Workshopuri eco fotografiere și videografie 2021-2022

Learning by doing. Pe baza extrapolării și dezvoltării experiențelor acumulate în trecut, un nou nivel de organizare se află în proiectare. Există deja o bună capacitate de a derula cu succes workshopuri pe subiecte eco, foto, video, parteneriate cu entitățile reprezentative ale variatelor domenii naturalistice.  

Evenimente eco pentru viitor

Țara Călatei/ Kalotaszeg – Workshop Eco Fotografie și Videografie

https://peterlengyel.wordpress.com/2021/03/02/tara-calatei-kalotaszeg-workshop-eco-fotografie-si-videografie/

2. Workshop de eco fotografiere și filmare în Munții Banatului, Munții Cernei și Mehedinți. Perioada aproximativă: septembrie-octombrie 2021. Durata 10 zile. Număr maxim de participanți 15 (20).

Evenimentul va face parte din aniversarea a 60 de ani de existență a Asociației Speologice Exploratorii Reșița.

Aplicabilitate pe zone carstice. Traseul va include locuri interesante din Parcul Național Semenic – Cheile Carașului, Parcul Național Cheile Nerei – Beușnița, Parcul Natural Porțile de Fier, Platoul Carstic Mehedinți, Parcul Național Domogled – Valea Cernei.

Acțiunea este evident dependentă de modul în care se va normaliza situația post-pandemie.

Cei dornici să primească informații despre modul de participare și cei care se gândesc să contribuie financiar la susținerea acțiunii pot să mă contacteze pe adresa de e-mail: lengyelpeter@yahoo.com

3. Workshop eco-foto-video: Amfibieni din Maramureș

Perioadă favorabilă: martie-aprilie-mai (probabil în 2022, deoarece în 2021 nu pare fezabil din punct de vedere.. viral)

Durata 10 zile. Număr maxim de participanți 15 (20). Vizitarea a circa 50 de ecosisteme populate de amfibieni, locuri de reproducere la diferite altitudini, în variate habitate acvatice. Recunoașterea/ determinarea/ identificarea speciilor pe baze vizuale (caractere morfologice) și/ sau sonore. Culori nupțiale la amfibii în perioada de primăvară/ reproducere. Aspecte privind ecologia speciilor de amfibieni. Spectaculozitatea vieții lor, aspecte despre hibernare, deplasări sezoniere, hrănire, reproducere etc. Discuții despre trenduri populaționale, fragmentarea habitatelor, ucideri în masă, declinul global al amfibienilor. Tehnici de fotografiere și filmare. Realizarea de imagini macro cu specii de broaște, salamandre și tritoni. Probabil să fie potențial pentru fotografierea a circa 10 specii, depinzând de perioadă, vreme, hazard șamd.

Echipamente necesare (pe lângă cele de foto sau video): cizme de cauciuc pentru cei care nu doresc să rămână pe margine. Organizarea în parteneriat cu câteva grupuri/ cluburi de herpetologie din zonă și din străinătate.

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu

Lacul Sfânta Ana și tinovul Mohoș – zboruri de iarnă

Câteva zboruri cu drona peste peisajele înzăpezite din zona lacului Sfânta Ana și a Tinovului Mohoș. Condițiile de zbor erau cam la limită, atât din cauza temperaturilor scăzute cât din cauza vântului care sufla cu putere mare la înălțime. Dar dorința de a avea măcar câteva cadre decente în care să se vadă caracteristicile generale ale locurilor, craterul vulcanic în care este lacul sau aspectul general al tinovului… face ca omul să împingă lucrurile mai spre extrem.

Se poate spera să fie și alte ieșiri de acest gen, cândva în primăvară și în vară, apoi în toamnă, în care să se poată zbura pentru a lua aspecte de detaliu ale tinovului, sau peisaje colorate, cu cețuri și răsărituri. Dar… pentru început, și asta este OK. E cu ceva mai mult decât zero. Nu cu mult, dar totuși.

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Carpatii Orientali, Tinutul Secuiesc | Lasă un comentariu

Templul Mare și sinagoga Saare Tora din Szatmárnémeti – Satu Mare – Sathmar

În imediata apropiere de piața centrală/ centrul vechi din Satu Mare observi interesantele clădiri ale Templului Mare și sinagogii Saare Tora. Acum am făcut doar câteva imagini de exterior, sper ca odată să le pot vedea și fotografia și în interior.

 © dr. Peter Lengyel

Publicat în Splendori in Iubita Noastra Transilvania | Lasă un comentariu

Marossárpatak – Scharpendorf – Glodeni

Marossárpatak, Sárpatak/ Scharpendorf, Schellenberg, Kothbach/ Glodeni, Șarpotoc, Șarpatoc… este o localitate a cărei denumire înseamnă „pârâul noroios”. Marossárpatak – Scharpendorf – Glodeni este satul de reședință al comunei omonime, care mai cuprinde și satele: Pusztaalmás/ Merișor, Mezőmajos/ Moișa, Pókakeresztúr/ Păcureni și Póka/ Păingeni.

Este situat în județul Mureș, pe malul drept al râului Mureș, la vărsarea pârâului Șar (Noroi) în râu. Este la 14 km de Târgu-Mureș și 18 km de Reghin. Este înconjurat de păduri; în vecinătatea imediată se află mai multe lacuri naturale și 2 lacuri artificiale pentru pescuit.

Marossárpatak este atestat documentar din 1263 sub denumirea Sarpatak; apoi apare ca Sarpataka (1319), sacerdos de Sarpotok (1332), Sarpatak (1333), Sarpathaak (1444), Saarpatak (1587), Sárpatak (1760–1762), Sárpatak/ Schellenberg (1808), Marossárpatak (1913). Înainte de 1918 satul făcea parte din comitatul Mureș-Turda/ Maros-Torda vármegye, Marosi felső járása al Regatului Ungariei.

