Vadu Izei – Farkasrév

 

Nu știu de ce, dar realitatea este că aproape niciodată nu opresc în Vadu Izei, deși trec pe aici foarte frecvent – la ieșirea din Sighet. Parcă localitatea asta se rezumă pentru mine la o șosea pe care să nu te prindă radarul plus o bifurcație de drumuri – și case de pe margine. Rar de tot ai măcar intenția de a intra pe ulițe neumblate, să stai puțin pe malul apei… cu toate că și pe aici ai avea șansa să vezi un milion de chestii faine. Să găsești acea parte a peisajului care păstrează ceva caracteristici de naturalețe, să găsești locuri mai speciale, case unde îți poți imagina să te distrezi cu prietenii. Să dai de locurile de care nu trebuie să îți fie jenă.

DSC_7821DSC_7824DSC_7833DSC_7836DSC_7839DSC_7842DSC_7854DSC_7860DSC_7866DSC_7872DSC_7875DSC_7878DSC_7887DSC_7896DSC_7899DSC_7902DSC_7908DSC_7913DSC_7923DSC_7939DSC_7972

 

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Maramures, Uncategorized | 3 comentarii

Vânt distrugător, drone, avioane mici

Am văzut ieri seară cum a apărut vântul și cam ce efecte a avut. Dacă la Sighet, zonă depresionară înconjurată de munți protectori, forța vântului a fost totuși atât de mare… îmi dau seama ce a fost prin locurile mai înalte și mai expuse. Interesant este cât de repede a pornit totul, fără semne prevestitoare, ci pur și simplu dur, violent – mă uitam oare sunt șanse să rupă și copacul din fața geamului, iar acesta să cadă pe Land Rover? A rupt un molid mai încolo, și nuci și plopi, castani șamd, dar față de alte locuri totuși a fost bine. Când a revenit curentul electric, am văzut ceva imagini de ici-acolo, se vede că a fost așa cum în general nu este – vânt foarte violent. Copaci căzuți, panouri smulse și purtate prin aer, câțiva oameni morți, multe acoperișuri vraiște, pagube de toate felurile.

Când ești în casă, toate acestea par fără semnificație. Deranjul cel mare e că nu ai curent, sau că rețeaua Vodafone a picat până dimineața – aveai doar roaming de la ucraineni care au echipamente rusești ce nu se lasă impresionate. Doar că mă gândesc, dacă era drona undeva prin aer, și venea vântul acesta, este aproape 100% că nu o mai aduceai înapoi; era spartă pe ceva stânci sau căzută prin ceva pădure la mama naibii. Și mai trist era dacă zburai cu un avion de mici dimensiuni, spre exemplu peste crestele Munților Rodnei, sau prin Călimani ori Cheile Bicazului. La asemenea violență a vântului, care părea că smulge imediat copacul din fața geamului, îți dai seama cam ce era pe sus. Părerea mea este că nu se putea scăpa viu din acest eveniment, dacă zburai în locurile acelea. Până și când este calmă atmosfera, pe acolo nu e simplu; dar dacă aveai vântul de ieri, erai o amintire. E destul de penibil că toată tehnologia de azi nu ajută – și un vânt ca acesta este capabil să te doboare. Dar există și o frumusețe romantică în aceste momente, când natura arată cam ce poate, incalculabilă, sălbatică și indiferentă. Cred că putea să fie o experiență de neuitat să stai pe undeva pe careva creastă și să vezi cum vântul rupe arborii tineri și bătrâni, rând pe rând.

