Ghiocei pe valea Ronișoara

22 martie 2019. Ghiocelul comun (Galanthus nivalis) nu este atât de comun precum s-ar deduce din numele lui. Cel puțin nu prin Maramureș. Pe valea Ronișoara spre exemplu, există două mici suprafețe unde este prezentă specia. Asta îmi zice un țăran care a umblat pe toți coclaurii. Unul dintre aceste locuri e la câțiva metri de cursul apei, pe un mic versant ce nu e observabil de pe drum, deși treci foarte aproape de ei.

 

Deja de câțiva ani tot mă gândeam să ajung odată să îi fotografiez – când sunt înfloriți. Ori eram plecat din Maramureș, ori aveam alte priorități, ori era vreme ploioasă, ori toate erau perfecte dar totuși… poze nu se făceau. Nu a fost să fie. Azi am decis că vremea e favorabilă pentru a face imaginile și speram ca florile să fie frumoase. Am ieșit cu echipamentele pentru macro, inclusiv flash-uri specializate; plus folii hidroizolante și pături (4 feluri) cumpărate recent, care să facă mai comodă fotografierea… când ești întins pe solul reavăn, umed și rece (și nu pentru 3 minute).

 

O oarecare problemă era că lumina solară directă nu ajungea la 95% dintre plante. Au rămas câteva pe o muchie mai înaltă, iluminate frumos de Soare; cu lumina blitzurilor se putea face în așa fel încât ele să fie OK în imagini. Am stat întins pe lângă ghioceii aceștia cam o oră (cu unele pauze când răspundeam la telefon). A fost plăcut să îi vezi de aproape. Imaginile? Nu zic că e perfecțiunea totală seria asta (oricum nu există așa ceva), dar a fost o încercare. Și sper ca anul viitor să fie mai bine. Iar dacă nu o să fie… tot a fost minunat… ceea ce a fost realitate nu doar vis.

007_4340007_4346007_4349007_4352007_4361007_4370007_4403007_4408007_4423007_4439007_4444007_4444b007_4453007_4458007_4463007_4468007_4473007_4483007_4488007_4498007_4504007_4504b007_4508007_4518007_4533007_4538007_4548007_4553007_4553b007_4558007_4559007_4574007_4578007_4578b007_4578c007_4594007_4599007_4608007_4614007_4618007_4633007_4633b007_4638007_4643007_4648007_4649

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Plante | Lasă un comentariu

Muzeul Istoriei Evreilor din Nagyvárad – Oradea – גרויסווארדיין

Martie 2019. O zi oarecare. Am ieșit câteva ore la fotografiat marea sinagogă recent restaurată și sinagoga mai mică devenita muzeu al istoriei evreilor din Oradea. Au rezultat două serii de imagini, dar există și marea durere a dezastrului numit holocaust. Indiferent că recunoaștem sau nu, holocaustul este cel mai mare dezastru al omului modern și civilizat. Ceva care nu avea cum să se întâmple dacă eram oameni.

DSC_6369DSC_6372DSC_6378DSC_6381

DSC_6221DSC_6224DSC_6227DSC_6230DSC_6233DSC_6236DSC_6239DSC_6242DSC_6245DSC_6248DSC_6251DSC_6254DSC_6266DSC_6266aDSC_6266bDSC_6266cDSC_6270DSC_6275DSC_6281DSC_6284DSC_6288DSC_6297DSC_6302DSC_6308DSC_6310DSC_6317DSC_6318DSC_6322DSC_6325DSC_6331DSC_6335DSC_6338DSC_6341DSC_6344DSC_6347DSC_6348DSC_6351DSC_6355DSC_6362DSC_6365DSC_6368

© dr. Peter Lengyel

 

Publicat în Splendori in Iubita Noastra Transilvania | Lasă un comentariu

Nagykároly – Großkarol – Carei – Castelul Károlyi

Când treci prin Carei/ Nagykároly, vezi printre arborii parcului o clădire interesantă. Castelul. Decenii la rând era un mare desiș acest parc, se vedeau eventual niște elemente marginale ale complexului, un fel de turn părăginit. Toate clădirile erau semi-dărâmate, lăsate de izbeliște în marele jeg al comunismului și postcomunismului. Dar în ultima vreme… rând pe rând se restaurează diferitele clădiri, castelul în sine e deja acum o minunăție. Când este iluminat, seara, noaptea… te simți în ceva țară vest-europeană.

