Film: The Revenant

Hai să presupunem că nu toată ziua stai prin păduri și printre mlaștini, sau pe net, ci din când în când dorești să vezi un film bun. Dar nu ai habar care film ar merita să aloci timpul pentru el. Bănuiesc că ești sătul de filme de duzină. Nu? Mi-a fost recomandat să văd The Revenant. A meritat. Dacă ai nevoie de ceva care să aibă altfel de abordare… dacă vrei să vezi ceva filmat excelent, ai ocazia. Acele tipuri de imagini și interpretări, care nu se predau la cursuri… nici despre natura sălbatică, nici despre realitățile istorice, nici despre duritatea vieții umane.

 

***

 

“Când e furtună și te uiți la ramurile unui copac, ești sigur că o să se prăbușească; dar dacă te iuiți la trunchi, vezi cât de neclintit este.”

 

Păduri imense, ape uriașe care se prăvălesc peste cataracte, colosalii munți nord-americani și avalanșele din ele. Un altfel de Yellowstone, pe vremea când natura nu era închisă în Parcul Național, ci naturalul era imensitatea sălbăticiei nord-americane.

 

Despre traperi și castori și pieile lor. Lupta cu ursul grizzly care e cât pe ce să te omoare; momentul când simți că vijelia smulge nu doar arborii, dar și peisajul cu tine cu tot… te smulge, iar tu ai ocazia doar să privești. Cât te poți baza pe camarazi, și cât nu? Despre mârșăvie, trădare. Dar mai ales despre dorința de a exista, de ieși la suprafață. Cum să nu te lași pradă corbilor din munte. Târâș, lent, înapoi la viață. Despre puterea de a te ridica în picioare, atunci când nu mai părea posibil. Omul singuratic în imensitatea sălbatică, peștele prins cu mâna, pe care îl sfârteci crud și simți o șansă de a supraviețui dezastrului. Uriașe turme de bizoni, cu haite de lupi care îl atacă pe careva: iar tu te uiți de aproape.

 

Despre călărie sălbatică și prăbușirea în prăpastie. Despre izbirea între albi și amerindieni, despre interferențe care mai de care mai insolvabile. Despre viol, înjosire, scalpări și ucidere, despre purificare. Chipuri umane. Despre pierderea iubitei, ucise în fața ta, despre pierderea fiului, omorât de față cu tine… fără să poți să îl aperi. Despre infecții în răni crunte, și epuizare, și ajutorul uman în secundele care contează. Despre vindecarea rănilor… și puterea de a te ridica din nou, vertical. Despre rănile cicatrizate, pe care le purtăm pe noi, în noi, pentru totdeauna. Bănuiesc că nu ai parcurs singur uriașe întinderi de gheață, dar am impresia că la o adică, ai face fiecare pas. Bănuiesc că nu ai stat ascuns într-un cal mort, dar am impresia că ai face asta, dacă așa ai avea o șansă în plus, pentru a persista.

 

Și da, este eliberator să îl urmărești pe cel care ți-a ucis fiul, să îl cauți, să îți faci un scop din a îl zdrobi fără milă. Deși nu pare deloc moral, adevărul este că e cumva inevitabil și natural: trebuie să îl urmărești și să te lupți cu el pe viață și pe moarte, e mai demn așa decât să trăiești cu amintirea unor afaceri neîncheiate. Și, în ultima secundă să îți zici (poate…): să nu ucizi! În acest film, eroul principal este un supraom, care aparent îl lasă în voia sorții pe dușman… atunci când deja este clar că treaba murdară o să fie făcută de alții. Poate e mai bine așa, să nu mai adaugi încă o piatră pe suflet?

 

Nu zic că viața fiecăruia este fix în acest stil, dar sunt convins că în mare parte ai simțit senzația, aproape fiecare, rând pe rând. Care este senzația per total? Că fiecare dintre noi este un fel de highlander, apt să treacă prin foc și dezastre de toate felurile… apoi să renască, să fie viu din nou. Ca orice mare film, ca orice mare creație de artă, indiferent că e vorba de pictură, fotografie sau operă literară, este o chintesență despre condiția umană. Metaforic poate, dramatic, dar punând punctul pe esențial. Este despre tine. Poate că nu ai dat de ursoaica aceea care își apără puii, în timp ce te sfârtecă instinctiv; dacă ai stat mai mult printre băieții cu papion, ursoaica asta se manifestă sub forma devastatoarei crize financiare; dacă ești pe coastele asiatice, ursoaica se manifestă sub forma unui nimicitor tsunami… care te lasă atârnat de vreun copac.

