Paraziții și homeostazia planetară

Este pescar pasionat. Oprește lângă mine cu mașina. Îmi arată ceva pe telefon și dorește să mă întrebe ce părere am. A prins o știucă de peste un kilogram și când dorea să o prepare pentru consum, a văzut în carnea ei albă, pe lângă coaste, ceva firișoare roșiatice. A încercat să înțeleagă ce e cu ele, a scos din carne câteva și era clar că se mișcă – a și filmat cum arată povestea, pe fondul alb al chiuvetei. Niște viermi filiformi. A aruncat știuca la gunoi și are ceva scârbă față de situație. Zice că de zeci de ani pescuiește, a prins zeci de știuci de astea mai mari, dar încă nu a văzut așa ceva. Bine, asta nu înseamnă că nu au fost, doar că nu a remarcat. Și îmi mai zice că dacă te uiți pe youtube la diferite cazuri horror, nu mai mânânci pește niciodată. Sunt de acord cu el, cu mențiunea că dacă te uiți la cazuri de astea, nu doar că nu mai mânânci pește, dar nu mai mânânci nimic nici din comerț, nici din natură, nici din grădini; și nu mai mergi nici cu mașina, nici cu avionul, nici cu barca sau vaporul, nu mai cobori din locuință, ci eventual te uiți la televizor și rozi niște biscuiți deshidratați – toată viața.   

Adevărut este că ecosistemele naturale, precum și cele dominate de om, au o mare doză de duritate în privința paraziților de toate felurile, ectoparaziți, endoparaziți, tot felul de specii care trăiesc în blana sau pe corpul animalelor, printre pene, prin intestine, în ficat, în carne/ în mușchi șamd. Există paraziți care se instalează în ochi, în creier șamd. Este atât de mare diversitatea lor, ciclurile de viață cu mai multe gazde/ vectori pot să fie foarte complexe, situațiile pot să fie atât de incredibile – gen alien, încât până și existența lor ar putea să excludă existența unui creator binevoitor. Ficțiuni de gen alien sunt de multe ori simple povești de adormit copiii în comparație cu realități derulate la modul uzual în lumea necunoscută și nebăgată în seamă de marile mase de oameni naivi. Realitatea biologică este mult mai dură decât sunt capabili/ și doritori să perceapă oamenii, mai cu seamă cei care au atitudini de astea religioase-pocăite în care animalele se iubesc între ele – prădătoare-carnivore și ierbivore stau împreună să fie fericite, cântând la mandolină. Realitatea biologică, atât în cazul prădătorismului… mai simplu de constatat și de acceptat, cât și în cazul relațiilor de parazitare, precum și a tot felul de aspecte patologice date de entități bacteriene și virale… este de o cruzime feroce, de o amoralitate cumplită. Pur și simplu, niște entități biologice care își văd de interesul lor fundamental de a exploata resursele disponibile – inclusiv orice altă vietate, de a exista și a se perpetua, a se răspândi, fără a se pune problema în ceva fel a efectelor existenței lor. Mecanisme ecosistemice complexe, gen cele descrise în teoria Gaia, reușesc cumva să păstreze niște echilibre dinamice în cadrul comunităților de specii, dar aceste echilibre includ și multe drame la nivel individual sau de specie, dispariții fără urme. Și ceea ce ai zice că este suferință. Deși în mod evident prădătorii/ carnivorele precum și paraziții de toate felurile, plus agenții patogeni bacterieni și virali sunt părți componente esențiale ale ecosistemelor, totuși, privite din punct de vedere uman-sufletesc de multe ori realitățile dure dau senzația că nu așa trebuia să fie situația într-o lume ideală. Problema este că ideile idealiste ale omului nu se suprapun peste necesitățile biologice ecosistemice, realitatea evolutivă concretă din care facem parte. Și dacă ai analiza pe plan rațional, ai ajunge la concluzia că toate elementele aparent aberante, scârboase, crunte, nemiloase, imorale șamd, sunt fix parte a mecanismelor amorale de auto-reglare care asigură un fel de homeostazie ecosistemică planetară. Cele care păstrează funcționalitate ecosferei de atâtea sute de milioane de ani.

