Zboruri peste Parcul Național Semenic – Cheile Carașului

Ideea este să prezinți un parc național, la modul cât mai realist… poate puțin spre pozitiv și optimist și spectaculos, dar totuși fără să eviți totalmente problemele, și fără să faci o înșirare a tuturor mizeriilor mici și mari. Ai nevoie de o serie de imagini care să surprindă aspectele relevante, spre exemplu marile păduri, zonele de chei, platouri, vârfuri, mlaștini, stâncării șamd… tot felul de patternuri. Dacă este să ai o sinceritate până la capăt, ar trebui să incluzi și ceva imagini cu tăieri de pădure, pe lângă fotografii cu întinse păduri care de sus par nesfârșite. Cum se poate face oare să prezinți atât valorile existente, cât agresiunile deja derulate asupra naturalului, cât să atragi atenția asupra unor eco-dezastre care sunt pe cale de a se contura? Cum poți să faci în așa fel încât ceea ce a rezultat să poată să fie asumat de tine până la capăt, fără să îți fie rușine în fața ta? Până la urmă, criticul cel mai dur al propriei abordări… ești chiar tu însuți; și de fapt, probabil că singurul critic care contează; sau aproape singurul.

DCIM100MEDIADJI_0067.JPG

Se poate începe cu ceva reprezentativ, Cheile Carașului. Impresionant prin extindere și sălbăticia zonei.

DCIM100MEDIADJI_0069.JPGDCIM100MEDIADJI_0070.JPGDCIM100MEDIADJI_0072.JPGDCIM100MEDIADJI_0073.JPGDCIM100MEDIADJI_0074.JPGDCIM100MEDIADJI_0079.JPGDCIM100MEDIADJI_0080.JPGDCIM100MEDIADJI_0081.JPGDCIM100MEDIADJI_0084.JPGDCIM100MEDIADJI_0088.JPGDCIM100MEDIADJI_0100.JPGDCIM100MEDIADJI_0102.JPGDCIM100MEDIADJI_0107.JPGDCIM100MEDIADJI_0113.JPGDCIM100MEDIADJI_0114.JPGDCIM100MEDIADJI_0116.JPGDCIM100MEDIADJI_0118.JPGDCIM100MEDIADJI_0119.JPGDCIM100MEDIADJI_0120.JPGDCIM100MEDIADJI_0123.JPGDCIM100MEDIADJI_0124.JPGDCIM100MEDIADJI_0127.JPGDCIM100MEDIADJI_0129.JPGDCIM100MEDIADJI_0131.JPGDCIM100MEDIADJI_0132.JPGDCIM100MEDIADJI_0133.JPGDCIM100MEDIADJI_0136.JPGDCIM100MEDIADJI_0138.JPGDCIM100MEDIADJI_0140.JPGDCIM100MEDIADJI_0141.JPGDCIM100MEDIADJI_0143.JPGDCIM100MEDIADJI_0144.JPGDCIM100MEDIADJI_0145.JPGDCIM100MEDIADJI_0146.JPGDCIM100MEDIADJI_0148.JPG

Să ai ocazia să vezi de sus Cheile Gârliștei (în zona Moghila)… în luminile de asfințit… bestial. Nu doar zonele calcaroase ale cheilor, pădurile, ci și câmpurile de lapiezuri, doline, zonele înierbate ale culmilor, absolut mirific. Și, îți dai seama că aceste chei nu am nici un fel de renume, puțini sunt cei care au auzit de ele, măcar să știe de existența lor. Sălbatice și neumblate, păstrează o biodiversitate pe care putem doar să o bănuim; sau nici măcar.

DCIM100MEDIADJI_0153.JPGDCIM100MEDIADJI_0154.JPGDCIM100MEDIADJI_0155.JPGDCIM100MEDIADJI_0157.JPGDCIM100MEDIADJI_0159.JPGDCIM100MEDIADJI_0160.JPGDCIM100MEDIADJI_0166.JPGDCIM100MEDIADJI_0168.JPGDCIM100MEDIADJI_0170.JPGDCIM100MEDIADJI_0173.JPGDCIM100MEDIADJI_0177.JPGDCIM100MEDIADJI_0179.JPGDCIM100MEDIADJI_0181.JPGDCIM100MEDIADJI_0182.JPGDCIM100MEDIADJI_0184.JPGDCIM100MEDIADJI_0185.JPGDCIM100MEDIADJI_0187.JPGDCIM100MEDIADJI_0150.JPG

În partea amonte a Cheile Gârliștei, sectorul situat imediat aval de orașul Anina, îți poți imagina cam ce este pe vale. Cu cât cobori mai mult de-a lungul apei, cu atât situația devine mai rezonabilă, și peisajul mai sălbatic; o vreme se poate înainta cu mașina de teren pe un drum care devine din ce în ce mai vag; deasupra se vede calea ferată Anina – Oravița, cu tuneluri și viaducte, un traseu extrem de fotogenic. Poate ar merita cândva atenția.

DCIM100MEDIADJI_0016.JPGDCIM100MEDIADJI_0017.JPGDCIM100MEDIADJI_0021.JPGDCIM100MEDIADJI_0025.JPGDCIM100MEDIADJI_0030.JPGDCIM100MEDIADJI_0035.JPGDCIM100MEDIADJI_0044.JPGDCIM100MEDIADJI_0049.JPGDCIM100MEDIADJI_0050.JPGDCIM100MEDIADJI_0062.JPGDCIM100MEDIADJI_0063.JPG

Dacă ai ocazia să vezi de sus platoul Munților Semenic, în uriașele pășuni montane vei remarca niște înmlăștiniri oligotrofe destul de spectaculoase, niște arii cu lobi sau înseriate, legate de scurgeri ale apelor. Totodată, destul de fumoase sunt patternurile de dispunere a subarbuștilor pe suprafața dominată de ierburi, sau zonele ecotonale de la marginea pădurii. Privind zona de sus, îți poți da seama de anumite aspecte biologice/ ecologice, patternuri pe care altfel nu le poți percepe… deoarece pentru a crea o replică mentală a realităților din teren ai avea nevoie de prea multe date punctiforme, imposibil de colectat și de analizat.

