Dealul Solovan

Aflat la marginea Platoului Vulcanic Igniș, mărginit de râul Iza, imediat lângă Sighet, a ajuns cumva un loc mai aparte – deși prin Maramureș există sute de locuri aproximativ asemănătoare. O mică parte este rezervație, o mare parte aparține de un sit Natura 2000. Gresii stratificate aflorează în locurile mai prăpăstioase; se vede frumos cum s-au depus straturile acestor roci sedimentare. Pe deal există și o mică grotă, o gaură în gresie, un fel de galerie strâmtă pe care omul mai suplu are posibilitatea să se târască poate 10 metri. Locuitorii din zonă, care nu au văzut peisaje carstice, i-au zis peșteră – iar cei foarte naivi au impresia că gaura asta ar putea comunica cu o altă grotă cu ceva mai mare din Gutâi, peștera lui Pintea – aflată în roci vulcanice.

 

Versanții care coboară spre Iza sunt abrupți, cu văi umbroase și sălbatice. Iza e pe la 270 de metri altitudine iar platoul de pe deal, o întindere destul de plană, se află pe la 600 metri altitudine. Cel mai înalt punct al Solovanului este la 615 metri. Abrupturile au păduri, mai ales de stejari și goruni; apare și fagul în unele locuri, plus carpeni, ulmi, larice, pini, cireș sălbatic, măr sălbatic, păr sălbatic șamd. Zonele mai puțin abrupte, inclusiv platoul de sus, aveau întinse livezi cu meri, pruni etc – acum lăsate de izbeliște, acoperite încetul cu încetul de sălbăticie. Există întinse zone cu tufărișuri dese, încâlcite, de netrecut, pline cu porumbar, zmeurișuri, trandafiri sălbatici/ măceș. Mici fânațe, plus întinse pășuni, zone înierbate. E greu de definit până unde ține Solovanul – că nu există niște limite concrete. Oricum, în zonă ajunge ursul, mistreții, rar de tot vin și lupi. La marginea zonei, în păduri neumblate, cuibărea buha mare (cea mai mare bufniță din Europa); poate este și acum, dar cine are timp de a urmări astfel de detalii?

 

Turism se face mai ales de către localnicii din Sighet. Sau se făcea. Plimbări pe potecile care urcă în serpentine, ascultarea păsărilor în primăvara pădurilor de stejar; poze cu orhideele din fânațe. Admirarea culorilor de toamnă; întins în iarba uscată, ascultând greierii sau cosașii. Degustarea unor fructe sălbăticite, cu aroma timpurilor trecutului.

 

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Maramures | Lasă un comentariu

Munții Igniș

Munții Igniș. Prin ce sunt ei speciali? Înălțimea lor nu e mare, undeva pe la 1.000 metri altitudine medie, nu au vârfuri stâncoase spectaculoase… dar au o uriașă întindere sălbatică și lipsită de locuire umană. Așezările sunt pe valea Tisei, Izei, Marei, prin Depresiunea Baia Mare, apoi zona Oaș…. înconjurând o sălbăticie imensă. Există câteva drumuri ici-colo, utilizate mai ales vara. Iarna zona dă impresia de pustietate nemiloasă, cu un climat crunt, zăpezi dramatice neumblate decât se lupi, un fel de mică Siberia. Impresia mea este că măreția acestei zone se simte mai ales iarna, când omul este un mic nimic în peisaj.

 

Muntele acesta e un strat întins de roci vulcanice care prin vârfurile lui se ridică la circa 1 km deasupra văilor și depresiunilor înconjurătoare. O întindere de lave și piroclastite de 30 pe 30 km și grosime de 1 km. Un munte tânăr, modelat superficial de ceva eroziune, dar în esența lui o masă vulcanică de circa 500 de kilometri cubi…. o estimare pur orientativă, fără bazare pe calcule. Îți poți imagina cam ce vulcanism a fost pe aici, să pună în peisaj colosul acesta. Azi vezi un platou vălurit, mărginit de pereți stâncoși sub formă de prăpastie. O imensitate de păduri mozaicate, intercalate printre pășuni stâncoase.