© dr. Peter Lengyel     

Publicat în Stiinte Biologice | 1 comentariu

Codobatura albă – Motacilla alba

6 septembrie 2022. Breb, prin fânațele de la capătul dinspre Hoteni; sunt pe aici cam 100 de codobaturi albe, pe o rază de 150 metri în jurul meu. Un stol lax, adică păsări grupate câteva, 2-5 exemplare, unele care zboară la câteva zeci de metri și se alătură altui grup; cam peste tot le vezi că sunt câteva. Se hrănesc, caută nevertebrate mărunte. E plăcut să le privești cum mișcă ici-colo, la baza ierburilor, se avântă în mici zboruri după insecte, se fugăresc între ele în zboruri de câțiva metri sau zeci de metri. Cele mai multe caută hrană printre ierburile cosite proaspăt. Oameni care aranjează otava/ fânul și păsările astea multe – o combinație ancestrală; nu se deranjează reciproc, sunt cumva parte a locurilor. Destul de idilic peisajul; e plăcut cald când e soare și e plăcut răcoros când cerul e acoperit de nori; de altfel, toamna și primăvara sunt cele mai frumoase perioade în Maramureș. Prin tot landșaftul acesta vezi că au cosit otava, că fân nu mai este, la ce mică e iarba… toamna… după atâtea alte cosiri. Țăranul încearcă să scoată maxim de profit de pe terenurile astea; adică, speră să supraviețuiască cumva. La fel ca păsările mărunte. Interesant este că dacă nu erau oamenii, pe aici era pădure deasă; iar păsările astea nu aveau nici un fel de habitat. În schimb așa, cu Maramureșul plin de pășuni, fânațe, habitate deschise create antropic pentru creșterea animalelor domestice, construcții rurale în care își găsesc locuri de cuibărire, cam tot peisajul rural este favorabil pentru codobaturile albe. Nu te miri că le vezi cam peste tot, primăvara, vara, toamna.    

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Pasari | Lasă un comentariu

Rónaszék – Coștiui

Rónaszék – Coștiui. E dimineața devreme. Niște tufe de coacăze îmbrăcate în milioane de picături de rouă. În tufe de astea primăvara cuibărește în general câte o pereche de silvie mică (Sylvia curruca) sau mai rar silvie cu cap negru (Sylvia atricapilla), iar masculii cântă frumos în fiecare dimineață; păsările își cresc puii, adună omizi, larve de insecte și țin curate plantele. Nimeni nu s-ar gândi să le facă ceva rău, în comunitatea străveche, ancestrală.  

Pe la casele locuite de maghiari, în trecut erau în general câteva tufe de fekete ribizli/ coacăze negre și piros ribizli/ coacăze roșii, plus ceva tufe de köszméte/ egres/ agrișe. Aproape la toate casele, indiferent că era vorba de zone rurale sau urbane, erau prezente tufele astea care produceau an de an materia primă pentru compoturi și gemuri; plus că evident fructele erau consumate și proaspete. Gustul acrișor al coacăzelor roșii și al agrișelor, gustul dulceag-fad al coacăzelor negre reprezentau o anumită sofisticare. Erau nu pentru a ajunge înfulecate la grămadă să îți umple stomacul, ci cumva degustate, apreciate în cantitate mică. În vremurile moderne, cine mai are timp și stil pentru astea? Coacăze negre adunate de pe tufe, agrișe proaspete, la ce?      

Rónaszék – Coștiui. Străzi, ulițe de-a lungul cărora vezi înșirate case mărunte. Multe sunt albe. Au farmecul lor. Când au fost construite erau etalon de bunăstare, pe vremurile acelea alte sate erau mult mai sărăcăcioase, colecții de mici case de lemn și bordeie. Doar că vremurile au trecut. Pentru standardele actuale, în secolul 21, aceste case vechi par mici și neîncăpătoare, lăsate, pereți cu forme dubioase, șubrede, geamuri mărunte, hornuri semiprăbușite care pot incedia totul. Bine, dacă le-ai reamenaja, dacă le-ai renova, ar arăta idilic, dar cine să se ocupe de asta. După ce proprietarii pleacă în Ungaria, sau după ce bătrânii mor, ele sunt cumpărate în mare parte de rusofonii/ ucrainienii din Rona de Sus. Ușor ajung să fie dărâmate, în locul lor apar betoanele standard, termopane, balustrade de inox, gazon, camere de supraveghere șamd. Să fie frumos. Așa evoluează lumea. Nimic nu rămâne cum era. Ori se năruie, dispare, e înlocuit cu ceva nou, ori e renovat dar în stil totalmente diferit, nici nu seamănă cu ce era cândva.

© dr. Peter Lengyel

PS. Alte postări despre Coștiui poți vedea la:

Lacurile sărate de la Coștiui

Rezervația de larice de la Coștiui – Maramureș

Publicat în Maramures | 1 comentariu

Energetice europene

1 septembrie 2022. Văd la știri că în Germania o veche centrală energetică pe cărbune se redeschide; este vorba despre ceva fosilă vai și amar, una care urma să fie demolată (ceva investitor din Cehia a primit subvenție de milioane de euro să o dărâme). Deci, mizeria asta veche, fără nici o tehnologie decentă, angajează acum muncitori care să fie capabili să o repună în funcțiune, inclusiv pensionari care lucrau aici cândva; să ardă cărbuni pe care Germania îi importă din Africa de Sud. Acum că Rusia le arată pisica moartă, europenii habar nu mai au ce să facă, mai ales că vine iarna. Auzi tot felul de soluții europene inteligente, să nu mai spele oamenii hainele ci să le pună doar la aerisirt, să facă duș rar – când și când, să stea la frig/ răcoare iarna, să nu mai fie iluminat public, și tot felul de alte idei geniale care arată cam la ce nivel a ajuns Europa. Brusc, singura prioritate, Gretta Egretta, încălzirea gobală, panourile solare și eolienele, decarbonizarea economiei, zero emisii, cumva toate nu mai au importanță. Există măcar speranța să nu fie o iarnă de aceea adevărată, care să crape pietrele – așa cum se întâmplă prin zonele astea în perioade glaciare când pentru câteva milioane sau zeci de milioane de ani există ceva gheață pe planetă (mai multă sau mai puțină, depinzând de faze glaciare și interglaciare). Regula, adică situația generală este să nu existe deloc gheață pe Terra, să fie cald pe multe zeci și sute de milioane de ani, dar ce să faci dacă acum am prins fix o etapă când este rece.

