Jurilovca

O localitate situată pe malul uriașelor lagune sud-deltaice, o așezare de ruși-liponevi pescari. Fațade alb-albastre ale construcțiilor, acoperiș de stuf, port popular lipovenesc păstrat destul de bine (vizibil la sărbătorile religioase pe rit vechi). Există locuri destul de fotogenice dacă ai răbdarea să dai de ele, un port turistic din care se poate trece la Gura Portiței, pe fâșia de nisipuri dintre lagune și mare.

dsc_3005dsc_3008dsc_3041dsc_3035dsc_3032dsc_3029dsc_3022dsc_3019dsc_2993dsc_2989dsc_2980

dsc_2977dsc_2974dsc_2971dsc_2973

Era aici un centru de colectare a peștelui, fabrică de conserve, dar din câte pare, acum totul este un mare faliment. Este cumva penibil afișul UE cu “are balta pește”… când de fapt nu mai prea are. O minciună, o șmecherie falimentară și jalnică prin care oamenii au reușit să își fure propria pălărie… iar efectele ecologice și economice sunt devastatoare. Când vezi imensitatea apelor lagunare, este aproape incredibil că ele au fost atât de devastate de pește, atât de supra-pescuite, încât nu mai merită să te ocupi de pescuit, iar unitățile de procesare a peștelui sunt niște hale goale, aflate pe mâna lichidatorilor. Cam dezastruos, nu? Și te întrebi, cu alte resurse vitale pentru oameni, cum o să fie când ele vor ajunge terminate…

 

© dr. Peter Lengyel

 

PS. Aceste câteva imagini au fost făcute la o scurtă vizită din septembrie 2016… dar îmi propun ca în viitor să ies prin zonă și să fac ceva fotografiere la modul mai serios.

Publicat în Dobrogea si Delta Dunarii | 1 comentariu

Despre fericirea de a exista

Azi îmi zicea un prieten și coleg că eu toată ziua nu fac altceva decât să fotografiez și să scriu; am adăugat că, totuși, pe lângă asta mai fac și filmare și citesc destul de mult. Și, în drum către casă, mă întrebam, cum era dacă mă preocupam toată ziua să fac bani? Asta ar însemna că nu aș avea timp toată ziua să fotografiez, să filmez, să scriu, să citesc. Nu aș avea timp de mine, nici de natură. Cred ca nu aș putea să fiu fericit.

Cred că aș avea destul de multă inteligență să fac destul de mulți bani, numai că îmi lipsește motivația. Sau, mai bine zis, am motivație mult mai concretă pentru ceea ce fac, în stilul meu. Simt că mi se potrivește la perfecție. O fac din plăcere, sincer, cu pasiune, fără efort dureros, ci ca un fel de flow… care îți face bine. Și, nu știu câți bani – foarte.. foarte mulți – ar putea să compenseze măcar în parte frustrarea produsă de o activitate care nu mă pasionează, pe plan intelectual și sufletesc. Nu cred că aș putea să fac altceva, pe bune… doar de fațadă. De fapt, dacă sunt sincer, nu există nici o sumă de bani pentru care să îmi schimb stilul, preocuparea.

 

Constat că toată ziua trece cu activități de acest gen, eco-foto, inclusiv week-end-uri, și nu există concediu. Niciodată. Pentru a putea face ceva cât de cât semnificativ în domeniul nostru, simt că am nevoie de tot timpul și de energia pe care o poate avea o persoană. Dacă ar trebui să stau (și să muncesc…) zilnic câte 8 ore în ceva birou sau naiba știe unde, sau să merg la ceva școală/ facultate cu toate ședințele și birocrația aferentă, nu cred că e realist să speri să mai ai energie, timp și mai ales dispoziție să te preocupi pe bune de citirea unor cărți groase scrise mărunt, sau să ai grija când se pot fotografia ceva plante endemice din Dobrogea. Sau să selectezi sute și mii de imagini făcute de tine, la modul frecvent. Sau să citești articole +- legate de domeniu, zilnic măcar 5 sau 10. Sau să te gândești că din cortul de camuflare vei filma la perfecție nu știu ce pasăre rară, când își hrănește puii. Sau să te gândești la ceva business de viitor în domeniul eco-turismului de nișă, ceva în care oamenii să aibă ocazia să vadă cele mai splendide locuri dintre cele pe care le cunoști. Probabil, toate acestea nu ar putea să existe. Și, orice salariu aș avea, nu cred că aș putea să fiu mai fericit decât acum, pentru că nu aș fi liber.

 

Nu e simplu să îți câștigi existența din ceea ce faci cu pasiune. Dar merită. Merită acceptate și riscurile, și dezastrele financiare. Cumva, am senzația că este mai multa demnitate în a trăi relativ chibzuit, cu puține extravaganțe, decât să nu ai timp de tine, să ai o poziție de sclav în ceva structură care te omoară pe zi ce trece. Viața nu este foarte lungă și nu merită să amâni fericirea.