DCIM100MEDIADJI_0131.JPGDCIM100MEDIADJI_0134.JPGDCIM100MEDIADJI_0136.JPGDCIM100MEDIADJI_0139.JPGDCIM100MEDIADJI_0143.JPGDCIM100MEDIADJI_0145.JPGDCIM100MEDIADJI_0147.JPGDCIM100MEDIADJI_0149.JPGDCIM100MEDIADJI_0151.JPGDCIM100MEDIADJI_0152.JPGDCIM100MEDIADJI_0155.JPGDCIM100MEDIADJI_0158.JPGDCIM100MEDIADJI_0159.JPGDCIM100MEDIADJI_0161.JPGDCIM100MEDIADJI_0162.JPGDCIM100MEDIADJI_0163.JPGDCIM100MEDIADJI_0164.JPGDCIM100MEDIADJI_0165.JPGDCIM100MEDIADJI_0169.JPGDCIM100MEDIADJI_0171.JPGDCIM100MEDIADJI_0172.JPGDCIM100MEDIADJI_0174.JPGDCIM100MEDIADJI_0177.JPG

Parcul Național Semenic – Cheile Carașului. Dacă omul încearcă să înțeleagă realitățile naturalistice ale unui loc, patternurile majore sunt foarte interesante. Să constați că ai un anumit tip de relief al cheilor (în esența lui similar în Cheile Carașului și în Cheile Gârliștei), unde cursul apei este sinuos, ai o anumită dispunere a pădurii pe versanți, apar stâncăriile calcaroase bine vizibile, iar deasupra văii sălbatice ai întinse arii cu relief mai domol, de unde pădurile au fost eradicate – dând loc pășunilor; destul de evident, cheile prin relieful lor accidentat, prin locurile greu accesibile, au păstrat mai multă naturalețe și reprezintă un fel de rezervoare de biodiversitate. E plăcut să percepi nu doar elementele concrete, cheile, dar să simți și fenomenele care au dus la formarea acestor realități, de la aspecte structurale ale rocilor – calcare biogene, modelarea lor prin eroziune-coroziune, formarea exocarstului și endocarstului, dispunerea vegetației și sensibilitatea la impactul antropic. Pe platoul Semenicului vezi locurile cu înmlăștiniri; unele mai individualizate, altele în serii; cazuri particulare, diferite prin detalii, dar similare în esența lor; constați că în locurile care le erau favorabile ele au ajuns să se dezvolte, sunt manifestări ale aceluiași principiu. Și în acest caz e plăcut să detectezi nu doar o mlaștină sau alta, ci ideea că ele au avut condițiile de relief și cele climatice încât să apară, să se dezvolte și să persiste până azi… cu tot ce înseamnă biodiversitatea lor atât de specială.

Dacă te uiți la aceste realități naturale… e bine să vezi și scara timpului: înmlăștinirile sunt foarte recente, postglaciare, doar de circa 10 mii de ani; relieful cheilor a avut nevoie de multe milioane de ani să se dezvolte la amploarea de azi… unde valea este adâncită și la 250 de metri față de nivelul de deasupra a rocilor…  să nu zic de faptul că stivele de sedimente calcaroase în care ele au fost modelate sunt rezultatul vieții marine a scoicilor melcilor, coralilor șamd din urmă cu circa 100 de milioane de ani. Când vezi cam care este amploarea și esența acestor fenomene, îți dai seama că omul este o mică și recentă glumă în toată schema asta.

Dacă iei ca exemplu Cheile Carașului, din punct de vedere geomorfologic cam la fel o să arate și peste 100 și peste 1.000 și peste 10.000 de ani. În privința filmării sau fotografierii peisajului de amploare, partea bună este că dacă odată îți faci o impresie despre un anume loc, el o să rămână identic – pentru noi; poate să fie diferită iluminarea, culorile, starea vegetației, dar în esență locul nu o să se modifice nici peste 10 ani, nici peste 100; aproape sigur. Așa că ai ocazia să te întorci și să faci imagini și mai tari, proiectate cumva ideatic, știind de unde să fotografiezi sau filmezi, în ce direcție, sub ce unghi, cu ce încadrare, cu ce lumină șamd. La nivel de câțiva ani poate se mai taie ceva pădure… dar dacă trece timp destul… măcar la nivel de peisaj nu o să se perceapă difereța. Mai dramatic e când apare câte o carieră de piatră care lasă urme ce se văd mult timp, dar astea cam cât de multe pot să fie? Iar la nivel de timp geologic, până și carierele uriașe devin din ce în ce mai nesesizabile, fiind supuse variatelor procese geologice care remodelează munții, văile, câmpiile, mările, continentele, Planeta. Exact ca și până acum.

În zona Certej un pârâu își duce apele spre intrarea în Peștera Buhui; e frumos să stai puțin prin pădurea de amestec din această zonă, să vezi vegetația de la marginea apei, să asculți cum o ciocănitoare bate darabana în creanga uscată a căruiva arbore. E liniștitor susurul pârâiașului și interesant să vezi cum apele dispar în subteran.

DCIM100MEDIADJI_0005.JPGDCIM100MEDIADJI_0006.JPGDCIM100MEDIADJI_0008.JPGDCIM100MEDIADJI_0009.JPGDCIM100MEDIADJI_0010.JPGDCIM100MEDIADJI_0099.JPG

Dacă te uiți la situația pădurilor din Parcul Național Semenic – Cheile Carașului… poți constata anumite aspecte relevante din punctul de vedere al naturalistului. În primul rând, ai nevoie de o viziune de amploare asupra peisajului, adică nu doar o vizită pe o anumită vale, sau pe câteva, în locurile accesibile pe drumuri. Dacă poți cuprinde vizual o mare parte a peisajului, și poți să te apropii de acele locuri care au anumite caracteristici mai speciale… îți poți forma o impresie realistă. Vei ajunge la câteva constatări esențiale.

