Workshopuri eco fotografiere și videografie 2021-2022

Learning by doing. Pe baza extrapolării și dezvoltării experiențelor acumulate în trecut, un nou nivel de organizare se află în proiectare. Există deja o bună capacitate de a derula cu succes workshopuri pe subiecte eco, foto, video, parteneriate cu entitățile reprezentative ale variatelor domenii naturalistice.  

Evenimente eco pentru viitor

Țara Călatei/ Kalotaszeg – Workshop Eco Fotografie și Videografie

https://peterlengyel.wordpress.com/2021/03/02/tara-calatei-kalotaszeg-workshop-eco-fotografie-si-videografie/

2. Workshop de eco fotografiere și filmare în Munții Banatului, Munții Cernei și Mehedinți. Perioada aproximativă: septembrie-octombrie 2021. Durata 10 zile. Număr maxim de participanți 15 (20).

Evenimentul va face parte din aniversarea a 60 de ani de existență a Asociației Speologice Exploratorii Reșița.

Aplicabilitate pe zone carstice. Traseul va include locuri interesante din Parcul Național Semenic – Cheile Carașului, Parcul Național Cheile Nerei – Beușnița, Parcul Natural Porțile de Fier, Platoul Carstic Mehedinți, Parcul Național Domogled – Valea Cernei.

Acțiunea este evident dependentă de modul în care se va normaliza situația post-pandemie.

Cei dornici să primească informații despre modul de participare și cei care se gândesc să contribuie financiar la susținerea acțiunii pot să mă contacteze pe adresa de e-mail: lengyelpeter@yahoo.com

3. Workshop eco-foto-video: Amfibieni din Maramureș

Perioadă favorabilă: martie-aprilie-mai (probabil în 2022, deoarece în 2021 nu pare fezabil din punct de vedere.. viral)

Durata 10 zile. Număr maxim de participanți 15 (20). Vizitarea a circa 50 de ecosisteme populate de amfibieni, locuri de reproducere la diferite altitudini, în variate habitate acvatice. Recunoașterea/ determinarea/ identificarea speciilor pe baze vizuale (caractere morfologice) și/ sau sonore. Culori nupțiale la amfibii în perioada de primăvară/ reproducere. Aspecte privind ecologia speciilor de amfibieni. Spectaculozitatea vieții lor, aspecte despre hibernare, deplasări sezoniere, hrănire, reproducere etc. Discuții despre trenduri populaționale, fragmentarea habitatelor, ucideri în masă, declinul global al amfibienilor. Tehnici de fotografiere și filmare. Realizarea de imagini macro cu specii de broaște, salamandre și tritoni. Probabil să fie potențial pentru fotografierea a circa 10 specii, depinzând de perioadă, vreme, hazard șamd.

Echipamente necesare (pe lângă cele de foto sau video): cizme de cauciuc pentru cei care nu doresc să rămână pe margine. Organizarea în parteneriat cu câteva grupuri/ cluburi de herpetologie din zonă și din străinătate.

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu

Efectele pozitive ale pandemiei

Ca orice parte a realității, pandemia actuală are diferite fațete, unele pe care le putem considera negative… altele pozitive. Dacă te uiți la pandemia asta, se văd mai ales efectele negative asupra civilizației umane, în sensul că până acum sunt peste 4 milioane de morți și multe domenii economice sunt de facto în ruină. Începem să ne obișnuim cu situația, cu noi și noi variante produse de evoluția biologică, unele mai imprevizibile decât altele, plus închiderile din variate zone, valul 4 și valul 40. La frontul uriaș pe care îl are la dispoziție acest virus, în sensul că are la cheremul ei o populație umană de 8 miliarde de persoane – mare parte fără nici o imunitate prin vaccinare, are toate șansele să producă noi și noi variante, dintre care unele sunt perfecționate încât pot să fie noi și noi surprize. Plus că omul le împrăștie lejer în mișcările globalizate care deși sunt dramatic reduse, totuși sunt fix destul pentru a răspândi lejer contaminările. Partea bună e că avem la dispoziție câteva vaccinuri destul de eficiente sau foarte eficiente, dar realitatea este că evoluția biologică a virusului este și ea rapidă și protecția este sub semnul întrebării. Oricum, în mare parte aspecte dureroase. La care trebuie să ne adaptăm și să refacem sistemul la un nivel mai rezilient și mai decent decât cel de până acum.

Cu toate acestea mai dureroase, putem să vedem și partea frumoasă a pandemiei. Spre exemplu, e destul de clar că stilul ante-pandemic nu putea să persiste mult; toată creșterea exponențială a populației umane combinată cu creștere economică fără limite, frenezia hrăpăreață prin care se distrugea totul în jurul nostru, de facto ne subminează viitorul. Era nevoie de ceva frână, de ceva care să mai rupă ritmul unui proces de tip feedback pozitiv, runaway. E posibil ca ecosfera să aibă niște mecanisme de autoreglare, de menținere a homeostaziei planetare, prin care re-echilibrează niște elemente. Prin reducerea activității economice a mai scăzut poluarea din aer, din ape șamd; prin reducerea presiunii antropice animalele sălbatice au avut o perioadă de respiro, în care au avut ocazia să își mai refacă populațiile, să își mai diminueze din pierderi și declinuri dramatice. Nu mult, dar totuși ceva. Ecosfera per total poate să fie mai echilibrată. Și privite la scară macro, aceste presupuse mecanisme homeostatice de tipul celor din teoria Gaia, ne pot ajuta să nu ieșim în decor distrugând totul – inclusiv viitorul nostru uman. E ca și cum înainte de a intra în prăpastie te lovești de ceva desișuri prin care mai frânezi deplasarea ciudată pe care o aveai. Omul ca individ și ca civilizație a mai primit o șansă de introspecție, de a vedea ce este realmente important, sustenabilitatea, sănătatea, știința, cunoașterea, moralitatea… aspecte pe care le călca în picioare fără nici un fel de reținere. Doar că din când în când sosește și nota de plată. Era o idee esențială… că nu e important doar ceea ce ți se întâmplă dinspre exterior ci și cum reacționezi la cele care se întâmplă cu tine. Aici este esența problemei.