 

Ideea este să poți să te pui în situația personajului. Omul, în context istoric, parte din set-up-ul landșaftului, omul printre stânci și ghețuri, omul printre alte ființe… încercând să existe, să persiste, să rămână… viu fizic și moral. Omul expus durităților de orice fel, care îl pot pune exact pe margine, la limită, unde doar o idee îl mai ține. Și dacă vezi filmul, poate că se conturează senzația că deși este vorba de supraviețuirea fizică, de ridicarea în picioare, până la urmă verticalitatea morală este și mai importantă.

 

Despre pierderi irecuperabile. Despre ochii limpezi cu care după viscol, poți să privești, cerul. Despre minunata ocazie să fii om.

 

© dr. Peter Lengyel

 

PS. Mulțumesc, Laura, că mi-ai zis de el, altfel probabil niciodată nu îi alocam timpul. Câteva Oscar-uri, câteva critici. Mă întreb, cum ar putea să fie făcute astfel de filme artistice, pe subiecte eco-umane mai apropiate de noi.

Publicat în Filmare | Lasă un comentariu

Cavalcada călătoriilor eco

Ma gandeam ca luna asta abia am postat ceva pe blog. Nu a fost timp. Dar a fost splendid prin Ignis si Muntii Maramuresului, prin Rodnei si Calimani, prin Torocko, Hunedoara, Semenic – Cheile Carasului, Cheile Nerei – Beusnita, Portile de Fier, Apuseni/ Rosia Montana, Oradea, Sibiu apoi din nou prin Maramures. Iti poti imagina cam ce poze si ce filmari au fost realizate. Si mai este pana la sfarsitul lunii. Prin ploi, vant, zapezi, apusuri, ceata, noroaie, oboseala, sperante, rareori fericire, cu Land Rover-ul cateva mii de kilometri (cam 5.000 km pe luna). De multe ori prin locuri pe unde nici mama dracului nu umbla, aproape niciodata. Prin paduri neatinse de drujbe, pe vai uitate de lume, prin uriase halde de steril si pe la imense lacuri de baraj umplute cu maluri ultra-toxice, prin defrisari de padure absolut jenante. Real life. Sa vezi realitatea eco-naturalistica asa cum poate nimeni nu a avut ocazia. Cu 1.000 de riscuri asumate, cu presiuni de unde nu te asteptai, cu noi oportunitati si momente cand e cat pe ce sa nu fie bine.

Turele de acest gen, pe mii de km/ luna, iti cam utilizeaza capacitatea de adaptare. Sa te ajustezi la stilul diferitilor oameni cu care ai programate cateva zile impreuna, sa te adaptezi la pretentiile si la ifosele care mai de care ale fiecaruia si fiecareia, sa accepti cazarile in locurile de la capatul lumii unde nu prea ai din ce alege… sa mananci conserve de peste ca la restaurantul local nu vrei „sa te risti”… iar un loc cat de cat acceptabil este la 80 km… multe complicatii. Iar daca nu le accepti pe astea, nu ai cum sa iti faci o impresie despre realitatea ecologica din ziua de azi. Ramai un simplu eco-papagal, care are impresia ca stie, desi este un tantalau si nimic mai mult. Un activist penibil, care nu stie sau nu vrea sa stie care este realitatea.

Ce inseamna sustenabilitatea actiunii? Imi zicea recent un prieten: sa tragem tare aceste 4 zile. Doar ca se referea la cele 4 care eram noi impreuna, fara sa ia in calcul altele, zeci de zile de teren luna asta, in care eu tot pe munte sunt… dar cu altii, sau cu o ea. Asa ca trebuie sa avem o oarecare retinere, o oarecare mila fata de noi insine. Sa dormim 8 ore, ca daca nu esti odihnit & fericit, dracu le ia pe toate. O miscare gresita si esti zburat in prapastie. Plus sa nu ne punem prea ridicate stachete, ca apoi apare frustrarea ca nici asta nici cealalta nu au fost realizate. Mai mult sa avem un fel de deschidere, un fel de preocupare sincera si linistita, sa incercam sa facem zilnic ceea ce trebuie, dar sa pastram rezervele rezonabile de energie, incat pe la 1 noaptea sa avem chef sa mai conducem tancul pana la hotel. Chiar daca echipamentele sunt forjate pana la maxim, ele pot avea piesele inlocuite, dar omul? Asadar, pentru sustenabilitate, este important sa avem o iubire si o mila fata de noi… si dragoste pentru ceea ce facem.