***  

Mă uit fără uimire la clasa politică europeană, la liderii de opinie din vest. Că cei din est, aproape că nu există. Aproape. Și-au dat seama că dacă Rusia taie gazul, au o mare problemă cu încălzirea locuințelor, cu susținerea industriei și cu menținerea locurilor de muncă. Și-au dat seama că nu au alternativă concretă, implementabilă în termen rezonabil. Până acum nu știau. Așa e când imbecilitatea este pe prim-plan, când politrucismele și oligofrenismele sunt ridicate la rang de artă, când contactul cu realitatea a fost demult pierdut. Când politicul se bazează pe slogane, iar la tăierea gazului se prăbușește economia europeană ca un castel din cărți de joc la adierea vântului.

La nivel global, 84% din consumul energetic al omenirii provine din combustibili fosili (țiței/ prelucrat în benzină, motorină șamd, cărbuni, gaze naturale). Energia nucleară contribuie cu 4,6%, doar că riscurile asociate gen Cernobâl, Fukushima plus ceva terorism global sunt destul de evidente. Din totalul energiei consumate de omenire, 11,4% provin din surse așa-zis regenerabile, adică energie hidro, eoliene, panouri solare, biomasă, energie geotermală, energia valurilor șamd. Mare parte a energiei regenerabile provine din barajele de pe râurile mari/ fluvii, care și ele au un impact de mediu destructiv. Acestea sunt datele pentru anul 2019.

La nivel global, eolienele produc 2,2%, panourile solare 1,1%. E bine de perceput cam cât din energia asta regenebilă este câștig energetic net, dacă scazi costurile energetice ale creării sistemelor și mentenanței acestora; de la mineritul pentru a scoate minereuri din care se extrage aluminiu, furnale, până la betoanele de la baza eolienelor de 130 metri înălțime, de la căblăraia lor, de la motoarele din ele, de la producția de panouri solare la transport, instalare, mentenanță șamd; să nu zic de impactul de mediu al infrastructurii de energie regenerabilă, spre exemplu toate microhidrocentralele de pe văile montane cu pâraiele trase în țeavă și biodiversitatea distrusă. Energie verde, eco. Din tot ce e eolian și solar ai 3,3%, iar energia fosilă dă 84%. Cred că percepi proporția. Iar la creșterea demografică plus a pretențiilor, presiunea este din ce în ce mai mare, pentru a crește toate sursele posibile și imposibile de a obține energie utilă.

Până acum auzeai că Europa este inteligentă și vrea decarbonizare, și energie verde și Greta și impactul schimbărilor climatice care e singura problemă a omenirii șamd. Și că nu vor să îl alimenteze cu bani pe criminalul Putin și Rusia care este diavolul de pe Pământ. Acum că Putin est-europeanul se joacă cu robinetul de gaz și arată vest-europenilor pisica moartă, gata cu distracția, le-a intrat durerea în suflet. Că ce o să facă cu industria UE care pică, cu șomajul, cu încălzirea locuințelor, cu inflația, cu recesiunea șamd. Dacă te-ai uita la previziunile acestea geniale ale europenilor vestici, nu ar trebui să se crispeze, că din cauza încălzirii globale la iarnă o să fie cald, plus că Putin i-a ajutat să decarbonizeze economia. Așa că fericire pentru Greta, nici o regreta.

Omenirea, economia globală, industria, agricultura, de fapt cam tot ce e uman, e susținut acum în proporție covârșitoare de energia fosilă a Planetei – resturi de plante și animale din carbonifer, păduri luxuriante ale trecutului, alge din mări, animale moarte lichefiate. Avem deci de constatat că energia fosilă (țiței, cărbuni, gaze naturale) dă pe de o parte 84% din mixul energetic global, la care se mai adaugă și energia nucleară, evident tot fosilă… în sensul de minerală, cu alte 4,6%; tot felul de elemente produse în explozii de supernove și hipernove care au ajuns încorporate în planeta cvasi-nesemnificativă numită Terra. Avem deci 88,6% energie ne-regenerabilă, iar în cazul energiei așa-zis regenerabile avem nevoie de o susținere enormă de energie pentru a creea și menține infrastructura respectivă – susținere tot provenită din energie fosilă. Faptul că mai există încă resurse de energie fosilă exploatabile eficient energetic, în sensul că descoperirea și exploatarea lor nu costă mai mult energetic decât valoarea calorică/ energetică a energiei obținute, este un fel de cadou de la Univers. Doar că toate aceste resurse de energie fosilă sunt finite, și indiferent ce vom face, se va ajunge la un moment dat la terminarea exploatabilității eficiente a depozitelor. Atunci când a da de ele și a le extrage o să coste mai multă energie decât energia obținută din ele. O să fie un moment de mare distracție pentru omenire. Toată trecerea pe regenerabile, anevoioasă și dureroasă, cu impact de mediu care mai de care mai aberant, are totuși sens din punct de vedere ideatic mai ales ca un fel de pregătire din timp pentru momentul când orice sondă ai înfige în pământ, nu mai iese nimic semnificativ; orice săpături ai face, nu mai găsești cărbune care să merite să fie scos. Iar momentul acesta o să existe, indiferent că ne convine sau nu. Ca așa arată realitatea naturală.     