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Cariera de piatră Laleaua Albă – Munții Gutâi

La una dintre curbele șoselei cu serpentine care trece peste Gutâi, DN care leagă Baia Mare de Sighet, pe versantul dinspre Baia Mare există o carieră de piatră, părăsită. Dacă nu ai auzi că a fost carieră, nici nu ai avea prea ușor de unde să îți dai seama, putea să fie un versant natural cu grohotiș și bolovani uriași desprinși din munte. Peisagistic este destul de interesant locul. Naturalistul ar remarca probabil că pe stâncă este un cuid de corbi, unde la sfârșit de primăvară sunt deja pui mari, hrăniți și protejați de părinți; dacă un șorecar trece prin zbor, imediat este alungat de perechea de corbi care se avântă cu elan să elimine intrusul. Dacă oprești iarna pe aici, prin zăpezi de multe ori poți vedea urme de vulpe… care dispar pe sub bolovani; adică locurile acestea cu văgăuni protejate oferă condiții în care se poate adăposti la modul obișnuit un astfel de animal, ieșind când și când să vâneze mamifere mici (mai ales rozătoare) și păsări prin peisajul înghețat al muntelui. Corbii și vulpea, ca în ceva fabulă fără bază reală.

În general o carieră de piatră nu e prea impresionant loc pentru cei care se ocupă de natură. De multe ori un asemenea loc este privit ca o rană a peisajului, o agresiune umană. Cu toate acestea, cei care au preocupări din domeniul geologiei, văd un asemenea loc ca o șansă de a studia elementele structurale ale muntelului, aspecte morfologice, întrepătruderea diferitelor roci, posibilitatea de a vedea în secțiune recentă tot felul de detalii, cristale șamd care de altfel nu ar putea să fie observate.

Denumirea asta ciudată, Laleaua Albă, povine de la aspectul din peretele major al carierei, unde roci de nuanțe diferite dau o imagine schematizată a unei plante, mai concret a unei flori cu trei petale privite din laterală. Petalele astea de stâncă aveau inițial o culoare mai albicioasă – o nuanță mai deschisă, contrastând mai semnificativ cu restul mai mai cenușiu al rocii. Cu trecerea timpului de la momentul exploziilor prin care se exploata piatra asta vulcanică, contactul fațetei respective cu realitățile mediului terestru, cu intemperiile (ploaie, soare, înghețuri, vânt, eroziune de toate felurile) și cu vegetația (licheni spre exemplu), sau cu acizi humici proveniți prin scurgere din solurile de la altitudine mai mare… toate aflate în combinații greu de deslușit… au dus la o diminuare/ pierdere a contrastelor, apârând pe zonele mai albiciase fâșii mai întunecate, chiar negricioase când sunt umede. Se vede și acum o oarecare lalea albă, dar dacă nu ai cunoaște că ea este acolo – nu neapărat ai vedea că e ceva.

Un alt aspect interesant este că dacă te-ai duce pe aici, pe la cariera asta (sau la altele), nu tare ușor ai detecta tot felul de detalii – pentru a căror admirare e nevoie de prezența unui geolog pasionat care poate da interpretare, sens… celor văzute. Dacă te uiți la bolovani, vezi niște stânci căzute după detonații… și ce e cu asta. Altfel se văd ele când înțelegi ce e interesant la ele, ce anume înseamnă un aspect sau altul, cum se poate percepe ceva din trecutul geologic al acelor perioade când Gutâiul era vucan activ cu lave fierbinți care curgeau, explozii care detonau cratere, cenușă care se așeza cu încetul peste peisaj.

Pentru a proteja aspectele de interes geologic observabile în această carieră, există o inițiativă de a pune locul sub protecție legală, de a desemna o arie protejată.

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Maramures | Lasă un comentariu

Vara pe Dealul Hera

Început de iulie 2021. Un drum retras prin pădure, rar de tot trece câte o mașină. Umbră, plăcut, e fix bine să stai în liniște și să nu faci nimic. La vreo 50 de metri de mine iese o vulpe din pădure, un exemplar foarte tânăr care de-abia a început viața independentă. Trece drumul fără grabă, se uită spre mine, apoi intră în desiș. După câteva minute iese din desiș la circa 5 metri de mine. Atât de tiptil umblă încât nici nu auzi că se apropie, doar apare… se materializează. Bănuiesc că nu a mai văzut om de aproape. Duioasă naivitatea animalului tânăr. Ne uităm unul la celălalt, nici nu mă întind să iau aparatul de fotografiat. De ce să strici frumusețe de moment pentru o poză. Se uită la mine de parcă ar vrea să se apropie, dar apoi își aduce aminte că suntem din lumi diferite. Că cel mai bine pentru vulpe este să fie cât mai departe de om. Și de parcă nici nu ar fi existat, intră în desiș pentru totdeauna.

© dr. Peter Lengyel

PS. Niște imagini de toamnă de pe dealul Hera se pot vedea aici:

Publicat în Maramures | Lasă un comentariu

Piatra Vlaicului sau Biserica lui Vlaicu sau Creasta lui Vlaicu – Munții Gutâi

Prin peisajele Munților Gutâi, inclusiv prin marile zone împădurite, există diferite stâncării, abrupturi, aflorimente vulcanice de variate feluri. Dintre acestea, cele ușor accesibile de pe serpentine sunt Biserica lui Vlaicu și Laleaua Albă.

Munții Gutâi au o șosea în serpentine, care leagă Baia Mare de Sighet. De pe această șosea o potecă duce spre una dintre zonele stâncoase din pădure; e la distanță mică, o plimbare de 5-10 minute. Aflorimentul de roci vulcanice se numește Piatra Vlaicului/ Biserica lui Vlaicu/ Creasta lui Vlaicu. Formațiunea este la o distanță mică de o altă formațiune interesantă, Laleaua Albă, o fostă carieră de piatră, acum un perete stâncos cu grohotiș aflat imediat lângă serpentine, la o curbă dintre zecile și sutele de pe traseul șoselei. Cele două formațiuni pot să fie tratate atât împreună cât separat – pentru o prezentare pe blog. Voi alege să le prezint separat.  