DCIM100MEDIADJI_0034.JPGDCIM100MEDIADJI_0036.JPGDCIM100MEDIADJI_0037.JPGDCIM100MEDIADJI_0038.JPGDCIM100MEDIADJI_0039.JPGDCIM100MEDIADJI_0041.JPGDCIM100MEDIADJI_0042.JPGDCIM100MEDIADJI_0044.JPGDCIM100MEDIADJI_0045.JPGDCIM100MEDIADJI_0047.JPGDCIM100MEDIADJI_0027.JPGDCIM100MEDIADJI_0028.JPGDCIM100MEDIADJI_0030.JPGDCIM100MEDIADJI_0033.JPG

  1. Există încă o foarte bună acoperire cu ecosisteme silvatice, imense întinderi de păduri de foioase (care în mod natural erau păduri de foioase și păstrează încă în bună parte acest caracter); există zone enorme cu păduri compacte inaccesibile, unde natura se simte la ea acasă; o problemă este că deși de sus pare totul frumos, nu înseamnă că aceste întinderi de pădure sunt atât de valoroase naturalistic pe cât te aștepți ca ele să fie în interiorul unui parc național; o mare proporție a acestor păduri sunt relativ tinere, regenerări rezultate în urma unor mari tăieri realizate în urmă cu câteva decenii; adică, păduri de acelea virgine, seculare, neatinse de drujbe, păduri în care ecostistemul să fie realmente în starea lui naturală, reprezintă doar o mică fracțiune.

DCIM100MEDIADJI_0002.JPGDCIM100MEDIADJI_0003.JPGDCIM100MEDIADJI_0006.JPGDCIM100MEDIADJI_0007.JPGDCIM100MEDIADJI_0008.JPGDCIM100MEDIADJI_0010.JPGDCIM100MEDIADJI_0011.JPGDCIM100MEDIADJI_0013.JPGDCIM100MEDIADJI_0015.JPGDCIM100MEDIADJI_0019.JPGDCIM100MEDIADJI_0025.JPGDCIM100MEDIADJI_0012.JPG

  1. În destul de multe locuri, pe variatele văi ale zonei, în interiorul pădurilor de foioase se văd plantații de molizi; aceste conifere care nu aveau ce căuta aici, au fost plantate cu ocazia implementării politicii de înrășinare, care în urmă cu jumătate de secol dorea să crească acoperirea cu molizi care cresc repede. Vulnerabile la vânt care poate produce mari doborâturi în plantațiile de molid, apoi sensibilizate la atacuri de ipide, evident că ele nu aveau ce căuta în locurile care nu le sunt ecologic-biologic favorabile. Simpla lor prezență reprezintă o artificializare a peisajului, o agresiune asupra naturaleții zonei. Întrebarea este: ar trebui ele tăiate brutal și revenit la compoziția mai naturală a pădurii, sau intervențiile brutale cu accesibilizarea și tăierea lor ar produce un dezastru ecologic și peisagistic evident, și ar da ocazia de tăieri de toate felurile sub acest pretext? Este mai acceptabilă înlocuirea lor graduală, lentă, o revenire mai naturală spre ceva natural?

DCIM100MEDIADJI_0112.JPGDCIM100MEDIADJI_0113.JPGDCIM100MEDIADJI_0114.JPGDCIM100MEDIADJI_0121.JPGDCIM100MEDIADJI_0118.JPGDCIM100MEDIADJI_0119.JPG

  1. Deși este teritoriu declarat parc național, vezi că au fost efectuate mari tăieri de pădure inclusiv în anii recenți, adică în ultimii câțiva ani; locuri brăzdate de drumuri de TAF, dezgolite de pădure poate și pe sute de hectare așa cum se pot observa pe valea Topliței, ori în zona Comarnic, ori pe lângă drumul care urcă spre platoul Semenic ori pe valea Bârzavița. Și cine știe câte altele. Iar la vizita viitoare, poți avea noi și noi surprize, cu noi versanți dezgoliți de pădurile cele mai reprezentative, cele bătrâne, cele seculare, cele pentru care ar avea sens să existe cea mai mare protecție. Pentru a exista motive de tăiere, sunt inventate tot felul de “cauze” care ar necesita intervențiile. Spre exemplu, pe valea Bârzavița se dorește tăierea plantațiilor de molizi, în ideea că ele sunt “afectate de ipide și se uscă”… ceea ce în mod real nu se poate constata în teren. Probabil că cei care se simt mai apropiați de protecția naturii… simt imediat că dorința reală este de a se stoarce masă lemnoasă pe orice pretext, inclusiv din interiorul parcurilor naționale.
  1. Marile întinderi înierbate de pe platoul Semenic sunt probabil pășuni secundare, rezultate din intervenție antropică; în mod natural tot acest peisaj trebuia să fie acoperit de pădure, cu excepția câtorva zone mai stâncoase și a unor înmlăștiniri.

DCIM100MEDIADJI_0050.JPGDCIM100MEDIADJI_0053.JPGDCIM100MEDIADJI_0054.JPGDCIM100MEDIADJI_0056.JPGDCIM100MEDIADJI_0057.JPGDCIM100MEDIADJI_0060.JPGDCIM100MEDIADJI_0061.JPGDCIM100MEDIADJI_0065.JPGDCIM100MEDIADJI_0069.JPGDCIM100MEDIADJI_0072.JPGDCIM100MEDIADJI_0078.JPGDCIM100MEDIADJI_0080.JPGDCIM100MEDIADJI_0082.JPGDCIM100MEDIADJI_0083.JPGDCIM100MEDIADJI_0087.JPGDCIM100MEDIADJI_0089.JPGDCIM100MEDIADJI_0090.JPGDCIM100MEDIADJI_0092.JPGDCIM100MEDIADJI_0094.JPGDCIM100MEDIADJI_0100.JPGDCIM100MEDIADJI_0109.JPG

O concluzie asupra situației pădurilor din acest parc național este că suprafața lor este mare – aproape cât cea naturală – ele arată destul de compact, nu prea sunt “căsăpite”; dar pădurile seculare, virgine, bătrâne reprezintă doar o mică fracțiune din acoperire – deja în mare parte au căzut pradă tăierilor, iar cele rămase în continuare sunt expuse riscului; există zone cu exploatări semnificative recente; multe peisaje au fost pervertite prin înrășinare silviculturală cu molid; există tentația unor noi și noi intervenții, atacuri silvice – cu orice motiv. Realitatea cu bune și cu rele.