 

Cand odihna perfecta in ceva hotel exclusivist, cand noapte tremurata in ceva casa aproape neincalzita… incat dimineata esti un jalnic robot carcit care nu mai are chef de viata. Cand balaceala in piscine de lux, cand apa atat de rece incat nici nu vrei sa te gandesti la un dus… rece. Cand restaurante sofisticate, cand mancarea intinsa pe botul masinii. Discutii cu biologi, ecologisti fanatici, pastori cu vitele lor, practicieni in domeniul turismului… fiecare cu lumea lui. Discutii cu experti in patrimoniul UNESCO, alti experti in dinamitare si defrisare. Adica, bune si rele, in ceva cavalcada amestecata, cu cele mai splendide locuri pastrate cumva miraculos de pure… si altele devenite niste scursuri ultra-otravite, unde viata nu mai poate exista. Stii cum arata un cimitir partial acoperit de apele si namolurile din bazinul de decantare… crucile iesind un pic din apa? Turla bisericii iesind peste nivel. Localitati din care au plecat cei vii, ducand cu ei si o parte a celor care erau deja doar o amintire. Locuri care deja au disparut si altele care refuza sa se predea… progresului cu cianura. Multe subiecte eco de o duritate crunta.

E un extraordinar flux de informatie, o asemenea calatorie. Adica, banuiesc ca nu iti vei aminti ziua x in care ai frecat menta pe la birou, dar daca ai fost pe valea Iabalcea si ai vazut de sus cam cum arata… cred ca ramane pe veci in memorie. Sau daca ai fost la exploatarile de carbune, aflate la suprafata. Sau la niste galerii de minerit facute in urma cu 2.000 de ani. Sau daca in cateva nopti frumoase ai fotografiat cladirile din Rosia Montana, pe fondul negru al cerului instelat. Sa treci pe stradute parasite, printre ruine, tare de tot senzatia.

E foarte important sa vezi lucrurile la fata locului. Sa discuti cu oamenii. Sa vezi ce a fost si ce este… si ce ar putea sa fie. Din pacate lumea de azi a ajuns atat de aberanta ca nu mai este timp sa fie vazute realitatile, ci de multe ori activitatea de cercetare se rezuma la parcurgea unor statistici, a unor rapoarte mai vechi, eventual operarea unor chestionare lipsite de viata. Adica, moarte. Cine naiba are timp sa stea cu batranul-cult de 87 de ani care sa povesteasca despre tineretea lui prin Rosia Montana, cum mergea cu sania pana la Gura Rosiei si cum era Craciunul si afacerea, si casa, si scoala, si minele? Si cum au ajuns parintii lui in puscarie, in minununatia bestiala a national-comunismului. Cine are timp sa o asculte pe o baba destul de smechera, despre holoangari si steampuri si valve albe si negre si cine stie cate chestii despre care nu ai auzit, niciodata? Ai tu timp de lumea lor?

Despre aur. Despre frica oamenilor de a povesti in fata camerei de filmat cand e vorba de subiecte-dure. Razgandire, infrangere, despre momentul cand nu mai vrea sa zica nimic. Despre accesul interzis. Reglementari. Despre lideri religiosi cumparati de corporatie. Mizerabilitatea umana. Despre locuri-sfinte care au fost pangarite in cel mai grotesc si cel mai nesimtit mod cu putinta. Despre puterea banului care corupe, inevitabil.

Despre manipulare stil antena3 e aici, cand goana dupa senzational si dupa rating este singurul dumnezeu, un zeu cretin care calca in picioare demnitatea si adevarul… si oricum nu are cine sa se duca pe acolo sa vada care este situatia de fapt. Despre moralitate in mass media si despre lipsa ei. Despre tendinte de manipulare, preluate cu succes si in afara domeniului.

 

Hai sa presupunem ca trecem prin peisaj. Carpatii. Oare trebuie sa facem imagine si in locurile splendide, cu padure de iti taie respiratia, sau trebuie sa ajungem cat mai repede la o defrisare care este la 100 de km? Oare trebuie sa il ascultam si pe dezvoltatorul care doreste sa ridice o cabana la malul lacului de acumulare, sau nu are nici un sens, ca din start acest tip de om este o polutie (o urma umeda lasata pe cearsaf). Unde este echilibrul intre un ecologism hard-core si un ecologism soft-nothing? Ce compromisuri se pot face? Care compromisuri sunt necesare? Se poate gandi un ecologism fara compromisuri, in care la final nici tu nu mai existi? Este ecologismul mai mult un fel de gandire rationala asupra realitatii ecologice si o incercare de a intelege cele aflate in derulare… sau este mai mult un activism agresiv si desantat cu plantarea de copaci exotici invazivi… cu verdele in sus? Deep ecology… cat este un fel de religiozitate si cat de riscant este cand aluneca spre zone mai freeky, cu cate un guru care are o mare iubire fata de ciupercile care il transfera in alta lume? Adica, intrebarile sunt multe. Si ai timp sa le dezbati, cu ea sau doar cu tine, cand stai pe malul lacului.