În primăvara anului 2021 am vizitat aceste zone, cu scopul de a face câteva imagini fotografice. Am fost cu colegul și prietenul Marinel Kovacs, doctor în geologie, fost președinte al Consilului Județean Maramureș. A povestit despre multe aspecte geologice interesante – parcă nici nu îți vine a crede câte detalii cu semnificație poate vedea ochiul expertului specializat în “bolovanii” vulcanici. Vede cu exactitate cum au curs lavele, cum s-au răcit, procese derulate în urmă cu milioane de ani, intruziuni, perne de lavă, cristale șamd… la orice plimbare prin aliniamentul vulcanic la vestul Carpaților Orientali, de la Oaș-Igniș-Gutâi-Țibleș până la Călimani-Gurghiu-Harghita. Are chef să urce pe pietre, să se uite la tot felul de fisuri și limite dintre roci cu origine cvasi-identică, pentru specialist diferite total. Se vede că îl interesează pe bune, la un nivel de profesionalism care dispare din ce în ce mai mult din societatea noastră sictirită și aberantă.

Deși “bolovanul” nu are o secțiune riguroasă, pe un plan unitar și liniar, ci are o suprafață neregulată – modelată de eroziune, tot e o ocazie excelentă pentru a îți face o impresie despre rocile care au edificat muntele. În locurile unde rocile vulcanice aflorează, adică se văd la suprafață, ai ocazia să observi detalii morfologice, structurale, eventual să îți dai seama cam cum s-au format ele; asta desigur presupune o pregătire științifică geologică, o pasiune devenită profesie, situație din ce în ce mai rară în țările de pe la periferia civilizației.

Te poți uita la “bolovanii” aceștia din punct de vedere științific – interesul geologic; o altă viziune este cea a fotografului naturalist, în căutarea esteticii în orice forme, culori, texturi, lumini și întunericuri. Interesantă poate să fie și combinarea interesului științific cu cel artistic – eventual rezultând ceva interesant (sau nu). Oricum, bolovanii au potențial de atractivitate pentru fotografiere naturalistică, dar asta evident ar însemna cunoașterea lor mai bună, vizitarea lor în perioade mai spectaculoase, de toamnă, iarnă, în lumini interesante, cețuri șamd. Dacă îți permite timpul.

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Maramures | Lasă un comentariu

Genocidul canadian

Săptămânile trecute au fost găsite sute de morminte ale copiilor băștinași/ amerindieni uciși de sistemul criminal guvernamental canadian – în combinație genocidară cu biserica catolică. Asta este realitatea. Copiii inuiților/ eschimoșilor/ amerindienilor au fost forțat preluați de către structuri guvernamentale canadiene și au fost predați unor stabilimente religioase catolice. Aici ei au fost chinuiți în fel și chip, înfometați, băieței violați și fetițe violate de nenumărate ori de către preoții catolici, copii abuzați fizic și psihic, inclusiv experimentând pe ei efectul unor medicamente. Îți dai seama că după chinurile astea foarte muți au murit, iar cei care au supraviețuit fizic… nu prea au rămas oameni viabili.

La una dintre școlile de acest gen au fost descoperite acum peste 750 de morminte nemarcate; numărul școlilor de acest tip în Canada este mai mare de 130 așa că îți poți face o impresie despre ce poate să fie prin preajma lor.

Am văzut un interviu în care o femeie povestea că a ajuns la o astfel de școală, când era copil mic, dusă de părinți; aveau de ales între a o preda sistemului sau a merge la pușcărie careva dintre ei, adică, sistemul a fost creat de Guvernul Canadian, mână în mână cu structurile genocidare ale Bisericii Catolice. Zi de zi ies la iveală declarațiile supraviețuitorilor despre cele mai incredibile și mai criminale practici derulate multe zeci de ani în aceste școli catolice. Impactul nimicitor asupra viabilității populațiilor tribale băștinașe este evident.

Primul-ministru canadian a cerut papei să vină în Canada și să ceară iertare în numele bisericii catolice. Cine poate să îi ierte pe acești criminali în serie, pentru un genocid în toată regula? Oricum, băștinașii au incendiat câteva biserici catolice, în semn al iubirii lor față de șlahtele ucigașe.

Mă întreba un prieten, unde a fost în tot acest timp societatea civilă? Bine. Care societate civilă? Cea pusă să latre în direcții prestabilite, cu intensitate reglabilă, focalizată pe subiecte pentru care există finanțare, fără a vedea marile probleme aflate în desfășurare?

Toate astea în Canada, presupus model de civilizație, bunăstare și umanism. Din păcate, Canada poate să dea mâna cu Ruanda, Cambodgia, Germania Hitleristă, Turcia cu genocidul armenilor și altele asemenea.

Dacă acest mecanism genocidar a putut să funcționeze bine merci până în urmă cu puțină vreme – sub tutela guvernului canadian și a bisericii catolice… îți dai seama cum a fost mai demult. Peste tot unde omul alb a găsit populații umane vulnerabile, de la Australia la Americi și la Africa, a băgat un management în ei de a rezultat distrugere culturală și genocid, eradicarea lor în masă; cu excepția Africii, băștinașii au rămas doar sub formă de urme marginale.

© dr. Peter Lengyel

PS. La singura mea vizită prin Canada mi-am făcut o impresie foarte bună despre țara asta; mai ales zonele naturale, biodiversitatea Munților Stâncoși, urșii, elanii, somonii șamd. Dacă ar trebui să aleg, probabil asta ar putea să fie țara în care aș emigra definitiv, dacă aici prin Transilvania nu o să se mai poată exista (sper să nu fie cazul). Și era plăcut comportamentul oamenilor din elitele intelectuale. Doar că se simțea și un fel de zâmbet fals, autoimpus, afișat permanent ca bază a comportamentului; și o combinație cu political correctness, în care orice glumă, orice aluzie amuzantă, orice joc de cuvinte care nu era în zona standard era privită cu crispare. Cu asta nu se glumește, cu aia nu, de fapt aproape cu nimic – ci doar se zâmbește tamp și suav, ca un tânăr începător în baia de aburi. Dacă erau atitudini sincere, nu era nici o problemă – dar se simte că toate chestiile astea sunt niște comportamente ipocrite de înaltă clasă. Când nu se vorbește, nu se glumește pe subiecte sensibile, dar programele guvernamentale combinate cu satanele catolice implementează genocid împotriva populațiilor băștinașe. Nu în trecutul îndepărtat, ci acum, până spre zilele noastre. Managerizat de oameni care probabil și azi sunt în funcție. Rușinos și jalnic că doar de asta a fost în stare țara ideală.       