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Carpatii Meridionali | 1 comentariu

Zboruri peste Parcul Natural Porțile de Fier

O zonă unde Carpații ajung în contact cu Dunărea… evident că trebuie să arate bestial. Aceste elemente majore ale peisajului își păstrează încă grandiozitatea, deși zona are numeroase intervenții antropice, de la baraje la viaducte, de la tuneluri la intervenții silviculturale. Lăsând la o parte impactul uman bine sesizabil, rămâne totuși posibilitatea să admiri grandoarea naturalului… prezent la un nivel care îți taie respirația.

DCIM100MEDIADJI_0145.JPGDCIM100MEDIADJI_0146.JPGDCIM100MEDIADJI_0152.JPGDCIM100MEDIADJI_0153.JPGDCIM100MEDIADJI_0115.JPGDCIM100MEDIADJI_0117.JPGDCIM100MEDIADJI_0119.JPGDCIM100MEDIADJI_0120.JPGDCIM100MEDIADJI_0121.JPGDCIM100MEDIADJI_0122.JPGDCIM100MEDIADJI_0123.JPGDCIM100MEDIADJI_0124.JPGDCIM100MEDIADJI_0125.JPGDCIM100MEDIADJI_0126.JPGDCIM100MEDIADJI_0127.JPGDCIM100MEDIADJI_0128.JPGDCIM100MEDIADJI_0129.JPGDCIM100MEDIADJI_0132.JPGDCIM100MEDIADJI_0134.JPGDCIM100MEDIADJI_0136.JPGDCIM100MEDIADJI_0139.JPGDCIM100MEDIADJI_0141.JPGDCIM100MEDIADJI_0142.JPGDCIM100MEDIADJI_0114.JPG

DCIM100MEDIADJI_0077.JPGDCIM100MEDIADJI_0080.JPGDCIM100MEDIADJI_0086.JPGDCIM100MEDIADJI_0088.JPGDCIM100MEDIADJI_0091.JPGDCIM100MEDIADJI_0094.JPGDCIM100MEDIADJI_0095.JPGDCIM100MEDIADJI_0096.JPGDCIM100MEDIADJI_0097.JPGDCIM100MEDIADJI_0099.JPGDCIM100MEDIADJI_0102.JPGDCIM100MEDIADJI_0106.JPG

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Carpatii Meridionali | 1 comentariu

Vișeu de Sus – Oberwischau – Felsővisó – Ojberwischo

Dacă ești născut prin Maramureș, te poți întreba ce motive ai putea avea să vizitezi Vișeul de Sus? Probabil că dintre cei pe care îi cunosc, nu mulți ar face efortul să vadă locurile astea. Și eu am fost prin zonă mai ales în trecere, sau utilizând câte o pensiune (Pensiunea Nagy) ca bază de cazare în cercetările din tipul proiectului cu biodiversitatea acvatică… Anul acesta situația a făcut să ajung la Pensiunea Landhaus, o surpriză foarte plăcută. Nu degeaba are 9.6 pe booking. După o seară pe terasă sau pe balcon, sau după un mic-dejun a la Maramureș, parcă altfel ai dorința de a ieși pe văi și pe dealuri, să explorezi locurile mai neumblate.

DSC_6372DSC_6357DSC_6408DSC_6380DSC_6394DSC_6417DSC_6419DSC_6427DSC_6473DSC_6493DSC_6497DSC_6532DSC_6532xDSC_6547DSC_6565DSC_6577DSC_6582DSC_6617

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Maramures | Lasă un comentariu

Alburnus Maior – Verespatak – Goldbach – Roșia Montană by night

Dacă te plimbi în 2 nopți de aprilie pe străzile din Roșia Montană, ai ocazia să vezi câte ceva, și mai ales să simți o anumită realitate. Aici nu e un sat de acela prăpădit, care veșnic a fost sărac. Multe dintre clădiri sunt impresionante prin dimensiune, arhitectură, decorații… o amintire a zilelor bune când mineritul aurului aducea venituri din care localitatea avea privilegiul prosperității. Dar, în contrast cu acest trecut, vezi zidurile groase prăbușite rând pe rând, nenumărate locuințe golite de oameni. Cum e să parcurgi noaptea o stradă de pe care au plecat cu toții? Unde iarba crește verde pe drum, ca un fel de gazon. Pomii fructiferi înfloresc minunat, doar că nici un copil nu o să urce pe crengi, să culeagă fructele.

 

E fain să te plimbi noaptea prin Roșia Montană. Îmi place că există doar un singur câine vagabond, și nu haite întregi… măcar atât a mai rămas din civilizație. E liniște multă, au plecat atât de mulți oameni; nu știu proporția exact, dar parcă 80% au preferat să lase totul în urmă. Vezi biserici și clădiri masive proptite cu bârne, să nu se prăbușească; să fie amânat cumva momentul. Există un fel de rămășiță de comunitate divizată, plină de tensiuni, cu tabere care ai impresia că se urăsc reciproc – oricum, chiar și oameni din aceeași familie au încetat să se mai salute. Includerea Roșiei Montane pe lista patrimoniului UNESCO poate oare să dea o nouă direcție… te poți întreba. Sau există un point of no return… atins deja? Habar nu am.

 

În centrul localității, dacă oprești noaptea în fața unei mari case degradate, deloc nu pare impresionant. Dar dacă ai ajuns să îl cunoști pe bătrânul care acum are 87 de ani, vietatea care în urmă cu 8 decenii a copilărit pe aici… și dacă ai auzit cum era bradul de Crăciun, cum coborau copiii cu sania către școală, cum se dezvoltau afacerile comerciale ale părinților lui, cum au fost apoi luați de comuniști – duși la pușcărie… cum familia a fost alungată de aici. Cu aceste informații, casa goală, părăsită, lipsită de viață, pare și mai sumbră. Ceva ce era atât de plin de viață, de prosperitate, de baluri și speranțe… a ajuns să fie un morman de pietre reci, de pe care cade tencuiala.

