pășunat sute de vite, cai, bivoli… aproape că nu se percepe prezența lor; se pierd printre cocoașele înierbate, se pierd printre hârtoape și râpe neumblate, în imensitatea peisajului cu ierburi.

 

Interesant este cât de previzibile sunt anumite aspecte… dacă ai o cunoaștere bună a zonei, dacă ani și ani de zile ai tot fost pe aici. Spre exemplu, în toată imensitatea înierbată a Câmpului Ștefan nu o să fie 100 de locuri unde să vezi pietrar (Oenanthe oenanthe)… ci o să fie foarte puține. Există câteva mici zone cu habitate care îi sunt favorabile, aparent. Dar, să vezi concret pasărea respectivă, este foarte probabil să se întâmple puțin amonte de podul de beton care trece peste pârâu, puțin mai sus de Cheile Tătarului. Este aici un loc înierbat care are bolovani mari și an de an poți să vezi pietrarii în acest habitat, la orice vizită pe timp de vară. Ai putea pune pariu că aici o să îi detectezi pe o rază de 100 de metri, iar în rest este foarte improbabil să mai descoperi prezența speciei… măcar un exemplar; asta cred că o să rămână valabil și anul viitor și peste 5 sau 10 ani. Interesant e să constați că de cine știe câte generații, pe acest mic loc trăiesc ei, aici le place, iar alte locuri cu caracteristici aparent foarte asemănătoare (iarbă, mușuroaie, bolovani mari), din ceva motive neștiute, nu le sunt atât de atractive.

 

Poienile mari au cursuri de ape mai semnificative, zone înmlăștinite, stâncării; altfel arată. Și vezi vânturei roșii care nu ar rămâne la o mică poieniță, și șorecari, pietrari, potârnichi șamd; ereți în migrație. Ies pe aici să vâneze și șerpari precum și acvile de munte. Interesant este să te gândești că în poiana mare diversitatea de specii nu neapărat este mai mare decât în poiana mică – poate că este chiar mai redusă; utilizarea antropică mai agresivă, pășunatul/ suprapășunatul, atât cel actual cât și cel din trecutul recent sau mai îndepărtat, desigur au lăsat efecte; în poiana mică este un puternic “efect ecotonal”, diversitatea ridicată de la contactul pădurii cu pășunea… pe când în poiana mare… mai nimic. Plus că aceste mari terenuri înierbate sunt „monotonizate” artificial și acum. Spre exemplu, dacă apar tufe sau se instalează puieți de arbori, ei sunt tăiați, „curățați” prin finanțarea perfidă creată de “politicile europene” – nu cumva zona să devină mai naturală, cu habitate mai mozaicate – ci trebuie tăiată fiecare tufă și fiecare arbore tânăr. Câte un arbore bătrân mai persistă ici-acolo; dar ei pică rând pe rând, distanța dintre ei crește de la an la an, după fiecare furtună; aici în Platoul Vulcanic Igniș arborii bătrâni de pe pășuni nu vor ajunge înlocuiți de arbori tineri, că nu permite ceva cretină comisie de la Bruxelles, ceva tâmpiți cu cravată care habar nu au de existența acestor locuri și de specificul lor tradițional. Plus că ai impresia că ar face totul împotriva biodiversității naturale – deși pe hârtie se susține opusul, protecția, conservarea, reconstrucția ecologică.

 

Adevărul este că dacă ar fi lăsate în voia lor, aceste zone ar ajunge împădurite peste 99%. Succesiunea vegetală ar duce la niște uriașe păduri compacte, făgete cu niște exemplare atât de colosale cum nu ai văzut niciunde. Foarte rare ar fi poienile create de ceva alunecare de teren, de un incendiu produs de fulger sau de o doborâtură de vânt. Până și aceste “poieni” ar avea o existență temporară scurtă – rapid ar fi reîmpădurite, natural. Zone fără pădure ar fi sub 1% în Igniș, poate sub 0,1%, sau sub 0,01%. Câteva stâncării cu abrupturi cvasi-verticale, câteva mlaștini gen Iezerul Mare și Tăul lui Dumitru. În rest, pădure cât vezi cu ochii, plină de urși, lupi și buhă mare.

 

© dr. Peter Lengyel

 

 

 

Publicat în Maramures | Lasă un comentariu