 

Bine. Deci, treaba e complicata cu iesirile pe teren facute la modul acesta brutal. Mii de kilometri pe luna. Resurse, oboseala acumulata, riscuri samd. Tensiuni intre oameni; fiecare are prioritatile lui sau ei, viziunea despre ce trebuie facut si cum anume, si cand, si de ce. Cateva zile impreuna, in general este acceptabil, dar odata cu trecerea zilelor, fiecare simte ca devine mai irascibil (sau mai irascibila, la fete). Daca mai adaugi ca nici unul din gasca asta  nu e chiar un sfant, iti dai seama ca mai apare si tensiune. Si, evident ca ea zice ca pentru orice problema doar tu esti vinovat, asta se stie a priori. Macar unul trebuie sa fie mai destept, sa lase lucrurile sa se calmeze, sa lase de la el, ca oricum este de unde. Si, cu astfel de abordare inteligenta, se poate spera ca peste o vreme sa ne amintim de momentele placute. Daca au existat, cele 3 minute cat eram apropiati. Iar daca nu au existat, sa presupunem ca puteau sa fie.

 

Iti dai seama ca un astfel de stil de viata nu permite nici sa ai ceva angajament la ceva putregai de minister controlat politic – unde profesionalismul si rationalitatea sunt expuse violului zi de zi, sau la ceva firma de consultanta in care sa ai de facut un milion de rapoarte despre nimic – poate chiar pentru a masacra ce a mai ramas din natura, sau la ceva institut de invatamant care sa iti frece creierii cu planuri si sedinte de toate felurile, pana iti consuma viata. Nici nu te poti mira ca pana si naturalistii de pe aici au o impresie destul de vaga despre realitatile naturale din tara asta. Conjunctura nefavorabila, oameni batuti in cuie pe la diverse birouri fade, structuri pline de sefi-politruci care mai de care mai cretini, lipsa de resurse… sa nu mai zic situatia data de familie/ sotie/ sot/ copil… iti dai seama ca nu ai cum sa vezi nici macar 1 la 1.000.000 din ceea ce ar merita. In schimb, poti sa te uiti la moaca diferitilor pitecantropi care iti controleaza viata. Fain. Foarte fain.

 

Un prieten constata in urma cu 10-15 ani, ca mie imi place foarte mult sa plec in calatorie, dar la fel de mult sa ajung acasa. Avea dreptate. E minunat sa poti pleca sa vezi lumea… iar daca esti constrans sa stai mult in careva loc oricat de OK… e destul de probabil sa iti scada cheful de viata; cel putin, asa este la mine. Dar la fel de important este sa ai un loc pe care sa il simti al tau, un cuib sau o vagauna, asa cum are aproape orice animal. Undeva unde dupa ce ai inchis usa, nu te mai freaca nimeni la creier. Unde poti sa stai destins, in pace, in liniste, unde poti sa iti ingrijesti ranile produse de izbirile inevitabile. Unde ai muzica ta, cartile tale, amintirile care nu au fost uitate, un loc de unde nu doresti sa pleci definitiv, niciodata. Suntem foarte norocosi cei care avem locul nostru iubit si prafuit, din care putem sa iesim in lume, si sa o vedem in toata splendoarea si dezastrul ei. Apoi sa ne intoarcem. Acasa.

 

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Uncategorized | 3 comentarii

Zboruri de primăvară la Bârsana

Dacă privești de sus peisajul de la Bârsana, vezi că există două mari tipuri de peisaj: 1. câmpul/ lunca râului și 2. peisajul dealurilor. Lunca este puternic antropizată, defrișată, desecată, transformată în terenuri arabile sau ocupată de gospodării rurale; în afară de aspectele de geomorfologie și de cursul apei constrânse între diguri… naturalețea luncii este redusă la modul dramatic. Peisajul dealurilor, cu pădurile persistente mai ales pe zonele mai abrupte, cu pășuni, livezi, gospodării răzlețe, are o stare mai apropiată de cea naturală. Totuși, văzând aceste imagini ale zonei, îți poți imagina că există încă biodiversitate, multe sute de specii de plante, multe mii de specii de insecte, sălbăticiuni pe dealuri.