© dr. Peter Lengyel

Publicat în umane | 6 comentarii

Cetatea Enisala – Dobrogea

Doar de 3 ori am făcut fotografii cu această entitate… deși am trecut pe aici de multe zeci de ori. În septembrie 2016 erau lumini frumoase și nori fotogenici, așa că am oprit lângă ea preț de câteva minute. Odată am zburat în jurul cetății cu un avion ultra-ușor; deși condițiile de lumină nu erau prea perfecte, am făcut câteva imagini… cât a fost posibil. Cândva în trecutul mai îndepărtat, pe vremea când cetatea era doar o romantică ruină părăsită pe vârful unei culmi bolovănoase, am fotografiat zidurile așa cum îmi plăceau mie, fără actualele “restaurări” de toată jena, kitschuri și falsificări care mai de care mai aberante: fără parcare amenajată, barieră și casă de bilete. Din punctul meu de vedere, a fost mult mai frumos locul acesta când erau doar bolovanii și zidurile ruinate, amintirea fortificației ridicate de bizantini și genovezi prin secolul 13.

dsc_3049dsc_3052dsc_3055dsc_3061dsc_3070dsc_3077dsc_3083dsc_3086

 

dsc_9496

© dr. Peter Lengyel

PS. Mai multe imagini cu Dobrogea și litoralul privite din avion se pot vedea la:

https://peterlengyel.wordpress.com/2011/07/23/zbor-peste-dobrogea/

Publicat în Dobrogea si Delta Dunarii | Lasă un comentariu

Acvile de munte în Igniș de noiembrie

Ieri, 27 noiembrie 2016, mă gândeam ce ar putea să fie fezabil ca o tură de munte cu un Unimog, încât să fie și splendoare a peisajului, și șanse de a vedea ceva sălbăticie cât mai adevărată – incluzând aici și animale sălbatice… și toate acestea cu riscuri acceptabile. Mă gândeam că dacă azi condițiile meteo o vor permite, vom urca pe Platoul Vulcanic la Iezerul Mare, apoi vom încerca să ajungem pe Vârful Igniș. Evaluam probabilitatea să ajungem pe vârf la circa 50%; doar inconștienții forțează nota atunci când nu este momentul. Este clar că fără riscuri nu există ieșire prin zăpezi pe munte cu mașina de teren (sau camion de teren în cazul acesta). Totul este să evaluezi corect riscurile și potențialul naturalistic de spectaculozitate… și să decizi ce merită și ce nu are nici un sens.

Locul de plecare era Ocna Șugatag sau Sighet. Dacă nu doreai să pierzi vremea prea mult pe șosele, picau din start Munții Rodnei, Țibleș, Munții Maramureșului. Rămâneau Igniș și Gutâi. Distanțele sunt mari, dorințele multe, timpul este scurt. O variantă era să urcăm spre Creasta Cocoșului, în zona înaltă a Gutâiului, atingând Tăul Morărenilor, Tăul Chendroaiei… o tură de circa 80-100 km prin munte. Totuși, una este să urci pe bolovani mari și uscați… și alta este situația când bolovanii au pe ei multă gheață și zăpadă. Traseul avea și unele zone cu noroaie și mocirle de toată frumusețea; dacă treci vara pe aici, poți să le ocolești că le vezi măcar… dar acum că ele sunt acoperite de zăpadă… ai șansa să te scufunzi în nămolurile mocirloase… niște jalnice capcane. Plus că treci prin pădure, iar camionul are peste 3 metri înălțime, crengile sunt joase și poți să spargi snorkelul; pe cioate acoperite de ape înghețate, îți dai seama cam ce risc este să aluneci puțin și să izbești mașina de ceva trunchi secular. Așa că, deși peisagistic este atractiv și erau 100 de locuri splendide, nu are sens să abordezi zona asta, cu timpul scurt aflat la dispoziție.

dsc_0414

 

Când “proiectezi” o tură de munte, iarna prin zăpadă cu mașina… trebuie să ai o precauție mai mare de 10-20 de ori decât pe timp de vară. Ziua scurtă. Căderi masive de zăpadă care pot să producă un strat gros în timp scurt. Vântul care poate produce troiene apte să blocheze drumul (de întoarcere… spre exemplu). Încălzirea vremii poate face ca zăpada compactă și rezistentă să nu te mai poată susține și să te afunzi adânc în ea. Topirea care poate duce la alunecări/ avalanșe care vin cu bolovani și lemne. Zăpada care poate să se topească puțin… apoi să înghețe la loc, transformând peisajul în ceva mare patinoar. Una este să urci pe o „pârtie” abruptă acoperită de omăt…  și alta este să cobori pe acolo când zona a devenit acoperită de gheață. Îți dai seama că nu are nici un sens să zbori în joc cu tonele de fier incontrolabil.

 

Dacă nu cunoști bine drumurile, care și unde merge, și ajungi la mama dracului la o intersecție albă, înzăpezită, fără nici o urmă, fără nici un semn… îți dai seama că ai o problemă pe imensul platou vulcanic. Adică, orientarea în teren și cunoașterea bună a zonei de pe timp de vară, poate să fie nu doar benefică ci și vitală. Un singur arbore căzut peste drum, și dacă nu ai unde să întorci, poți să dai cu spatele pe sute de metri sau chiar mai mult, prin zăpadă și pe gheață. Unele trasee-potențiale au poduri de lemn, pe care traversezi niște ape; doar că 5 tone pe un pod de acest gen, cu lemne șubrede și putrezite… nu sună prea convingător; ai toate șansele să se prăbușească toată mizeria; așa că, dacă ai variante de a trece direct prin vale, e mai OK, iar dacă nu ai posibilitatea, e mai bine să nu încerci. Dacă rămâi blocat undeva în munte, iarna, consecințele pot să fie mult mai dure decât vara (nu le voi înșira aici, dar îți dai tu seama). De aceea, atenție mare până unde merită să te aventurezi cu mașina care pare OK, dar care nu este invincibilă ci este chiar foarte vulnerabilă… exact când nu te așteptai. Nu merită să te pui cu stihiile, cu puterea și forța distrugătoare a elementelor. Trebuie să ai inteligență mai mare decât ele. Imensitatea dezolantă a Platoului Vulcanic al Ignișului este o splendoare și iarna, dar e necesar să ai multă precauție și mult respect, dacă dorești să o cunoști și să nu rămâi pe acolo.