 

Turism se face mai ales vara. Nu sunt mulți care să vină pe aici. Câțiva oameni străbat poteci prin păduri liniștite, opresc la careva cascadă, printre ferigi. Să mergi să te faci auzit, să nu dai nas în nas cu ursul; sau cu ursoaica cu pui. Atracții turistice sunt date de Cheile Tătarului, vârfurile mai înalte, pereții colosali de la marginile platoului vulcanic. Locuri pentru plimbare, relaxare, fotografiere. Pescarii cu lansete urcă pe văi să prindă păstrăvi. Mai vin unii cu bicicletele, alții zboară cu parapanta. Naturaliști vizitează tinoave, mlaștini oligotrofe cu turbă, declarate rezervații naturale pentru a proteja numeroasele lor specii relicte glaciare. Tinoave mai cunoscute sunt Iezerul Mare, Mlaștina Poiana Brazilor, Tăul lui Dumitru, Mlaștina Vlășinescu, Vrăticel, mlaștinile din zona Jilerescu șamd, dar există sute de înmlăștiniri mai mici care nici nu au nume. Ca naturalist, ai ocazia să faci poze cu vipere negre, iar dacă ai mult noroc, deasupra ta se rotesc acvile de munte. Să vezi bivolii prin noroaie, caii alergând liber pe întinse zone înierbate. Să stai cu prietenii și prietenele pe careva vârf mai înalt și să privești apusul de Soare.

 

 

© dr. Peter Lengyel

PS. În contextul dezvoltării unui site de turism despre Maramureș, plus contribuția la o inițiativă mai amplă, a fost necesară formularea unui scurt text de prezentare a acestui munte. Îl postez separat, fără a îl include la careva prezentare cu poze din zona acestor munți.

 

 

Publicat în Maramures | Lasă un comentariu

Toamna la Izvoare – Munții Igniș

În contextul imensității și diversității munților Igniș, este evident necesară o subdivizare a postărilor, o parcelare a informațiilor care ajung pe blog. Deci, logic este să apară și o secțiune care să prezinte aspecte din preajma stațiunii Igniș. Câteva cabane sau hoteluri funcționale, în rest pădure.

 

Poate că am să includ aici și unele dintre imaginile mai vechi, poate că doar pe cele din viitor; nu se știe. Dar, intenția este de a prinde ceva din atmosfera acestor locuri retrase, plăcute, bune pentru plimbări; locuri care aveau cândva un freamăt turistic, mai recent sunt destul de părăsite. O întrebare bună este când erau/ sunt ele mai atractive: în perioada când era plin de mașini, oameni și tâmpeniile lor… sau acum când e liniște, se aud păsări din pădure, se simte că e capătul Lumii.

DSC_4527DSC_4533DSC_4537DSC_4540DSC_4546DSC_4552DSC_4558DSC_4563DSC_4570DSC_4573DSC_4585DSC_4591DSC_4609

© dr. Peter Lengyel

 

 

Publicat în Maramures | Lasă un comentariu

Ieud – Pensiunea Casa Tradițiilor

În peregrinările mele prin Maramureș, la Ieud am dat de un loc plăcut, Pensiunea Casa Tradițiilor. Am făcut niște imagini, în două zile consecutive, dar îmi este clar că locul acesta are mult mai mult de oferit pe plan fotografic. Mai ales dacă o să fie ceva eveniment mai dinamic, sau dacă voi avea timp destul pentru a prinde lumini mai speciale, atmosfere blânde de apus, răsărit… seara lângă foc șamd… este clar că ar putea să fie ridicată ștacheta pe planul prezentării în imagine adecvată. Am să mă străduiesc: la ieșirile în natură pentru a cunoaște mai bine zona Ieud, voi face câte o oprire mai scurtă sau mai lungă și în acest loc plăcut și primitor.