Publicat în Uncategorized | 4 comentarii

Fluturele sidefiu al turbăriilor – Boloria aquilonaris

Este un fluture despre care probabil nu ai auzit niciodată. Chiar dacă ești biolog, naturalist; în sensul că un biolog cunoaște în general niște specii mai frecvente, mai reprezentative, mai ieșite din comun prin ceva, de la fluturi coada rândunicii la fluture cap de mort șamd. Dar aceasta, o denumire științifică, Boloria aquilonaris… habar nu ai unde să o poziționezi. Nu îți poți da seama nici dacă e fluture sau orice altceva, pe baza denumirii științifice… până nu te documentezi. Nu îți poți imagina dacă e o specie de zi sau de noapte, dacă e colorat cu desene interesante sau e palid uniform. Poți avea niște impresii despre specia asta doar dacă ești specializat pe fluturi, adică printre cei câțiva experți sau pasionați, probabil unul la un milion.

Denumire românească/ populară nu are, cred că nu te miră. Cine să îi zică cumva acestei specii? Când nici măcar biologii nu prea au auzit de ea, decât cei strict specializați în fluturi; o problemă este că există o sumedenie de fluturi de zi de dimensiuni apropiate și colorați mai mult sau mai puțin asemănător, așa încât, dacă nu ai răbdarea, dedicația și capacitatea să memorezi tot felul de caractere de gen și de specie prin care poți să îi deosebești cumva – rămân cu toții un mare amalgam. Există unele încercări de a da nume și acestei specii, dar în general denumirile sunt cam contorsionate, aberante și nu dau de înțeles țăranului cam despre ce animal poate să fie vorba (mă refer la fluture, nu la biolog). Așa că îi zic în felul în care cred că e decent să fie denumit. De altfel, specia este protejată prin Directiva Habitate a UE. Nu că ar conta la modul concret, că toate directivele astea sunt grămezi de hârtie care în bună parte se folosesc pentru a trage banii din sistem – prin variate structuri mafiotizate; așa e și la noi și cam peste tot prin Europa. 

Deci, Boloria aquilonaris. Am aflat că este un fluture de zi, colorat, care trăiește în tinoave, în mlaștini oligotrofe. În cartea lui László Rákosy, Fluturii diurni din România, se menționează că de pe la noi specia este cunoscută din Poiana Stampei (Carpații Orientali) și din două mlaștini din Apuseni: Molhașurile de la Izbuce și Molhașurile Căpățânii; se arată că a existat în Retezat, la Berhina, dar a dispărut. Recent, Ardeleanu Adrian (aka Bubi) l-a descoperit la Iezerul Mare, în Platoul Vulcanic Igniș, în Maramureș. Îți poți imagina cam câte alte locuri pot avea populații ale speciei, tot felul de alte tinoave, inclusiv în Platoul Vulcanic Igniș sau în alte zone din Maramureș… dar cine naiba să se uite după astea?

Aud de la Ardeleanu Adrian că atunci când căuta locuri cu mlaștini din Maramureș – potențiale habitate cu Boloria aquilonaris, a găsit date relevante despre tinovul Iezerul Mare pe blogul meu; imagini din avion și altele asemenea. Să vezi de câte este nevoie pentru a găsi ceva specie de asta în locuri de unde nu se cunoștea. În primul rând este nevoie de cunoașterea faptului că există o asemenea specie, numită Boloria aquilonaris – și că ea trăiește în tinoave. Apoi trebuie să vezi cam de unde sunt date despre ea, și să îți imaginezi unde ar mai putea să fie populații neștiute, cam în ce regiune. Apoi să cauți habitate prielnice în regiunea respectivă, prin documentare teoretică. Apoi să mergi în teren să verifici care este situația… să cauți concret în perioada favorabilă, în habitate favorabile, să vezi dacă dai de ea. La Iezerul Mare, primul exemplar al speciei a fost găsit de Adrian la 4 iulie 2015. Îmi zice că a căutat specia și la Tăul Chendroaiei, lângă Creasta Cocoșului, dar nu a găsit-o; e posibil ca pe lângă tinov să nu fie destule plante cu flori din specii care să îi asigure hrană fluturelui adult – asta ca o consecință a pășunatului și suprapășunatului în zonă. De ce mai este nevoie pentru a progresa în cunoașterea științifică a biodiversității? De multă pasiune, plus dorința de a publica datele în așa fel încât ele să devină disponibile atât comunității științifice cât publicului mai larg.     

Specia Boloria aquilonaris are nevoie atât de plantele de mlaștină pe care se dezvoltă larvele cât și de fânațele înflorite din preajma mlaștinii, unde se hrănesc adulții. Din acest punct de vedere, dacă ai proteja doar zona de tinov, fără fânațele din preajma mlaștinii, unde totul ar ajunge ros la ras de oi, vite sau capre, specia nu ar putea supraviețui. Nu că pe cineva ar interesa asta. Chiar înainte de a se cunoaște prezența speciei la Rezervația Naturală tinovul Iezerul Mare, era clar că pot să existe cazuri de acest gen, și că ele pot să fie multe. Din motive de imbecilitate administrativă oligofrenă la Ministerul Mediului, unde se trasează limite de arii protejate, greu poți convinge non-biologii angajați în sistem că e nevoie de o zonă de protecție pe lângă mlaștină, că doar așa se poate conserva biodiversitatea de acolo. Nu și nu. O gândire mecanicistă, aberantă este instalată peste tot în structurile birocratice de conservare a biodiversității. Limita ariei protejate se trasează retardat fix la marginea tinovului,  neoferind nici o șansă pentru integritate ecosistemică/ ecotonală, măcar așa pe hârtie. Să se vadă din start, încă de pe hârtie, privind conturul ariei protejate, că sistemul de arii protejate nu e pentru a conserva biodiversitatea pe bune, ci este pentru a arăta cât de incapabili intelectual suntem… ca societate.