 

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Climatice | Lasă un comentariu

Tehnologia fără de care suntem maimuțe

Ai un computer nou, iMac… îi dai să randeze ceva fișiere masive, iar la un moment dat îți dai seama că nu mai poți accesa nimic ce lucrai… având acces doar ca guest. Orice încercare ai face, pur și simplu ești în afara sistemului, nimic din ce ai făcut nu mai este accesibil – îți vine să îl spargi; să îi dai una de aia adevărată, încât doar mărunte piese să fie de adunat după. Dar rațiunea învinge, și calmul autoimpus te face să cauți variante de rezolvare a problemei. Acum, prea mari speranțe de a rezolva chestia la Sighet, din câte pare, nu existau; și nici la Cluj nu este service iMac, ci sunt trimise la București, la un loc de unde nu ai măcar un număr de telefon ci doar o adresă de e-mail. Deci, grosso modo, ai zice că ai plătit 9.000 de lei pentru o mizerie lipsită de funcționalitate.

 

Doar că dai cumva de un număr de telefon pe care poți avea asistență tehnică de la Apple – numai și numai în engleză. Oricum, pare că trebuie să îi dai o șansă. Răspunde o femeie, care te ajută timp de o oră și jumătate, să verifici, ce naiba nu merge. Cu un calm nemaipomenit, cu simpatie, glume, te face să nu lași naibii totul, ci să mai ai câte o încercare. Nici eu nu aveam chef și nici Mark nu părea că mai crede în ceva soluție. Totuși, vocea feminină… cu încetul, te face să simți că ești parte din echipă, că împreună se poate rezolva situația, că are sens zbaterea asta de doi bani care aparent nu duce niciunde. Cu poze trimise pe net, cu tot felul de abordări speciale, intrând ea pe computerul tău să îți arate ce să faci, se reușește să se dea de capăt problemelor, și ajungi la fișierele tale muncite cu greu.

 

Care este concluzia? Că orice tehnologie poate da rateuri, oricând. Mai ales dacă e utilizată la limita capacității ei – iar dacă nu, de ce o mai ai? Până e vorba de un computer desktop, este perfect, problema e mai mare când este un computer de bord la cine știe de vehicul aflat în mișcare. De la un avion la o navetă spațială, orice poate să fie gata, fix în două secunde. Și mai importantă concluzie este că toată tehnologia asta este fix zero barat dacă nu ai oamenii performanți care să facă mentenanța, care să fie capabili să găsească soluții atunci când ele par inexistente, să își stoarcă creierii pentru încă o încercare, și să facă asta amuzant, cu o atmosferă prietenoasă și absolut plăcută, destinsă și iubitoare. O astfel de experiență aproape te face să zici că e super fain că a apărut acea malfuncționare, să vezi că nu ești lăsat de izbeliște, ci undeva, cineva poate avea grijă de tine. Habar nu ai cine este ea, dar îți dai seama că dacă ar exista mai multe persoane de acest fel, Planeta asta ar putea să fie un loc mult mai splendid.

 

© dr. Peter Lengyel

 

PS. Oricum suntem maimuțe, și cu tehnologia asta și fără.

 

PS2. Și mai este o concluzie. Că orice ai face, e bine să ai backup, atât la date, cât la echipamente; adică, chiar dacă nu ai două de același nivel – ultimul răcnet… dacă ai achiziționat ceva computer nou, să nu îl scoți din uz nici pe cel care pare un fel de brontosaur.

Publicat în Filmare, Uncategorized | 1 comentariu

Despre filme, din nou

Probabil că orice om care a filmat ceva, sau a dorit să filmeze, simte undeva dorința să facă artă, să producă niște capodopere. Nu e ușor de ajuns la acestea – dar situația dată le face să aibă cu atât mai multă valoare. Te întrebi, cum naiba se pot face filme care să conteze. Care să nu fie parte din puhoi, care să fie altfel, care să atingă suflete? Există o parte tehnică, pe care trebuie să o controlezi total, iar după aceea să poate avea eventual speranță la ceva numit artă.