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Climatice, Ecologism politic | Lasă un comentariu

Fonduri Europene în satul maramureșean

E destul de tânără și încă mai are ceva speranțe, dar știe și cum merg treburile pe aici. Adică, nu e naivă total. Mă întreabă dacă știu ceva despre niște fonduri prin care se restaurează case de lemn vechi, așa cum se face în satul X, tot din Maramureș, pe cealaltă vale. E oare implementat proiectul și în zona asta? În gospodăria lor sunt două case de lemn. Îi zic că cel mai bine e să îl întrebe pe primarul din satul ei. Iar ea îmi zică că degeaba l-ar întreba, că totul este pe clanuri. Pe pile și relații. Doar apropiații primarului din trecut au fost cei care au primit finanțări pentru a își face „pensiuni”, bani din care și-au construit sau renovat masiv casele, apoi au închis „afacerea” că nu sunt turiști pe aici. Au rămas cu casele acelea mari, betoanele uriașe care trebuiau să fie pensiune. Demult au dat jos tăblița. Că așa e pe aici.

Nu știu cât a fost pe relații, cât nu, cât a fost acces la informație relevantă, consultanți șamd; dar îmi este destul de clar că cei marginali în comunitate, țăranii-standard, cei care nu sunt conectați la mafii și rețele de toate felurile, cei care nu au contacte pe unde trebuie, veci nu află despre ce și cum, nu ajunge la ei informația relevantă în timp util, sau nu au ce să facă cu ea. Evident că țăranul-standard veci nu ar putea depune un proiect care să se finanțeze. Iar dacă ar plăti pentru consultanță, probabil că el ar ajunge cel fraierit, cu banii luați și proiectul nefinanțat. Dacă țăranul marginal dorea să își facă o pensiune agroturistică finanțată prin fonduri comunitare, aproape sigur că nu avea nici o șansă.

***

La marginea unui sat este ceva construcție tehnică, betoane, uși metalice, garduri de sârmă. Se vede că demult e tot aici. Aflu că este o stație de epurare. A fost construită în urmă cu circa 10 ani. Au fost făcute racordările, tuburi subterane care să împânzească localitatea – mai ales în zona ei centrală, dar cumva scurgerea nu era îndeajuns de bună. Au făcut o stație de pompare cam pe la mijlocul traseului până la stația de epurare, de acolo “apele uzate” colectate trebuiau să ajungă la stația de epurare, sub presiune. Cei din aval nu au mai fost racordați la sistem, că pe la ei trecea apă brună sub presiune. Adică, teoretic trebuia să treacă. Dar nu trecea nimic, deoarece veci nu a fost pusă în funcțiune toată investiția asta. Proiectare, finanțare, toată munca de construcție, adică mult circ, degeaba. Bine, nu chiar degeaba, că unii și-au făcut socotelile bine. Doar că după 10 ani în paragină, nefuncționalitatea e la ea acasă. Iar oamenii se duc la buzile lor de lemn, sau au ceva fose septice din care vidanjele scot mizeria și probabil că o deversează în ceva râu din zonă. Dar, teoretic e bifată problema, că există stație de epurare. Povestea asta îmi aduce aminte de gluma aceea cu buda/ toaleta siberiană. E formată din doi pari. De unul de ții, cu celălalt hâșâi lupii.      

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Maramures | Lasă un comentariu

Închis. Despre faliment. Și despre supraviețuire.

În economia de piață, falimentul este parte din realitatea cotidiană. Ai putea zice că este regula, nu excepția. Regula este ca afacerile să dea repede faliment, iar excepția este ca ele să persiste și să se dezvolte. O proporție nesemnificativă a afacerilor supraviețuiește primei perioade, a fazei de start-up. Aproape toate mor în fașă. Sau încă înainte de a se naște. Presiunea selectivă este uriașă, exact ca în evoluția biologică; rezistă cine poate. Cine are conjunctura favorabilă, o constelație de succes a parametrilor; cei care se pot adapta la schimbare.