 

Aveam nevoie de 2 ore să văd locurile astea să fac o serie de poze… dar nu a fost așa de ușor cum ar părea. Am trecut pe aici de zeci de ori, dar întotdeauna a fost ceva care să amâne o vizită de fotografiere în castelul acesta. Ori ne grăbeam să ajungem undeva departe, ori veneam prea obosiți și plini de prafurile Pannoniei, ori mașina era plină de echipamente și era prea riscant să rămână la disponibilitatea celor care au nevoie de 3 minute să facă diferența. Ori erau lumini prea banale, ori ploua, ori era ceață… veșnic existau motive pentru amânare. Deja era frustrant să vezi că ceva nu se potrivește. Așa că ocazia de acum când lucrurile erau de așa natură încât în sfârșit totul era acceptabil… a fost un fel de mulțumire sufletească. Și după o primă astfel de vizită, știu exact ce și unde este, cum ar putea să fie făcute imaginile care să completeze seria… și sper ca ele chiar să ajungă să fie realizate. Oricum, la următoarea trecere prin zonă, voi găsi calea să progresez cu fotografierea edificiului – până se va ajunge la o serie care să fie aproximativ impecabilă.

 

Castelul Károlyi din Carei. Ce atmosfera europeană, ce atitudine de secol 21. Se vede că e mai spre vest. În alt context social și cultural. Poți fotografia în liniște, nimeni nu comentează. Diferit față de atmosfera infectă de la Peleș unde ceva psihopat urlă de face spume la gură când scoți un aparat de fotografiat. Sau la câte o mănăstire din nordul Moldovei unde câte o curva bătrâna îmbrăcată în negru începe istericale dacă vrei să faci o poza măcar cu exteriorul clădirii.

 

Îți poți imagina stilul de viață a aristocrației maghiare din Transilvania… văzând cam cum arată artefactele din acest loc. Dacă te plimbi prin castel vezi că sunt niște panouri pe care sunt prezentate diferite alte castele ale familiei Károlyi; nu le-am fotografiat pe toate, dar și așa constați că erau alte și alte edificii aproximativ de acest calibru, unele mai reprezentative, pe teritorii care azi sunt în Ungaria, Slovacia. Era fain să faci parte din familia asta. Probabil că nu era atât de amuzant dacă erai una sau unul dintre nenumăratele slugi care să facă curățenie, să care lemne, sa dea de mâncare la cai.

 

Castelul Károlyi din Carei este un exemplu fericit, cum un edificiu de acest gen poate să scape oarecum viabil din dezastrele secolului 20 și să fie restaurat frumos în secolul 21. Prin Transilvania existau sute de edificii reprezentative, cetăți, castele, biserici fortificate sau nefortificate, abații șamd care au fost groaznic distruse în vremurile mizerabile ale secolului trecut: războaie mondiale, comunism, postcomunism, sărăcie, rea-voință, incultură cât încape. Realitatea tristă este că nici măcar micile case natale ale unor compozitori, scriitori, sculptori, poeți români nu au fost întreținute… așa că nu te miră ce a fost cu celelalte. Edificiile reprezentative au fost vandalizate rând pe rând de către săracii zonei, chiar și pietrele cărate către o altă întrebuințare, aproape toate au ajuns în starea deplorabilă din care nu prea mai este întoarcere.

 

Chiar dacă structural nu a fost afectat, castelul din Carei a devenit totuși un element cenușiu, prăpădit, fără nici un fel de atractivitate; adică era perfect integrat în atmosfera secolului 20, acest dezastru care a terfelit Transilvania… și Europa. Norocul acestui castel a fost poziționarea lui în vecinătatea frontierei România-Ungaria, existența finanțărilor pentru cooperare transfrontalieră și alocarea unei sume oarecare pentru restaurare. Luată ca atare, suma este una nu foarte impresionantă, câteva sute de mii de euro, dar până și asta nu avea cum să existe din fonduri locale… ale unui orășel uitat de lume. Plus standardele la care a fost făcută restaurarea… nu prea ai ce comenta (decât detalii); au mai rămas niște cabluri care atârnă ciudat pe un stâlp de lemn și pe cădire; plus niște elemente de susținere a lanțurilor care înconjoară castelul sunt deja distruse la scurt timp după restaurare, dar per total este pe la 99,99% OK; nu așa cum vezi nenumărate catastrofe ale restaurărilor făcute de imbecili – care distrug mult mai mult decât ajută la readucerea la viață a splendorii. Oamenii din Carei pot să simtă bucuria de a avea o atracție turistică pe care se poate construi ceva viabil și demn de Transilvania.