Interesante ar putea să fie câteva considerații teoretice asupra situației speciei pe la noi. La ce pot să mă gândesc? Deci, știm acum că există la mlaștina Poiana Stampei în Orientali, la mlaștina Iezerul Mare tot în Orientali și la două mlaștini din Apuseni. Distanța dintre aceste puncte este considerabilă, adică la ordin de sute de kilometri (bine, cele din Apuseni sunt mai apropiate între ele). Dacă te uiți la fluturele acesta – cu capacitatea lui de zbor care nu e extraordinară, cu nevoi de habitat atât de specializate pe turbărie, este destul de clar că flux de gene nu există între aceste populații atât de îndepărtate. Adică populațiile sunt cam 100% izolate între ele. Flux de gene exista ultima dată probabil pe vremea finalului glaciațiunii, când habitatele de turbărie similare tinoavelor actuale erau o prezență mare la nivel de peisaj, cu caracter de cvasi-continuitate, oricum existând probabil sute de steping stone-uri turboase între turbăriile în care specia este prezentă și azi. Deci, există o izolare genetică de cel puțin 10.000 de ani. La acest fluture, asta înseamnă izolare pe o perioadă de 10.000 de generații. Luând în considerare că populațiile insulare actuale sunt mici ca număr de indivizi, și izolate timp de 10.000 de generații, se poate presupune existența unui drift genetic, a unor diferențieri mai mult sau mai puțin conturabile între aceste populații. Aceste diferențieri genetice pot să fie considerate și baza pentru procesul de speciație, pentru formarea de subspecii și apoi de specii de sine stătătoare, izolate între ele prin bariere de incompatibilitate reproductivă. Condițiile există – doar timp destul le trebuie să devină subspecii apoi specii diferite.  

Cunoaștem acum că există câteva populații clar distincte, izolate între ele. Apartenența lor la aceeași specie este o presupunere, bazată pe caractere morfologice. Dar specia biologică este altceva, de multe ori existând specii criptice, foarte asemănătoare între ele din punct de vedere morfologic și totuși izolate reproductiv între ele, adică două sau mai multe specii cu apariție similară. Pentru a vedea dacă aceste populații sunt realmente o singură specie biologică, singura variantă este experimentarea pentru a constata dacă au (sau nu) urmași fertili. Adică, dacă ai lua un mascul din populația din Iezerul Mare și o femelă de la Poiana Stampei, nu doar că ar trebui să producă urmași ci aceștia ar trebui să fie fertili, apți la rândul lor să dea mai departe zestrea lor genetică. Acum să poți tu face astfel de experimente care să fie relevante statistic, să fie și un grup de control, în condiții de laborator, adică să crești mai multe generații de larve/ fluturi care apoi să se reproducă… este o problemă tehnică serioasă; ai zice aproape imposibil de rezolvat, când vezi cam de ce condiții are nevoie specia pentru a exista. Pentru a avea un număr de probe care să ducă la relevanță statistică, deja ai o problemă etică serioasă când se pune problema unor populații izolate de mici dimensiuni, unde probabil că există efective la ordinul unor sute de exemplare adulte… adică nu departe de limita supraviețuirii speciei. A face în teren experimente cu hibridizări de acest gen iar este o poveste ciudată, un fel de interferență în procesele naturale, poluare genetică șamd. Din acest punct de vedere este mai ușor să le consideri ca fiind aceeași specie pe baza asemănărilor morfologice dintre ele, chiar dacă cunoști aspectele teoretice legate de specii criptice, delimitarea speciilor pe baza capacității indivizilor de a produce urmași fertili șamd. Plus poate să existe cazul, ca urmașii unor exemplare hibride provenite din genitori din locurile astea (spre exemplu mascul din Apuseni și femelă din Igniș), să aibă o fertilitate mai redusă decât a exemplarelor provenite din părinți proveniți dintr-un singur loc (spre exemplu ambii genitori din Igniș). Unele populații pot să fie mai întrudite între ele și mai interfertile decât altele. Poți avea o gradualitate între fertilitate totală și sterilitate totală, cu toate nivelele intermediare. Atunci ce mai consideri că sunt astea… specii diferite, aceeași specie? Toate aceste probleme apar din cauza că un sistem rigid al speciilor, subspeciilor șamd este forțat asupra unei realități biologice fluide, cu acumulare de mutații, recombinări, izolare genetică parțială sau totală, pe perioade lungi sau mai restrânse, cu transformare evolutivă permanentă.      

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Entomologie, Fluturi, Insecte de aproape, Maramures | Lasă un comentariu

Nopți de vară pe valea Șugău

În zilele călduroase de vară, caniculare, toride sau cum vrei să le zici, nu prea e atractiv să ieși din locuință. Dar seara, după ce apune Soarele, sunt condiții interesante pentru observații naturalistice – de noapte. O vale în apropiere de Sighet, la marginea Munților Igniș, este un loc unde am experimentat câteva astfel de ieșiri.

Este interesat să experimentezi cu fotografii de noapte, cu peisaje, plante șamd. În astfel de condiții tu controlezi lumina la modul total. Bine, asta nu înseamnă că e mai OK decât în condiții naturale. E ceva bătaie de cap să fie decent iluminate zonele care ar reprezenta subiectul fotografiei, să nu fie zone supraexpuse/ arse și altele subexpuse la modul brutal șamd. Cam ești 100% dependent de trepied, de cablu pentru expunere/ telecomandă, bracketing la modul extins și brutal, lumini artificiale inclusiv blitzuri șamd. Dacă ai speranțe să faci din prima cine știe ce minuni, e probabil o naivitate. Adică, până a avea ceva măiestrie, ceva stil, trebuie să încerci tot felul de variante, dintre care marea majoritate o să fie eșecuri… probabil. În schimb, dacă te străduiești și ai răbdare, se poate dezvolta un stil care să aibă ceva aparte, estetica lumilor sălbatice pe timp de noapte. De la peisaje banale, de la crengi, frunze, plante înflorite se poate ridica ștacheta la tot felul de specii de nevertebrate – cleoptere, fluturi, efeneroptere, gasteropode etc, păsări de noapte – de la bufnițe la caprimulgi, mamifere de la rozătoare la urși și mustelide, reptile, amfibii șamd. Adică, dacă ai avea timp, energie, dedicare subiectului… eventual, ar putea să fie… dincolo de banal.