Am auzit recent de o anumită firmă că a închis. Nu contează numele ei, oricum e o chestie nesemnificativă, sigur nu ai auzit vreodată despre ei. Doar că știam ce produse performante făceau, cât suflet au pus în a dezvolta afacerea, câtă muncă, câtă zbatere, câte speranțe, au avut și o finanțare de la UE; din câte pare, degeaba. Am auzit că după perioada de sustenabilitate obligatorie prin proiectele de genul respectiv, aproape toate din proiectele finanțate prin shema respectivă la un administrator de granturi au ajuns să fie închise; era vorba cam de 10-15 proiecte, închise; a rămas doar una singură viabilă, o chestie rurală, fără pretenții prea mari; avea o reziliență a țăranului, pe care poți crăpa lemne, tot nu se lasă; adică nici nu îi trebuie mare lucru, e mulțumit că face ceva, găsește el o cale de a nu muri de foame. Nici profit prea mare bănuiesc că nu face, nici la stat nu plătește cine știe ce, doar că există. Nu se lasă. În schimb toate astea mai urbane, cu o mie de controale pe capul lor, cu taxe și impozite de nu mai ai aer… deși au avut o injecție de capital din fonduri publice/ UE, tot nu au putut să prindă rădăcini. Nici una, doar țăranul. Deși erau capabile să răzbată prin hățișurile birocratice crunte, prin țara minunilor brune, totuși, cumva nu mai aveau suflu să rămână viabile în lumea reală. Zice ceva despre sistem, toată povestea asta.

Cu vremurile recente mai tulburi, pandemie, război, criza energetică europeană, inflație șamd, îți dai seama că marea majoritate a afacerilor sunt pe muchie de cuțit. O simplă adiere, un pic de neșansă și gata. Ciao. Interesant este că și companii aviatice de renume din Europa și SUA – cu baze materiale colosale și expertiză cât încape, agenții de voiaj cu experiență de un secol, coloși industriali, oricând pot să dispară. Restaurante, baruri care au rezistat războaielor mondiale, acum au închis. Definitiv. Se simte ceva șubrezire, ceva neadecvare a economiilor vestice moderne la concurența dinpre est, la schimbările structurale bruște și brutale, la limitarea accesului la energie ieftină și abundentă, la schimbarea priorităților oamenilor, la sărăcirea populației șamd. Dar, până și în aceste vremuri de doi bani, cred că strategia aceea a țăranului, primitiv, înapoiat, fără pretenții, fără ifose, fără mari speranțe, dar care trage la businessul lui, cu o atitudine a bivolului care merge înainte prin mlaștină… are ceva șanse. Nu o să construiască nici un imperiu, dar se va plimba pe aici și după ce imperii sclipitoare au căzut demult.    

© dr. Peter Lengyel

Publicat în umane | Lasă un comentariu

Șoarecele și vânturelul

Dacă ai vedea locul acesta după o ploaie… când ceața se prelinge fluid peste ierburi și peste stânci, purtată de curenți fini de aer. Imperceptibil cum se schimbă culorile, atmosfera. Cum ceața dispare de parcă nici nu ar fi existat.

Acum e însorit afară, bate un pic vântul, dar e frumos și liniștit peisajul. Un șoarece moțăie prin galeria lui subterană; își alăptează puii, este o femelă bătrână, adică are deja 2 sau 3 ani. Din ascunziș, prin gaura de la baza smocului de iarbă, iese la suprafața solului – trebuie din nou să se hrănească. Fuge de coace colo, adulmecă tot felul de obiecte, pietre, crengi, rădăcini de plante, frunze; din când în când se ridică în două picioare inspirând aer „de la înălțime”, mirosind arome de flori și semințe, poate și potențiali prădători. Sunt pe aici șerpi, nevăstuici, hermeline, bine că nu sunt multe; de fapt sunt rare. Dacă ar fi prin preajmă, șoarecul ar afla despre ele. Foarte performant în a analiza milioane de mirosuri, combinații de molecule aducătoare de informație relevantă. Acum crede că totul e OK și începe să mănânce. Are la dispoziție tot felul de semințe de ierburi, mai vechi și mai proaspete, are din ce alege, oricum nu îi trebuie mult. Mai roade și ceva iarbă.

Mai sus, deasupra lui cam la 20 de metri, în aer stă la punct fix un vânturel roșu care vânează. Are nevoie de mâncare pentru a exista și în plus, pentru a își crește puii care așteaptă în cuib să fie hrăniți; e vital să prindă ceva. Deja a avut azi câteva tentative, dar nu a reușit să finalizeze manevra. Prăzile potențiale au scăpat cu viață. Dar timp este, are răbdare. Vânturelul are o capacitate fantastică de a își păstra capul în poziție fixă în timp ce privește solul înierbat, deși bate vântul și teoretic ar cam mișca pasărea. O manevrabilitate extraordinară, ca un fel de dronă care rămâne pe poziție la punct fix pe bază de coordonate GPS indiferent de intensitatea curenților de aer și a pulseelor cu viteze variabile; doar că în cazul păsării totul se petrece natural și fluent, artistic, ca un fel de dans în aer; nu mecanic, pe bază de softuri care reacționează prin algoritmi și automatisme inginerești. Vânturelul vede că ceva se mișcă prin iarbă, încă nu știe ce e acolo, dar a detectat ceva interesant la baza ierburilor. Coboară mai jos cu câțiva metri și rămâne iar suspendat pe poziție, pentru o analiză mai bună. Mai face o coborâre și vede cu exactitate tot, fiecare mic detaliu. Nu stă pe gânduri, se lasă în plonjare și la nivelul solului frânează brusc, o smucitură și deja și-a înfipt ghearele în pradă. O strânge un pic, apoi începe să o sfâșie cu ciocul, că deja îi era foarte foame. Cam așa se derulează la modul esențial inter-relația pradă-prădător în ecosisteme sălbatice naturale.