 

Este destul de răspândită părerea că e nevoie de o întreagă echipă pentru a crea un film. Probabil că așa a fost pe vremea când o cameră de filmat avea 450 de kilograme, trebuiau procesate chimic toate materialele, când totul era butucănos și greoi spre imposibil, atât pe planul imaginii, cât al sunetului, cât al sincronizării. Pe vremea aceea nu puteai să miști camera din loc, așa că singur erai chiar zero. Dar azi, cu tehnologia actuală, nu doar că este fezabil tehnic ca un om oarecare să producă un film de la un capăt la altul, dar eu cred că este și dezirabil. Nu e bine când depinzi de altcineva. Când tu filmezi anumite chestii, dar probabil nimeni nu are răbdarea să parcurgă măcar odată cadrele filmate așa că montajul se face din ciupituri… sau când constați imposibilitatea să explici ce anume vrei – adică nu se poate explica atât de fin cum ai dori tu să faci toate tăierile, toate reglajele de tonalitate, sau variantele de draft… ajungi deci la concluzia că dacă le faci tu, de la un capăt la altul, este chiar ceea ce doreai, ceea ce ai fost tu capabil. Poți să îți asumi rezultatele, cu bune și cu rele, fără să dai vina pe nimeni. Și astfel, când vezi ce ai produs, cu anumite aparate de filmat, obiective, drone, calculatoare și softuri specializate… când este clar că la următoarea încercare acestea vor fi disponibile exact la fel, simți cam unde e diferența în abordările pe care le ai: doar tu o să faci diferența. Între cel mai mare jeg, adică ceva kitsch ordinar, și extrema cealaltă reprezentată de o lucrare de artă, tu ești cel care decide fiecare detaliu. Dacă ai sânge în tine, munca poate începe când ai la dispoziție toată infrastructura, înțelegi mecanismele de funcționare, și ai liber, verde: creativitate, așa cum nu ai făcut niciodată.

 

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Filmare, Uncategorized | 1 comentariu

Poieni din Munții Igniș

Platoul Vulcanic Igniș, undeva la mama naibii. Pădure de amestec, dominată de conifere, mai concret de molid. În ceva poiană tragi mașina de teren pe marginea drumului și oprești motorul. E bine să nu mai fie nimeni cu tine, să poți să te integrezi cât mai bine în natură. Te plimbi printre ierburi de munte, culegi câteva afine sau mure. Pentru primele 5 minute pare cam sterp locul, doar copaci, ierburi, niște râmături de mistreț. Și un cer albastru, cu nori pufoși, albi.

 

Dar dacă stai în liniște, începe să se audă forfota vietăților. Pe o tufă de soc se așează câțiva sturzi. Din pădure se aud tot felul de păsări, de la pițigoi la aușei, gaițe de munte, câte o ciocănitoare; oricum, mult mai multe exemplare decât bănuiai din goana mașinii, sau dacă nu erai singur în liniște deplină. Dacă te plimbi prin poiană, vezi că în bălțile mici sunt niște broaște, izvorași cu burta galbenă. Și sunt ferigi la marginea apei și probabil undeva stă sub ele o broască râioasă verde, sau poate o broască râioasă brună. Sunt în poiană câțiva codroși și niște codobaturi albe, pe lângă pârâu o codobatură de munte. Din desiș a ieșit un măcăleandru și era foarte aproape, nici la 2 metri. Te puteai gândi că nu ai vrea să fie la fel de aproape o față de urs. Să iasă la fel de neașteptat din desiș și să fie lângă tine.

 

E greu de definit care sunt animalele din poiană, din zona ierburilor, și care sunt cele de pădure, că de fapt există aici un mix al zonei ecotonale, unde diversitatea pare (și este…) mai crescută față de zonele mai monotone. Lăcuste mărunte emit stridulații fine, știu că nu te prea impresionează; cosașii țârâie în lumina de apus, și încep să cânte și câțiva greieri. Libelule mari, din genul Anax, trec în patrulare în speranța să vâneze ceva insecte. În poiana asta banală de la marginea drumului e probabil să trăiască multe sute de specii de insecte, poate și peste o mie, de la fluturi de zi la cei de noapte (inclusiv microlepidoptere/ molii), coleoptere (gândaci, inclusiv specii ale căror reprezentanți au dimensiuni foarte mărunte), himenoptere (viespi, albine, bondari), ortoptere (cosași, lăcuste, greieri), heteroptere, dermaptere, diptere șamd. Îți dai seama că nimeni nu se ocupă de studiul lor. E ca și cum ele nu ar exista.

