Descoperirea biodiversității împrejurimilor

Dacă privești un pic atmosfera internațională, cea legată de pandemie – chiar dacă acum e o pauză de respiro, războiul din Ucraina, instabilitatea din variate regiuni de la Sri Lanka la țările democratizate prin Primăvara Arabă, criminalitatea din diferite zone atractive – spre exemplu Africa de Sud, Mexic șamd, la care se adaugă costurile expedițiilor greu de finanțat în actuala criză economică ce se prefigurează probabil urmând să fie destul de dură… ce mai rămâne de făcut? În orice dezastru e bine să vedem oportunitatea. Iar acum pare să fie un moment prielnic pentru a cunoaște (și) mai bine împrejurimile imediate, flora și fauna lor, a aloca timp pentru insecte pe care înainte nu le băgai în seamă.

Oricum, niciodată nu e timp destul pentru a cunoaște pe bune măcar biodiversitatea împrejurimilor imediate. Dacă e să te uiți sub lupă, lupă-binocular sau prin microscop la diferitele flori, semințe, nevertebrate, să nu zic de unicelulare. Destul de copilăresc, cine are timp de astea în actuala lume a hiperspecializărilor? Ideea este că tehnologia de azi ne permite o cu totul altă capacitate de observare a delatliilor, în comparație cu ce era posibil în urmă cu 30 de ani. Să nu zic de capacitatea de azi de a transpune în imagine fotografică artistică aceste extraordinare detalii subtile ale viului sălbatic și natural, a biodiversității care ne înconjoară din toate direcțiile.

Există în noi, în oameni, dorința de a împinge limitele cunoașterii, inclusiv a observării și înțelegerii naturalistice, cât mai departe. Gradual, că astea sunt atitudini pentru o întreagă viață umană; oricât de mult timp ai alocat, oricâtă energie, biodiversitatea este atât de… diversă, atât de uluitoare, că întotdeauna ai un front de observare uriaș, greu de perceput ca dimensiune pentru cei care nu au decât o vagă impresie despre natură. Iar dacă ai putea transforma în imagine artistică cele văzute, cele percepute, ai putea face vizibile și perceptibile pentru alții, măcar ca idee, aceste realități naturale.

A da un restart stilului de fotografiere, a testa noi tehnici pe care înainte nu le considerai necesare. A face lucrurile mai pe îndelete, mai calm, a ieși un pic din forfota și goana care caracterizează societatea modernă actuală. Chiar dacă este greu de realizat, a aloca timp pentru a sta pe sub copaci la marginea pășunii și a asculta cum cântă greierii și presurile galbene.

© dr. Peter Lengyel 

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Pietrarul sur – Oenanthe oenanthe

Platoul Vulcanic Igniș, mai sus de Cheile Tătarului. Este aici o zonă mai stâncoasă, mai bolovănoasă, înconjurată de terenuri înierbate – un habitat prielnic pietrarului sur. Interesant este că de mulți ani de zile tot îi văd pe aici, an de an. Cine știe câte generații au persistat în zona asta, adică au revenit an de an, în fiecare vară. Păsările astea sosesc pe la noi primăvara devreme, cam prin martie. Și-au făcut cuib prin adâncituri dintre pietre sau prin găuri din versanți, în locuri bine ascunse printre ierburi. Și-au depus cam 5-6 ouă în fiecare pontă; în general au două rânduri de pui pe an. Vânează insecte prin preajmă, își văd de treaba lor. Își duc traiul discret, deși coloritul masculului este destul de contrastant și strident; când percepe apropierea unui om, pasărea asta se distanțează cât poate; simte nevoia să păstreze o zonă de siguranță largă, să nu permită omului să fie prea aproape. Ai nevoie de un teleobiectiv puternic să poți face o imagine cât de cât acceptabilă cu ea; sau să stai în cort de camuflaj, sau să te îmbraci în haine ale luptătorilor de gherilă cu fața acoperită… să nu te perceapă ca fiind om – altfel, cam întotdeauna o să fie o mică pasăre aflată departe.

La un moment dat vine toamna; prin octombrie pietrarii suri pleacă în Africa. Ce călătorie fabuloasă pentru o asemenea mică pasăre. E aproape incredibil că o parte semnificativă a lor au șansa să se întoarcă în primăvara următoare, să o ia de la capăt, din nou, încă o vară.

De altfel, prin Maramureș specia asta este prezentă insular, câte o pereche sau două în variate locuri bolovănoase, stâncoase, cu peisaje deschise înierbate.