© dr. Peter Lengyel  

Publicat în Mamifere, Pasari | Lasă un comentariu

Ecosistemul 0005 – Gospodăria tradițională

Pe traseul unui pârâu, între dealuri molcome, jos în vale este o gospodărie rurală, țărănească; bine, sunt mai multe gospodării în zonă, dar pentru a ne face o impresie despre acest fel de ecosistem, alegem una. Avem deci o entitate concretă, care poate să fie studiată pe termen lung. Să vedem ce biodiversitate are. În cazul acesta concret este vorba de niște clădiri pentru locuire și anexe gospodărești, grajd, șopru pentru fân, bucătărie de vară șamd; terenurile din gospodărie sunt utilizate ca arii de cultivare de plante/ zarzavaturi (roșii, castraveți, ardei, varză, fasole, porumb, dovleci etc); apoi sunt pășuni și fânațe – mai spre exterior; plus niște zone cu pomi fructiferi, meri, pruni, nuci șamd; există și câteva petece de habitate mai naturale, mai ales de-a lungul pârâului care mărginește proprietatea, apoi o zonă umedă cu băltiri de ape mai ales primăvara, plus tufărișurile și pădurile care mărginesc gospodăria.  

Găinile au venit dinspre zona înierbată, unde toată ziua au cules mici gândăcei, larve de insecte, râme, semințe; au ciupit și frunze tinere, am impresia. Cred că trebuie să fie cam zece, între care și un cocoș bătrân și unul mai tânăr. Acum se plimbă agale prin curte, în zona cotețului în care și vor petrece noaptea; unele stau retrase la marginea zidului și se bălăcesc în praf; altele au și urcat pe scara care le duce către intrarea în adăpost. Evident că nu au ele cine știe ce inteligență, analize raționale, dar sunt capabile să perceapă că acolo e mai bine pentru ele, că se află în relativă siguranță; sau doar obișnuința, că așa au fost ele dresate de om, iar odată stilul format, devine a doua lor natură. Poate că în mod normal s-ar urca în ceva copaci și ar sta ghemuite pe crengi, cât este întuneric; așa făceau găinile sălbatice. Noaptea circulă vulpi și dihori, iar câinii de aici… cine știe cât ar putea să facă față. Nu te poți baza pe ei prea tare. Oricum, dihorul e probabil că ar putea să le omoare și în coteț, dacă ar risca să intre la ele. Ar face repede măcel între găini și cocoși. Doar că nici el nu e atât de prost încât să își asume riscuri prea mari. Fiecare vrea să mănânce, să își asigure hrana necesară, dar să nu riște să regrete prea tare. Percepe cumva și dihorul că e mai bine pentru el să vâneze pe la margini de pădure, prin desișuri, decât să aibă de a face cu omul și câinii din preaja lui.      

Încă e întuneric, dar cocoșii insistă să vină odată dimineața. Au o energie nemaipomenită în ei, cântă de zor, cu o hotârâre greu de imaginat.

Răsare soarele. În curte sunt doi câini, unul legat pe lanț, celălalt umblă liber. În capătul curții este un grajd mare, compartimentat. O femeie mulge vaca. În imediata apropiere mai este o altă vacă, dar aceea are vițel mic, și nu e mulsă. Plus doi cai frumoși. Câțiva porci. În exteriorul grajdului sunt niște cotețe pentru găini. Grajdul este o construcție solidă, fără ifose estetice, ceva făcut pe baza unei atitudini utilitariste în stil minimalist rural. Bârne care să reziste în timp, scânduri nefinisate, podele aproape putrezite de atâta uzură și trecere a timpului. Un loc îmbibat cu mirosul greu al timpului scurs, decenii multe, cu dejecții și urina animalelor domestice, cu mucegaiuri și altele asemenea – totuși decent și oarecum natural-ancestral – de un milion de ori mai OK în comparație cu variante tehnice mai moderne.

Are nișe care au devenit un fel de depozit de vechituri. Vezi pe aici obiecte bătrâne, de la unelte agricole la cele din locuință. Nimic nu e nou, toate au un grad mai mare sau mai mic de uzură. Unele sunt deja de neutilizat. Sania veche cu care primăvara se scoate bălegarul pe câmp, plugul, sape, coase și furci. Niște oale vechi, un butoi spart, o căruță aproape destrămată. Tot felul de fiare ruginite, obiecte vechi îmbâcsite și mucegăite, acoperite de prafuri; așteaptă și ele să se dezintegreze în rugini și pulbere, să se integreze în peisaj.