Inițial casele care au format localitatea erau pe un platou mai înalt din vecinătatea locației actuale. Acolo erau doar câteva izvoare care să asigure apa, astfel că după o vreme oamenii s-au mutat în locul actual. Locuitorii comunei au fost iobagi ai familiilor nobiliare Teleky și Bornemisza.

În 1446 era o domnie/ uradalom formată din demeniul Losonczi/ Losonczi birtok și 5 sate: Sajó, Sárpatak, Unoka, Kisfülpös și Nagyfülpös. În 1458 districtus Sarpathak aparținea de cetatea Bistriței/ Beszterce vár. În 1468 castelul-cetate este menționat ca p. Sarpathak simulcum castello. În 1469 castellum Sarpathak era proprietatea lui Szentiváni Székely Mihály.

Primul mare proprietar al zonei, atestat documentar, a fost familia  Széchenyi; în perioada 1325-1340 proprietar a fost Széchenyi Tamás, cel care apare în documente sub numele Tamás – voievod al Transilvaniei; fiul acestuia, Széchenyi Kónya a fost banul Croației și Dalmației și și-a crescut averea/ proprietățile prin noi și noi donații din partea Regelui Ungariei. Astfel a devenit proprietarul unor locuri/ sate/ cetăți/ castele precum Gernyeszeg/ Gornești, Sáromberke, Magyarfülpös șamd. Din cauza unor alianțe partinice ne-norocoase, familia Széchenyi a pierdut susținerea Regelui, iar proprietățile respective au trecut la familia Erdélyi; aceștia au deținut zona satului Marossárpatak/ Glodeni până în 1636, având rezidența la  Gernyeszeg/ Gornești. Între 1602 și 1636 Erdélyi István a fost supremus comes/ főispán al comitatului Turda/ Torda megye; deoarece nu a dorit să adune oaste pentru luptele împotriva lui Bethlen István, a pierdut susținerea politică; după moartea lui Erdélyi István, principele Apafi Mihály a preluat domeniile lui de la soția acestuia – Mindszenti Krisztina, și le-a donat lui Teleki Mihály.

Prima personalitate din familia Teleki, care a trait la Sárpatak a fost Teleki Mihály (circa 1730-1740). Acesta a avut un urmaș, Teleki Lajos, care a avut doi fii: Domokos și Mihály, acești doi frați primind câte o jumătate din avere, astfel fiind construite castelele de sus și de jos, ambele în stil neoclasicist. Castelul de sus aparținea lui Teleki Domokos; în 1933 a ajuns în proprietatea moșierului român Vaida Voievod Mircea. În anul 1937, locuitorii satului sub managementul învățătorului-director Adorjáni Károly au reușit să achiziționeze 435 iugăre/ hold arabil și pădure și 12 iugăre/ hold zone interne ale castelelor. La scurt timp după asta, castelul de sus a devenit proprietatea unui anume Kövesdi, care a demolat construcția și a vândut materialul de construcție – astfel dispărând un edificiu cu valoare arhitecturală monumentală.

Castelul Teleki din centrul satului este castelul de jos, care a supraviețuit până azi; este castelul contelui Teleki Domokos, ridicat în 1872 în stil romanticist. Mobilierul de mare valoare estetică, picturile, biblioteca… toate au căzut pradă jafurilor din timpul războiului în 1944. Ultimul proprietar a fost Teleki József, înainte de naționalizarea din 1945. Clădirea a fost folosită ca școală, centru cultural, casă de copii, casă de bătrâni. La ora actuală este ascuns după tufe și copăcei neîngrijiți, aflat în semi-paragină ca atâtea alte clădiri superbe utilizate la un mod jalnic de societatea actuală. Atractivitatea turistică este spre zero.

Actuala Casă de Cultură în trecut a fost grajdul castelului Teleki.

Monument arhitectural este și cripta familiei Teleki – sitată pe versantul estic al unui deal la extremitatea de nord-vest a localității; este o construcție care aduce aminte de forma unei piramide egiptene, ridicată la începutul secolului 19. Cripta este o adâncitură săpată în versant, în fața intrării este un zid din calcare care aduce aminte de forma piramidelor egiptene; în fața acestora este un portic cu două coloane dorice. În interiorul construcției erau nișele pentru odihna veșnică; acum locul este părăginit în mare parte, pietrele funerare au fost luate sau distruse. Se mai văd pietre funerare ale lui Teleki Mihály, Teleki Eszter, Teleki Lajos, Teleki Károly. Cripta a fost ridicată de Teleki Domokos, comes supremus/ főispán al comitatului Turda/ Torda vármegye, cel care a ridicat și palatal Teleki din piața Bernády din Târgu Mureș. Părinții acestuia erau Teleki Lajos și Telekiné Bethlen Kata, cei care au fondat ramura de Sárpatak a familiei Teleki; cripta a fost construită deasupra mormintelor acestora, monumente funerare cu inscripții latine din anul 1808. Construcția este un exemplu transilvan de limbaj arhitectural clasicizant, cu integrarea de elemente egiptene care erau la modă pe vremea lui Napoleon – așa cum descria istoricul artelor Orbán János.

Se presupune că pe versantul deasupra criptei se afla castellum-ul medieval.

Biserica maghiară veche era o construcție în stil baroc, ridicată în secolul 13; inițial era catolică, apoi după reforma bisericii, în a doua jumătate a secolului 17 a devenit reformată. Construcția a ajuns neadecvată, în 1939 a fost demolată prin decizia localnicilor și a preotului. Noua biserică a fost ridicată în 1916 (sau 1926 după alte date), pe vremea când preot era Sóos Adolf – ajutat cu donații și muncă din partea comunității.