DSC_5454DSC_5457DSC_5466DSC_5460DSC_5451DSC_5448DSC_5445DSC_5479DSC_5463DSC_5442DSC_5439DSC_5436DSC_5435DSC_5432DSC_5429DSC_5424DSC_5418DSC_5412DSC_5409DSC_5388DSC_5399DSC_5402DSC_5405DSC_5408DSC_5384DSC_5381DSC_5376DSC_5364DSC_5370DSC_5373DSC_5354DSC_5351DSC_5348DSC_5345DSC_5340DSC_5335

DSC_5484DSC_5880DSC_5874DSC_5871DSC_5868DSC_5865DSC_5859DSC_5855DSC_5852DSC_5844DSC_5840DSC_5487DSC_5877DSC_5883DSC_5499DSC_5505DSC_5508DSC_5493DSC_5496DSC_5514DSC_5517DSC_5520DSC_5523DSC_5526DSC_5529

DSC_5535DSC_5538DSC_5544DSC_5547DSC_5550DSC_5556DSC_5559DSC_5562DSC_5565DSC_5568DSC_5573DSC_5574DSC_5579DSC_5583DSC_5588DSC_5592DSC_5595DSC_5598

DSC_5601DSC_5604DSC_5607DSC_5610DSC_5616DSC_5622DSC_5625DSC_5631DSC_5634DSC_5643DSC_5646DSC_5649DSC_5652DSC_5657DSC_5661DSC_5667DSC_5673DSC_5676DSC_5682

DSC_5688DSC_5691DSC_5697DSC_5703DSC_5706DSC_5709DSC_5712DSC_5715DSC_5721DSC_5724DSC_5727DSC_5733DSC_5739DSC_5742DSC_5748DSC_5751DSC_5755DSC_5761

DSC_5768DSC_5771DSC_5774DSC_5777DSC_5780DSC_5783DSC_5786DSC_5789DSC_5801DSC_5802DSC_5813DSC_5810

DSC_5886DSC_5891DSC_5897DSC_5900DSC_5903DSC_5909DSC_5912DSC_5915DSC_5924DSC_5927

DSC_5816DSC_5817DSC_5820DSC_5825DSC_5828DSC_5837DSC_5829DSC_5832

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Splendori in Iubita Noastra Transilvania | 4 comentarii

Sinagoga Mare din Nagyvárad – Oradea – גרויסווארדיין

Știam în urmă cu câțiva ani că era în derulare un proiect de restaurare a Sinagogii Mari din Oradea; am și trecut pe acolo, dar nu era momentul de poze printre muncitori; apoi la alte vizite prin zonă, tot existau alte și alte priorități, cu pești endemici pe muchia extincției la Pețea, melci din ape termale, păsări de la Cefa și atâtea altele asemenea. Nici vorbă de timp și chef pentru sinagogă, deși era nevoie de jumătate de oră… când să faci imaginile. Am văzut recent nișe poze făcute cu telefonul, și am decis că la următoarea vizită prin Oradea voi face în așa fel încât să existe seria de imagini.

DSC_6215DSC_6206DSC_6203DSC_6198DSC_6192DSC_6189DSC_6186DSC_6183DSC_6180DSC_6177DSC_6174DSC_6165DSC_6157DSC_6147DSC_6143DSC_6141DSC_6135DSC_6132DSC_6129DSC_6122DSC_6123DSC_6125DSC_6111DSC_6108DSC_6105DSC_6102DSC_6101DSC_6096DSC_6093DSC_6090DSC_6087DSC_6081DSC_6078DSC_6159DSC_6114DSC_6117DSC_6162

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Splendori in Iubita Noastra Transilvania | Lasă un comentariu

Meschen – Szászmuzsna – Moșna

O localitate în partea de nord a județul Sibiu, în Podișul Hârtibaciului, la circa 10 km sud-est de Mediaș. În timpurile medievale, era aici o zonă viticolă superbă, cu agricultură dezvoltată, cu viață socială complexă, meșteșugărit și învățământ conectat la realitatea Europei occidentale. Prosperitatea medievală a localității se poate deduce și din situația că în 1533 Moșna era în competiție cu Biertan și Mediaș pentru a deveni reședință de scaun; a câștigat Mediaș – te poți gândi că dacă era altfel, acum nimeni nu știa pe unde e locul acela, în schimb cu toții știau de Moșna; desigur, pentru naturalețea peisajului, e mai bine că nu (mai) e pe aici nici un fel de urbanizare. O monumentală biserică medievală evanghelică-luterană fortificată arată că locurile acestea au un trecut semnificativ; prezentul este cam jalnic, iar viitor… nu se știe.