Pe lângă animalele domestice, evident construcția asta mai are o mare serie de specii, mai mult sau mai puțin atașate de om. E clar că în zona grajdului există șoareci de casă; ai putea estima că trebuie să fie măcar 10, deși pisicile domestice sunt prezente (cam 2-3) și de multe ori ajung să omoare câte-un șoarec. Pentru perioada de iarnă probabil că se adună pe aici și rozătoare sălbatice, care își petrec vara în peisajele învecinate. Probabil că uneori mai sunt și chițcani, ici-colo. Iar lilieci se pot adăposti prin pod, în fisuri și prin nișe ascunse. În grajd mai sunt cuiburi de viespi, undeva printre bârne. Sute de păienjeni, din cine știe câte specii, au plase mai discrete sau mai mari, întinse pentru a prinde țânțari și muște din cine știe câte specii. Drame mărunte, cu fluturi de noapte care se prind în pânze de păienjeni, și păienjeni fericiți că au hrană și energie pentru a își continua viața. Se ascund pe aici prin găurile de sub podele și niște broaște râioase; noaptea ies la vânat melci și variate artropode mărunte, insecte/ miriapode/ păienjeni, poate și mici vertebrate; mai corect, digeră cam orice vietate animală care mișcă în zonă și poate fi prinsă și înghițită de ele.

Din când în când grajdul mai e vizitat de dihori, nevăstuici, hermeline care îți asigură hrana prinzând șoareci sau câte o pasăre domestică. Sau sălbatică. Deoarece prin zona grajdului mai sunt și păsărele precum vrăbii, codobaturi, codroși care când și unde își construiesc ascuns cuibul în care își cresc puii; plus rândunele, care le vezi aici an de an. Plus că mai sunt prin bârne tot felul de specii de gândaci care rod materia lemnoasă, de la cari la larve de coleoptere mai mari. Și trebuie să fie prin locurile ascunse și coleoptere prădătoare, care ies noaptea să vâneze.    

La fânar e mult mai multă liniște, în comparație cu grajdurile. Aproape nimic nu mișcă, parcă e o tăcere totală. Pare că auzi trecerea lină a timpului. Fânarul îți aduce aminte de ceva excursie din copilărie. Cu ploaie care cădea nestingherit, nici tare dar nici lent, iar voi dormeați în fân. Pe vremea când nu erau multe căpușe, când nimeni nu știa pe aici ce e aceea alergie la polen, când era destul de normal să ai fericire naivă în suflet. Pe sub fânar e un praf fin, colb; pe aici se ascund găinile când e cald sau când plouă. Îți poți imagina în praful acesta cum în ceva noapte cu lună plină se încaieră între ei doi șoareci de casă; nu se cunosc, ajung să se fugărească și să chițcăie încontinuu; dar în întuneric se furișează o nevăstuică, aflată în căutare de pradă. Nu se vede ce o să se întâmple, e întunecos locul pe timp de noapte, dar fantezia îți poate zice care poate să fie derularea evenimentelor. 

Deși locuit de oameni, e un peisaj în care niciodată nu e gălăgie. Eventual se aude câte o drujbă de departe, când se taie ceva copac; rar de tot utilaje agricole ajută la munca câmpului, când și unde un tractor. Cineva bate coasa, uneori oamenii mai strigă unii la alții că așa se comunică când e distanță între ei. Dar niciodată nu e vacarm. Se contopesc tot felul de sunete distante, molcome, umane și naturale, rezultând un fel de fond melodios și pur al existenței umane/ naturale. În general e liniște și pace, doar șuieratul vântului, cântec de păsări. Destul de idilic, un fel de paradis terestru. Cel puțin, cam așa pare.

© dr. Peter Lengyel

Publicat în 1000 de patrate bio in Maramures | 1 comentariu

Cârtița – Talpa europaea

În cartea lui Dumitru Murariu, Fauna României, Volumul XVI, fascicula 1, Insectivora, Editura Academiei Române, București 2000, la tratarea subiectului cârtițe se menționează două specii: Talpa europaea și Talpa caeca. La pg. 90 apare o hartă cu răspândirea speciilor Talpa europaea și Talpa caeca în România; pe harta asta pentru Talpa europaea apar 22 puncte din care 5 în Transilvania, inclusiv 1 în Maramureș; Talpa caeca apare în 4 puncte dintre care 3 sunt pe partea estică a Carpaților Orientali și unul în Maramureș; în text se menționează că este semnalat din Munții Gutâi din Maramureș. Problema este că dacă te uiți în baza de date a IUCN pe harta de răspândire a speciei Talpa caeca (https://www.iucnredlist.org/species/ 41479/2953438) cu datele din 2016, se vede că arealul ei este departe de zonele noastre, concentrat în regiunea mediteraneană.