În centrul localității vedem un parc cu statui, monumente care îi reprezintă pe liderii Ungariei și Transilvaniei, de la regele Szent István la principii Transilvaniei – creații ale sculptorului Miholcsa József.

Biserica de lemn, cea a românilor, se află pe un deal la marginea localității. Unii specialiști consideră că este o construcție din secolul 17, iar Protopopiatul Ortodox din Târgu Mureș o consideră din 1783. A fost extinsă și restaurată în mai multe etape, cea mai recentă restaurare este din 1986. Acum are fundație din piatră de râu; pe o structură din lemn de stejar, pereții sunt din lemn de brad; acoperișul este din șindrilă. În interior există câteva picturi, inclusiv pe sticlă. Pe noua listă a monumentelor istorice are codul LMI: MS-II-m-B-15683.

În anul 1900 în localitate trăiau: 1076 reformați, 262 greco-catolici, 24 romano-catolici, 8 ortodocși, 13 israeliți și 1 unitarian. În 1910, aici trăiau 1527 oameni, marea majoritate maghiari, cu o semnificativă minoritate românească.

La nivelul comunei, recensământul din 2002 arăta o populație de 3822 persoane, dintre care 2892 (75,67%) sunt maghiari, pe lângă care 810 români, 118 țigani, 1 ucrainian, 1 lipovean. Pe confesiuni religioase, 2660 sunt reformați, 654 ortodocși, 159 greco-catolici, 113 romano-catolici, 80 adventiști, plus variate secte neoprotestante; 1 om se declară ateu. E și amuzant să vezi că un singur om se consideră ateu, și are decența să și declare asta în mod oficial – chiar dacă îți poți imagina cam ce față a făcut cel care întocmea actele, sau familia celui care se declara ateu…  

La nivelul satului, recensământul din 1992 arată existența a a 2261 locuitori, dintre care 1800 maghiari, 294 țigani și 163 români. Conform recensământului din 31 octombrie 2011, populația este de 2688 persoane, dintre care maghiarii sunt 2026. Suprafața localității este de 54,39 km². Densitatea populației este de 49,42 locuitori/ km².

Din 2008, în iunie se organizează festival de dansuri și huszári. Poate ar trebui văzut cândva… odată și odată.

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Tinutul Secuiesc | Lasă un comentariu

Székelyudvarhely – Hofmarkt – Areopolis – Odorheiu Secuiesc

Recent, în câteva zile din martie 2021 am trecut prin Székelyudvarhely. Nu am făcut nici măcar o poză. Ba că era cerul noros, ba că e prea târziu, sau e soare prea puternic pe la amiază. Probabil că pe lângă astea lipsea și cheful meu de a face fotografiere în acele momente… că dacă ai dorința, sigur găsești calea, găsești subiecte și lumini adecvate pe undeva. Acasă am dat de o mapă cu niște imagini pe care le-am făcut în urmă cu câțiva ani în acest oraș. Aproape că aveam deja un fel de regret că nu am mai completat cu ceva nou… plus că se contura ideea ca la o tură viitoare să aloc ceva timp pentru a cunoaște mai bine acest loc.

Aud că unele din construcțiile din pozele vechi acum deja arată mai bine, au fost renovate între timp. A scrie un text de prezentare despre localitate tot pentru viitor rămâne. Ce se poate face acum este ca aceste câteva imagini să fie postate pe blog, ca un nesemnificativ început.

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Tinutul Secuiesc | Lasă un comentariu

Székelyvarság – Vărșag

Un sat din județul Harghita/ Hargita megye, în zona izvoarelor Târnavei Mari/ Nagy-Küküllő, în Munții Gurghiului spre sudul acestora/ Dél-Görgényi havasok, pe un platou vulcanic întins, modelat de văi adânci. Altitudinal, localitatea este cuprinsă între 830 și 1050 metri.

În 1910 avea 1233 locuitori, toți maghiari. La recensământul din 1992 populația de 1536 oameni era formată din 1532 maghiari și 4 români. În 2002 erau 1515 locuitori. În 2011 populația era de 1580 locuitori. Maghiarii reprezintă 99,05%, iar 0,94% din populație sunt de altă etnie/ etnie nedeclarată. Marea majoritate sunt romano-catolici 97,15%, puțini sunt reformați 1,01%, sau de altă religie 1,83%. Suprafața administrată este de 76,69 km², cu o densitate de 19,83 locuitori/ km². Este un sat dispers, răspândit pe întinse arii, având mai multe componente: Központ, Varságtisztása, Bolygóbükke, Forrásköze, Sólyomkőpataka, Nagykútpataka, Bagzos, Küküllőtelep.

Localitatea a fost fondată la început de secol 20, de către familii secuiești provenite din Oroszhegy și Korond/ Corund. Biserica romano-catolică a fost construită pe la 1902-1904, prin susținerea financiară alocată de episcopul Transilvaniei, Majláth Gusztáv. Prima menționare documentară a localității este din 1906 sub denumirea Varságtelep; tot din acest an este comună; din 1908 se numește Székelyvarság. Administrativ aparținea de comitatul Udvarhely/ Udvarhely vármegye Udvarhelyi járás.

Circa 60% din suprafața administrată este acoperită de pădure; trăiește aici urs, lup, râs, cocoș de munte, ieruncă șamd. Pâraiele cu ape rapide și curate au mult păstrăv. Cascada Csorgókő, deși are doar 7 metri înălțime totuși este spectaculoasă prin geomorfologia pereților; se află la circa 3-4 km de centrul satului. Ruinele cetății Tartód se află pe o culme cu altitudinea de 870 metri, situată în zona unde pârâul Tartód se varsă în Târnava Mare/ Nagy-Küküllő; cetatea ridicată în secolele 11-12 era parte a sistemului fortificațiilor de pe granița Regatului Ungariei.