 

La marginea pădurii era un uriaș trunchi de molid căzut, aflat pe cale de descompunere. Niște furnici mari se agitau în zonele mai însorite ale trunchiului. De sub scoarța desprinsă, o șopârlă de munte iese la soare; cu mișcări robotice își găsește un loc bun și apoi rămâne nemișcată; alte și alte șopârle ies din crăpături, deja se văd 5, apoi 6. În poiana asta sigur trăiește măcar o viperă, poate acum e la soare pe undeva printre afini și pietre, sau poate este retrasă în ceva văgăună fix sub trunchiul pe care stai. Te uiți la colosul acela de lemn, plin de putregaiuri și de galerii de furnici, și tot felul de ciuperci vizibile. Și cine știe câte invizibile. Și îți imaginezi cum în interior se dezvoltă larve de croitori, care se vor metamorfoza în niște gândaci de o perfecțiune sculptată de miliarde de ani de evoluție, naturală. Cu antenele lor lungi și cu ochii “pixelați” își vor face o părere despre aceste locuri, se vor ridica în zbor; și poate vor avea momentele lor de fericire. Întrebarea este, oare cât din toate astea se poate reda în imagine fotografică sau filmată, eventual în cuvinte, și cât se poate percepe doar aici?

 

Nu era nici frig nici cald, și nu doreai nimic, că totul era fix cum trebuie să fie. Poate ai trăit și tu starea aceea în care totul devine mai pur, mai acceptabil așa cum e, în care se aude pârâul care de-abia curge, în care se vede la perfecție fiecare furnică, fiecare con de molid, fiecare fir de iarbă. În care totul pare la locul lui, ca un fel de ordine perfectă. O astfel de stare parcă nici nu permite să faci fotografii macro, sau cu teleobiectivul ori superangularul, nici să freci drona prin aer; sunt momente în care nu e necesar să faci filmare time-lapse de Blackmagic, ci este destul să vezi cum flutură frunzele unui mesteacăn tânăr – ca un joc de lumini. Umbrele erau din ce în ce mai alungite. Și se leagănă vârfurile de molid în bătaia lină a vântului, pe fondul cerului din ce în ce mai întunecat-albastru.

 

Sunt destule poieni mici prin Igniș, probabil sute; de astea de 1-2 hectare. Dar Ignișul are și poieni mari, de peste 1.000 de hectare bucata. Păscute de herghelii de cai, de cirezi de vite și de bivoli, acestea dau o impresie diferită. La o poiană mare, chiar dacă sunt scoase la pășunat sute de vite, cai, bivoli… aproape că nu se percepe prezența lor; se pierd printre cocoașele înierbate, se pierd printre hârtoape și râpe neumblate, în imensitatea peisajului cu ierburi.

 

Interesant este cât de previzibile sunt anumite aspecte… dacă ai o cunoaștere bună a zonei, dacă ani și ani de zile ai tot fost pe aici. Spre exemplu, în toată imensitatea înierbată a Câmpului Ștefan nu o să fie 100 de locuri unde să vezi pietrar (Oenanthe oenanthe)… ci o să fie foarte puține. Există câteva mici zone cu habitate care îi sunt favorabile, aparent. Dar, să vezi concret pasărea respectivă, este foarte probabil să se întâmple puțin amonte de podul de beton care trece peste pârâu, puțin mai sus de Cheile Tătarului. Este aici un loc înierbat care are bolovani mari și an de an poți să vezi pietrarii în acest habitat, la orice vizită pe timp de vară. Ai putea pune pariu că aici o să îi detectezi pe o rază de 100 de metri, iar în rest este foarte improbabil să mai descoperi prezența speciei… măcar un exemplar; asta cred că o să rămână valabil și anul viitor și peste 5 sau 10 ani. Interesant e să constați că de cine știe câte generații, pe acest mic loc trăiesc ei, aici le place, iar alte locuri cu caracteristici aparent foarte asemănătoare (iarbă, mușuroaie, bolovani mari), din ceva motive neștiute, nu le sunt atât de atractive.