 © dr. Peter Lengyel 

Publicat în Maramures, Pasari | Lasă un comentariu

Guguștiucul – Streptopelia decaocto

Una dintre cele mai comune păsări din zone antropizate, atât în medii urbane cât și rurale. Dar specia asta are o istorie interesantă, fiind una dintre cele mai emblematice cazuri de extindere a arealului speciei, prin colonizare naturală a noi și noi teritorii. În trecutul istoric relativ recent, în urmă cu câteva secole, specia era cantonată doar în Asia, în zona central-sudică a continentului. Apoi a început să își extindă arealul, a colonizat Orientul Apropiat, apoi în secolul 20 a ocupat o mare parte din Europa – cu excepția peisajelor nordului extrem. Deși în arealul inițial a fost o pasăre a silvostepelor uscate, a semideșerturilor cu rămășițe de vegetație arborescentă, odată cu expansiunea arealului specia a devenit din ce în ce mai prezentă în habitate antropizate, iar pe la noi nici nu o prea vezi în afara orașelor, satelor și terenurilor cultivate.

Îmi aduc aminte că la Sighet prin anii 1980-1990 existau mari aglomerări ale speciei pe timp de iarnă, unde stoluri și stoluri, mai mici și mai mari veneau să înnopteze în câțiva arbori care le asigurau oarecum protecția. La asemenea locuri favorabile, în câțiva copaci se puteau aduna multe sute de exemplare, uneori și o mie. Stăteau pe crengi unul lângă altul, nici nu era loc între ele. Noaptea, dacă erau deranjate de o lanternă spre exemplu, începeau să zboare deodată multe exemplare, aproape că era o explozie de forfotă bezmetică, mișcare semicontrolată în bezna coronamentului unor pini mari.

Acum în Maramureș sunt mult mai puțini decât erau în urmă cu câteva decenii. Când și unde le auzi manifestările sponore melancolice, aproape lugubre. Își fac cuiburi prin copăcei, prin tuja, sau prin nișe ale construcțiilor, pervaze, inclusiv pe ghivece de flori din balcoane. Depun în general 2 ouă în cuiburile cam schematice, construcții vagi din câteva fire vegetale, vreascuri… chiar sârme adunate din apropiere. Multe cuiburi sunt atât de rudimentare încât privite de jos, printre vreascuri se văd ouăle, mai apoi puii.

© dr. Peter Lengyel 

Publicat în Maramures, Pasari | Lasă un comentariu

Chira de baltă – Sterna hirundo

Peste Iza poți vedea uneori niște păsări albicioase care seamănă cu pescărușii, doar că au forme mai suple; în general zboară de-a lungul apei, încercând să vâneze/ să pescuiască mici pești. Prin Maramureș pot exista și colonii de cuibărire de câteva zeci de exemplare, în locuri în general retrase, spre exemplu pe insule de pietriș din Tisa. Câteva exemplare pot să cuibărească și pe Iza, pe zonele de pietrișuri și nisipuri aflate imediat lângă luciul apei. Odată am văzut o astfel de colonie și la unul dintre noile lacuri de la Teplița, lângă Sighet; doar că acolo ouăle aproape de eclozare și puii mici care se ascundeau printre pietre au fost călcați de caii și căruța unui sărman-dionis care butucănos, naiv și indiferent aduna bolovani pentru ceva construcție; până a adunat pietrele de care avea nevoie, toată colonia respectivă a fost făcută una cu pâmântul.

Dacă vezi păsările astea în zbor, au o eleganță aparte. Un zbor destul de săgetat, cu plonjări rapide, sacadat un pic, dar se simte că în aer sunt în elementul lor; plus că nuanțele albicioase ale penajului îți dau impresia uneor ființe imaculate, ideale, idilice. Cârâitul lor strident îți aduce aminte de întinderea uriașelor mlaștini deltaice, de râuri, canale, bălți, lacuri fără de margini.

Pozele din seria de mai jos au fost făcute pe Iza la Oncești la sfârșit de mai 2022.

© dr. Peter Lengyel 

Publicat în Maramures, Pasari | Lasă un comentariu

Ferestrașul mare – Mergus merganser

O pereche de ferestraș mare (Mergus merganser) pe Iza, spre sfârșit de mai 2022. Interesant să le vezi pe aici în perioada asta. Au fost și păsările surprinse de prezența mea, și eu de a lor. Nu a fost timp de fotografiere, decât așa, la hei-rup, o rafală la foc automat. Dar e pentru prima dată când văd specia asta în Maramureș în perioada când în principiu ar putea să cuibărească.

© dr. Peter Lengyel 

Publicat în Maramures, Pasari | Lasă un comentariu

Pițigoi codat – Aegithalos caudatus

8 mai 2022. La o tufă de la malul Izei văd că tot intră și ies exemplare de pițigoi codat. E destul de clar că acolo este cuibul. De la distanță decentă se și vede unde tot intră păsările. Cuibul constuit cu mare delicatețe, în acest caz concret este deasupra apei – cu toate că specia asta cuibărește în general în tufărișuri, livezi, la margini de pădure. Aici deasupra apei aproape că ai zice că este cuib de boicuș (Remiz pendulinus), o specie care preferă habitate ripariene. Cu toate acestea, este clar când vezi păsările adulte – avem de a face cu pițigoiul codat.