Locuitorii se ocupă de exploatarea lemnului, producerea de șindrilă, creșterea animalelor. Sculptarea lemnului este dusă la nivel de artă, îmbinând elemente geometrice, florale, forme de animale, aspecte cosmice, motiove religioase șamd. Arte populare, tradiții vechi, portul popular sunt bine păstrate. Printre atracții turistice, pe lângă cele anterior menționate, se mai pot aminti arderea cărbunelui de lemn/ mangal, vizite la stâne, plimbări cu sănii trase de cai șamd.

Vizitând satul Vărșag din Secuime, sus pe un platou vulcanic cu un climat aspru… aproape că ai senzația că ești pe un fel de Platou Vulcanic Igniș, dar locuit permanent de oameni. Altitudinea, climatul, peisajul, în linii mari sunt similare. Greu de imaginat cum se poate trăi permanent în condițiile astea. Ce te face să decizi să te muți aici? Dacă vezi cum unele case au și geamuri mici de tot înspre vest/ nord-vest, adică niște găuri cu sticlă prin care poți să arunci o privire… poate niște pătrate de 15 pe 15 cm sau nici atât… sau dacă vezi că pe lângă peretele casei se mai pune un fel de perete din scândiuri cam la 50 cm de casă iar între acestea se pune fân care să mai izoleze termic… îți dai seama că pe aici în ianuarie, februarie pe ger crunt trebuie să fie totul la limită. Dacă nu ai lemne destule să încălzești casa… e gata povestea. Oamenii de aici se bazează preponderent pe exploatarea pădurilor. Nu prea au altă variantă. Bogăție mare de aici nu ai cum să faci. Se poate spera doar persistența, supraviețuirea eroică, dârzenia pentru a exista. Mai vine ursul sau lupul prin curte, cam asta e realitatea. Trăind în zone de astea sălbatice, la ce te așteptai?

La vizita noastră de la sfârșit de martie 2021, se simțea duritatea climatului, vânturile reci, tăioase. Un coleg irlandez zicea că are senzația că suntem în Tibet. Când cerul a devenit întunecat și a început să ningă viscolit și consistent, o colegă își făcea griji cum o să ajungem jos, înapoi la zona mai sigură. Așa că evident cascada, cetatea și altele asemenea au rămas pentru altă-dată.

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Tinutul Secuiesc | Lasă un comentariu

Fenyéd – Brădești

Fenyéd – Brădești este un sat în județul Harghita/ Hargita megye; este reședința comunei omonime, formate din satele Fenyéd – Brădești și Küküllőkeményfalva – Târnovița. Comuna Fenyéd – Brădești este recent (2004) desprinsă din comuna Máréfalva/ Satu Mare.

Fenyéd este situat lângă Székelyudvarhely – Odorheiul Secuiesc, la doar 5 km de acesta. Se află la o altitudine de 496 metri, la locul unde valea Fenyéd se varsă în valea Târnavei Mari/ Nagy-Küküllő.     

Prima atestare documentară este din 25 iunie 1532, data când în localitate a fost semnat un contract de înțelegere între doi proprietari de terenuri din sate vecine: Bethlenfalvi Geréb Péter și Kadicsfalvi Benedek László. Variante în care denumirea localității apare în documente ulterioare sunt: Feniód (1567), Fenied (1590), Fenieöd (1602), Fenied (1627), apoi Fenyőd și Fenyéd. În 1910 avea 767 locuitori, maghiari în cvasitotalitate. Făcea parte din comitatul Udvarhely/ Udvarhely vármegye, Udvarhelyi járás.

În 1992 satul Fenyéd – Brădești avea 909 locuitori dintre care 901 maghiari și 8 români. Küküllőkeményfalva/ Târnovița are 656 locuitori. Recensământul din 31 octombrie 2011 constată la nivelul comunei Fenyéd – Brădești o populație de 1915 (sau 1908?) oameni, aproape toți maghiari. La nivelul satului Fenyéd – Brădești, în 2011 se constată existența a 1207 locuitori, dintre care 1180 maghiari. Suprafața localității (satul sau comuna?) este de 16,79 km²; densitatea populației este de 71,89 locuitori/ km². Comuna Fenyéd – Brădești are o populație preponderent maghiară (97,7%), românii reprezintă (1,04%), pe lângă care mai sunt și câteva persoane cu etnie nedeclarată/ altă etnie. Marea majoritate sunt maghiari romano-catolici (82,72%), dar există și maghiari reformați (10,13%), maghiari unitarieni (3,71%) și români ortodocși (1,1%). În privința a 1,04% dintre oameni nu există date despre apartenențe religioase. Populația medievală a rămas catolică pe tot parcursul secolelor, și azi reprezintă marea majoritate; cei de religie/ confesiune reformată și unitariană sunt maghiari care au venit din alte localități.

Biserica romano-catolică în stil baroc ridicată în 1763 se află pe locul unei biserici medievale care a existat anterior în acel punct; elemente din biserica medievală veche au fost reutilizate la cea reconstruită, astfel se păstrează ancadramente de piatră, bazinul pentru botez precum și o cruce mare de lemn utilizată la procesiuni religioase. Ca efect al creșterii populației satului, în 1925-1926 au fost executate lucrări de extindere și renovare.

Locuitorii satului munceau atât în stil rural cât și la locuri de muncă din oraș, din Odorheiul Secuiesc, aflat la doar 5 km. Pentru piețele acestui oraș se produceau multe legume/ zarzavaturi, mai ales ceapă.