DCIM100MEDIADJI_0080.JPGDCIM100MEDIADJI_0091.JPGDCIM100MEDIADJI_0112.JPGDCIM100MEDIADJI_0113.JPGDCIM100MEDIADJI_0114.JPGDCIM100MEDIADJI_0116.JPGDCIM100MEDIADJI_0118.JPGDCIM100MEDIADJI_0119.JPGDCIM100MEDIADJI_0120.JPGDCIM100MEDIADJI_0123.JPGDCIM100MEDIADJI_0129.JPGDCIM100MEDIADJI_0132.JPGDCIM100MEDIADJI_0136.JPGDCIM100MEDIADJI_0137.JPG

În privința terasei și a luncii actuale, două câmpuri aluvionare plate evident rezultate din sedimentele aduse și depuse de râu… îți poți imagina 1. etapa care a dus la formarea acelui nivel care acum este terasa suspendată, vremea pe când apele curgeau mai sus și tot acel câmp aluvionar era unitar și regulat inundat de apele de viitură, iar apoi 2. o etapă cu condiții climatice/ erozionale schimbate, când acelasi râu a săpat mai adânc pe o parte a fostei lunci, a coborât nivelul apelor până a ajuns la un echilibru, unde depunea și nivela aluviunile care au format lunca inundabilă recentă. Interesante schimbări geomorfologice. Și mai interesant este să vezi că există loc unde cele două câmpuri aluvionare, 1. nivelul luncii actuale și 2. nivelul terasei suspendate ajung în contact, adică nu se mai vede nici un fel de denivelare între ele, arătând starea în care ele au avut continuitate cândva în trecutul geologic relativ recent. Îți dai seama ce splendori de fenomene naturale, râul sălbatic ce a erodat propria lui câmpie aluvionară în anumite sectoare ale cursului, a cărat de aici milioane de tone de sedimente depuse chiar de el în timpuri mai vechi… Îmi place.

DCIM100MEDIADJI_0082.JPGDCIM100MEDIADJI_0084.JPGDCIM100MEDIADJI_0086.JPGDCIM100MEDIADJI_0093.JPGDCIM100MEDIADJI_0095.JPGDCIM100MEDIADJI_0096.JPG

La procesele și fenomenele astea naturale… se adaugă agresiunea umană violentă, când râul sălbatic, liber și natural este îndiguit, malurile consolidate, brațele deconectate, pădurile de luncă defrișate, mlaștinile desecate… ucis tot ce mișcă… iar cursul de apă transformat în ceva canal jalnic… ce nu mai seamănă deloc cu ceea ce era când Iza curgea liber.

 

DCIM100MEDIADJI_0099.JPGDCIM100MEDIADJI_0100.JPGDCIM100MEDIADJI_0103.JPG

Dacă te uiți de sus la lunca Izei, acolo unde vezi pe câmp niște tufe dispuse structurat, poți să îți dai seama că a existat cândva un braț al râului… înainte ca el să fie încorsetat de diguri, consolidări de maluri și alte violuri asupra naturalului. O amintire a vieții sălbatice. Plus că se vede excelent delimitarea abruptă între lunca inferioară și terasa aflată la o altitudine cu ceva mai mare… aproape că ai zice că este un curs de geomorfologie, live. Pe lângă partea estetică, e bine să înțelegi ceea ce vezi, nu doar să privești; sau să încerci măcar.

DCIM100MEDIADJI_0107.JPGDCIM100MEDIADJI_0108.JPGDCIM100MEDIADJI_0111.JPG

Un cal, un țăran, o căruță plină cu îngrășăminte naturale… ieșind sâmbătă după-masa pe câmpul care are nevoie de nutrienți. Trece peste tarlale, printre smârcuri, pe drumuri neștiute printre tufe și buruienișuri. Dacă te uiți de sus, întreaga entitate pare o mică gâză care se plimbă printre ierburi și pietricele. Aproape că îți aduce aminte de gândacul de bălegar/ scarabeu, care poate să fie privit ca o mizerie… sau ca un zeu așa cum îl vedeau egiptenii antici. Îți aduci aminte: frumusețea este în ochii privitorului.

 

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Maramures | 3 comentarii

Zboruri la Tăurile de la Hoteni

Oricâte vizite pe teren prin aceste zone cu ceva luciu de apă și niște interesante mlaștini… nu au nici o șansă să îți elucideze dispunerea lor în spațiu tridimensional. Se pot cerceta detalii, poți pune mâna pe mușchii de turbă, se pot observa câteva păsări de apă… țestoasele de baltă care stau la mal, variate specii de libelule… biodiversitate. Desigur vezi că sunt niște jgheaburi alungite care au ape și înmlăștiniri… dar ca să le simți pe bune formele… trebuie să le privești de sus. Cu atât mai incredibile par aceste formațiuni, care evident nu sunt sectoare din foste cursuri de ape ci un fel de alunecări de teren, un fel de rupturi pe culmea unui deal… care au devenit habitate lacustre înmlăștinite. Destul de greu de imaginat modul în care au luat naștere aceste formațiuni alungite – atât de ciudate. Geomorfologia poate avea aspecte super-interesante.