Mai interesant este că văd că vin cel puțin 3 exemplare adulte să hrănească puii din cuib. Îi văd la cuib deodată, toți 3, așa că e clar că nu există nici o șansă de a interpreta greșit ceva. De altfel, specia asta este cunoscută prin faptul că la creșterea puilor participă de multe ori pe lângă cei doi părinți biologici ai puilor, tot felul de alte exemplare ale speciei; în general este vorba de exemplare înrudite apropiat, care ori încă nu au pereche și nu cuibăresc, ori au pierdut cuibul și/ sau perechea lor. Astfel de ajutoare contribuie la o mai bună aprovizionare cu hrană a puilor, și există un sens biologic de a își maximiza probabilitatea de a își transmite genele în următoarea generație – în sensul că în majoritatea cazurilor este vorba de exemplare apropiat înrudite, să zicem ceva frate/ soră a căruiva dintre părinții biologici ai puilor. Nu e o situație prea frecventă la speciile de păsări să se păstreze asemenea relații de familie, de ajutorare a sorei/ fratelui/ rudelor. La specia asta este o situație de excepție față de alte specii, dar aici se întâmplă la modul frecvent, uzual.

© dr. Peter Lengyel 

Publicat în Maramures, Pasari | Lasă un comentariu

Castori în Maramureș

8 mai, 2022. După-masă târzie, pe Iza, aval de Oncești. O liniște plăcută, ceva păsări ici-colo, în rest nimic special. Mă plimb pe lângă râu, iar la întoarcere văd ceva ciudat pe malul celălalt. Pare o pufoaică brun-cenușie închisă, umedă. Dar mai înainte nu era acolo. Când ajung mai aproape se vede clar că se mișcă un pic. E spatele unui castor. Iau din mașină aparatul de fotografiat, mă întorc, și tot acolo este. Mânâncă liniștit lujeri tineri, se mai bagă în apă, iese pe mal. Înoată subacvatic câteva minute, iese mai sus sau mai jos pe râu, dar tot prin zonă râmâne. Nu pare afectat de prezența mea, cam la 10 metri. Poate nici nu mă vede, poate nu mă aude cum susurul râului acoperă sunetele mai îndepărtate. Curge destul de repede apa în zona asta. Văd că animalul preferă să meargă în apa mică, de la mal, urcând pe râu, decât să înoate contra curentului. Se bagă pe sub rădăcini, probabil că acolo are un fel de vizuină. Că nu îl mai văd ieșind cam o oră cât am mai stat în zonă, în luminile asfințitului.

Castorul european a fost exterminat de oameni de pe teritoriul care acum este România. Și din alte țări a dispărut, au rămas câteva populații insulare, din care în deceniile trecute au fost făcute acțiuni de repopulare. A urcat pe Tisa, cam în urmă cu 15 ani au apărut pe la Sarasău. Apoi am găsit urmele lor la Lunca la Tisa pe malul Tisei, la Teceul Mic prin habitatele distruse apoi de construirea digului, la Petrova pe râul Vișeu – mai concret pe lângă bălțile/ lacurile și canalele din zona pieței; pe Iza am văzut când și unde câte un castor pe la Vadul Izei în zona confluenței Iza-Mara; în plus am văzut ceva poză făcută cu un castor la Sighet, pe Iza, pe la Grădina Morii. Recent, la început de mai 2022, am dat de urme ale prezenței speciei pe Ronișoara.

Iar acum am avut ocazia rară de a îl vedea în toată splendoarea lui, în lumini bune. A fost frumos. Cred că am să mai ies după-mese însorite, poate îl mai văd prin locurile astea, poate o să fie imagini și mai bune. Păcat că habitatul este așa cum arată toate malurile de râuri prin țara asta. Deși este sit Natura 2000, bazat pe teoretice directive de la Uniunea Europeană, totuși alea sunt doar nesemnificative documente, pe când aici, țăranul are mult mai concret moloz de aruncat, peturi, cârpe, gunoaie, sticle sparte, bucăți de eternit, saltele uzate și tot ce nu îi mai trebe în văgăuna lui: le scoate pe malul apelor.