În satul Küküllőkeményfalva se practica exploatarea lemnului ca preocupare importantă; trunchiurile erau lăsate pe apa râului, de unde mai apoi erau scoase cu caii.

Se păstrează tradiția udatului de Paște, variate obiceiuri legate de muncile agricole, sărbători religioase catolice. Anual se organizează bal de farșang la sfârșit de iarnă, bal de recoltare – toamna, zilele satului șamd.

Dávid Mózes, un locuitor al satului, a ajuns vestit pentru porțile sculptate și pictate în stil traditional; atât tatăl lui cât bunicul se ocupau de aceeași activitate. Numele lui se păstrează pe unele porți.

La vest-nord-vest de localitate pe un deal există niște zone abrupte care au deschideri de grote ce se observă de la mare distanță. Îmi imaginez ce interesant poate să fie să vezi locurile astea de aproape, măcar un zbor cu drona pentru a observa niște detalii ale realităților, aspecte de geomorfologie și peisagistică ce nici nu le bănuiești încă. Odată la luminile răsăritului, când locurile sunt uscate și te poți apropia cât mai bine de zona respectivă… așa ar trebui să fie la modul ideal.

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Tinutul Secuiesc | 1 comentariu

Jákótelke – Jakesteig – Horlacea

Jákótelke – Horlacea este un sat din Kalotaszeg/ Țara Călatei, la circa 8 km de Huedin/ Bánffyhunyad; aparține de comuna Sâncraiu/ Kalotaszentkirály din județul Cluj/ Kolozs megye.

Denumirea localității provine de la familia Jákó. Atestat documentar din anul 1393, sub denumirea: „Poss. regalis Jakotelke al(io)nom(ine) Horthlaka”; mai apoi apare sub diferite alte denumiri printre care: poss. Jakotheleke (1405), poss. Jakotelke (1408), poss. Jakotheleke alio nomine Horthlaka (1412), Jakotelky (1448), poss. Iwanthelke, Iwantelke (1467), Poss. Jacotelke (1513), Oros weolgieben Jako Telke feleol (1588), Kalottha szegben lévő magyar falu Jako Telke (1666), Jákó Telke (1699), Jákótelke (1720), Jakobtelke (1760-1762), pag. Jákótelke, Jakesteig, Horlacea (1808), Jákotelke, Horlotsel (1827), Jákótelke, Jakessteig, Horletse (1831), Jakotelke, Horlotsel (1837), Jákótelke, Horletsej, Horlotsel (1839), Jákótelke, Horletse, Jakesdorf (1850), Jákótelke, Horlocelu (1857), Jakotelke, Horlecsec (1873), Jákótelke, Horlecsel (1877), Jákótelke, Jakotake, Horlecsel, Horlestie, Jakessteig (1882), Harlocia, Jákótelke (1921), Horlacea (1925, 1932), Jákótelke (1940-1944). Probabil că văzând seria asta de denumiri, ea pare o înșirare destul de anostă, eventual lipsită de sens – totuși are ceva frumusețe să îți poți face o impresie despre modul în care a fost denumit locul în ultimele 8 secole și ceva.

Până în secolul 15 satul aparținea administrativ de comitatul Bihor (Bihar vármegye); între 1587-1589  aparținea de comitatul Cluj, comitatus Colosiensis, in districtu Kalothazegh, 1720 Kolozs vármegye, Felső járás; 1785-1790 Kolozs vármegye; 1800, 1817, 1839 C. Kolos, in Circulo Superiori, Processu Bánffi Hunyad; 1850-1854 Kolozsvár kat. vidék Kolozsi ker. Bánffyhunyadi alker.; 1854-1860 Kolozsvári ker. Bánffi-Hunyadi járás; 1873, 1877-1919 Kolozs vármegye, Bánffyhunyadi járás; 1919-1925 Județul Cojocna, plasa Huedin; 1925-1930 Jud. Cluj, plasa Călata; 1930-1940 Jud. Cluj, plasa Huedin; 1940-1944 Kolozs vármegye, Bánffyhunyadi járás; 1945-1950 Jud. Cluj, plasa Huedin. Similar înșirării denumirilor, și această prezentare a apartenenței administrative pare destul de anostă, dar ne dă ocazia să ne facem o impresie despre reorganizările administrative și cataclismele politice ale trecutului.

În 1850 trăiau aici 108 persoane, dintre care 89 maghiari. În 1992 populația de 173 persoane includea 138 maghiari. În 2000 erau 166 locuitori dintre care 138 maghiari. La recensământul din 31 octombrie 2011 erau 146 locuitori dintre care 120 maghiari. Marea majoritate a maghiarilor sunt de religie reformată. În trecut localitatea era renumită pentru meșterii care făceau pălării de paie; acum meșteșugul respectiv se mai păstrează parțial, fiind practicat mai ales vara, de câteva persoane.  

Biserica reformată a fost construită în secolul 15 în stil gotic. Partea vestică a fost modificată în 1685, apoi biserica a fost renovată în 1747. Tavanul avea casete pictate, realizate de Umling Lőrinc și fiul acestuia, în anul 1786. Renovările ulterioare nu au păstrat aceste elemente, din lipsa de resurse financiare care să permită restaurarea lor. Partea de est a fost reconstruită în 1804. Turnul a fost ridicat în 1842. Clopotul a fost realizat în 1866 la atelierul Andrásovszky din Cluj. În 1900 a avut loc un incendiu. La renovarea turnului, acesta a fost placat cu tablă metalică, în loc de șindrila care era varianta utilizată anterior; înainte existau și patru turnulețe laterale pe turn, care nu au mai fost păstrate. Per total biserica și-a pierdut caracterul tipic de Kalotaszeg… odată ce au dispărut elementele precum șindrila, turnulețele, casetele pictate de pe tavan.