 

Există pe aici câțiva oameni sufletiști, care visează că totul va fi bine; aceștia mențin curățenia, promovează programe turistice organizate pe terenurile lor private, marchează trasee prin împrejurimi. Ce se mai poate face atunci când administrația locală este o mare frână, când planul urbanistic blochează voit aproape orice însănătoșire economică, atunci când resursele financiare erau masiv în mâna celor care își doreau să radă munți întregi și să stoarcă din ei orice picogram de aur… lăsând în urmă un uriaș lac cu cianură? Senzația mea este că văd un dezastru aflat în stand-by; niște intervenții masive în structura socio-economică a localității, încercarea de a o destructura total, decădere și delăsare organizate programatic… doar că nici banii și nici presiunile politice venite de la nivel statal nu au reușit să rupă rezistența câtorva oameni. Ca un fel de ultimii mohicani. Nici puterile politico-ecomonice nu își imaginau că nu vor reuși să îi terfelească, să îi momească, să îi sperie, să îi alunge cumva; din câte îmi imaginez, au ajuns la momentul în care habar nu au ce să facă; și este deja prea târziu până și pentru ei. A rămas aici un mare morman de probleme, iar fără o regândire strategică… incluzând aici și finanțare masivă… îți dai seama…

DSC_8326DSC_8564DSC_9990DSC_9975DSC_9972DSC_9928DSC_9934DSC_8922DSC_8916DSC_8833DSC_8827DSC_8845DSC_8883DSC_8907DSC_8761DSC_8670DSC_8709DSC_8608DSC_8581DSC_8599DSC_8555DSC_8558DSC_8538DSC_8550DSC_8511DSC_8523DSC_8412DSC_8487DSC_8437DSC_8449DSC_8343DSC_8396DSC_8377DSC_8380DSC_8280DSC_0015DSC_0027DSC_0031DSC_0037DSC_0046DSC_0070DSC_0082DSC_0091DSC_0099DSC_0103DSC_0106DSC_0112DSC_0115DSC_0130DSC_0178DSC_0199DSC_0217DSC_0220DSC_0226DSC_0253DSC_0256DSC_0271DSC_0276DSC_0289DSC_0304DSC_0319DSC_0338DSC_0344DSC_0372DSC_0388DSC_0423DSC_0238DSC_0135DSC_0138

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Muntii Apuseni | 7 comentarii

Vajdahunyadi várkastély – Castelul Huniazilor

Probabil că acesta este edificiul cel mai reprezentativ dintre toate castelele-cetate ale Transilvaniei medievale. Estetica arhitecturală produsă de istoria de 6-7 secole cu seriile succesive de dezvoltare… a dus la ridicarea unui monument de o valoare inestimabilă pentru noi… cei din Transilvania. A percepe aspectele esențiale ale locului, a înțelege cam care a fost contextul prin care castelul a ajuns la ceea ce era în secolele lui de glorie… înseamnă investirea de tip… documentare… ceea ce încă nu a fost cazul. Am oprit și am făcut câteva imagini. Atât. Dar urmează… Cândva.

DSC_7509DSC_7521DSC_7527DSC_7545DSC_7563DSC_7573DSC_7578DSC_7581DSC_7584DSC_7587DSC_7590DSC_7593DSC_7596

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Splendori in Iubita Noastra Transilvania | Lasă un comentariu

Tragicomedia mișcării de mediu

Discutam telefonic cu un prieten, un om care știe bine cam tot ce a fost cu mișcarea de mediu din țara asta în ultimii 30 de ani. A apărut și subiectul dezastrului în care se află acum mișcarea de mediu. Ceva atât de jalnic și fără vlagă, atât de copleșit de ciudățenii și aberații… încât ai tendința să faci doi pași în spate. În loc să vezi o panteră… perfectă și funcțională… cizelată de evoluție, ai senzația că vezi niște amoniți cu forme aberante, cochilii torsionate diforme și specii care nu au cum să aibă viitor. Populisme ieftine, tot felul de văicăreli, exagerări, lipsa coerenței și a contactului cu realitatea, fel de fel de misticisme demne de medievali… cam greu este să îți imaginezi că astfel de abordări au ceva cu stilul omului cult, rațional, bazat pe știință și pe moralitate, un fel de prototip al omului eco al viitorului. Cei care am văzut ce era în mișcarea de mediu prin anii 1990, parcă nu putem să credem că acum în 2017 se poate să fie atât de catastrofală situația. Cam tot capitalul de imagine, capitalul de încredere, cam tot ce era știință și verticalitate, raționalitate și demnitate… pasiune și încredere, a fost pierdut pe drum. Constați în schimb un fel de OTV-izare, antenatreizare, manipulări și decădere până la un nivel la care îți este greu să găsești orice sens de comunicare… o incultură incredibilă; tot felul de “daci” și alte dubioșenii de toate felurile; exaltați care plantează specii invazive sau au tot felul de acțiuni similare – cu mare PR și mediatizarea tâmpeniei fără de margini. Rating. Nimic nu mai contează, nici adevărul, nici moralitatea, nici raționalitatea. Nimic nu mai contează din cele care contau cândva. Te poți întreba, ce om rezonabil poate să își asume un fel de apartenență la o astfel de mizerie?

 

Dacă îți amintești de stilul mișcării de mediu din anii 1990, exista un elan proaspăt: ONGuri care se formau și se consolidau, își deschideau noi filiale, aveau tot felul de acțiuni în teren, nenumărate tabere eco, programe de educație ecologică, exista comunicare serioasă între ele, tot felul de workshopuri și conferințe și simpozioane în care erau analizate pe bune subiectele momentului, plus tot felul de parteneriate și cooperare, grupuri de lucru pe diferite teme, de la agricultură ecologică la transporturi și la biodiversitate, de la energie la schimbări climatice, de la educație ecologică la comunicare, un fel de deschidere și optimism… și toate au devenit amintire, rând pe rând. A existat dezbatere vie pe tot felul de subiecte, a existat implicare sinceră, fără rezerve. Dar anii au trecut. Elanul și dezvoltarea au fost transformate în stagnare și decădere. Desigur, și azi mai există câte o tabără ornitologică, câte o activitate de cercetare a liliecilor, sau acțiune de protejare a râului Tur, câte o tabără Junior Ranger, o petiție sau altele asemenea, ceva întâlnire a unei coaliții care încă nu a murit de tot… dar față de nivelul de dezvoltare a societății în ansamblul ei, mișcarea de mediu a devenit mult mai marginalizată, mult mai nesemnificativă, mai lipsită de prezență consistentă și viabilă, o dihanie senescentă și lipsită de viziune, un rebut în comparație cu ceea ce era ea în societatea anilor 1990.