Îmi pot imagina cum arăta zona asta în sălbăticia lui naturală, cu râurile astea cu zone inundabile cu brațe moarte, canale, stufărișuri, insule, meandre, terase aluvionare cu păduri de luncă de toate felurile, de la stejari la plopi și sălcii, cu castori care trăiau în voie, prin ceva paradis amfibiu terestru-acvatic. De altfel, cred că acum este posibil să fie multe zeci, poate și 100 de castori în Maramureșul Istoric. Prezența lor se poate remarca prin copacii doborâți, prin digurile făcute, prin cuiburile lor din ape – asta mai ales pe cursuri mai mici; dar în zone cu ape mari ale râurilor, cum este acest sector al Izei la Oncești, își fac vizuină în mal, mânâncă când și unde niște lujeri de pe crengi căzute în apă, adică greu ai constata prezența lui dacă nu ai vedea animalul – nu prea sunt semne evidente, de departe. Așa că este posibil să fie chiar și o sută de castori/ brebi pe la noi, superbe rozătoare sălbatice care făceau parte în mod natural din fauna străveche a Maramureșului.

Privind pozele cu castorul, am senzația că este un cadou frumos din partea vieții – să ai ocazia să vezi animaul destul de aproape, să fie lumini acceptabile, să ai aparatura cu hiperteleobiectiv cu care să faci imaginile. Să nu stea bleg, static, ci să facă ceva în pozele alea, să se hrănească, să roadă lujeri, să înoate de coace colo, să iasă pe mal, să i se vadă coada aplatizată să nu ai senzația că poate să fie o nutrie scăpată de undeva. Să se vadă în imagini că nu este un animal stresat, speriat, că vrea să dispară din cadru, ci este unul care își vede de viața lui în cel mai lejer mod posibil. Un fel de castor fericit. Cel mai mult îmi place imaginea când animalul este în fața rădăcinilor unde se deschide ascunzișul… unde a dispărut mai apoi; această imagine arată cam care este habitatul lui, apa, sălbăticia de la malul râului; iar el, bondoc și masiv, se simte bine acolo. Pe locul doi sunt pozele unde se ridică în 2 picioare, dar stă în apă – unde încearcă să ajungă la niște crenguțe pe care le roade; impresionant ce gheare puternice are. Pe locul 3 sunt pozele când stă cu fața aproximativ spre noi și roade un lujer mic; uneori se văd dinții puternici. Celelalte poze, când înoată, sau detaliul cu coada sunt pure completări, fără prea mare valoare  – decât eventual documentară – să vezi cam care era atmosfera.

© dr. Peter Lengyel 

La castori pe Tisa

Lacul de la Petrova

Publicat în Mamifere, Maramures | 8 comentarii

Reichesdorf – Riomfalva – Richiș

O localitate în județul Sibiu; un sat aparținând de comuna Biertan. Text despre localitate o să fie scris în viitor, cândva. Până atunci, avem aici niște poze.

 © dr. Peter Lengyel 

Publicat în Splendori in Iubita Noastra Transilvania | Lasă un comentariu

Stăncuța – Corvus monedula

Stăncuța (Corvus monedula sau Coloeus monedula) este o pasăre comună, pe care o poți vedea cam oriunde prin preajma așezărilor umane, pe terenuri agricole, prin păduri de la șes și dealuri… unde sunt arbori cu multe scorburi.

Stăncuța (Corvus monedula) în aceeași imagine cu cioara grivă (Corvus cornix). Se pot observa asemănările și deosebirile dintre ele.

Două vaci la marginea drumului. Mă refer la animale. Una e mai tânără, mai văcuță, alta vacă de aia trecută prin viață. Pe cea tânără sunt câteva stăncuțe (Corvus monedula), pe cea mai bătrână sunt mai multe. Poate pentru că au spațiu mai mult. Păsările astea rup din blana vacilor, iar vitele nu par să fie deranjate. Deloc, din câte pare. Uneori inclusiv pe capul bovinelor stă câte o pasăre. Stăncuțele au nevoie de material pentru căptușirea cuibului. În vecinătate e un copac cu scorburi multe, păsările care acolo smocurile de blană smulsă din vaci. E interesantă conviețuirea asta.

© dr. Peter Lengyel 

Publicat în Pasari | Lasă un comentariu

Barza neagră în Maramureș

10 mai 2022. În bazinul superior al râului Mara, mai concret între localitatea Mara și barajul Runcu – cam pe la mijlocul traseului, pe la Pod Crivini – există niște zone unde recent sunt ape stătătoare destul de consistente. Acum o barză neagră (Ciconia nigra) s-a ridicat în zbor de la aceste ape; nici nu am încercat să fac poze cu ea. Este posibil să cuibărească în zonă. E prima barză neagră pe care o văd anul acesta în Maramureș.

Barza neagră este mult mai retrasă în comparație cu barza albă; cuibărește prin păduri liniștite, pe arbori mari. Se hrănește cu broaște, insecte, șerpi, rozătoare șamd, cam la fel ca barza albă, doar că iese la vânătoare prin locuruile pe unde omul nu prea e prezent decât pentru scurt timp și rar.

© dr. Peter Lengyel 

Publicat în Maramures, Pasari | Lasă un comentariu