 

Bănuiesc că ai simțit cam cum e când mașina mică alunecă pe șosea, când derapează pe zăpadă, polei, gheață. Și asta, pe suprafață orizontală. Chiar dacă este 4X4, dacă odată ai pierdut aderența de substrat… se cam duce unde vrea. Chiar și la 20 km pe oră, sau la 40… simți că nu e OK. Dar, pe orizontală, se oprește destul de repede, în general. De ce este bine să nu ajungi niciodată să derapezi pe munte? Să faci cam totul pentru a nu aluneca nici măcar puțin? E o chestiune de raționalitate… fizică. Dacă vezi cam ce pantă are dealul sau muntele, și îți imaginezi cam ce se întâmplă dacă nu mai ai aderență… treaba se poate transforma repede în ceva nasol de tot. Problema este că dacă un Land Rover Defender de 2 tone plus, sau un Unimog de aproape 5 tone începe să alunece necontrolat, nu se poate calcula unde se oprește. Poate să fie și la sute de metri mai jos, în vale, până unde sare în tumbe, ca un bolovan, sau alunecă în prăpastie. De aceea e foarte sănătos să pari un fraier fricos când vezi versantul cu gheață și tiptil să te retragi, cât se mai poate. Asta înseamnă să ai inteligență, când ea este utilă.

Chiar dacă mașina este echipată cu cauciucuri cu crampoane, ridurile se pot umple repede cu noroaie; dacă ai testat senzația cum e să aluneci pe laterală măcar 0,5 metri cu un tanc de 5 tone, pe un teren unde nu este deloc pericol… îți dai seama că nu dorești să testezi senzația și lângă o prăpastie. Sigur nu vrei asta. Chiar și la probleme mai mici, dacă ai alunecat de pe drumul cu gheață și ai ajuns în “șanț” în zăpadă pufoasă și mare… deja e o problemă; roțile se pot învârti în gol, și efectul este zero; dacă ai troliu cum e pe Land Rover, și ceva serios de care să te legi, poți să corectezi situația, așa cum am făcut spre exemplu undeva la capătul lumii în Munții Apuseni în ceva iarnă din urnă cu câțiva ani. Dacă un fier de câteva tone nu are aderență la substrat, în acea fracțiune de secundă devine un fel de jălnicie eșuată, ca o balenă ajunsă pe mal, care se zbate, fără nici un sens. Iar dacă aceste câteva tone eșuate sunt la 40 de kilometri de prima localitate, și e munte și pădure și stângă și seară și ger și iarnă, garantat că nu vei uita situația.

Pe un traseu de câteva zeci de kilometri pe munte (azi poate 80 km?) se pot întâmpla multe, e destul un versant cu luciu de gheață pe care să fie prea mare riscul să urci sau să cobori… ca totul să devină o problemă foarte mare. Să rămâi noaptea pe munte în ger. Sau să riști prea mult. Deși vehiculele actuale sunt niște dihănii puternice și sofisticate, a te baza pe ele fără reținere… este o mare naivitate. Polei, zăpezi topite și apoi încremenite bocnă, ape scurse din pâraie și înghețate apoi acoperite de zăpadă, multe capcane care pot să fie surse de regrete. Pe lângă evaluarea riscurilor date de condițiile de teren și cele meteo, poate că cel mai important este să simți până unde merită împinse limitele, și unde este momentul să te întorci. Dacă e zăpada prea mare, nu merită să te aventurezi în ea. Dacă e gheață și vezi panta, și simți că e prea mult… e bine să te întorci. Înseamnă că ești destul de inteligent. Și ai ocazia să încerci altădată. Dar azi a fost bine. În afară de niște alunecări pe laterală în locuri fără riscuri majore, totul a fost perfect. Mai ales cele două acvile de munte și peisajele din zonele înalte.

dsc_0372

Adrenalină, riscuri, gheață pe munte? Este foarte fain în ture (adventure) care să te facă să simți că trăiești, să ai experiențe cât mai incredibile, dar cel mai important element este siguranța. E mult mai bine să pari fraier, prea cumpătat și reținut, decât să fie regrete tardive. Riscuri zero nu există, niciunde, dar reducerea lor la minimul necesar și trasarea unor limite maxim acceptabile trebuie să fie o preocupare… ceva ce se poate face pe bază de experiență în teren accidentat și dificil, discuții cu oamenii care au astfel de cunoaștere, analiza unor situații care au dus la efecte pe care vrei să le eviți… și mai ales se poate face prin evaluarea corectă, puțin spre pesimism a situației. Optimismul acela cretin, atât de promovat de către oligofreni, nu are cum să fie funcțional pe termen mediu și lung. Trebuie să simți exact unde este limita. Până aici, și nici un pic mai încolo.

dsc_0378

dsc_0393dsc_0402dsc_0405

Despre Munții Igniș există pe blog o serie de postări, inclusiv una cu iarna în această zonă. Dar, aceste prezentări au deja mai multe sute de imagini, așa că este mai logică decizia de a face o punere în pagină separată, despre o ieșire [28 noiembrie 2016] care a fost superbă și remarcabilă în felul ei. Au fost făcute 638 de imagini cu peisaje, plus 86 de imagini cu acvila de munte. Din acest material brut au fost selectate 101 fotografii care să redea, pe cât se poate, atmosfera acestei ture.