Date mai reprezentative despre localitate sunt publicate în: Várady Péter – Borbly Anikó: Erdély magyar templomai – Kalotaszeg (Unikornis kiadó, 1991); Balogh Balázs – Fülemile Ágnes: Társadalom, tájszerkezet, identitás Kalotaszegen, Akadémia kiadó, 2004.

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Muntii Apuseni | Lasă un comentariu

Sztána – Stana

Sztána sau Esztána – Stana este un sat din Kalotaszeg/ Țara Călatei, la 18 km nord-est de Huedin/ Bánffyhunyad; face parte din comuna Almașu/ Nagyalmás/ Váralmás/ Almás; satul Sztána este situat la altitudinea de 461, pe Valea Almaşului, la extremitatea de sud a județului Sălaj/ Szilágy megye, la limita acestuia cu județul Cluj. Atestat documentar din anul 1288, sub numele de terra Zthana; mai apoi poss Eztana (1391), Eztha (1409), Ezthan (1440), Ezthana (1441), Stana (1444), Ezthana (1469), Ztana (1630), Esztana (1699), Sztana (1733), Sztana/ Stana (1854), Stâna (1930), Stana (1966).

Între secolele 13 și 18 cel mai mare proprietar de terenuri din zonă era familia Gyerőfi. Până în secolul 14 satul aparținea de comitatul Bihor (Bihar vármegye), apoi de comitatul Cluj (Kolozs vármegye) până în 1920, și din nou între 1940 și 1944. În 1968 a devenit parte din județul Sălaj, ceea ce întrerupea legăturile administrative multiseculare cu Huedin/ Bánffyhunyad. Populația maghiară este de religie reformată începând cu secolul 16, înainte maghiarii erau romano-catolici. Date despre locuitori de etnie română apar de la începutul secolului 18; parohia greco-catolică există din 1795. În 1850 satul avea 444 locuitori, dintre care 298 erau maghiari reformați și 144 români greco-catolici. În 1900 populația era de 523 de persoane, dintre care de etnie maghiară erau 350 iar românii erau 170; 332 erau reformați, 169 greco-catolici, 11 romano-catolici și 10 mozaici; 35% din populație știa să scrie și să citească, dintre cei de etnie română 85% vorbeau și limba maghiară. În 2002 satul avea 198 locuitori dintre care 136 maghiari și 61 români; 134 erau reformați și 58 ortodocși. În 2011 au mai rămas în total 144.

Între cele două războaie mondiale au fost deschise mai multe cariere de piatră, iar între 1926 și 1994 se exploata alabastru. Închiderea carierelor de piatră și dezintegratea CAP-ului au lăsat opțiuni economice și mai nesustenabile; terenurile nu mai sunt cultivate în mare parte, eventual sunt cultivate cu mare efort, financiar nesustenabil. Oieritul este opțiunea care economic este sustenabilă. Cam din 1960 marea majoritate a tinerilor emigrează către centre urbane, mai ales către Cluj. Școala cu 8 clase cu predare în română a funcționat până în 1972. Școala cu 4 clase cu limba de predare maghiară a supraviețuit până în 1982, apoi a mai funcționat între 1998 și 2002.

Biserica reformată a fost (re-)construită în 1640 – pe baza unui edificiu pre-existent; include elemente medievale. Între anii 1836–1838 au fost lucrări care i-au crescut dimensiunile. Turnul a fost ridicat în anul 1876. Tavanul cu 42 de casete create la început de secol 18 de către Gyalui Asztalos János, se poate vedea azi parțial revopsit și relocat în zona de vest a bisericii. În a doua jumătate a secolului 18 în biserică își avea locul de creație artistul Umling Lőrinc; de la acesta provine decorațiunea scaunului preoțesc din 1767 și coroana amvonului din 1777. La început de secol 19 au fost reamenajări semnificative prin care a fost creat tavanul casetat din partea de est a bisericii, format din 36 de casete în care se încearcă imitarea casetelor vechi din edificiu. Biserica este monument istoric, având codul LMI SJ-II-m-A-05115. Statuia de lângă biserică, bustul lui Kós Károly, este creația sculptorului Gergely Zoltán; a fost dezvelită la 13 octombrie 2013.

O altă biserică, inițial greco-catolică a fost construită în anul 1927, pe baza planurilor lui Kós Károly; azi a ajuns la ortodocși.

Halta de cale ferată este la circa 3 km de sat, pe un deal. În fostele barăci ale muncitorilor de la calea ferată, începând cu anul 1900 s-a constituit o zonă de vile pentru relaxare/ reședințe de vară – locuite vara mai ales de oameni bogați din Cluj. Casa lui Kós Károly, numită Varjúvár/ Cetatea Ciorii, o construcție ridicată în 1910 și extinsă în 1925 este cea mai emblematică dintre edificiile de aici; pe deal, deasupra ei era un loc de creație artistică numit Varjú-tanya (Sălașul Ciorii). Kós Károly (1883 – 1977) a fost un arhitect, scriitor, grafician, editor de carte, organizator/ promotor al culturii, etnograf și totodată politician transilvan de cea mai înaltă calitate; din anul 1911 și-a petrecut verile la această casă, apoi din decembrie 1918 s-a mutat aici (venind din Budapesta) și a locuit în casa respectivă până în 1944.  Între 16 și 20 octombrie 1944 țărani din Nadăș au jefuit sistematic zona, cu ocazia asta fiind distrus locul de creație Varjú-tanya.

Se vede că atmosfera culturală era decentă până în 1944. Scriitorul Móricz Zsigmond a fost oaspetele lui Kós Károly în anul 1914. Szentimrei Jenő – poet, scriitor, publicist, și-a petrecut verile la Stana începând cu anul 1925 în vila lui proiectată de Kós Károly, iar între 1937–1944 a trăit aici.