În privința peisajelor de noapte și a aspectelor cu vegetație reprezentate fotografic, diversitatea de abordări posibile este… extrem de mare. Odată ce poți poziționa lumina în unghiuri variate față de punctul din care faci fotografia, deja ai un câmp de experimentare deschis; apoi, expunerea lungă oferă posibilități de a avea combinații între elementele fixe ale peisajului, stânci, trunchiuri groase, față de elementele mișcate de vânt, care devin șterse, voaluri de frunze și ierburi aflate în freamăt. Să nu mai zic de texturi, culori, nuanțe, forme, compoziții – scoase în evidență pe fundul negru al întunericului.

20 iunie 2021. După o zi caldă, seara a fost o ploaie serioasă. Pe la ora 10 seara urcam pe vale; pe un sector de circa un km am văzut circa 100 de broaște roșii de munte (Rana temporaria) trecând drumul; erau mai ales exemplare mai tinere, nu foarte mari dar nici foarte mici; printre ele vedeai când și unde câte un exemplar de dimensiune mare; interesant este că aproape toate urcau dinspre cursul de apă către zone mai înalte pe versant; probabil că în căldurile astea ziua erau retrase prin preajma apei unde aveau condiții mai bune atât termic cât și pentru respirație cutanată care se face doar dacă pielea lor este umedă. Interesant este că atunci când am coborât pe același drum, la ora 2 noaptea, am văzut foarte puține, cam 2 sau 3. Aici se vede cât de mult depinde totul de condițiile meteo, de momentul observației șamd. Câteva ore diferență chiar în aceeași noapte pot să ducă la observații foarte diferite. 

De pe la început, de prin 2008, au fost detectate specii interesante de fluturi de noapte, doar că progresul în cunoașterea lor este cam lent, cu nenumărate probleme înainte de a avea ceva spectaculos. Bine, clar că în orice domeniu până ai ceva care să fie cât de cât… trebuie ceva implicare. Adică timp, echipamente, bani, pasiune multă, că altfel totul rămâne doar o pată albă a necunoașterii, a ignoranței totale.

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Maramures | Lasă un comentariu

Cercetarea speciilor de fluturi

O impresie generală asupra situației. În acest an pe la început de vară se constată existența unui număr foarte redus de fluturi de zi prin peisajele noastre. Asta în comparație cu anii din trecutul recent. Oricum, se percepea o diminuare graduală, adică în urmă cu circa 30-40 de ani erau mult mai abundente și mai diverse prezențele lepidopterelor de zi prin variate locuri adecvate, de la fânațe la peisaje rurale și urbane – în comparație cu ce se vede în ultimii ani – iar situația din 2021 e și mai dramatică. Când vezi câteva exemplare din specii care nu demult erau extrem de abundente prin Maramureș, deja te miri și te minunezi că le vezi. Cumva valul extincției biodiversității din peisajele civilizate ale vestului – chimizate și betonate –ajunge și pe la periferiile acestea la capăt de lume. 

În mod normal ar trebui să existe niște programe guvernamentale serioase de cercetare și de monitorizare a speciilor – derulate de institute de cercetări biologice, ONG-uri de mediu, administrații de arii protejate, specialiști independenți șamd. De facto este praf și pulbere până acum. Primul pas este evident cel de cercetare fundamentală, de detectare a prezenței variatelor specii în tot felul de zone… uriașe arii totalmente nebăgate în seamă. Recent am discutat cu un prieten, zice că inclusiv vecinătățile Clujului sunt pete albe pe hartă – din punct de vedere al listelor de specii de lepidoptere, de parcă nu era aici un oraș universitar, cu institut de cecetări biologice, ONG-uri specializate șamd. Dacă nu sunt date serioase din jurul Clujului, îți dai seama cum e la Botoșani, Craiova sau altă zonă dintre astea manelizate. Adevărul este că sunt foarte puțini oameni care ar putea face așa ceva, resursele alocabile sunt (și au fost) spre zero, iar dimensiunea peisajului și nivelul efortului de studiere sunt copleșitoare. Experții, puțini la număr și cu resurse limitate, evident că se focalizau asupra unor locuri bune, cunoscute, cu potențial mare, nu să piardă vremea în tot felul de locuri obișnuite, banale – despre care de facto nu știm nimic; ele dispar sub dezvoltări imobiliare, infrastructură, betoane și gata. Așa se ajunge să existe o cunoaștere mai detaliată asupra unor zone punctiforme pe hartă, cum sunt Cheile Turzii spre exemplu, iar harta în general este la fel de albă de parcă am trăi în lumea a 3-a (da, știu, trăim acolo, sau un pic mai jos).

Măcar referitor la macrolepidoptere de zi și de noapte ar putea să existe un fel de aboradare mai serioasă, mai sistematică, detectând prezența/ absența, conturând areale, eventual trenduri populaționale. În privința microlepidopterelor, tot felul de molii la care pentru determinarea speciei este nevoie de preparate microscopice genitale (genitalii), îți dai seama că veci pururi nu vor exista date decât extrem de aleator și superficial – cel puțin cât timp activitatea de cercetare a lor se derulează bazat pe oameni specializați; o variantă de viitor care azi sună a science fiction este eventual crearea unor mecanisme de prelevare automată a probelor de microlepidoptere, capcane luminoase distribuite în variate habitate, de unde probele să fie prelucrate în laborator prin mecanisme automatizate… dacă o să fie posibil. 