dsc_0468

Realizarea imaginilor presupune foarte multe decizii, de la momentul ales pentru deplasarea în zona pe care dorești să o fotografiezi, până la alegerea echipamentelor necesare (să nu duci cu tine 7 genți de echipamente, dintre care majoritatea nu o să fie necesare… plus că nu vei avea timp de tot felul de experimentări). Apoi urmează deciziile alegerii subiectelor care merită să fie fotografiate (și care se pot face cu echipamentele aflate la dispoziție), încadrarea lor, realizarea expunerilor în sine. Vine apoi etapa de selectare a fotografiilor, dacă este necesar reîncadrarea, corecții de luminozitate, contrast, eventual intervenții asupra culorilor dacă ele sunt prea agresive, prea saturate (mai ales cerul poate să fie mult prea albastru). Fiecare intervenție în fotografie, un crop care să transforme imaginea inițială în altceva, păstrând un anume arbore sau tăind pe lângă el, păstrând mult cer deasupra orizontului (sau mai puțin), rămânând o imagine panoramică sau pătrată… fiecare schimbare de contrast, luminozitate, tonalitate a culorilor, face ca fotografia rezultată să primească alt sens decât cadrul brut… care avea ceva potențial. Tendința mea este să fac ajustările spre a readuce imaginea în zona în care era peisajul real, perceput de mine în momentul fotografierii… o realitate care este puternic distorsionată de incapacitățile aparaturii fotografice; poate că și mai bine ar putea să fie dacă ai face imagini HDR, dar acelea necesită o implicare și mai și… decât stilul meu actual. Deci, dacă vrei ceva care să fie cât de cât aproape de ceea ce îți imaginezi, trebuie să investești timp și energie la modul serios… altfel nu se poate. Scurtături nu există în acest fel de activitate.

dsc_0300

Plus că astfel de activitate de finețe nu se poate face cu forța, trebuie să te simți odihnit, să poți avea un nivel bun de creativitate, să vezi clar situația, altfel este un mare kitsch. Atât la expunerea cadrului, cât la selectarea imaginilor care merită păstrate, cât la intervenții potențiale în fotografie, este necesară o delicatețe, un fel de precizie aproape chirurgicală, că altfel praful se alege; plus creativitate, stil, că altfel tehnic totul este perfect, dar degeaba. Constatând acestea, îți dai seama de ce sunt atât de puține fotografii naturalistice documentar-artistice care să prezinte diferite locuri de pe la noi, nu doar peisajele ci și fauna și flora, la un mod destul de spectaculos încât să fie atractivă cunoașterea. Este penibil că până și cu multe dintre ariile protejate renumite (teoretic), aproape că nu există o imagine care să nu fie jalnică. Pe acest plan se constată un retard incredibil în spațiul carpato-danubiano-pontic.

dsc_0318dsc_0327dsc_0351

dsc_0438dsc_0459dsc_0465

dsc_0486dsc_0495

dsc_0477dsc_0501dsc_0504dsc_0510

dsc_0522dsc_0531

dsc_0537dsc_0540dsc_0543dsc_0546

Acvila de munte. Am remarcat acvilele când se roteau la ceva distanță nu foarte mare, dar nici nu erau deloc aproape. Le vedeam din laterală, oblic, deci nu erau deasupra noastră, încât să poți analiza formele aripilor, cozii șamd. Totuși, era clar din start ce păsări sunt ele, fără să vezi nici un fel de detaliu în afară de faptul că sunt niște păsări răpitoare de o anumită dimensiune… mare. Anvergura acvilelor de munte poate să fie între 1,8-2,3 (2,8) metri; impresionant. La șorecarul comun anvergura este de 1,1-1,3 metri, iar dacă ai văzut mii de astfel de păsări, din start vezi cât de diferite sunt acvilele, chiar dacă sunt departe. Teoretic puteau să fie și alte specii, niște vulturi care să ajungă aici, dar probabilitatea era foarte redusă, așa că de la distanță puteai să zici că probabil în proporție de 99% este vorba de acvila de munte. Dacă le priveai prin teleobiectiv, se ajungea la 100%. Ne-am dus puțin spre ele, și ele au venit mult spre noi, imediat se învârteau deasupra noastră. Era o splendoare să le vezi.

dsc_8506dsc_8520dsc_8521

dsc_8522dsc_8547

dsc_8543dsc_8544dsc_8545dsc_8554

dsc_8552

Dacă nu ai la tine un super-teleobiectiv sau hiper-teleobiectiv, nu prea are sens să faci poze cu acvila aflată în zbor. Mai mult decât atât, tot echipamentul trebuie să fie perfect funcțional la modul instantaneu.  Adică, în general nu ai timp de a schimba obiectivul pe aparat, de a pune carduri, baterii șamd, poate nici măcar să scoți husa de pe obiectiv. Și nu are sens să pierzi vremea și să te stresezi cu astea, atunci când fiecare secundă contează. Adică, e de preferat ca aparatul cu hiper-teleobiectul dedicat să fie accesibil instant și să te poți preocupa de niște parametri tehnici, de la ISO la focalizare, timp de expunere, să tragi serii de bracketing din care să poți alege imaginile dorite… dacă nu vrei să riști să fie încă o ocazie ratată. Un teleobiectiv Nikon, luminos și cu distanță focală de 600 mm, care pe un aparat DX este echivalentul a 900 mm, cu 24 megapixeli din care poți să faci un crop, deja oferă șanse ca acvila aflată pe cer să nu fie o mică mizerie în poză. Desigur, cu un astfel de tun foto, nu are sens să te gândești să ieși în natură fără un vehicul motorizat care să te ducă în punctele atât de rare unde aparatura de acest gen face diferența.

dsc_8553dsc_8560

În general vezi o astfel de pasăre undeva prea departe, plutind pe curenții de aer din preajma stâncilor, sau zburând razant peste golul alpin sau peste pădure… dar cam întotdeauna simți că nu este momentul pentru fotografiere… că de facto observi doar niște puncte. Chiar și dacă nu e departe cuibul, cum este (era) în Cheile Turzii… și acvila aduce hrană la pui, cam totdeauna pasărea este prea departe. Până și cu teleobiective performante, dacă nu ai norocul să treacă pe lângă tine, degeaba încerci să faci Imagine. Poți să ai niște poze doveditoare, niște glume în care acvila este reprezentată de câteva sute de pixeli, dar să vezi fiecare pană la perfecție, este spre imposibil. Doar dacă are și ea chef să treacă pe lângă tine. Doar atunci. Sigur te vede, dar nu te bagă în seamă, nu simte că poate reprezinți un pericol mortal, așa cum reprezintă bestia umană care are pușca de vânătoare. Îți lasă o șansă să o vezi măcar odată de aproape, să admiri ființa aceea minunată prin teleobiectiv. Aproape că îți vine să îi mulțumești pentru secundele sau minutele cât se rotește deasupra ta. Dacă erai indianul bătrân, aveai impresia că știe că o iubești aproape suprauman de mult. Acolo sus, vie și sălbatică, zburând peste creste.