DSC_7470DSC_7473DSC_7479DSC_7488DSC_7501DSC_7506DSC_7522DSC_7525DSC_7536DSC_7539DSC_7548DSC_7554DSC_7559DSC_7565DSC_7568DSC_7574DSC_7578DSC_7581DSC_7584DSC_7592DSC_7597DSC_7605DSC_7611DSC_7614DSC_7620DSC_7625DSC_7637DSC_7641DSC_7652DSC_7661DSC_7673DSC_7676DSC_7679DSC_7688DSC_7689DSC_7695DSC_7698DSC_7703DSC_7704DSC_7710DSC_7718DSC_7724DSC_7725DSC_7736DSC_7743DSC_7748DSC_7768DSC_7783DSC_7807

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Maramures | 3 comentarii

Zenit E versus Nikon D810

Azi povesteam la telefon cu un vechi prieten. Despre schimbări de atitudine. Cred că aveam cam 13 ani când am primit un aparat de fotografiat Zenit. La insistențele mele. Îndelungate. Pe vremea aceea era un vis devenit realitate. Deja cu zile înainte aveam senzația de fericire, apoi când aveam camera în mână, când percepeam mirosul nou al tehnicii… simțeam că merită să trăiesc. Nici nu îmi puteam imagina să stau o jumătate de oră să nu încerc aparatul. Cred că primul film a fost expus în după-masa aceea. Și a fost dus la developat. Am impresia. Apoi au trecut ani. Când aveam cam 43, am achiziționat un Nikon D810, cu 36 megapixeli. A venit curierul. Era decembrie. Am deschis coletul, am văzut că este un aparat în cutie. Și atât. Senzația era de indiferență. Aproape totală. Parcă nu dădeai doi bani pe el. Nici măcar nu am închis cutia la loc. Prima dată când am pus un obiectiv pe aparat și am făcut măcar o imagine a fost undeva prin martie. Mi-a plăcut să văd calitatea, rezoluția; un fel de fericire pe 5 secunde. Cam asta e diferența. Efectul celor 3 decenii scurse între cele două evenimente. Zeci de aparate de toate felurile… și nu numai. Și zi merci că te mai interesează, că ai chef să faci poze cu șerpi și păsări, cu plante înflorite sau peisaje înzăpezite. Că nu mulți au. Zi merci că ai fost în nenumărate locuri faine, că ai ales să îți trăiești viața în așa fel încât să ai timp pentru ceea ce te preocupă. Zi merci dacă ești liber să faci ce îți place.

Publicat în Fotografiere | Lasă un comentariu

Breb – Casa lu’ Dochia

Există în Breb câteva locuri care îmbină autenticitatea cu nevoile turismului actual. Modul în care arată interiorul casei, stilul, comportamentul… multe aspecte care se combină la un mod plăcut. Evident, totul se află în dezvoltare, se construiește o casă de oaspeți/ pensiune, tot în stil tradițional. Se remediază pe parcurs și aspectele care au devenit lipsite de autenticitate. Putem spera ca încetul cu încetul, locurile astea să devină niște atracții în sine. Voi încerca să transpun în imagine atmosfera lor.

 

DSC_2084

DSC_2086

DSC_2089DSC_2092DSC_2095DSC_2101DSC_2108DSC_2116DSC_2125DSC_2135DSC_2152DSC_2155DSC_2161DSC_2167DSC_2172DSC_2173DSC_2176DSC_2181DSC_2183DSC_2186DSC_2192DSC_2198DSC_2201DSC_2210

DSC_5748DSC_5757

© dr. Peter Lengyel

 

Publicat în Maramures | Lasă un comentariu

Muzeul de Mineralogie – Baia Mare

Dintre muzeele din Maramureș, ceva care să te lase pe bune mască… și poate la fel de important… în direcție pozitivă. Este un loc ce merită vizitat, atât ca valoare în sine, cât o șansă de a avea program perfect pentru zile ploioase. În urmă cu câțiva ani am făcut aici o serie consistentă de fotografii… dar nu a fost timp de ele, să fie măcar selectate. Măcar văzute odată. Acum că dezvoltăm un site turistic despre Maramureș, consider că a fost momentul pentru o nouă serie de poze… la pretențiile actuale. Sper să fie la nivelul care contează. O problemă la vizitarea acestui muzeu, dacă ești o persoană interesată de natură și fotografiere, rezultă din numărul foarte mare de exponate, diversitatea lor, splendoarea lor, incredibila minunăție a mineralelor, cristalelor, formațiunilor de toate felurile formate în geode din adândâncul munților vulcanici… Chiar dacă ai mai vizitat muzeul de câteva ori… tot rămâi impresionat de această mică fracțiune din comorile adâncurilor, care pot să fie admirate de privirea și de intelectul uman. Cred că este evident, Muzeul de Mineralogie este o splendoare a Maramureșului – ceva care se ridică la nivelul pretențiilor europene de secol 21. Un fel de fericire că și așa ceva poate exista.