Farsang/ fărșang marchează finalul iernii; este un obicei păstrat de maghiarii din Transilvania, preluat de la sași prin secolul 16; se fac gogoși multe și sunt nenumărate motive de mare distracție. Denumirea săsească, fasching, provine din vastschang/ fastschank care înseamnă ultima distracție înainte de a intra în postul Paștelui. Este un fel de debarasare de toate relele, frigul și întunericul care au fost în iarnă și un fel de nouă speranță pentru renaștere, primăvară și lumină.

Fărșangul de la Stana este o sărbătoare care s-a ținut mai semnificativ la Stana începând din 1914, la initiațiva lui Kós Károly. În etapa actuală, la festivitatea farsang sosesc mulți oaspeți din Ungaria; de altfel, trenul Budapesta – Tîrgu-Mureș oprește doar cu această ocazie la Halta Stana. Vineri seara, gogoși, pălică, muzică maghiară tradițională, coborârea de la haltă spre sat cu căruțe trase de cai, cazare la pensiuni rurale, seara bal de bun-venit. Ziua următoare, sâmbătă, au loc evenimente culturale, vizionări de filme, vernisaje de expoziții, discuții, simpozioane, excursii la Cetatea Ciorii de pe Dealul Melcilor și la alte zone din vecinătatea satului. Seara, mascota de paie care reprezintă iarna este plimbată prin sat cu alai, călăreți și muzicanți, apoi în centrul satului este aprinsă și arsă – ca simbol al debarasării de lipsurile, frigul și întunericul iernii. După asta are loc Balul Farsang, care tine până dimineața. Duminica la biserica reformată este derulată o slujbă festivă.

Publicații mai semnificative care cuprind date despre localitate sunt: Várady Péter – Borbély Anikó: Erdély magyar templomai – Kalotaszeg. Budapest, 1991; Lángi József – Mihály Ferenc: Erdélyi festett falképek és festett faberendezések, 1–2. Budapest, 2004; Janitsek Jenő: Sztána története és névanyaga. Kolozsvár – Sztána, 2005.

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Muntii Apuseni | Lasă un comentariu

Ketesd – Tetișu

Ketesd/ Tetișu (sau Tetiș) este un sat în comuna Fildu de Jos/ Alsófüld din județul Sălaj/ Szilágy megye, aflat la circa 4 km de Huedin/ Bánffyhunyad. Face parte din Kalotaszeg Alszeg/ Țara Călatei zona Josani. Este situat la 348 m altitudine, pe valea pârâului Bot, afluent al cursului Almás.

Atestarea documentară este din anul 1399, sub denumirea Ketesd; apoi este amintit sub denumirile Kethesd (1437) și Kettesd (1576). Pe la începuturi aparținea de comitatul Bihor (Bihar vármegye), apoi mai multe secole făcea parte din comitatul Cluj (Kolozs vármegye). Din 1968 aparține județului Sălaj/ Szilágy megye.

Este una dintre cele mai mici sate din Țara Călatei, are un singur rând de case, circa 130 de locuințe. Populația maghiară catolică, în vremea reformei bisericii a trecut la reformați. Evoluția demografică recentă arată că în 1850 erau 347 locuitori, toți maghiari, reformați; în 1880: 331 locuitori dintre care 309 maghiari; 1890, cu 380/ 362; 1900 avea 392/ 374; 1910 avea 418/ 396; la 1920 erau 442 locuitori dintre care 420 maghiari; 1930: 505/ 482; 1941: 506/ 501; 1956: 512; 1966: 487 locuitori dintre care 483 maghiari; 1977: 486/ 485; 1992: 398/ 383; în 2002 erau 348 locuitori dintre care 335 maghiari și 13 români – 331 reformați și 12 ortodocși; recensământul din 31 octombrie 2011 arată existența a 337 locuitori, dintre care 298 (sau 335 după alte surse) maghiari. Se constată că în ultimii 170 de ani populația era relativ stabilă, cei mai mulți oameni erau în 1956, scădere mai semnificativă se constată după 1990.

În anul 1910, Ketesd avea hotarul de 1078 hold (hold/  juger/ jugerum/ iugări/ pogoni), din care 481 erau teren arabil, 253 pădure iar 140 pășune. Un hold/ iugăr era de 0,5755 hectare, inițial desemnat ca suprafața pe care doi boi o pot ara pe zi. La început de secol 20 locuitorii de aici au început să producă legume și fructe pentru vânzare; la început vindeau celor mai înstăriți din Huedin precum și populației satelor românești din zonele mai înalte ale Apusenilor. Vitele erau vândute la târgurile mari din Huedin, iar laptele bivolilor la piețele săptămânale tot din Huedin. De altfel, bivolii erau utilizați ca animale de tracțiune/ povară. Din 1940 produsele agricole erau duse cu trenul la Cluj și vândute în piețe. În octombrie 1944 localitatea maghiară Ketesd a fost jefuită de țărani români din Brăișoru/ Malomszeg și cei din Vișagu/ Viság. 

Exista o biserică reformată veche, din lemn, din secolul 15; avea un turn de lemn, cu o înălțime mare, de 37 de metri; avea inscripționat anul 1796. La început de secol 20 biserica de lemn a fost considerată neîncăpătoare și a fost demolată, înlocuită cu biserica actuală. Biserica reformată actuală a fost ridicată între 1937-1941, pe baza planurilor arhitectului Kós Károly; la fel, pe baza planurilor acestuia au fost realizate și mare parte a amenajărilor interioare. În turn are un mic muzeu. Din vechea biserică de lemn au fost păstrate 21 de casete pictate în 1692 de către Asztalos János – cele mai vechi creații ale artistului; casetele respective se văd și azi pe tavanul bisericii noi. Clopotul vechi provine din 1766, coroana amvonului (szószék koronája) din 1798.