 

Denumiri săsești/ germane: Meschn, Maešn, Meschen, Moschen.

Denumiri maghiare: Szászmuzsna, Muzsna.

Denumire românești: Moșna, Meșindorf, Mojna.

 

Urme de locuire preistorică sunt datate în neolitic, artefacte găsite la locul numit „La Râpă”. În vecinătatea așezării, la „Via lui Rampelt” au fost găsite artefacte aparținând culturii Coțofeni. În zona „Drumul Cetății” a fost găsită o necropolă din epoca fierului, conținând fragmente de vase ceramice, o ceașcă celtică și o sabie. În zona localității au fost descoperite și seceri de bronz și fier. Din incinta fortificației medievale au fost scoase la lumină vase ceramice din epoca fierului și ceramică mai recentă din secolul 6.

 

Prima menționare documentară este din 1283, sub denumirea Musna. Meschen – Szászmuzsna – Moșna era inițial un sat săsesc liber, apoi orășel (în administrația maghiară categoria asta se numește mezőváros, în latină oppidum). Pare destul de incredibil pentru noi (cei de azi), dar între 1396 și 1520,  21 de tineri din localitatea asta au studiat la Viena. II. Ulászló/ Vladislaus II – Rege al Ungariei, Croației și Boemiei, în anul 1495 a permis ca la Meschen – Szászmuzsna săptămânal să se țină târg, iar de ziua Szent György/ Sf. Gheorghe să fie un târg anual. În anul 1532 recensământul a arătat existența a 232 de proprietari/ gazde. În timpul epidemiei de pestă din perioada 1709-1710 mulți locuitori ai Mediașului s-au refugiat la Moșna; aici au fost mutate chiar și birourile administrative. În 1720 populația localității a fost augmentată cu coloniști austrieci – vorbitori de germană, precum și români și țigani. Până la emigrarea sașilor din tipurile comuniste, majoritatea românilor erau la capătul sudic al localității, iar țiganii erau la nordul așezării. În 1750 erau 205 gospodării. La un mare incendiu din 1771 au ars 75 de case săsești și 25 de case ale românilor.

 

 

Biserica evanghelică-luterană fortificată actuală are o istorie lungă; este un edificiu monumental al goticului târziu. Monumentul arhitectural este format din numeroase elemente, un complex edificat de biserica evanghelică fortificată, turn-clopotniță, incintă fortificată cu turnuri, bastioane, capelă, încăperi pentru provizii, turn de poartă, zwinger.

 

Un document din 1283 menționează numele preotului din Moșna, un anume Petrus. Construită în secolul 14 – cu 3 săli, apoi reconstruită între 1480-1498 cu păstrarea zidurilor exterioare și transformare într-o singură sală; reconstruirea a fost făcută sub controlul lui Andreas Steinmetz/ Andreas Lapicida, un pietrar sibian renumit; de altfel, lucrările acestui pietrar sunt marcate cu însemnul ALH (Andreas Lapicida Hermannstadt) – Primăria Veche din Sibiu, catedrala evanghelică Sibiu, Abația Cisterciană Cârța șamd. Altarul poliptic, creație din 1521 a meșterului Vincentius, a fost mutat la biserica evanghelică-luterană de la Cincu. Altarul actual a fost făcut de Csűrös József, în anul 1834.

 

După un mare incendiu din 1640, biserica a fost restaurată în 1658. În 1780, cu prilejul unor reparații, în biserică a fost găsit un tezaur de 380 monede romane de argint, cea mai veche dintre ele fiind de pe vremea împăratului Nero. Actualmente biserica este o sală/ hală mare cu 3 nave/ regiuni, cu bolta prezentând nervuri în rețea, susținute de 8 coloane. La circa 2 metri vest de biserică se află un turn-clopotniță, masiv și înalt; a fost construit în secolul 14 și are 7 nivele plus drum de strajă. Acest turn are 3 clopote, cel mai vechi a fost turnat în 1515. Interesant cât de bine se știe momentul executării diferitelor lucrări de renovare, adăugire, transformare: 1575, 1630, 1658, 1698, 1701, 1718, 1763, 1791, 1824, 1878, 1919, 1998, 2000… Recent, prin 2013-2015, au fost alte masive lucrări de restaurare.