 

Poienile mari au cursuri de ape mai semnificative, zone înmlăștinite, stâncării; altfel arată. Și vezi vânturei roșii care nu ar rămâne la o mică poieniță, și șorecari, pietrari, potârnichi șamd; ereți în migrație. Ies pe aici să vâneze și șerpari precum și acvile de munte. Interesant este să te gândești că în poiana mare diversitatea de specii nu neapărat este mai mare decât în poiana mică – poate că este chiar mai redusă; utilizarea antropică mai agresivă, pășunatul/ suprapășunatul, atât cel actual cât și cel din trecutul recent sau mai îndepărtat, desigur au lăsat efecte; în poiana mică este un puternic “efect ecotonal”, diversitatea ridicată de la contactul pădurii cu pășunea… pe când în poiana mare… mai nimic. Plus că aceste mari terenuri înierbate sunt „monotonizate” artificial și acum. Spre exemplu, dacă apar tufe sau se instalează puieți de arbori, ei sunt tăiați, „curățați” prin finanțarea perfidă creată de “politicile europene” – nu cumva zona să devină mai naturală, cu habitate mai mozaicate – ci trebuie tăiată fiecare tufă și fiecare arbore tânăr. Câte un arbore bătrân mai persistă ici-acolo; dar ei pică rând pe rând, distanța dintre ei crește de la an la an, după fiecare furtună; aici în Platoul Vulcanic Igniș arborii bătrâni de pe pășuni nu vor ajunge înlocuiți de arbori tineri, că nu permite ceva cretină comisie de la Bruxelles, ceva tâmpiți cu cravată care habar nu au de existența acestor locuri și de specificul lor tradițional. Plus că ai impresia că ar face totul împotriva biodiversității naturale – deși pe hârtie se susține opusul, protecția, conservarea, reconstrucția ecologică.

 

Adevărul este că dacă ar fi lăsate în voia lor, aceste zone ar ajunge împădurite peste 99%. Succesiunea vegetală ar duce la niște uriașe păduri compacte, făgete cu niște exemplare atât de colosale cum nu ai văzut niciunde. Foarte rare ar fi poienile create de ceva alunecare de teren, de un incendiu produs de fulger sau de o doborâtură de vânt. Până și aceste “poieni” ar avea o existență temporară scurtă – rapid ar fi reîmpădurite, natural. Zone fără pădure ar fi sub 1% în Igniș, poate sub 0,1%, sau sub 0,01%. Câteva stâncării cu abrupturi cvasi-verticale, câteva mlaștini gen Iezerul Mare și Tăul lui Dumitru. În rest, pădure cât vezi cu ochii, plină de urși, lupi și buhă mare.

 

© dr. Peter Lengyel

 

 

 

Publicat în Maramures | Lasă un comentariu

Zboruri de vară pe Iza între Sighet și Vad

Pentru a vedea natură, patternuri nesperate, frumusețe, pentru a avea satisfacții estetice… nu e neapărat nevoie să ajungi la capătul lumii. Chiar și cel mai apropiat râu ce curge meandrat la baza unor dealuri, în imediata vecinătatea orașului… poate să fie un loc perfect pentru a testa echipamente, noi și noi gadgeturi care se combină bine (sau nu). Să vezi ce poate în diferite tipuri de lumină, cât reușește să scoată din realitate și să transpună în imagine… cum redă culorile, nuanțele, contrastele, luminile de toate felurile…

 