În ziua care a urmat după întâlnirea de aproape cu acvilele de munte, îi povesteam la telefon unei prietene, cu destul de mult entuziasm (rar la mine, mă refer la entuziasm manifestat). Îi ziceam cât de splendide erau aceste păsări, cât de rar le vezi de aproape, un fel de simbol, acvila de munte – Pajura Carpaților. Simțeam pe atitudinea ei că aproape deloc nu o interesează, deși este iubitoare de natură. Mi-a și zis apoi că nu o impresionează nici un fel de pasăre. Mă întrebam, în sinea mea, oare ce zicea dacă era acolo… le vedea ca pe niște mizerii zburătoare, niște găini cu clonț, nimic important; nici o tresărire la cât de minunate sunt ele și cât de aproape de a dispare din peisajele noastre… aproape veșnic pe muchie de cuțit…; nici un regret pentru vulturii care au fost exterminați, cu toții… vulturii pleșuvi suri și bruni, vulturii hoitari, vulturii bărboși – zăganii. Acvilele de munte au scăpat cumva din fata genocidului produs cu otravă și pușcă; dar sunt ele iubite de oameni… sau sunt privite ca niște ciudățenii cu pene, care dacă ar ajunge doborâte cu pușca până la ultimul exemplar, tot nu ar merita nici un fel de milă? Iubim natura, dar suntem diferiți, la un mod mult mai brutal decât am dori să credem.

dsc_0561dsc_0579dsc_0582dsc_0585

dsc_0592dsc_0603dsc_0615dsc_0617

dsc_0623

dsc_0632dsc_0636

dsc_0645

dsc_0650dsc_0657

dsc_0660dsc_0663

dsc_0668dsc_0669

dsc_0672dsc_0675

dsc_0647

dsc_0687

dsc_0702dsc_0711

dsc_0807dsc_0813dsc_0819

dsc_0804

dsc_0738

Povesteam prietenilor-colegi cu care eram pe munte că vârful Igniș în zăpezi poate să fie splendid dacă sunt lumini bune, dar poate să fie și foarte anost alteori, niște ierburi cu alb și pietre și nori fără sens, o banalitate totală, un fel de moarte a pasiunii. Azi am avut noroc pentru că a fost absolut splendid. Ceva ce nu se putea calcula de acasă, doar se putea spera ca Natura să fie spectaculoasă în sălbăticia și indiferența ei romantică. Cu zăpezi orbitoare în contrast cu norii negricioși, cu gerul care te strânge în câteva minute chiar dacă ești în haină de puf. Și te gândești că acum e soare și nu e decât 28 noiembrie… nici nu îți vine să îți imaginezi cum trebuie să fie în ceva noapte senină spre zorii din 22 ianuarie sau 15 februarie.

dsc_0765dsc_0771dsc_0777dsc_0783dsc_0786dsc_0788

dsc_0759dsc_0761dsc_0762

Dacă ai „vreme frumoasă”… perfect însorită, pierzi foarte mult din dramatismul peisajului; la fel dacă ai vreme mohorâtă, cu cer acoperit monoton, ai de lucrat cu lipsa unui element esențial. Cel mai bine este să fie nori cu soare, când petele de lumină pot să scoată în evidență unele subiecte, pot să dea profunzime landșaftului, și au capacitatea să creeze un dramatism-romantic în care simți splendoarea nemiloasă a naturalului. Când sus pe vârf este însorit și zăpada strălucește, iar mai jos e înnorat și întunecat, apare o situație care dă senzația de ireal de frumos, de vis… sau de poveste; dacă te uiți la imagini, aproape că ai impresia că au fost fotoshopate la greu, utilizând efecte care mai de care mai aberante, pentru a impresiona masa de tăntălăi care nu au habar de realitatea Naturală.

dsc_0792dsc_0795

dsc_0750dsc_0753dsc_0756

dsc_0876dsc_0882dsc_0885dsc_0891

Parcă este ceva solemn în simplitatea perfectă a molidului în zăpadă, iluminat de o rază care pătrunde printre norii întunecați; parcă ar trebui să vorbești în șoaptă în preajma lui, să nu îl deranjezi, aici la el acasă. Desigur, acestea nu sunt idei savante și raționale, mai mult sentimente ale omului care simte pentru o secundă, minunea.

dsc_0870

dsc_0894dsc_0903

Uriașul platou vulcanic al Ignișului, întins de la Baia Mare până la Săpânța, este cel mai întins spațiu nelocuit din teritoriul acestei țări. Impresionant prin întinderea sălbatică, în care vezi urme de lupi prin zăpadă, și când-și-când câte o veveriță care se cațără pe arbori. Pustietatea cruntă a munților pe timp de iarnă, singurătatea stâncilor înghețate, încremenirea unui peisaj în care nimic nu mișcă pe distanțe uriașe, doar vânt tăios și pete de lumină și întuneric, completat de prezența acvilelor de munte care pentru câteva minute se rotesc deasupra ta… este o experiență ce nu se compară cu turele de vară.