 

Fortificarea bisericii a început în 1520; zidurile au ajuns la 9 metri înălțime; azi este înconjurată de o fortificație țărănească solidă, întărită cu 5 turnuri; la nord este un turn cu 4 nivele; la sud este Turnul Slăninilor, utilizat pentru depozitarea acestui tip de provizii, plus un alt turn mai scund, cu 3 nivele; Turnul-Poartă se află la sud-est – a fost finalizat în 1589; la colțurile de nord-vest și sud-vest există câte un bastion; turnul vestic a fost finalizat în 1592; pe partea sudică există un drum de strajă; fortificația încorporează o capelă gotică probabil de secol 14. Între anii 1616 și 1641, pe partea sudică a fost construit un al doilea zid de apărare, exterior, adică un zwinger.

 

Clădirea parohiei a fost ridicată în 1794; în fața ei e un bust a lui Stephan Ludwig Roth, dezvelit în 1999. Interesant este că Stephan Ludwig Roth, gânditor umanist, istoric, profesor, pastor luteran sas transilvan, cu studii superioare de teologie făcute la Tübingen… după întoarcerea în Transilvania a fost marginalizat; în 1834 fiind înlăturat din învățământ pentru ideile considerate ca fiind prea radicale, a ajuns predicator/ pastor la Mediaș, apoi o vreme (1847-1849) a fost pastor la Moșna. Aici a fost arestat de autoritățile maghiare la 10 aprilie 1849, în acele vremuri revoluționare.

 

Poate data viitoare voi arunca o privire pe casa de la Neugasse nr. 206, o construcție ridicată în 1724.

 

Prima biserică ortodoxă a fost ridicată în 1784. Bisericile românești actuale, cea ortodoxă și cea greco-catolică au fost construite în 1841, două clădiri una lângă alta. Interesant ce scrie protopopul de Mediaș, Ștefan Moldovan: „Înse la an[ul] 1841 – de o dată și uniții și neuniții s-au apucat și și-au redicat biserici noue de pie[a]tră una lângă alta, și mulți din iei cu mintea liniștită și mai senato[a]să le-au zis – că o parte din doue în loc de biserică se edifice una șco[a]lă, și se o provedia cu dascăl harnic, că și într-o biserică pot încape cu toți; înse cei interesați n-au lăsat neci unul se scadia dintru ale sale. Și așia acum stau doue biserici vecine, neci una gata cum se cade, și ambele mai totdeauna – afară de Pasci – goale de oameni, căci aceștia fără neci o învățietură se mulțămesc a înnota în prostie, și se bucură că-și pot mâna animalele până la pășune în zile de duminică și serbăto[a]re.” Petru Magdău, Un manuscris al lui Ștefan Moldovan: Schițe istorice despre starea bisericească a districtului gr[eco]-cat[olic] al Mediașului în anul 1852, în: Anuarul Institutului de Istorie din Cluj, 2008, pag. 534.

 

La 1850 erau 1623 de locuitori, dintre care 1012 erau sași, 454 români, 155 țigani. În a doua jumătate a secolului 19 a fost un masiv val de emigrare, care a atins apogeul în 1887; la acel moment 350 locuitori erau plecați în alte țări, dintre care apoi s-au întors 170. La începutul anilor 1900 un proprietar sas deținea în medie peste 3 ori suprafața deținută de un proprietar român. La 14 ianuarie 1945, 250 de locuitori sași au fost deportați la muncă silnică în Uniunea Sovietică; au revenit în 1951, cu excepția a 8 persoane. Mare parte a sașilor au emigrat în Germania, în două valuri, între 1970-1978 și 1986-1992. Acasă în Moșna au rămas mai ales sașii care trăiau în familii mixte cu țigani. În 1996 a fost ales un primar de naționalitate maghiară. În 2002 erau 2326 de locuitori, dintre care 1667 români, 523 țigani, 71 sași și 64 maghiari. Cei care neoficial sunt considerați țigani (de către comunitate) erau în 1999 la 52%.