Important este să găsești locurile care sunt favorabile fotografierii, subiectele, plus să le ai în lumină bună. Dacă ai aceste elemente, există tentația să faci serii de imagini, poate uneori prea multe – încercând să transpui momentul în fotografii cât mai perfecte. Când urmărești pe un iPad imaginile transmise de o dronă care zboară pe undeva deasupra apei, poți avea desigur o impresie despre culori, lumini și umbre, unghiuri bune, perspective și compoziții, dar rezultatele se văd pe bune doar după ce ai descărcat cardul. Dacă nu ai încercat mai multe variante, dintre care măcar unele să fie apropiate de cele pe care le doreai… pot să apară regretele. Așa că, a supradimensiona un pic numărul de imagini, a avea ceva redundanță în ele, este o măsură de precauție – dacă dorești să extragi cam tot ce se poate din acele minute cu lumini excelente, când poți să privești cam din ce unghi vrei tu, locurile care par a merita atenția.

 

Dacă ai condiții bune, până și o singură seară poate să producă splendori… iar dacă ai ieși de zeci de ori, ai putea să faci o serie de imagini care să dea impresia că ai găsit Edenul. Cel pe care îl aveai în suflet.

DCIM100MEDIADJI_0007.JPGDCIM100MEDIADJI_0013.JPGDCIM100MEDIADJI_0020.JPGDCIM100MEDIADJI_0023.JPGDCIM100MEDIADJI_0026.JPGDCIM100MEDIADJI_0030.JPGDCIM100MEDIADJI_0032.JPGDCIM100MEDIADJI_0035.JPGDCIM100MEDIADJI_0037.JPGDCIM100MEDIADJI_0042.JPGDCIM100MEDIADJI_0043.JPGDCIM100MEDIADJI_0045.JPGDCIM100MEDIADJI_0049.JPGDCIM100MEDIADJI_0050.JPGDCIM100MEDIADJI_0056.JPGDCIM100MEDIADJI_0058.JPGDCIM100MEDIADJI_0060.JPGDCIM100MEDIADJI_0061.JPGDCIM100MEDIADJI_0062.JPGDCIM100MEDIADJI_0066.JPGDCIM100MEDIADJI_0071.JPGDCIM100MEDIADJI_0074.JPGDCIM100MEDIADJI_0075.JPGDCIM100MEDIADJI_0079.JPGDCIM100MEDIADJI_0080.JPGDCIM100MEDIADJI_0082.JPGDCIM100MEDIADJI_0083.JPGDCIM100MEDIADJI_0087.JPGDCIM100MEDIADJI_0088.JPG

DCIM100MEDIADJI_0006.JPGDCIM100MEDIADJI_0011.JPGDCIM100MEDIADJI_0014.JPGDCIM100MEDIADJI_0017.JPGDCIM100MEDIADJI_0021.JPGDCIM100MEDIADJI_0023.JPG

 

DCIM100MEDIADJI_0029.JPGDCIM100MEDIADJI_0038.JPGDCIM100MEDIADJI_0041.JPGDCIM100MEDIADJI_0043.JPGDCIM100MEDIADJI_0047.JPGDCIM100MEDIADJI_0050.JPGDCIM100MEDIADJI_0055.JPGDCIM100MEDIADJI_0060.JPGDCIM100MEDIADJI_0062.JPGDCIM100MEDIADJI_0069.JPGDCIM100MEDIADJI_0070.JPGDCIM100MEDIADJI_0071.JPGDCIM100MEDIADJI_0074.JPGDCIM100MEDIADJI_0084.JPG

DCIM100MEDIADJI_0119.JPGDCIM100MEDIADJI_0124.JPG

DCIM100MEDIADJI_0098.JPGDCIM100MEDIADJI_0100.JPGDCIM100MEDIADJI_0101.JPGDCIM100MEDIADJI_0102.JPGDCIM100MEDIADJI_0103.JPGDCIM100MEDIADJI_0105.JPGDCIM100MEDIADJI_0107.JPGDCIM100MEDIADJI_0113.JPGDCIM100MEDIADJI_0119.JPGDCIM100MEDIADJI_0126.JPGDCIM100MEDIADJI_0130.JPGDCIM100MEDIADJI_0132.JPGDCIM100MEDIADJI_0134.JPGDCIM100MEDIADJI_0135.JPGDCIM100MEDIADJI_0136.JPGDCIM100MEDIADJI_0138.JPGDCIM100MEDIADJI_0139.JPGDCIM100MEDIADJI_0144.JPGDCIM100MEDIADJI_0146.JPGDCIM100MEDIADJI_0148.JPGDCIM100MEDIADJI_0152.JPG