 

Față de cum arăta mișcarea de mediu prin anii 1990 în comparație cu societatea din care făcea parte, acum ea este o ciudățenie penibilă; adică, nu a putut ține pasul. Arată ca un avorton. Ca o entitate difuză, în care mai există semne de viață ici-colo, dar în ansamblul ei este vai de ea. Greu poți să o numești mișcare de mediu… că nu mai mișcă aproape deloc. Iar unde vezi mișcare… de multe ori ai senzația că mai bine nu mișca. Plantează copăcei invazivi, cu verdele în sus. Vezi tot felul de afirmații zise nonșalant în fața camerelor de filmat, că îți crapă obrazul… câtă lipsă de realism și câtă lipsă de credibilitate profesională. Față de naivitatea pură și înduioșătoare a începuturilor… dar validă din punct de vedere uman și ideatic, mișcarea de mediu a devenit din ce în ce mai corporatizată, mai plină de parșivenie, în luptă pentru vizibilitate de dragul ratingului, mai plină de manipulare și de conexiuni care mai de care mai ciudate. Până și în cazul când mișcarea de mediu a dat ministru sau secretari de stat, educația ecologică era în continuare praf și pulbere, tăierile de pădure la modul agresiv continuau zi și noapte, se bracona în draci până și în ariile protejate, a fost distrus ecosistemul apelor termale și speciile endemice care trăiau acolo, în rezervație, sit Natura 2000 șamd. În schimb se fac sute de planuri de management pe sute de milioane de euro, poate miliarde… multe dintre ele pline de aberații și măsuri standard care veci nu o să aibă finanțare pentru a ajunge implementate.

Mișcare de mediu? Micile insulițe de funcționalitate, din ce în ce mai izolate, acumulând frustrare după frustrare, evident că nu au o dinamică pozitivă. Cu finanțări intermitente, ultrabirocratizate, fără să aibă vizibilitate pe canalele mediatice în care curge mizeria… ele au tendința să își piardă din relevanță. Decența, profesionalismul, cumpătarea, ajung să fie călcate în picioare și exterminate, lent dar sigur. Chiar dacă ele există, pentru societate în ansamblul ei e ca și cum nu ar exista.

Cumva, cam tot ce era frumos, interesant, pozitiv și uman în mișcarea de mediu… a ajuns să se marginalizeze, să se disipeze, lent să dispară. Societatea asta și mai ales canalele mediatice care formau gusturile oamenilor, nu aveau nevoie de birdwatching și de filme eco despre valorile naturale din arii protejate, nici despre specii endemice și relictare, despre etologie, biogeografie, fosile de pterosauri, dinosauri pitici din Hațeg, despre explorări de peșteri, despre expediții și despre științe biologice; târfele și exaltații făceau mult mai mult rating. Din câte pare, atracția față de natură nu e cu nimic mai mare, cunoașterea speciilor nu e cu nimic mai răspândită, înțelegerea proceselor ecosistemice cu nimic mai bună… decât era în urmă cu 3 decenii; vezi o incultură incredibilă, jalnică și jenantă, până și în interiorul mișcării de mediu – plantare de salcâmi și de stejar roșu. Ecologismul, lent dar sigur, a devenit mai ales scandal. Cam tot ecologismul a ajuns să fie un scandal despre gunoaie (unde sunt ecologiștii să vină să facă curat?), despre cianură (o problemă potențial-mare… totuși infinitezimal de mică în comparație cu degradarea la nivel de peisaj) și despre defrișări/ tăieri de pădure (unde nu se vede nici un efect concret privind diminuarea acestora măcar în arii protejate). Aproape nimic din frumusețe, din valoare, din aspectele interesante, din chestiunile pozitive… nu a fost de interes mediatic și societal… doar scandalurile și conflictele au reușit să răzbată.

Nimic nu ai aflat despre Parcul Național Defileul Jiului – decât eventual scandalul produs de proiectul prin care apele râului vor ajunge deviate… astfel că în tot defileul din parcul național râul o să devină un fel de firicel de apă. Iar reacția publicului la distrugerea râului exact în parc național… este foarte vagă. Asta din lipsa de cultură ecologică. Din lipsa iubirii față de natura sălbatică. Din lipsa iubirii față de valorile naturalistice de pe la noi. Când prima dată auzi despre un Parc Național – despre a cărui existență probabil nici nu știai – adică prima ta informație este că o să fie trase apele râului în conductă… ce să te impresioneze? Când nu ai cunoștințe despre vidre și raci, despre pescărelul albastru sau pescărelul negru… nici nu îți aduci aminte cum arată și nici nu te prea interesează. Când nu ai nici un fel de respect pentru nici o mreană vânătă, să nu mai zic de zglăvoacă, dunăriță, sau porcușorul de vad; când absolut deloc nu te interesează nevertebratele acvatice care își vor pierde habitatele. Desigur, iubești natura la nivel teoretic, dar practic nu te interesează. Adică, dacă la vasta majoritate a populației lipsește baza sentimentală și rațională pentru protecție… dacă nu există dezvoltată o afinitate eco… ce să te aștepți la acțiune și susținere? Așa că liniștit râul din parcul național poate să fie tras în țeavă. Fără nici o urmă de regrete.

Oare ce nu a mers bine? Ecologismul a devenit un fel de serie de acțiuni pompieristice: salvați tinovul X, salvați pădurea Y, salvați sturionii, salvați vipera de stepă șamd. În general proiecte care se implementau în 2 ani și apoi toți plecau acasă. Sau în șomaj. Sau în Anglia. Să nu zic de centre de vizitare, planuri de management, zonări interne și altele asemenea.. o groază de onanisme din care se alege praful. Dacă ai vedea o parte din locurile în care în urmă cu câțiva ani au fost implementate proiecte de milioane de euro pentru salvarea a ceva… ai zice că e cazul să fie făcut un film de Tarkovski. Lipsa unei abordări strategice coerente la nivel de peisaj, lipsa stabilirii priorităților, lipsa unei finanțări sustenabile, fluente și previzibile… a făcut ca mare parte a acțiunilor eco să fie heirupisme conjuncturale lăsate apoi în paragină. Oamenii erau expuși nesiguranței, plecau când la o firmă de consultanță, când se retrăgeau în sistemul de învățământ, când ajungeau slugi la mafii guvernamentale, sau se zbăteau (de multe ori ca peștele pe uscat) pentru a rămâne în zona de sustenabilitate. Între timp prosperau firmele conectate politic care sifonau zeci și sute de milioane de euro… poate miliarde… din finanțarea disponibilă pentru protecția naturii… plătind eventual o mână de experți care astfel își găseau vremelnic o șansă de supraviețuire. Cel mai jalnic este că a dispărut ținuta și verticalitatea din însăși mișcarea asta de mediu sau ce a ajuns ea.