 

***

 

Printre nenumăratele castele, cetăți, biserici fortificate sau nefortificate, monumente arhitecturale multiseculare ale Transilvaniei fotografiate de mine, există și două serii de imagini cu biserica fortificată Moșna. Fiecare folder/ mapă are peste 200 de cadre, unul provine din 2013, celălalt din 2015. După o zi de muncă cu variate chestii legate de contracte… întrebarea este cât chef poți avea să te uiți la niște poze de acest gen. Poate ar merita să fie păstrate circa 60 de cadre. Dar pentru a decide care sunt cele bune, obligatoriu trebuie să le văd pe toate. Și nu superficial, ci analizate pe bune. Fiecare imagine de pe blog are această dublă istorie: un moment când ai decis că faci fotografia și altul când decizi că o păstrezi.

 

Dacă ai ocazia să treci prin aceste locuri e bine să rezervi ceva timp pentru a arunca o privire către aspectele interesante. Mă refer acum la monumente de arhitectură; indiferent care este profesia ta, nu poți să trăiești ca un ciudat care e interesant doar de ale lui… fără nici un fel de deschidere către realitatea Lumii. A vedea starea actuală a monumentelor, a percepe trecutul lor, modul în care ele au ajuns să fie ridicate și modelate de-a lungul secolelor… deloc nu e banal. Dacă le vezi la fața locului, și ai și niște poze făcute, poate găsești cândva timp și chef să citești câte ceva despre entitatea respectivă, să te documentezi, să îți conturezi o părere personală despre zona respectivă, aspecte sociale, religioase, culturale, artistice, demografice, economice, politice șamd. Nu înseamnă că ai devenit din start mare istoric, ci doar că ești cu ceva mai cult, mai înțelept poate, că ai păstrat interesul pentru a cunoaște trecutul și prezentul Transilvaniei natale.

 

DSC_0466DSC_0484DSC_0500DSC_0371DSC_0384DSC_0611DSC_0386DSC_0396DSC_0416DSC_0443DSC_0607DSC_0603DSC_0591DSC_0401DSC_0434DSC_0462DSC_0451DSC_0447DSC_0506DSC_0521DSC_0526DSC_0539DSC_0546DSC_0549DSC_0551DSC_0585DSC_0561DSC_0580DSC_0587

DSC_6218DSC_6221DSC_6227DSC_6233DSC_6239DSC_6251DSC_6257DSC_6260DSC_6268DSC_6275DSC_6284DSC_6287DSC_6291DSC_6297DSC_6301DSC_6304DSC_6313DSC_6320DSC_6325DSC_6331DSC_6332DSC_6338DSC_6341DSC_6344DSC_6347DSC_6350DSC_6360DSC_6363DSC_6373DSC_6377DSC_6386DSC_6395DSC_6406DSC_6398

© dr. Peter Lengyel

 

Publicat în Splendori in Iubita Noastra Transilvania | Lasă un comentariu

Amfibienii – la limita dintre uscat și ape

Amfibienii sunt primele vertebrate care au ieșit din ape; cucerirea uscatului a fost un proces evolutiv foarte complex, necesitând adaptări morfologice și fiziologice radicale; amfibienii sunt și acum în mare parte legați de mediile umede, având nevoie de habitate acvatice mai ales pentru reproducere. Din acest punct de vedere, amfibiile au rămas la limita dintre uscat și ape. Se cunosc aproximativ 6.000 de specii actuale de amfibieni (adică fără speciile fosile). Clasa Amphibia cuprinde 3 ordine: Caudata (tritoni și salamandre), Anura (broaște) și Gymnophiona (cecilieni). Viața amfibienilor este obiectul de studiu pentru un număr destul de mare de cercetători din lumea civilizată, oameni care își găsesc scopul existenței profesionale în înțelegerea realităților biologice ale acestor vietăți. Publicul larg este izolat cvasi-total de acest tip de cunoaștere, inclusiv în lumea bună; ce să zici de alte zone.

 

Pe plan evolutiv, amfibiile sunt legătura dintre vertebratele acvatice și cele terestre. Adică, amfibienii provin din pești și au dat naștere la reptile (iar apoi reptilele au evoluat în păsări pe de o parte și în mamifere pe de altă parte). A existat o perioadă când cele mai evoluate organisme vertebrate erau amfibiile, specii de mari dimensiuni care locuiau prin mlaștini. Nu exista nici măcar un herpetolog care să îi studieze pe atunci.