Cimitirul de la marginea satului are stâlpi funerari sculptați (kopjafa). Poarta de la curtea bisericii (cinterem) precum și alte porți sculptate din localitate sunt rezultatul muncii artistului popular Kis Lőrinc din localitate.

Satul era cunoscut pentru câțiva povestitori; poveștile populare au fost colectate între 1940-1942 de către Kovács Ágnes care a publicat o lucrare în două volume; introducerea în această lucrare prezintă numeroase date de detaliu despre localitate.

Portul popular este de Țara Călatei/ Kalotaszegi, mai concret de versiunea alszegi (josani), care este relativ mai simplă dar având elemente spectaculoase (gyöngyös párták, hímzett szűrök). Anual se organizează Ketesdi Falunapok/ Zilele satului (în 2017 a fost ediția 10), ocazie de revenire și întâlnire a celor plecați în alte zone. Există un grup folcloric, Bokrétás Néptánccsoport, care își face simțită prezența la variate evenimente.

Surse de infromații mai semnificative: Kovács Ágnes: Kalotaszegi népmesék, I–II, Budapest, 1944; Várady Péter – Borbély Anikó: Erdély magyar templomai – Kalotaszeg, Budapest, 1991; Léstyán Ferenc: Megszentelt kövek: A középkori erdélyi püspökség templomai I–II. 2. bőv. kiadás. Gyulafehérvár: Római Katolikus Érsekség, 2000; Balogh Balázs – Fülemile Ágnes: Társadalom, tájszerkezet, identitás Kalotaszegen, Budapest, 2004.

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Muntii Apuseni | Lasă un comentariu

Sfăraș – Farnas

Un sat din comuna Almașu/ Nagyalmás, județul Sălaj, situat la câțiva kilometri de Huedin/ Bánffyhunyad. Altitudinea este de 354 metri. Așezare de pe vremea dinastiei Árpád, până în secolul 12 aparținea de teritoriul cetății Adorján, apoi domeniu regal, apoi zonă deținuită de structuri religioase catolice de la Váradelőhegyi prépostság, apoi aparținând abației Szent Jób. Până în secolul 12 era parte din comitatul Bihar (vármegye). Conform Codexului Vienez din secolul 13, deja avea biserica proprie/ Mater Ecclesia. Atestată documentar din secolul 12, menționată mai apoi sub denumirile Szferas (1839, 1863), Szferázs (1873), Sfărașu (1930). Inițial populația era de religie romano-catolică, apoi după reforma bisericii au devenit reformați. La recensământul din 1850, populația de 365 includea 203 maghiari, 4 evrei, 2 țigani; în privința religiozității, aceștia erau 156 greco-catolici, 8 romano-catolici, 197 reformați, 4 israeliți. În 1992 trăiau aici 180 persoane dintre care 111 români și 69 maghiari; 110 erau ortodocși, 2 romano-catolici și 67 reformați. Recensământul din 31 octombrie 2011 consemnează existența unei populații de 118 oameni, dintre care 54 maghiari.

Biserica reformată a fost construită prin re-utilizarea pietrelor cetății Almásmonostor, distruse de invazia tătarilor din anul 1241. A fost ridicată în secolul 15, în stil gotic; tocurile ușilor au sculpturi renascentiste. Alte date arată că a fost construită între 1505 și 1510, cu sprijinul proprietarului de terenuri Farnasi Veress János – care are piatra funerară inclusă în zidul bisericii; persoana în cauză este unul dintre liderii revoltelor împotriva Regelui Mátyás al Ungariei/ Matei Corvin. Clădira a fost afectată de evenimentele răscoalei/ luptei de eliberare din 1703-1711 conduse de Rákóczi al II-lea; a fost restaurată în 1750. Nava bisericii precum și zona sacrală octogonală au tavanul tapetat cu casete de lemn create de Gyalui Asztalos János și Umling Lőrinc; sunt prezentate variate motive, de la acvila cu două capete la pelican, Soarele, căderea în păcat șamd. Amvonul (szószék) este din anul 1770, creație a lui Umling Lőrinc. Orga este din 1848. În interior are piese de mobilier pictat, provenind din secolul 18.

Turnul-clopotniță este din lemn, situat separat de clădirea bisericii; este acoperit cu șindrilă. A fost avariat de un fulger din 1860. În turn sunt două clopote, cel mare este din 1745 și are o greutate de 150 kg (după alte date, probabil eronate, este din 1475, de pe vremea lui Matei Corvin). De altfel, este interesant să vezi o biserică reformată cu caractere atât de ancestrale, o clădire de 5 secole cu turn de lemn poziționat separat în imediata ei vecinătate. Restaurarea recentă a bisericii a fost finanțată de Guvernul Ungariei. Edificiul este inclus pe lista monumentelor istorice din România, sub codul LMI: SJ-II-a-B-05112.

Castelul familiei Szent-Iványi, o construcție de la începutul secolului 19, azi este utilizat ca azil de bătrâni, inclusive are o nouă clădire cu care nu trebuie să se confunde vechea construcție. Există și o biserică ortodoxă, oarecum banală, construită între 1929-1935, părăginită de parcă ar avea și ea 500 de ani.

Datele bibliografice provin din: Horváth Zoltán György – Gondos Béla: Kalotaszeg középkori templomai a teljesség igényével (Romanika kiadó, 2006.); Várady Péter – Borbly Anikó: Erdély magyar templomai – Kalotaszeg (Unikornis kiadó, 1991).

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Muntii Apuseni | Lasă un comentariu