DCIM100MEDIADJI_0067.JPGDCIM100MEDIADJI_0068.JPGDCIM100MEDIADJI_0069.JPGDCIM100MEDIADJI_0071.JPGDCIM100MEDIADJI_0072.JPGDCIM100MEDIADJI_0073.JPGDCIM100MEDIADJI_0077.JPGDCIM100MEDIADJI_0079.JPGDCIM100MEDIADJI_0081.JPGDCIM100MEDIADJI_0082.JPGDCIM100MEDIADJI_0084.JPG

DCIM100MEDIADJI_0092.JPGDCIM100MEDIADJI_0094.JPG

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Maramures | Lasă un comentariu

Zboruri peste Iza la Oncești

Privită de sus, întotdeauna mi-a plăcut zona asta; am avut destule ocazii să zbor pe aici cu avioane ultra-ușoare – la marginea Onceștiului fiind pista de pe care decolam și aterizam pentru zboruri maramureșene. E și mai bună o abordare de finețe a imagisticii aeriene, o variantă mai modernă, cu unghiuri mai controlabile, așteptând lumini perfecte la punct-fix.

 

Avem aici elemente care ar putea să fie utilizate în crearea unor imagini superbe: meandrele râului, dealul din vecinătate, pădurea, fânațe, terenuri cultivate, mozaicuri de habitate. Doar lumini dramatice să fie, și pâcle și cețuri care să dea atmosfere non-banale. Lumini, umbre, culori care să taie respirația. Să te facă să simți că exiști. Să ai chef să faci eco-fotografiere la nivel de artă.

 

DCIM100MEDIADJI_0002.JPGDCIM100MEDIADJI_0008.JPGDCIM100MEDIADJI_0009.JPGDCIM100MEDIADJI_0010.JPGDCIM100MEDIADJI_0013.JPGDCIM100MEDIADJI_0017.JPGDCIM100MEDIADJI_0018.JPGDCIM100MEDIADJI_0021.JPGDCIM100MEDIADJI_0028.JPGDCIM100MEDIADJI_0036.JPGDCIM100MEDIADJI_0042.JPGDCIM100MEDIADJI_0044.JPGDCIM100MEDIADJI_0052.JPGDCIM100MEDIADJI_0069.JPGDCIM100MEDIADJI_0074.JPG

 

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Maramures | Lasă un comentariu

Torționarul Ion Ficior și alți 1.000 de torționari

Infracțiuni contra umanității. Din oamenii vii, el colonelul Ion Fecior a făcut schelete care se târau prin stufurile deltei; bătăi crunte, lipsirea de mâncare, munca forțată… își făceau efectele iar oamenii mureau rând pe rând. Îți dai seama că iadul este nimic pe lângă ce a făcut acest diavol, un criminal ce acționa în numele Statului Român, iar statul postcomunist, democratic, european șamd… îi mulțumește pentru asta cu o pensie uriașă… care să arate că torționarul naibii a făcut fix ce trebuia. Nu este singurul, mii și mii de astfel de bestii sunt plătite din banii escrocați de stat din buzunarul oamenilor săraci.. a priori victime fără șansă.

 

Ion Ficior, bestia care a fost comandantul coloniei de muncă de la Periprava, a fost condamnat definitiv la 20 de ani de închisoare… și încarcerat azi. Acum are 88 (89?) de ani și a lăsat în urma lui numai chinuri, moarte și durere; pentru serviciile aduse statului criminal român, această târâtură primește lunar o pensie de peste 5.000 de RON, în timp ce oamenii chinuiți de el dacă au supraviețuit cumva măcar fizic, se zbat în mizerie. Peste 100 de vietăți umane nu au avut șansa să scape cu viață din ghearele lui.

 

Crime împotriva umanității. Nu poți zice că e prea târziu să îl mai închizi, că are 88 sau 89 de ani târâtura. Doar că e nedrept că atât de mult timp după 1989 un asemenea vierme a fost liber… și fericit cu o pensie mare. Dacă te uiți în ochii lui și vezi mii de oameni chinuiți și 100 de morți, parcă sentința asta este o glumă; doar că ce pot să îi mai facă, dacă nu l-au împușcat de crăciun? Și nu l-au condamnat în 1990. Nici în 1995, nici 2000, nici 2005, 2010, 2015… doar azi. Parcă doreau să nu se atingă de el… de ei, de niciunul. De marii criminali care acționează în numele Statului Român. Să îi lase să dispară natural. În schimb, justiția se ocupă de găinari, de găinării, asta este specializarea ei. Să închidă babe care au furat de foame un cârnat, sau ciudați chirciți de frig care au tăiat o cracă la o margine de pădure. E fain pe aici. Cât timp ești torționar.