DCIM100MEDIADJI_0130.JPGDCIM100MEDIADJI_0136.JPGDCIM100MEDIADJI_0090.JPGDCIM100MEDIADJI_0091.JPGDCIM100MEDIADJI_0096.JPGDCIM100MEDIADJI_0099.JPGDCIM100MEDIADJI_0100.JPGDCIM100MEDIADJI_0101.JPGDCIM100MEDIADJI_0104.JPGDCIM100MEDIADJI_0105.JPGDCIM100MEDIADJI_0108.JPGDCIM100MEDIADJI_0110.JPGDCIM100MEDIADJI_0114.JPG

DCIM100MEDIADJI_0001.JPGDCIM100MEDIADJI_0003.JPGDCIM100MEDIADJI_0008.JPGDCIM100MEDIADJI_0025.JPGDCIM100MEDIADJI_0030.JPGDCIM100MEDIADJI_0032.JPGDCIM100MEDIADJI_0010.JPGDCIM100MEDIADJI_0011.JPGDCIM100MEDIADJI_0013.JPGDCIM100MEDIADJI_0014.JPGDCIM100MEDIADJI_0015.JPGDCIM100MEDIADJI_0016.JPGDCIM100MEDIADJI_0019.JPGDCIM100MEDIADJI_0021.JPGDCIM100MEDIADJI_0078.JPGDCIM100MEDIADJI_0037.JPGDCIM100MEDIADJI_0047.JPGDCIM100MEDIADJI_0065.JPGDCIM100MEDIADJI_0068.JPGDCIM100MEDIADJI_0073.JPG

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Zboruri prin Maramures | 1 comentariu

Călărie în Maramureș

Maramureșul istoric – pe planul dezvoltării ecoturismului – are nevoie ca de aer de programe cât mai diversificate și atractive… care să funcționeze la modul real. Există un cadru natural cu caracteristici generale destul de interesante, precum și o sumedenie de puncte de interes naturalistic (mai mult sau mai puțin accesibile). Zona are și elemente de tradiție rurală care pot reprezenta un plus evident (dar se percepe tendința de transformare în kitsch sau dispariția lor). Există și hoteluri de lux și pensiuni perfecte… care pot să ofere tot ce ai nevoie (pe lângă o mare cantitate de locuri de cazare cam dubioase). Dacă iei în calcul aspectele pozitive, peisajul, atracțiile naturalistice, elemente de tradiție rurală autentică, hotelurile și pensiunile perfecte… tot mai ai nevoie de programele care să dea sens zilelor petrecute pe aici. Călăria este exemplul de activitate care se integrează excelent în acest cadru… și care poate oferi experiențe de neuitat, aducând o plusvaloare, o atractivitate pentru destinația turistică Eco Maramureș. Este doar la început; dar, în principiu, se poate dezvolta mult acest palier – al turelor călare.

 

Pentru a avea ceva afacere funcțională în acest domeniu – cred că este evident că nu e simplu. Să ai o locație accesibilă și totuși mai retrasă față de căile de circulație, să ai caii atractivi, din rase care se pretează la o astfel de activitate… să fie întreținuți foarte bine, curați, să ai oamenii care să țină sub control toată distracția… și totul să fie funcțional și pe plan financiar. Adică, ai de făcut o serie de investiții, îți asumi riscuri. E obligatoriu să ai un plan de afaceri realist… foarte bine gândit din start, plus o promovare pe măsură. Când lucrezi cu animale masive care au toane și personalități complexe… plus cu oamenii… trebuie să ai o abordare preventivă. Dar dacă ai pus la punct tot sistemul, și lucrurile încep să funcționeze, poate să devină o afacere perfectă, combinată cu pasiune, distracție… și foarte multă muncă. Dar poate da sens vieții.