dsc_0858dsc_0861

dsc_0834dsc_0822dsc_0825

dsc_0836dsc_0852

dsc_0678

dsc_0742

dsc_0639

Pe lângă faza perfectă cu cele două acvile de munte, plus peisajele de vis cu luminile înghețate de pe vârful Igniș… aproape că nimic nu mai contează; faptul că mai apoi am văzut prin pădure 5 ciute de cerb… și era zăpadă și splendoare dar nu am reușit să fac măcar un cadru cu dihăniile care au intrat în desiș… e bine așa cum e, am senzația că nu e deloc deranjant; oricum, nu mai contau ciutele, erau un oarecare detaliu.

dsc_0912

dsc_0926dsc_0935

Inițial ne puneam întrebarea, dacă ziua cealaltă are oare sens să mai facem o tură, tot prin Igniș, în zonele mai nordice, urcând prin bazinul Săpânței, spre Colibi, sau spre Jilerescu, să ieșim pe Piatra Goală șamd. Îți dai seama că putea să fie o chestie tare! Prin Igniș vezi destul de obișnuit urmele lupilor; dacă ai noroc, poți să vezi unul… sau chiar mici haite, de la distanță mare; odată pe platou am fotografiat un exemplar care venea spre noi în fugă, apoi ne-a observat și a schimbat direcția; cât de splendid poate să fie să vezi o haită mai mare, pe albul zăpezii, eventual să poți face și câteva imagini rezonabile. Sau, poate ne dorim prea multe? Unde tragi limita? După ziua asta atât de splendidă, cu peisajele și acvilele de aproape, și adrenalină și oboseală, am zis că a fost fix destul; nu merită să împingi lucrurile în zonele inconfortabile, în ideea de a stoarce tot ce poate să ofere acest munte. E mai bine să păstrezi lejeritatea, calmul, plăcerea, fericirea… pe cât se poate.

 

Mă întrebi dacă a fost frumos? Am urcat la Iezerul Mare apoi prin zăpezile de pe Platoul Vulcanic am ajuns pe vârful Igniș, și a fost lumină perfectă, și acvilele de munte, două exemplare au venit aproape de tot, se roteau fix deasupra noastră, și erau lumini dramatice, și molizi cu zăpadă sclipitoare-însorită pe fondul norilor negricioși… și trebuie să mulțumești vieții pentru o asemenea zi pentru care merită să trăiești.

© dr. Peter Lengyel

to share or not to share?

Publicat în Maramures | 5 comentarii

Simpozion Dezvoltare Durabilă – Maramureș

Ce o să fie în Maramureș peste 10 ani, sau peste 30 sau 50? Și ce am dori noi să fie, care sunt variantele? De ce depind ele?

 

Discutând cu colegii despre posibile teme pentru un simpozion care să fie derulat la Sighet, eu susțin că o variantă bună ar putea să fie subiectul dezvoltării durabile. O mare problemă a sintagmei „dezvoltare durabilă” este că ideea în sine a fost făcută praf de tot felul de politrucisme ieftine, de tot felul de abordări care mai de care mai aberante și mai lipsite de realism și viziune… teoretizări de tractoriști care nu aveau cum să provoace altceva decât milă și scârbă. Dar, se poate face și altfel, sincer, realist, fără ifose. Mulți dintre noi ar putea să se regăsească în cadrul larg al acestei teme, adică să fie interesați de careva subdomeniu și să poată să contribuie constructiv și creativ la discuții.

 

În mod clasic, dezvoltarea durabilă este percepută ca fiind bazată pe trei piloni: economic, social și mediu. Desigur, ca naturalist, omul percepe mai mult importanța pilonului numit mediu, fără de care economicul și socialul nu ar putea exista nici măcar o secundă.

 

Pentru ca un astfel de eveniment să fie dinamic și interesant, ar putea să fie făcută o analiză SWOT, în care să fie punctate aspectele în care Maramureșul este puternic, cele în care este slab, oportunitățile și pericolele. Cred că ar putea să rezulte o radiografie destul de interesantă a zonei, un fel de evaluare realistă, care să poată sta la baza creionării unor direcții care să dea șanse unui viitor mai uman și mai sustenabil. Dacă este organizat bine, un astfel de simpozion poate avea sens… prin invitarea unor persoane cu un calibru intelectual relevant, prin crearea unei atmosfere deschise și interesante, în care schimbul de idei să se poată realiza. Eventual, se poate face un fel de strategie, cu câteva direcții pe care oamenii respectivi le consideră(m) prioritare.

 

Ai putea zice că toate acestea nu au nici un sens, că nu va rezulta nimic concret. Dar poate este “și mai nimic” să nici nu discutăm, deloc. Să ne rezumăm doar la acțiuni disperse și poate și mai banale, și mai lipsite de orizont intelectual… și mai lipsite de relevanță pentru acest peisaj și societatea umană din zonă. Dacă nu facem noi, crezi că o să fie alții mai buni și mai deștepți care o să facă o analiză a realităților maramureșene și o prospectare a viitorului? Și, o altă întrebare este, ce pierdem dacă noi o facem? Și ce se poate câștiga din asta? Măcar teoretic, există șanse ca un asemenea demers să aibă sens?