 

Îți poți imagina ce “efort evolutiv” a însemnat procesul de trecere de la viața acvatică la cea terestră: niște pești eminamente acvatici să se transforme în amfibii terestre. Pe planul respirației, să poți extrage oxigen din aer, să te poți proteja de uscăciune, să te poți deplasa pe uscat. Interesant este că procesul acesta nu doar că s-a derulat cândva în trecut, dar avem și specii actuale de pești care au pornit pe drumul acesta, în felul lor unic și irepetabil. De la 1. peștii dipnoi care prin plămâni primitivi pot respira aerul atunci când lacurile seacă total timp de luni de zile, la 2. peștii care ies pe uscat să vâneze printre mangrove. Adică, ieșirea peștilor pe uscat nu este un fenomen atât de incredibil și de irepetabil pe cât ar părea la o primă vedere naivă.

 

Amfibienii actuali sunt un grup monofiletic, o cladă, adică au o proveniență comună – ceea ce se deduce din similaritatea esențelor anatomo-morfologice și fiziologice-moleculare. Când te referi la detalii anatomo-morfologice desigur nu e vorba de aspecte morfologice externe (că nu prea seamănă broaștele cu tritonii.. să nu mai zic de cecilieni), ci de aspecte precum tipologia condililor occipitali (ai craniului), detalii morfo-structurale ale dinților, existența în palatul cavității bucale a mușchilor care ridică ochiul din orbită, structura retinei, detalii ale structurilor auditive șamd. Faptul că formele actuale sunt descendente ale unei singure linii filetice nu exclude ca anumite linii filetice fosile să provină din altă filiație… adică “peștii” să fi ieșit pe uscat în mai multe „variante”, la momente și locuri diferite. Ceea ce e evident este că măcar odată vietățile astea au ieșit cu succes în mediul terestru.

 

Caudatele (tritonii și salamandrele) actuale sunt reprezentate de peste 550 de specii: amfibieni cu corpul alungit, 4 membre aproximativ egale (adică fără diferențele mari ca la broaște) și au o coadă lungă. Există și specii de caudate cu membre atrofiate… reduse foarte mult, iar unele prezintă doar cele 2 membre anterioare. Majoritatea speciilor sunt terestre în stadiul adult, animalele se întorc la ape pentru reproducere; există și forme terestre apte să depună ouă pe sol umed. Formele cavernicole, cu viața derulată la modul permanent în ape subterane/ peșteri, sunt în general neotenice, adulții păstrând caractere larvare/ juvenile precum branhiile, dar evident fiind apți de reproducere. Există și forme arboricole tropicale americane – care au coada prehensilă (ca la cameleoni – care sunt reptile). Se vede și aici marea diversitate a formelor cu adaptări de o varietate uluitoare.

 

La marea majoritate a caudatelor fertilizarea este internă; masculii depun pe substrat spermatoforul care este preluat de femelă cu cloaca ei, apoi ajunge în spermatecă. Multe specii depun ouă care se dezvoltă în apă, ieșind mormolocii; altele au femele care rețin ouăle o lungă perioadă, iar la depunere au larve bine dezvoltate (ovovivipare) sau chiar nasc pui vii (vivipare). Larvele sunt carnivore/ prădătoare… consumând mici nevertebrate acvatice. La metamorfozare, larvelor li se resorb branhiile externe, dar morfologia generală rămâne grosso-modo asemănătoare (adică transformările nu sunt atât de radicale ca la broaște). Există și forme neotenice (obligatorii sau facultative), unde exemplarele care ating dimensiunea adulților ajung la capacitate de reproducere – fără a pierde branhiile și fără a trece la viață terestră.

 

La genul Notophthalmus, niște tritoni nord-americani, pe lângă stadiul de mormoloc există un stadiu terestru imatur care se dezvoltă câțiva ani, iar apoi se petrece o altă metamorfozare care îi transformă în exemplare adulte, totalmente acvatice. Adică, mormolocii sunt acvatici, imaturii trăiesc în mediul terestru, iar adulții se întorc definitiv în apă. Viața amfibiilor poate să fie complicată.