© dr. Peter Lengyel

PS. Un prieten are o firmă unde se face ITP, inspecția tehnică periodică pentru mașini. Discutând despre costurile de rulare a unei mașini de teren, atât pe asfalt cât mai ales în condiții dure, pe drumuri care să intre la mama naibii prin munte… calculele ajungeau să dea niște costuri foarte mari. Adică, dacă incluzi nu doar carburantul, dar adaugi asigurarea obligatorie și casco, plus impozit, plus service cu piesele originale… plus uzura mașinii, plus costul achiziționării unui vehicul din aceeași categorie atunci când asta și-a terminat durata de viață… atunci situația este greu de susținut financiar. Îmi povestea cum mulți oameni care făceau taxi, cu mașinile lor mici prin oraș sau împrejurimi… ajungeau să se decapitalizeze: pentru a face față concurenței, lucrau la prețuri mici, iar din venituri se susțineau pe ei, dar nu aveau destul pentru a menține mașina în stare perfectă. Adică, se distrugea baza existenței lor… devenea o rablă, și nicidecum nu acumulau bani pentru a cumpăra o mașină nouă. Concurența acerbă și situația financiar-socială jalnică a împins multe persoane spre o astfel de abordare… în care cu fiecare zi supraviețuită omul se afundă în nonsustenabilitate pe termen mediu și lung. Apoi, urmează emigrarea dacă ești fost taximetrist. Dar stilul se poate extrapola pe nenumărate alte activități, spre exemplu decapitalizarea mișcării de mediu… aproape dispariția ei. Îți dai seama cam cât de aberant este ca o mișcare de mediu care dorea să promoveze sustenabilitatea pe paliere cât mai ample… să nu aibă sustenabilitate măcar la nivelul ei.

Publicat în Miscarea de Mediu | 13 comentarii

Pleci sau mai stai?

Hai să presupunem că pui mult suflet în ceea ce faci. Și vezi că deși încerci să faci lucrurile să funcționeze, treaba este nasoală, din diferite puncte de vedere. Ori că cineva te ia de fraier și crede că are o cârpă la dispoziție… și nu un partener în chestiunile eco; își vede doar interesele lui și nu contează că tu ești la pierderi colaterale. Îți dai seama că asta nu sună bine. Alteori tu ești pe bune cel aberant, dacă îți faci speranțe acolo unde ele nu există. Dacă mai adaugi ceva hiper-birocrație, ceva expunere la riscuri financiare… ceva taxe și impozite, ceva reparații la mașina de teren și la aparatura foto, îți dai seama că e dur. Iar rezultatele, câte sunt ele, sunt doar vârful pozitiv al icebergului. E fațada frumoasă, care se vede. Dar în rest, există și motive de a aduna oricâte frustrări și dureri și a îți pune întrebarea… oare nu era mai bine să pleci… așa cum au plecat atât de mulți oameni inteligenți, care au zis că aici nu se poate trăi deloc în mod uman. Că aici șansele sunt mult mai mari să te chinui… și că pentru cele mai mici realizări trebuie depuse de 100 de ori mai mari eforturi decât în lumea normală. Oricum, o lună cum a fost aprilie 2017 și îi înțelegi la perfecție pe toți cei care au plecat de aici, cât mai departe.

Chiar și aspecte pe care le consideri ca fiind OK, funcționale, au tendința să se șubrezească, să fie pe ducă. Deci, cam mult efort pentru a ține lucrurile măcar pe linia de plutire. Șanse de progres… ? Dacă aș lua 10 aspecte majore din luna aprilie 2017, cel puțin 7 au mari probleme – și culmea că acestea erau destul de improbabile să existe… 2 sunt la parametri rezonabili și a fost și 1 bucată surpriză pozitivă. O surpriză pozitivă care îmi dă o imagine despre cum o să fie următorii 2 ani. Dar cum să răzbești în ceva marasm în care simți că rar de tot e ceva curent ascendent, în rest doar bariere, frecușuri, jegoșenii de cea mai joasă speță, una după alta. O astfel de societate îți secătuiește energiile, îți ia cheful de viață. Vorbesc cu prieteni, amici, și zilnic aud tot felul de mizerii întâmplate, care mai de care mai incredibile… de o uluitoare varietate. O societate în care până și cele mai elementare aspecte necesită o luptă crâncenă pentru a ajunge rezolvate… nu prea are cum să permită performanțe mai reprezentative, comparabile cu cele din lumea civilizată.

Cum de fericirea este atât de rară pe aici? Cum de nu zâmbesc oamenii pe stradă… decât în cazuri mai speciale? Cum de atmosfera în general este destul de viciată [aici am schimbat termenul, că cel inițial era prea sincer și prea vulgar]. Când e pe muchie de cuțit, existența. Când vezi câte o șuntare venită de la careva persoană pe care o considerai prieten/partener în domeniul eco… câte o formulare care te lasă mască? Surprinzător, nu? Bine, asta se putea întâmpla oriunde, probabil. Mici frecușuri, tâmpenii de la oameni care au tendința să intre pe arătură. Oricum, după câteva decenii de existență nu te mai impresionează orice jeg, că în societate îți dezvolți o cuirasă de stegozaur, de poate să pice lângă tine și bomba nucleară… și nu te mai impresionează. Totuși, am impresia că mizerabilitățile umane inevitabile sunt mai puțin distructive în societățile prospere, unde există o stabilitate și o siguranță relativ mai bună. Dar cum e aici, unde avem o societate în care orice mic rahat poate avea efecte catastrofale? Te poți întreba, oare la ce nivel de performanțe te poți aștepta la vietatea umană, acolo unde ea este expusă permanent riscurilor de toate felurile, unde există o adevărată zbatere doar pentru a îți asigura supraviețuirea? Există oare o tragedie mai specială a condiției umane în societățile marginale?