 

Dacă mă întrebi, de ce nu o asemenea analiză pe Sighet? Pentru că acest oraș, municipiu, centru al Maramureșului Istoric, nu ar putea să aibă nici un fel de sustenabilitate fără resursele din preajma lui, din bazinul pentru care el reprezintă un fel de punct focal. E mult mai logic și mai natural să gândești dezvoltarea durabilă a Maramureșului Istoric, în care un rol esențial îl are Sighetul ca centru urban, cultural și economic, decât să iei izolat acest oraș, de parcă el ar putea exista fără contextul geografic din care face parte. Mai mult decât acest caz particular, am impresia că a face afirmații despre dezvoltarea durabilă a unui oraș, oricare oraș, este o aberație în sine… dacă îl deconectezi de contextul geografic al împrejurimilor de care depinde absolut total. Pur și simplu, nu poți gândi dezvoltarea Sighetului decât ca parte integrantă a Maramureșului Istoric… așa cum Clujul nu îl poți gândi decât ca centru al Transilvaniei. Aceste entități urbane pot să fie gândite – sustenabil – doar în relație cu bazinele din care își trag resursele de toate felurile, și asupra cărora au influență prioritară.

 

Cine naiba se poate ocupa realmente de subiectul dezvoltării durabile? Ideea asta este ca un fel de copil orfan, un nou-născut pierdut între 100 de moașe (sau 100 de moaște, ai impresia uneori). Sectorul academic este prea interesat de despicarea firului în 16, cercetând subiecte care mai de care mai lipsite de relevanță societală, care mai de care mai abstracte și mai matematizate, producând grămezi de articole publicate în reviste ISI, cu factor de impact cam totalmente în afara realităților. Hoardele de politruci se interesează de orice mecanisme perfide prin care să prostească alegătorii, să îi manipuleze să primească de la ei cât mai multe voturi, apoi uită repede de ei; plus că din punct de vedere intelectual… politrucii nu cred că au prea mari șanse de a aborda subiecte legate de sustenabilitate. Societatea civilă organizată este vai de mama ei, luptând pentru supraviețuire prin proiecte care mai de care mai trase de păr, și care mai de care mai obscure sau mai lipsite de contact cu realitatea. Sectorul de afaceri se luptă să supraviețuiască, să stoarcă profit din piatră seacă și muncitorii sugrumați, vâslind pe ape tulburi pline de taxe și controale care mai de care mai ucigătoare. Supraviețuiesc doar mafiotismele funcționale, camorre în toată regula. Din acest punct de vedere, nu prea te poți aștepta la ceva concret în domeniul dezvoltării durabile, nici de la sectorul academic, nici de la sectorul politic, nici de la societatea civilă sau dinspre domeniul afacerilor… deci, cam de la nimeni nu ai speranțe realiste. Rămâne să te poți baza doar pe niște oameni mai relevanți (la pachet cu toate slăbiciunile lor). Un grup de oameni care să gândească strategic Maramureșul, pentru următoarele decenii. Frumos subiect.

 

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Maramures | Lasă un comentariu

Iarna la Bârsana

Pentru iarna 2016-2017, este destul de probabil să fac circa 10-15 ieșiri pe la Bârsana. O să fie un fel de zonă preferențială pentru fotografiere de iarnă, alături de Breb… și cred că ar merita continuată explorarea hivernală a munților Igniș precum și a văii Ronișoara… în loc de a hiberna în casă. Dacă ai aceste 4 zone cât de cât conturate, poți să ai o abordare mai programatică, nu doar să te bazezi pe hazard. Fiecare dintre cele 4 teritorii este fix îndeajuns pentru a avea spectaculozitate de toate felurile, șanse de a vedea specii sălbatice și peisaje care să merite efortul de a ajunge în acele locuri, în mijlocul zăpezilor.

 

Pentru a avea riscuri mai reduse, este de preferat să abordezi pe timp de iarnă doar zone pe care le cunoști ca în palmă, din perioadele fără zăpadă. Adică, în zona Bârsana am făcut destule ieșiri în vara 2016, încât să știu fiecare piatră, fiecare cioată și fiecare înmlăștinire de pe traseele pe care le-aș parcurge în zăpezi. Să faci mari experimente în locuri mai necunoscute, adaugă ceva risc de care deloc nu este nevoie. Pentru a avea chef de creativitate fotografică naturalistică și de filmare, trebuie să ai senzația de siguranță, să cunoști exact locul în care ești, să percepi exact cum se poate ajunge aici și cum se poate merge înapoi la șosea, când este seară. Este un fel de echilibristică între accesarea cu echipamente foto/video serioase a locurilor cele mai frumoase și mai sălbatice, cu cele mai promițătoare subiecte… totuși păstrând la minim riscurile, efortul și deranjul… încât să simți că a meritat. Să simți că a fost perfect. Că a fost splendid.

 

13 noiembrie 2016. Dimineața mă sună Dan și îmi zice că afară ninge. Privesc pe geam și văd că pentru prima dată în acest sezon, este alb în Maramureș. Fotografiez niște platouri cu specialități, în decoruri date de cel mai plăcut hotel-restaurant-bar al orașului; degustarea creațiilor culinare, discuții despre politică internațională cu un prieten. Dar când privesc spre parc, simt dorința să dau o tură prin Maramureș. Trebuie decisă o destinație, undeva nu foarte departe, dar ceva care poate să fie spectaculos… și mai greu accesibil când zăpada și gheața o să fie mai mare; ceva drum abrupt care urcă deasupra văii Izei, spre exemplu Bradova din Bârsana… sau poate și drumul de beton din Strâmtura spre Petrova.

dsc_9360

dsc_9363

dsc_9333

dsc_9324

dsc_9345dsc_9342

Îmi pot imagina cum este peisajul alb, cu trunchiuri negricioase, contururi de dealuri în ceață și prim-plan cu frunze galbene pe mesteceni. Rapid ajung la Bradova… și urc abrupt cât mai sus… dar am impresia că nu foarte mult o să se poată merge… adică nu e probabil să ajungi sus de tot. Mai sus de cabană simți că este prea multă gheață, și deși merg încet e apăsător cum riscurile cresc exponențial… și ajung la baza unui abrupt aberant de urcat când vezi că este luciu… Dacă ai experiența munților, nici nu se pune prolema să încerci să urci cu mașina pe aici… și apoi să și cobori… un și mai mare dezastru-potențial. Să cobori cu spatele din punctul unde ai ajuns, iar nu prea este fezabil… adică neapărat trebuie să întorci. Fain. Parcă îți vine să te întrebi, ce naiba cauți pe gheața asta pe versantul abrupt… dar îți aduci aminte că dacă stai acasă sau în baruri cu locuri călduțe, veci nu o să fie Imagini cu Natura care să aibă cât de cât un sens.