 

Desigur, faza asta cu caii este un fel de turism mai sofisticat, calibrat pentru grupuri mici care să aibă experiențe mai exclusiviste. Adică, nu seamănă spre exemplu cu mersul cu mocănița, unde pot să fie și 400 de oameni pe un tren (în general cam 200, totuși) – și care la final de traseu vor sta la coadă pentru a cumpăra ceva mâncare-standard; iar dacă te gândești că pot să urce și 3-4 trenuri una după alta, ai cam 1.000 de oameni care colcăie – și începe să semene cu ceva turism de mase, pe stil industrial. Ca o afacere care este pe la începuturi, faza cu călăria are încă foarte multe necunoscute… pe care cale o să se dezvolte. Ce anume este atractiv, rulabil zi de zi, cât poate să fie standardizat și cât poate să fie adaptat la cerințele personale ale turistului care plătește… unde este echilibrul între exuberantul personalizat la perfecție și sustenabilitatea economică a unei afaceri care are menirea de a produce profit? Cum se poate face ca la final cu toții să fie mulțumiți… fericiți.

DCIM100MEDIADJI_0140.JPGDCIM100MEDIADJI_0146.JPGDCIM100MEDIADJI_0147.JPGDCIM100MEDIADJI_0150.JPGDCIM100MEDIADJI_0159.JPGDCIM100MEDIADJI_0162.JPGDCIM100MEDIADJI_0163.JPGDCIM100MEDIADJI_0169.JPGDCIM100MEDIADJI_0171.JPGDCIM100MEDIADJI_0172.JPGDCIM100MEDIADJI_0175.JPGDCIM100MEDIADJI_0176.JPGDCIM100MEDIADJI_0180.JPGDCIM100MEDIADJI_0153.JPGDCIM100MEDIADJI_0156.JPGDSC_5590DSC_5602DSC_5577DSC_5536DSC_5539DSC_5617DSC_5638DSC_5646DSC_5667DSC_5674DSC_5685DSC_5702DSC_5787DSC_5823DSC_5754DSC_5763DSC_5773DSC_5922DSC_5960DSC_5964DSC_5985DSC_5988DSC_5993DSC_5994DSC_6002DSC_6006DSC_6012DSC_6018DSC_6021DSC_6079DSC_6085DSC_6103DSC_5730DSC_5740DSC_5745DSC_6115DSC_6123DSC_6136DSC_6139DSC_6142DSC_6145DSC_6148DSC_6151DSC_6154DSC_6169DSC_6175DSC_6181DSC_6187DSC_6190DSC_6193DSC_6205DSC_6211DSC_6221DSC_6331DSC_6340DSC_6341DSC_6364DSC_6366DSC_6366xDSC_6369DSC_6334DSC_6392DSC_5830DSC_5854DSC_5863DSC_5802DSC_5814DSC_5881DSC_6028DSC_6030DSC_6033DSC_6046DSC_6071DSC_6052DSC_6408DSC_6412DSC_6427DSC_5948DSC_5898DSC_5937DSC_6352DSC_6359DSC_6272DSC_6271DSC_6275DSC_6281DSC_6284DSC_6296DSC_6297DSC_6298DSC_6299DSC_6300DSC_6301DSC_6301xDSC_6302DSC_6303DSC_6305DSC_6307DSC_6310DSC_6311DSC_6251DSC_6251xDSC_6248DSC_6249

© dr. Peter Lengyel

 

PS. Imaginile incluse în această postare sunt făcute conjunctural, în cadrul unei tabere organizate de Clubul Rotary Sighet & Clubul Rotary Sighet Voievodal. Asta a însemnat că prioritatea nu era dată de lumini perfecte; se poate spera ca odată și odată să fie aranjată măcar o ședință foto adevărată, în care să conteze în primul rând imaginea.

Publicat în Maramures | 3 comentarii