 

Din câte am senzația, puține sunt familiile în care există o stabilitate financiară acceptabilă… sau bună; și în general asta se întâmplă în zona de vârf a societății, cei poare 1% care prin diferite reușite conjuncturale au putut să rezolve problema pe 2-3 generații (adică, pot să stea liniștiți… cât timp nu vine un nou holocaust, un război regional sau global, sau ceva cataclism care să distrugă totul). Dar, vasta majoritate a clasei de mijloc trebuie să lupte serios pentru supraviețuire. E ca și cum ai zbura cu un avion defect, care când nu mai are carburant, când nu are altimetru funcțional, când se strică trenul de aterizare… iar dacă ai familie, și ei sunt cu tine și răspunzi de ei. Cu o astfel de situație, mai greu rămâne timp și energie pentru cultură, pentru știință, muzee, teatru, discuții filosofice, să nu zic de călătorii sau alte elemente care să ducă la un fel de emancipare și o perfecționare intelectuală. Te poți întreba, omul care trebuie să se zbată pentru a își asigura existența, cam cât poate să investească în cunoaștere, cât poate să aibă stare care să permită creativitate artistică, științifică, intelectuală? Iar dacă pune accent/ timp/ energie pe aceste chestii mai sofisticate… cam cât de mult riscă să izbească acel metaforic avion jalnic, să îl dea de stânci sau de pământ.

 

Și cum trăiește omul? Ai doar acel metaforic avion răpciugos (afacere, stil de viață, context socio-economic șamd)… și în vremurile astea e greu să îl păstrezi funcțional; trebuie să ai o atenție hiper-distributivă, să auzi ce și unde scârțâie, pârâie, bipăie (cam de peste tot…). Să vezi la ce viraje rezistă, cum poți să îl ajustezi din zbor. Problema este că trebuie nu doar să faci alimentare din mers cu rabla asta, să îi faci mentenanța, dar trebuie să îl perfecționezi. Să eviți vârfurile de molizi cu aripile, să treci peste culme… și sigur de multe ori ai senzația că era cât pe ce să o faci praf. Câteva momente de respirație mai lejeră când constați că ai reușit să o treci prin zona de turbulențe, deși deja părea clar că urmează momentul impactului. După astfel de glume dure, devine amuzant să zbori prin pâclă și printre fuioare de ceață, aproape că nu te mai deranjează să treci razant pe lângă bolovani. Cu o asemenea mizerie zburătoare, garantat că atingi când și când câte ceva… de ies scântei; și uneori, noi oamenii reușim să spargem toată situația… de ne trebuie ani de zile până reușim din nou să zburăm – dacă nu am rămas întinși definitiv printre bucățile fumegânde de aluminiu.

 

Am impresia că pe la noi în vasta majoritate a cazurilor din așa-zisa clasă mijlocie, cam fiecare stil de viață este pe muchie de cuțit… sau puțin pe lângă; adică, atât în cazul celor care au o mică afacere, sau a celor din sectorul neguvernamental, ca și în cazul celor cu venituri standard din sectorul public. Față de veniturile reale, pretențiile minimale pentru a avea senzația că ești om (un fel de om) sunt de cel puțin 5 ori mai mari, așa că din start ai o frustrare de 80%… și te descurci din 20%. Asta presupune că astupi găurile mai mari, pe unde intră cea mai multă apă în barcă; simți cam permanent trendul scufundării. Câteva facturi mai mari pe paliere neașteptate, ceva reparații, ceva taxe, ceva ciudățenii și deja ești pe zona cu probleme; siguranță, acumulare de capital… aproape imposibil în marea majoritate a cazurilor. Până și stilul de viață cât de cât european (est… european) este greu de susținut; iar visele cu o viață normală, decentă, liniștită, cu muncă în care nu te omori, cu o familie fericită, locuință impecabilă, mașină bună, concedii în locuri bune, niște bani în rezerve pentru zile negre… aproape spre imposibil. Cât despre proprietăți mai serioase, îți dai seama cam cum se poate… și cum nu. Caracteristica clasei de mijloc este că oamenii muncesc o viață întreagă de le sar capacele, sunt supra-exploatați în fel și chip, apoi statul trage de pe ei cam 7 piei prin impozite, taxe, accize de un milion de feluri… iar dacă tragi linia, la final rămâne o mică mizerie: asta a rezultat.

 

Nu știu ce naiba mă face să îmi doresc totuși să continui. Obișnuința? Comoditatea de a face ceea ce ai experimentat și cu sânge ai plătit… până a ajuns să fie cât de cât pe linie de plutire? Lipsa unei alternative mai funcționale? Neîncrederea în existența unor forțe care să îți permită să o iei de la zero în Noua Zeelandă? Constatarea că deja ai 44 de ani? Iubirea prea mare față de Maramureș, Carpați, Dobrogea? Speranța tâmpită că poate și aici există ceva șanse de sustenabilitate și de fericire, dacă nu la nivel societal, măcar la nivel personal? Că există o firavă rețea de câțiva oameni interconectați… mai culți, mai educați, mai umani, mai geniali, mai speciali, mai morali… cu care să aibă sens să porți o discuție. Sau faptul că deși e o societate cu o uriașă mizerie încorporată, cu toate rahaturile postcomunismului, cu toate manelismele și sugătorismele de moaște, cu toate țărănismele tractoriste, cu defrișarea intelectualității… totuși, pe asta măcar o cunoști. Aproximezi cât de cât corect ce te poți aștepta de la ea. Impresia că până și așa, cu tot dezastrul de pe aici, dacă cunoști sistemul ai mai mari șanse de succes decât în societățile performante… unde tu ești fix la fel cu cel care a venit din ceva peșteră din Afganistan? Impresia că acolo cărțile sunt deja făcute, este decis cine sunt lorzii, cine sunt magnații și cine o să spele toaleta?

© dr. Peter Lengyel

Publicat în umane | 7 comentarii