dsc_9357

dsc_9366dsc_9375dsc_9390dsc_9396dsc_9405

dsc_9411dsc_9414dsc_9417dsc_9423

Drumul este foarte strâmt, de o parte ai prăpastie, de alta perete de stâncă… e cel mai perfect loc unde să simți cum îți este cam uscată gura. Încet de tot, cu mișcările cele mai fine de care ești capabil, centimetru cu centimetru miști vehiculul și simți cum scârțâie gheața, cum botul mașinii iese peste prăpastia care se cască în golul plin de cețuri. Cunoști senzația aceea când riscul este evident, și parcă și vezi cum alunecă mormanul acesta de fiare de câteva tone, jos către arborii de la fundul prăpastiei. Dar calm, rezolvi situația, finuț… ca și cum ai risca viața ta și pe a eventualilor urmași. Dacă ai întors tancul, respiri mai liber. Și încet de tot, parcă și mai încet, ieși din zonele abrupte acoperite cu polei, cu strălucire dureros de indiferentă. Mai jos este doar zăpadă proaspătă, uneori apă – simți că ai aderență perfectă, și e bine și se pot face câteva imagini pe care le doreai. Exact așa cum îmi imaginam.

dsc_9429dsc_9444dsc_9449

dsc_9468dsc_9498

Înapoi la șosea, nici nu mă gândesc să urc pe culmea de la Strâmtura-Petrova, că nu trebuie să împingi lucrurile în zonele cu regrete. E mai sănătos cu adrenalina în doză mai rezonabilă. Și pusă centura (fără nici un sens?); în fața mea gonește o limuzină cu numere de Italia – văd că nu are nici un fel de reținere la viteză când zburăm prin peisajul înzăpezit, printre sate și dealuri; și ninge și vezi turme de oi, păstori în zăpezi imaculate – destul de paradisiac Maramureșul din căldura mașinii, cu muzica dată la maxim. Ai zice că este minunat aici și alb ca în vise; nu știu care ar putea să fie senzația dacă ai vedea fața păstorului, de aproape. Dar nu te uiți, de ce să strici atmosfera.

 

Cam asta este abordarea la stilul de fotografiere cu care sunt eu obișnuit. Cumva, e să simți ce vrei, să simți că dorești să ieși acum, să vezi când sunt șanse și unde, să îți imaginezi ce se poate fotografia sau filma acolo… și să mergi eficient până la punctul unde riscurile devin inacceptabile. Ce iese din astea, nu se poate avea nici o siguranță… dar se poate încerca. Se poate spera, că ziua a avut un sens, oricât de nesemnificativ sau de extraordinar pare acesta.

dsc_9507Drum peste râul Iza… (sau prin râul Iza)

 

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Maramures | Lasă un comentariu

Iarna la Breb

Îmi pot imagina ca în iarna care urmează, să ies de 15-20 de ori pe la Breb. Nu să stau mult pe acolo… și să pierd vremea… ci așa câte o vizită când și când, la întoarcere din Cluj sau din Baia Mare spre Sighet, sau pe drumul de plecare, câte o tură scurtă, doar de a face imagini cu atmosfera momentului, dacă sunt condiții bune spre excelente. Pot să existe și vizite mai lungi – dedicate mai ales fotografierii și filmărilor, unde să aștepți lumini mirifice pe câte un subiect static, să te plimbi pe ulițele satului în speranța că vei vedea ceva incredibil de frumos, să ieși prin peisaj să fotografiezi păsări perfecte. Probabil că fiecare tură de acest gen ar putea să dea circa 10-20 de imagini care să fie OK. Și îți imaginezi cum ar arăta dacă la final ai selecta cele mai bune 10 fotografii cu iarna la Breb, create în viziunea unică a ta la acel moment și cu șansele irepetabile în privința condițiilor de lumini, forme, culori, idei, sentimente? Ceva ce nu a văzut nimeni?

 

 

Îmi imaginez că multe dintre turele de fotografiere prin Breb pe timp de iarnă o să fie nu doar banale vânători de imagini, ci o să fie ele în sine o valoare – ieșiri cu prieteni și cu prietene, ture în care o să fie atmosferă plăcută și glume și muzică și fericire, pe cât se poate. Impresia mea este că în fotografierea de peisaje trebuie să se vadă nu doar 1. frumusețea landșaftului combinat cu 2. ceva lumini care să dea un sentiment dramatic & romantic, dar și 3. fericirea umană de a vedea aceste locuri, de a trăi clipa… cât ne este dat. Ieșirile de fotografiere trebuie să fie plăcute, și probabil că fiecare clipă de fericire se transferă cumva și în imagini. Cât timp se păstrează admirația față de un peisaj și iubirea activității de fotografiere sau filmare… e destul de probabil să apară și rezultate cu valoare mai mult decât documentară, undeva spre domeniul artelor. Nici artă și nici știință care să aibă sens… nu se poate face cu sila, cu forța, sub nici un fel de presiune, ci doar din admirație și iubire. Altfel, absolut deloc nu are nici un sens.

 

dsc_9513dsc_9525dsc_9534dsc_9546

dsc_9549dsc_9567dsc_9570

dsc_9576dsc_9585dsc_9594

© dr. Peter Lengyel

 

 

Publicat în Maramures | 1 comentariu