 

Interesant la Muzeul de Mineralogie din Baia Mare este că tot ce vezi aici provine din Maramureș. Și este copleșitor, ca diversitate, număr de exponate, frumusețe. Niște fosile de plante de la Chiuzbaia, niște mostre din variate tipuri de roci, dar predominant “flori de mină” provenite din geode ale munților vulcanici, extrase din mine de la Cavnic, Herja – Baia Mare, Baia Sprie, Baia Borșa șamd. Ai putea zice că este mai mult decât e necesar pentru un muzeu. Adică, materialul local existent în Maramureș este atât de bogat încât nu a fost nevoie de a aduce exponate/ eșantioane provenite de cine știe unde, din alte zone, din alte țări, de pe alte continente. Cred că a fost abordarea corectă, de a nu amesteca aceste splendori cu altele, poate la fel de interesante, dar care nu aveau nimic în comun cu zona.

 

Dacă te uiți la formațiunile astea minerale, de multe ori nu îți vine a crede câtă delicatețe, câtă estetică, ce combinații de forme și culori… și toate acestea stau în liniștea subterană din adâncul stâncilor care formează muntele; în geode totalmente izolate. Fără un foton, în întuneric. Și dacă astea au ajuns la suprafață, și cine știe câte altele… te poți întreba cum poate să arate ceva care este și acum în locul lui natural, in situ, nevăzut de nimeni… și care nici nu o să fie vreodată în fața ochilor umani.

 

Este foarte impresionant ce se poate vedea la muzeul acesta, dar… are ceva și din atmosfera inevitabil de seacă a unei colecții. Probabil că cea mai tare senzație este să vezi cristalele astea în interiorul muntelui, în geode proaspăt deschise. Viața minerilor nu cred că e prea atractivă, cu riscurile prăbușirilor, explozii, praf, întuneric, petrecând atât de mult timp în galerii adânci în zgomotul utilajelor care sparg muntele. Dar și când se descoperă câte o nouă geodă, o cavitate de asta eventual plină de cristale, toate formele și culorile pe care nu ți le puteai imagina, un fel de jocuri ale forțelor naturii care au creat ceva unic și irepetabil. Și una e să le vezi atunci, proaspete, pure, la locul lor, atinse de primele fascicule de lumină, impecabile, neatinse, cu toate detaliile perfecte. Și alta e să le vezi scoase din locul lor, puse în vitrină, rânduri și rânduri ordonate, unde inevitabil ele sunt mai lipsite de viață, mai sparte, mai afectate, mai năpăstuite de soartă.

 

La starea actuală a mineritului în Maramureș, cred că este clar că nu prea se va îmbogăți colecția asta. Situația socio-economică, politică, accidente de toate felurile, și multe altele… au dus la blocarea activităților. Nu se știe până când o să rămână așa, depinde mult de evoluția globală a nevoilor, prețurilor, de reglementările legale privind mineritul șamd. În viitorul apropiat e improbabil să se schimbe ceva, dar pe termen mediu este destul de previzibil că omul o să se apuce din nou la scară industrială să extragă resursele din interiorul munților vulcanici.

 

O întrebare bună este cum naiba se pot fotografia decent aceste exponate. Ele sunt în vitrine, marea majoritate, cu lumini pe ele, poziționate mai mult sau mai puțin favorabil; plus mai e o sticlă, dar destul de OK, în sensul că este ceva mai special, fără reflectarea prea deranjantă a împrejurimilor. A pune blițuri, cred că e destul de aberant. A te baza pe luminile care există, iar nu e cea mai fericită situație. Oricum, doar prin testare se poate progresa, experimentând mai multe abordări, cu obiective normale și macro. Ca și la atâtea altele, și aici până să ajungi la ceva care să fie reprezentativ… trebuie să o dai în bară de câteva ori.