 

Reducerea și dispariția plămânilor s-a derulat independent la mai multe finii filetice/ familii de caudate… care au în general specii adaptate la mediul terestru din imediata vecinătate a pâraielor de munte.

 

Speciile cu secreții tegumentare hiper-toxice (cu rol de protecție) au colorit strident – spre exemplu negru cu galben – un fel de avertizare pentru prădători – așa cum se vede la salamandra de pe la noi.

 

Cecilienii sunt circa 170 de specii tropicale – amfibieni cilindrici-vermiformi, care duc o viață destul de retrasă; există atât forme acvatice cât și forme terestre; au vederea atrofiată. Unele depun ouă și au larve acvatice; există specii care depun ouă pe sol în grămăjoare care sunt protejate de exemplarul adult; altele sunt vivipare – nasc pui vii. Detaliile care se știu despre aceste forme de viață – cecilienii – sunt incomparabil mai puține față de cunoașterea detaliată despre broaște (anure), salamandre și tritoni (caudate). Cauza acestor diferențe de percepție nu e doar diversitatea mai mare de specii (anure și caudate) sau vizibilitatea lor dar și faptul că acestea populează inclusiv zone geografice cu civilizație mai avansată – arii unde există capacitate pentru cercetare & știință.

 

::::::::::::

 

Îmi propun ca în postarea asta să mai adaug din când în când niște idei legate de viața amfibienilor, astfel ca în timp să devină un fel de prezentare destul de interesantă.

 

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Amfibieni | 1 comentariu

Cărbunari – Maramureș

Este situat la 14 km sud-est de Baia Mare. Panoul de la intrarea în sat are inscripționat denumirea Cărbunar. Din câte pare, oficial se numește Cărbunari. Mici diferențe, care oricum nu contează în contextul difuz și confuz al locurilor astea. Atestat documentar din 1424 sub denumirea de Karbonal. Denumirea provine de la îndeletnicirea unei părți a populației cu producerea de cărbuni de lemn (mangal). Dacă arunci o privire asupra unora dintre clădirile mai vechi poate ai șansa să faci câteva cadre interesante. Sau o plimbare printre butuci de viță de vie (rar în Maramureș), livezi bătrâne și pășuni. Îmi pot imagina să dezvolt o serie de imagini mai reprezentative cu locurile frumoase din satul acesta.

 

Cât de puțin cunoaștem noi zonele în care trăim (să nu mai zic de altele)? Eu spre exemplu am (avem) obiceiul să ies la fotografiat prin Maramureșul Istoric, iar ceea ce era „după deal” nu prezenta nici un fel de importanță. Cu toate că și acele zone aparțin administrativ de Maramureș, au și ele un milion de aspecte care ar merita văzute măcar odată… dar cine are timp de ele? Și energie? Acum că deja am o oarecare suprasaturație cu Maramureșul Istoric, simt nevoia să extind aria de acoperire către acele locuri care îmi sunt noi, pe unde treceam eventual în goana mașinii, dar unde nu opream aproape niciodată. Această nouă deschidere o să permită alocarea de timp pentru a intra pe văi retrase, străduțe neumblate, ajungând în peisaje care sunt convins că vor merita efortul investit. Descoperirea Maramureșului – prin fotografiere, la modul individual, unic, așa cum nu a fost făcut de nimeni.

 

Când ies la fotografiere prin sate de acest gen, locuri pe unde înainte rar am trecut (sau niciodată)… am impresia că descopăr lucruri interesante pentru mine. Totodată, e un fel de salvare în imagine a unor detalii arhitecturale care vor dispare în viitorul mai mult sau mai puțin imediat. Construcțiile interesante din punct de vedere estetic/ arhitectural/ fotografic/ etnografic sunt cele vechi, care ajung rând pe rând în paragină, apoi sunt lăsate să se dărâme. Proporția celor anoste, banale, lipsite de orice stil… este evident în creștere. De la an la an peisajul rural maramureșean devine din ce în ce mai fad, mai lipsit de autenticitate. Din acest punct de vedere, acum este încă momentul să vezi ultimele rămășițe ale realităților trecutului. Să îl vezi pe ultimul mohican.

 

DSC_3682DSC_3668DSC_3662DSC_3656DSC_3655DSC_3649DSC_3697DSC_3685DSC_3691DSC_3694DSC_3703DSC_3712DSC_3727DSC_3733DSC_3736DSC_3718DSC_3724

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Maramures | 1 comentariu