Cum e în Maramureșul Istoric? În loc să ai liste detaliate cu speciile de (macro)lepidoptere din fiecare peisaj, cu răspândirea lor, dinamica populațiilor… de facto nu ai nimic din toate astea. Că nimeni dintre experții domeniului nu a fost apt să aloce timp pentru cvasitotalitatea locurilor din Maramureșul Istoric (spre exemplu); adică, au existat când și unde niște ieșiri, absolut punctiforme, absolut bazate pe hazard – conjuncturale, nicidecum nu o cercetare sistematică a zonei. Și asta nici nu o să schimbe la modul pozitiv și spectaculos în viitorul previzibil. Că nu are cum. E mult mai probabil ca vasta majoritate a populațiilor locale ale sutelor și miilor de specii de lepidoptere prezente prin zonă să ajungă să dispară mult mai repede decât să fie măcar o detectare a lor.

20 iunie 2021. Seara pe la 10 am urcat pe valea Șugău (Maramureș, lângă Sighet, spre Munții Igniș) la o poiană unde în urmă cu câțiva ani a fost detectată prezența unei anumite specii dintre fluturii de noapte. La momentul respectiv studiul era făcut de un coleg și prieten din Cluj, biolog, muzeograf, specializat pe cercetarea fluturilor. Era tot cam pe la data asta. Ai zice că e mare probabilitatea să fie regăsită specia. Acum ne-am dus cu niște colegi/ prieteni pasionați de fluturi, care au venit din Baia Mare pentru încercarea asta. Au fost instalate luminile care să atragă fluturii. Doar că spre seară, înainte de sositea noastră, au fost niște ploi puternice, care au redus temperatura. Era cam rece, și din câte pare, și asta a contribuit la o activitate mai redusă. Au venit la lumini tot felul de fluturi de noapte, poate câteva zeci de specii în total, dar oricum erau mai ales microlepidoptere, le-ai putea numi molii; deși unele erau cu colorit și desen interesant, în mare parte nu dădeai doi bani pe ceea ce vezi (ca nespecialist). Specia pentru care au venit colegii băimăreni evident că nu a sosit la lumină. Pe la 2 noaptea am coborât din munte. Ce arată asta? Că deși aparent erau condițiile necesare, aceeași perioadă, exact la punctul în care se știa prezența speciei, echipamente specializate, oameni pasionați șamd… până și a regăsi specia în locul în cauză nu e simplu. Și depinde de 1 milion de factori, printre care poate că răcoarea de după ploaie este unul relevant. Sau poate zboară la o oră mai târzie în noapte, după ora 2. Sau vin la lumina pe o altă lungime de undă, ceva mai ultraviolet spre exemplu. Dar pot să fie oricâte alte cauze. Frigurile de pe la începutul verii au dat peste cap mult din ritmurile naturale; exista o întârziere cam de o lună – față de alți ani. Frigurile astea de la început de vară au putut să decimeze dramatic tot felul de populații, să decaleze ciclurile biologice, chiar să omoare mare parte a adulților care erau în perioada de zbor/ de reproducere șamd. 

Cum ar trebui să arate un program de studiere a fluturilor din Maramureșul istoric? Are nevoie cel puțin de elemente de proiectare/ calibrare a sistemului, implementare a activităților de teren, bază de date GIS, analiză a datelor, publicare. Teritoriul dat ar trebui împărțit în pătrate de 500 pe 500 metri, pentru ca datele să aibă o oarecare relevanță. Dacă județul Maramureș are peste 6.000 kilometri pătrați, Maramureșul Istoric este aproximativ jumătate din suprafața asta; ai avea de acoperit peste 3.000 kmp, adică ai avea 12.000 de pătrate de câte 500 pe 500 metri. Asta ca să îți faci o impresie despre dimensiunea problematicii de abordat. Pentru semnificație statistică, aceste pătrate ar trebui cercetate sistematic, adică în diferite perioade ale perioadei active, în diferite perioade ale zilei, cu metodologie standardizată, cu persoane specializate. Dacă te gândești la dimensiunea Maramureșului Istoric, e nevoie de cel puțin 10 persoane care să facă doar asta, adică activitatea de cercetare lepidopterologică, dacă dorești să ai o acoperire semnificativă și un progres decent al cercetării. E nevoie de echipamente de toate felurile, GPS, computere, softuri GIS, aparatură foto, cărți de specialitate, vehicule de teren, salarizarea personalului șamd. Se poate constata că finanțarea unui astfel de demers, timp de mulți ani de zile, este totalmente nerealistă în contextul sărăciei și a mafiotizării guvernamentale actuale. Din cauze de acest gen, habar nu avem de ce este pe aici.  

La ce ar folosi o cercetare lepidopterologică bine gândită și implementată în Maramureșul Istoric? Pe de o parte este valoarea științifică pură, în sensul de cercetare fundamentală, prin care înțelegem mai bine realitatea biologică/ ecologică din care facem parte. Am avea o impresie concret fundamentată despre existența în zonă a câtorva mii de specii de fluturi. Dacă de la Cheile Turzii se cunosc circa 1200 de specii (date din variate lucrări), iar în România se consideră că ar exista în total circa 3.960 de specii (conform cărții Catalogul Lepidopterelor României, László Rákosy, Marin Goia, Zoltán Kovács, Cluj-Napoca 2003), se poate considera/ estima că în Maramureșul Istoric ar putea să fie prezente circa 2000-3000 de specii de lepidoptere – dar evident aspectul referitor la Maramureș este pură speculație. Ceea ce este clar este că ar putea să fie detectată prezența a zeci și sute de specii despre care nu există nici un fel de date actuale din zonă, iar cele despre care se știe la modul general că există, ar avea areale concrete nu păreri vagi despre ele; ar putea să apară și specii noi pentru fauna țării, elemente cu răspândire nordică. Nu se poate exclude nici apariția unor specii noi pentru știință, mai ales printre microlepidoptere… dar cine ar avea capacitatea să se ocupe la acest nivel de ele… dacă noi nici măcar la astea macro nu avem habar. Dacă ai avea date standardizate pe un sistem de 12.000 de pătrate de câte 500 pe 500 metri, ar putea rezulta niște hărți de răspândire pe fiecare specie în parte, apoi în GIS se pot face analize asupra grupărilor de specii, spre exemplu cele din păduri de stejar și gorun, cele din mlaștini oligotrofe/ tinoave șamd. Ar rezulta o imagine extraordinară asupra diversității lepidopterelor, precum și o imagine asupra arealelor de mare diversitate, a zonelor cu specii relicte sau neoendemice, a sănătății ecosistemelor la nivel de peisaj. Pe baza aceasta ar putea să se contureze și o impresie despre importanța zonelor pentru conservarea biodiversității, având la bază lepidoperele ca specii indicatoare. Ceea ce e clar este că atât proiectarea sistemului, cât prelevarea datelor din teren, analizele computerizate GIS, conturarea concluziilor… toate ar cere un nivel de profesionalism și expertiză, plus o finanțare… care nici vorbă să existe în zonă. Așa că în realitate se poate rămâne la un nivel amatoricesc, eventual de hobby sau nici măcar atât.