 

Dacă ai în tine ceva iubire față de natură și fotografiere, la o simplă plimbare prin acest muzeu ajungi repede să treci de o mie de cadre expuse, mai ales dacă faci și un minim de bracketing. Se ajunge aici chiar dacă eviți exponatele asemănătoare, cele aparent banale și fără a face poze din mai multe unghiuri. Ci strict la obiect. Fără experimentări, ci doar o documentare decentă a ceea ce se poate vedea la o simplă trecere. Cred că devine evident că pentru a face ceva mai serios, ar trebui luate rând pe rând vitrinele, deschise, experimentat cu fiecare „bolovan” în parte. Pentru a avea 20 de poze impecabile, cred că e nevoie de jumătate de an de muncă. Cam asta ar însemna o abordare profesionistă, am impresia.

 

La exponatele de dimensiuni mai mici, în măsura în care le fotografiezi prin sticla vitrinelor… iese ceva jalnic. Adică, nu merită păstrate pozele nici măcar o secundă. La exponatele cu forme mai speciale, unde ar merita văzut nu doar un detaliu, dacă faci poze în care se vede backgroundul reprezentat de ceva textile rămase de pe vremea comunismului… iar e un kitsch groaznic. Plus să te bazezi pe lumina din expoziție… iar e o limitare penibilă. Se poate deci concluziona că aici se pot face două abordări totalmente distincte: poze la plezneală, ca vizitator și fotografiere decentă, care necesită aranjamente speciale.

 

Seria asta de poze a fost făcută cu obiectiv normal, prin sticla vitrinelor – deși o sticlă de calitate, totuși aptă să submineze finețea detaliilor, cu lumina existentă în expoziție. Evident, din punct de vedere tehnic imaginile sunt departe de ideal. Un fel de a încerca marea cu degetul. Mult mai performante ar putea să fie imagini făcute cu obiectiv macro, cu eșantioanele puse în light-box, sau iluminate din tot felul de unghiuri, din laterală sau contre-jour pentru cristale translucide. Doar că pentru a face o astfel de abordare, e nevoie de înțelegere prealabilă și investirea unei cantități de energie/ timp… care nu știu de unde se poate tăia.

DSC_9417DSC_9408DSC_9109

DSC_8340DSC_8343DSC_8349DSC_8357DSC_8362DSC_8371DSC_8376DSC_8385DSC_8364

DSC_8310DSC_8329DSC_8334DSC_8395DSC_8407DSC_8410DSC_8418DSC_8425DSC_8427DSC_8430DSC_8451DSC_8455DSC_8470DSC_8479DSC_8485DSC_8498DSC_8499DSC_8502DSC_8505DSC_8512DSC_8523DSC_8529DSC_8532DSC_8540DSC_8544DSC_8547DSC_8564DSC_8570DSC_8577DSC_8589DSC_8600DSC_8609DSC_8616DSC_8626DSC_8633DSC_8638DSC_8659DSC_8667DSC_8674DSC_8676DSC_8683DSC_8695DSC_8703DSC_8719DSC_8727DSC_8743DSC_8752DSC_8754DSC_8764DSC_8766DSC_8769DSC_8772DSC_8778DSC_8784DSC_8796DSC_8811DSC_8820DSC_8823DSC_8847DSC_8852DSC_8867DSC_8871DSC_8874DSC_8888DSC_8897DSC_8904DSC_8907DSC_8910DSC_8916DSC_8925DSC_8931DSC_8940DSC_8943DSC_8946DSC_8952DSC_8958DSC_8975DSC_8978DSC_8988DSC_8994DSC_9000DSC_9003DSC_9006DSC_9020DSC_9026DSC_9027DSC_9030DSC_9050DSC_9060DSC_9063DSC_9066DSC_9073DSC_9080DSC_9087DSC_9090DSC_9093DSC_9106DSC_9113DSC_9121DSC_9123DSC_9134DSC_9138DSC_9143DSC_9151DSC_9154DSC_9159DSC_9164DSC_9166DSC_9174DSC_9177DSC_9180DSC_9186DSC_9189DSC_9195DSC_9198DSC_9201DSC_9204DSC_9207DSC_9213DSC_9216DSC_9222DSC_9228DSC_9231DSC_9246DSC_9253DSC_9258DSC_9265DSC_9273DSC_9276DSC_9283DSC_9285DSC_9288DSC_9298DSC_9307DSC_9316DSC_9319DSC_9327DSC_9331DSC_9337DSC_9342DSC_9354DSC_9358DSC_9363DSC_9367DSC_9388DSC_9397

© dr. Peter Lengyel

 

Publicat în Maramures | Lasă un comentariu