 

La aproape 3 decenii după căderea dictaturii comuniste, o lepră este pusă la răcoare. Desigur, nu există nici un fel de dreptate, “justiția”, oarbă și tâmpită pentru că așa e bine să fie, uită să pună întrebările care contează, acelora care au fost torționarii… care chinuiau și ucideau oamenii din plăcere. Uită de securiștii diabolici, de politruci și de variate alte jeguri care au creat dezastrul social ce a distrus viețile și sănătatea a milioane de oameni. Faptul că unul dintre ei a picat de fraier, e doar o excepție care întărește regula. Iar regula este că ei, cei care au fost managerii sistemului criminal statal, nu au lipsă de nimic și își trăiesc viețile infecte bine-merci; mai mult decât atât, mulți sunt ambasadori, senatori, mari oameni de afaceri, profesori universitari, academicieni, lideri religioși șamd; iar copiii lor – azi procurori spre exemplu – îi urmează în marșul glorios al infracțiunilor împotriva umanității. Cine să îi condamne pe ei, când ei dețin puterea, ei sunt sistemul? După torționarul Vișinescu, încă un torționar a picat de fraier, iar alții 1.000 sunt lejeri, cu un zâmbet de bestie umană, inumană.

 

 

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Politice | 7 comentarii

Ochiul din Cer asupra Pădurii

Dacă privești de sus, îți faci o impresie. Cu bune și cu rele. Cu păduri întinse prin Carpați. Cu unele locuri unde se păstrează pădurile neatinse, cu arbori seculari uriași și trunchiuri căzute la pământ de bătrânețe, așa cum era înainte de oameni; adică, ecosisteme naturale, în toată splendoarea lor; doar că aceste locuri cu păduri seculare, virgine și cvasi-virgine sunt extrem de reduse ca suprafață. În rest vezi o mare de pădure managerizată silvic, cu parcele de diferite vârste, aici o perie deasă, acolo o „pădure” de 10 ani, acolo una de 30, cu plantații de molid prin locuri unde aceștia nu aveau ce căuta. Cele mai traumatizante peisagistic sunt rănile deschise ale marilor exploatări recente, locuri tăiate ras pe sute și mii de hectare unde se vede păienjenișul drumurilor de TAF; deși nu mai e nici un arbore bătrân pe acolo, parcă simți durerea cum progresa tăierea, cum rând pe rând erau tăiați, sistematic; parcă auzi drujbele și prăbușirea unei vietăți care aici a trăit câteva sute de ani. Percepi trendul. Și, simți cum pădurea seculară pe care o vezi azi, deloc nu este sigur că o să fie aici și luna viitoare; poate o să vezi doar cioatele… și o să fie prea târziu. Se mai poate face ceva? Tu ce crezi?

 

Pădure. Aproape că a devenit echivalent cu dezastru, tăiere, conflict, mafie până la partide/ guvern/ parlament, retrocedări ilegale și un milion de mârșăvii de toate felurile. Măceluri, vânătoare, împușcarea fără milă a animalelor sălbatice declarate protejate pe hârtie. Corporații care managerizează defrișarea, iar când treaba este terminată, se mută în alt paradis pe care au să îl terfelească. Unde vezi conservare a biodiversității, care siguranță “națională”, care bun-simț când stai perplex pe versantul plin de cioate… până la orizont, în mijlocul parcului național? Pădure. Ai zice că a devenit simbolul agresiunii umane brutale și primitive asupra a orice ce înseamnă frumusețe, sălbăticie naturală.

 

DCIM100MEDIADJI_0033.JPGDCIM100MEDIADJI_0031.JPGDCIM100MEDIADJI_0028.JPGDCIM100MEDIADJI_0022.JPGDCIM100MEDIADJI_0021.JPGDCIM100MEDIADJI_0020.JPGDCIM100MEDIADJI_0018.JPG

Față de această situație, societatea civilă – mai concret ONG-urile care se pretind de protecția mediului – se poziționează în variate feluri. Cei mai mulți se implică vag, cam de pe margine, ca la un meci de box în care nu pariezi pe nimeni, doar privești cum se omoară între ei. Alții au acțiuni de PR & greenwashing, plantând ceva bețe uscate pe careva groapă de gunoi, sau ceva specii alohtone & invazive, prezentate ca mari reușite cu câțiva copăcei aberanți… când de facto ele sunt distracțiile lui Onan. Avem eco-lingăi de doi bani care se aciuează pe lângă puterea politică și economică, oricare este ea – în interesul de a ocupa o nișă disponibilă și a o folosi în fiecare țară… inclusiv prin parteneriate jegoase și de toată jena cu cele mai mari termite care subminează pădurea Carpaților. Avem și entități care probabil din dorința de a proteja, au tendința să sară calul, prin exagerări și extremisme… dar e mai greu de tras o linie până unde este acceptabil să utilizezi hiperbole în activitatea de promovare a protecției naturalului în situații scăpate de sub control.