Aud de la colegi care se ocupă de fluturi că la ora actuală se cunosc din România deja peste 4.000 de specii (de lepidoptere). Oricum, cu exactitate nu se știe, unele semnalări pot să fie dubioase, alte specii probabil că au dispărut deja – esența este că nivelul este undeva pe la 4.000. E destul de clar că nu există nici un om care să le știe pe toate astea, adică se se uite la oricare dintre ele și să zică din start și la sigur o denumire științifică… fix a taxonului respectiv. Microlepidopterele, tot felul de molii de câțiva milimetri se pot determina în multe cazuri doar pe baza armăturii genitale, adică a studierii unor detalii morfologice pe niște preparate puse sub microscop binocular. Din câte îmi dau eu seama, un biolog-standard (dacă există așa-ceva), nespecializat la modul concret pe fluturi, știe să determine fără probleme probabil 20-30 de specii, mare parte fluturi de zi de mari dimensiuni și cu desen inconfundabil, cum sunt fluturele amiral (Vanessa atalanta), fluturele coada rândunicii (Papilio machaon), fluturele cu sabie (Iphiclides podalirius), ochi de păun de zi (Inachis io) șamd, plus câțiva fluturi de noapte mari, precum ochi de păun de noapte (Saturnia pyri), fluture cu cap de mort (Acherontia atropos). Oricum, lista se termină repede. Până și la banalii fluturi de varză, albi, din genul Pieris… situația se complică și nu e așa ușor să le deosebești pe unele de altele; să nu zic de specii din genul Colias, tot din familia Pieridae, unde greșeli de determinare apar și în publicații științifice, în lucrări de specialitate scrise de experți. Că nimeni nu e perfect. Dacă biologul-standard are la dispoziție o carte cu poze sau desene mari, mai poate determina câteva zeci de specii de fluturi de zi și de sfingide, arctiide mari șamd.. dar și aici fără o specializare serioasă, repede se termină capacitatea de a zice ceva. De fapt, pentru a face ceva serios în domeniul acesta probabil că e nevoie de specializare pe careva familie de fluturi sau pe careva gen. Sau pe o specie, să zicem iei Boloria aquilonaris și după o viață de studiu o să publici o monografie despre ea, de 480 de pagini, în 40 de exemplare, o carte pe care nu o să o citească nimeni. Cam oricum ai face, trebuie să te poziționezi undeva între diletantism total și specializare aberantă.     

Un fel de concluzie este că până și cu fluturii, care sunt organisme destul de spectaculoase și destul de cunoscute în comparație cu alte grupe sistematice, pe la noi nivelul de cunoaștere asupra lor este undeva sub fundul broaștei. Exact de parcă am avea nivelul de cunoaștere a unor pitecantropi.

Plus că pe baza asta extrem de șubredă au fost trasate limite de arii protejate, tot pe baza asta sunt implementate planuri de management, tot felul de proiecte mafiotizate… în timp ce biodiversitatea se scurge din zonă de parcă nici nu ar fi existat.     

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Entomologie, Fluturi | Lasă un comentariu

Urzica – Urtica dioica

Printre speciile de plante foarte banale, nebăgate în seamă, se poate aminti urzica. Nici măcar naturaliștii nu prea amintesc de ea, eventual ca plantă pe care se dezvoltă larvele unor fluturi cum este spre exemplu Inachis io (mai recent Aglais io), fluturele de zi cu ochi de păun. Dacă se extermină urzica din zonă, evident că și fluturele acesta frumos este sortit dispariției din aria respectivă.

Urzica asta a fost fotografiată pe valea Stejarului, în apropiere de Sighet. Mă gândesc să mai fac niște imagini macro, cândva, când o să am starea adecvată pentru așa ceva. S-ar putea face niște imagini cu detalii ale frunzelor, ace/ spini urticanți, inflorescențe/ flori, fructele/ semințele șamd. Poate undeva o să fie și larve de fluture cu ochi de păun.

Specia din poze este Urtica dioica, pe lângă care genul acesta este reprezentat pe la noi de încă o specie, Urtica urens. Colegul și prietenul dr. Sabin Bădărău îmi zice că U. urens a devenit extrem de rară.  

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Plante | Lasă un comentariu

Margareta – Leucanthemum vulgare

Florile astea sunt prea banale. Atât de banale că nici nu am poze decente cu ele. La ce să faci poze cu margarete? Că nu sunt specii rare, nu sunt protejate, nu sunt nimic… ai zice. Interesant este cum banalul, așa cum vezi în denumirea speciei… vulgarul în sensul de comun, ne scapă printre degete. Nici nu băgăm în seamă frumusețea, din cauza banalității. Totodată, este oarecum și penibil că până și cu cea mai banală specie nu prea avem poze artistice, ceva care să ridice ștacheta undeva în zona esteticului naturalistic sublim. Arată multe și despre noi. Că nu prea suntem în stare să vedem frumusețea imediată, prezentă, ci căutăm ceva rar și de neatins.

L-am întrebat pe Sabin Bădărău dacă e sigur că este Leucanthemum vulgare, și dacă mai există și altă specie a genului prin fânațe din Maramureș. A zis că e sigur și că nu mai există altă specie de margaretă prin zonă. Deci măcar la specia asta poți avea o siguranță cât de cât – că ceea ce vezi e ceea ce crezi că este.  

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Maramures, Plante | Lasă un comentariu