De altfel, în cartea scrisă de Ana Maria Benedek, Comunități de mamifere mici din Transilvania, Editura Universității Lucian Blaga din Sibiu, 2014, pentru Transilvania se menționează o singură specie de cârtiță, Talpa europaea. În privința răspândirii speciei în Transilvania, la pg. 78-79 sunt înșirate referințe bibliografice din diferite perioade, cu localități și regiuni, circa 35-40 de zone uneori redundante, fără să fie puse pe o hartă. Despre Maramureș se arată că specia este menționată deja demult (Kardos, 1876); “foarte frecventă în Maramureş, colectată din Valea Săpânţa (Colibi) şi Repedea (Murariu şi Răduleţ, 1998); (…) frecventă în Depresiunea Maramureş din zonele cele mai joase până în etajul subalpin, considerată în unele zone de localnici ca dăunător din cauza numeroaselor muşuroaie care afectează culturile (Ardelean şi Béres, 2000); (…) Parcul Natural Munții Maramureșului pe baza mușuroaielor observate în diferite zone (Gurzău și col., 2008)”.

În cartea Magyarország emlőseinek atlasza (Atlasul mamiferelor Ungariei), Bihari Zoltán, Csorba Gábor, Heltai Miklós, Kossuth Kiadó, 2007, la pg. 67 apare harta cu răspândirea speciei Talpa europaea în Ungaria; aici vedem circa 270 de puncte (aproximare vizuală pe hartă, fără să le număr), răspândite larg; se vede că există și areale destul de mari unde nu există semnalări, probabil din cauza condițiilor nefavorabile speciei, terenuri nisipoase, mari monoculturi agricole șamd. Dacă ai extrapola harta asta pentru Transilvania, probabil că ai putea avea pe aici circa 300-350 de puncte cu specia în cauză – dacă ai ajunge la nivel de cunoaștere a realitățiilor biologice asemănător cu cel din Ungaria. Dacă am avea o viziune cât de cât decentă, cred că 1.500 de puncte cu locații cu cârtițe ar putea să fie relativ ușor de pus pe hartă în Transilvania. 

Citind textele acestea și cunoscând situația din teren, cred că devine clar că până și dacă ai lua doar Maramureșul, ai putea ajunge fără prea mari eforturi la punerea pe hartă a 200-300 de locații unde specia este prezentă. Dar cine să facă asta? Și la ce? Pentru cine?

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Mamifere | 3 comentarii

Ariciul răsăritean –  Erinaceus roumanicus

Ariciul răsăritean – Erinaceus roumanicus Barrett-Hamilton 1900. Dintre mamiferele insectivore de pe la noi, ariciul este evident cel mai ușor de remarcat și de studiat. Cu toate acestea, în bibliografia de specialitate se poate constata ușor cam cât de vagă este cunoașterea noastră asupra speciei.

Daja la încadrarea sistematică a populațiilor de arici de pe la noi, vezi în diferite lucrări că sunt utilizate denumiri diferite; ba este menționat ca fiind Erinaceus europaeus – mai ales în lucrări mai vechi, ba Erinaceus concolor, ba Erinaceus roumanicus în lucrări mai recente. Revizuirile sistematice nu sunt rare în zoologie, iar variații autori care trăiesc în același timp își rezervă dreptul de a utiliza diferite denumiri pentru o singură realitate biologică. Ceea ce e clar e că atât în România cât în Ungaria autorii mai relevanți consideră că este prezentă o singură specie, indiferent sub ce denumire este ea semnalată.

Interesant este cât de vagă este cunoașterea științifică asupra răspândirii speciei pe la noi; adică, de unde există semnalări în literatura de specialitate. În cartea lui Dumitru Murariu, Fauna României, Volumul XVI, fascicula 1, Insectivora, Editura Academiei Române, București 2000, la pg. 81 apare o hartă cu răspândirea speciei Erinaceus concolor în România; pe harta asta apar 26 puncte din care cam 10 în Transilvania; din Maramureș nu este semnalat. În cartea Magyarország emlőseinek atlasza (Atlasul mamiferelor Ungariei), Bihari Zoltán, Csorba Gábor, Heltai Miklós, Kossuth Kiadó, 2007, la pg. 50 apare harta cu răspândirea speciei Erinaceus roumanicus în Ungaria; aici vedem circa 130 de puncte, răspândite larg dar cu o concentrare mai mare în partea de est a țării. O extrapolare a densității de puncte din estul Ungariei către Transilvania ar arăta că doar în această regiune ar trebui să existe circa 150 de puncte pentru a avea o acoperire similară. Cred că este evident că în Transilvania am putea avea lejer 150 de puncte cu locații pentru arici, dacă iau în considerare că acest animal trăiește inclusiv în preajma locuinței în care stau la Sighet, era/ este și prin locurile unde stăteam la Cluj, vezi nenumărate cazuri de exemplare ucise pe șosele șamd. Cred că și 1.500 de puncte cu arici din Transilvania ar trebui să fie destul de lejer de pus pe hartă. Deci, în anul 2000 aveam 10 puncte din Transilvania, conform publicației apărute la Editura Academiei. Cine să facă astfel de cartare? Iar dacă te gândești la celelalte specii de insectivore, chițcanii, la subiecte mult mai dificil de abordat, 1. capturat plus 2. pentru a avea o determinare corectă a speciei… îți dai seama cât de extraordinar de departe suntem de un nivel decent de cartare a faunei, măcar la speciile de mamifere.  

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Mamifere | 2 comentarii