 

Oricum – ceea ce evident lipsește este o cunoaștere a realităților la nivel de peisaj, cu date din teren de la nenumărate locuri, cu imagine credibilă și realistă, care să arate atât valorile existente cât și agresiunile inimaginabile asupra acestora. Și, cred că nu este greu de estimat cam cât de mare este dorința ca o imagine realistă să nu existe, atât din partea drujbiștilor cât din partea celor care se leagă cu lanț de orice horn, de orice furnal, de orice subiect care le crește notorietatea. Pădure? E plin subiectul de invective și de minciuni de toate felurile, și fiecare își susține impresia sau interesul, fără să existe o viziune coerentă bazată pe realitatea din teren, privită cât mai obiectiv. Ai impresia că există două viziuni antagonice, una de drujbist și una eco, tabere care se urăsc reciproc la modul visceral, în tip ce drujbiștii defrișează pădurea din aria protejată.

 

Realitatea este că e dificil să fii imparțial, obiectiv. Când omul este o dihanie atât de subiectivă… chiar și când nu vrea să fie așa. Pădurea? Ori 1. o iubești naturală, sălbatică și virgină, cât mai neatinsă, ori 2. o scoți la produs, dinamitezi și buldozerești drumuri peste tot pe unde nu a mai fost om, aduci TAF-urile și drujbele și e gata de ea. Rămân pe munte numai cioate și regrete.

 

A trasa limitele între abordarea utilitaristă a pădurii și valoarea ei în sine așa cum este naturală și sălbatică… este o chestiune mai mult filosofică decât una tehnică. Și nu te poți aștepta de la niște cozi de topor să aibă o înțelegere pentru care nu au nici un fel de capacitate. Astfel de direcții strategice, de abordare a conservării biodiversității și asigurarea sustenabilității… ar trebui să fie date de lumea academic-universitară, dacă ea nu ar avea toate energiile prinse în publicarea de lucrări ISI despre nimicuri. Dacă îi privești, ai impresia că nu e treaba lor să se implice în subiecte strategice legate de pădure, când ei sunt preocupați de studierea gâzelor de pe frunzele copacului. Oricum, e plăcut să stai ascuns după cireș; și e mai liniștitor.

 

Te poți întreba, ce rol are Academia Română, dacă în asemenea chestiuni strategice, dure, de relevanță pentru societate, poziția ei este ne-sesizabilă? Care este poziția Comisiei pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii (CMN din cadrul Academiei) în privința aspectelor fierbinți din ultimii 25-30 de ani? Există Comitetul Național MaB – UNESCO, cel care teoretic se ocupă de Rezervațiile Biosferei de pe la noi; oare cum a fost comportamentul acestei entități în timp ce erau tăiate la ras pădurile din rezervația științifică Pietrosul Mare din Munți Rodnei – Rezervație a Biosferei? Nu aveau problema asta pe ordinea de zi? Nu au aflat de ea? Există tendința ca acest tip de foruri de pretinsă excelență intelectuală să fie de facto niște colecții de boșorogi expirați, care nu mai au nici un fel de contact cu realitatea din teren… iar în privința capacității de a lua taurul de coarne… nici pe atât? Desigur, nu te poți aștepta de la tot felul de persoane bătrâne… să se implice prea dinamic în chestiuni dure. În acest fel, deși pe hârtie avem variate structuri care ar trebui să ofere o garanție pentru protecția naturalului, de facto se alege praful. Și pulberea.

E destul de greu să îți vină să crezi că până și arii protejate reprezentative, Parcuri Naționale, Parcuri Naturale, situri Natura 2000, Rezervații ale Biosferei au putut să ajungă terfelite de tăieri, traumatizate, devastate peisagistic. Aici nu vorbim de 2 copaci… ci de mii și mii de hectare devastate. Dacă te întrebi, unde a fost Ministerul Mediului, Garda de Mediu, Agențiile de Protecția Mediului, Garda Forestieră, Regia Națională a Pădurilor, serviciile de toate felurile șamd… atunci când a luat avânt marea defrișare națională… păi, toate erau la locul lor. Și tăceau. Controlate politic, mafiotizate ai putea zice… ele au marea șansă să fie la modul frecvent parte din problemă, nu din soluție. În rest, este bine.

 

© dr. Peter Lengyel

 

Publicat în Silvici contra Naturii | 9 comentarii