Impresii cu sălbatici din Maramureș

Să zici că e om sălbatic este cumva o exagerare, clar, dar și dacă zici că este țăran, parcă nu ai definit exact ce stil de vietate este. Ce pre-medievalism, ce mod de viață ancestral se mai păstrează, ce iubire a naturii de tip păgân… al omului sălbatic, nepervertit de civilizația minciunilor? Să vezi oamenii sălbatici ai acestor munți și dealuri ca pe niște vietăți aparte, analizate din punct de vedere eco-bio și uman… ar putea să fie un experiment rural interesant. Să povestești cu câte unul care a stat în pădure aproape la fel de mult ca ursul, oameni care toată vara erau cu oile pe pășuni alpine: sigur că au niște experiențe notabile. Oare se poate discuta cu acești oameni, și merită oare timpul, energia?

 

Îți plac provocările intelectuale, noile perspective asupra domeniului, sau vechile perspective scoase la lumină? Este mai interesant țăranul-sălbatic decât șarpele de alun sau decât huhurezul mare… sau măcar la fel de interesant este? Ai timp de el, sau nici nu îl bagi în seamă, de parcă nici nu ar exista. Nu e treaba ta și omul acela al muntelui, ca vietate dominantă a peisajului, ai putea zice. Are ecologul/ ecologistul menirea și obligația să observe, să detecteze aspecte ale existenței umane în mediu… formulând întrebări și idei briliante despre viață? La ce este bună abordarea eco în societățile actuale reale? Este o unealtă sau un scop în sine, sau o combinație a acestora? Undeva la interferența dintre cunoaștere rațională, obiectivă, și artă… sigur poate să fie un drog destul de bun. Se pot aborda subiecte violente, perverse, radicale, sau trebuie rămas la un stil soft eco/ bio? Se pot distila niște texte dure, critice, analitice, duioase, incredibile, agresive? Este asta o abordare inovativă?

 

Ce amintiri au ei după o viață petrecută prin munți și pe dealuri, cum au fost experiențele lor cu urși, cerbi, care e sentimentul față de pădure, față de stâncărie, față de iarbă? Poate să fie un fel de descoperire a unui Maramureș necunoscut, interesant, surprinzător, ce păstrează cumva – sper – o iubire a naturii de tip păgân? Din câte pare, până azi nu există nici un fel de legătură a ecologiei/ ecologismului cu ruralitatea-sălbatică din Maramureș. Nu a prea existat om modern, non-țăran, care să își pună niște întrebări legate de situația oamenilor mai sălbatici din zonă, din perspectivă ecologică? Să formuleze niște idei, măcar? Erau studiile prea închistate, prea standard, prea indiferente față de aspecte de acest gen… cumva incapabile să le abordeze? Sigur, o astfel de punere a problemei nu are o conectare științifică standard, nu e un studiu sociologic. E mai mult literatură, filozofie, politică, ecologism… sau combinația acestora. Oricum, poate avea mai multă relevanță, mai multă viață decât analize statistice anoste, chestionare moarte, tabele și grafice și texte care nu o să fie parcurse de nimeni.

 

 

În orice domeniu, deci și în ecologie/ ecologism e necesar să ai intuiția de a deschide noi paliere, noi variante de progres, de a avansa în ceva direcție, de a găsi subiecte care să conteze. După ceva impresii despre biodiversitatea acestor zone, despre specii, ecosisteme, peisaje… ne facem o idee și despre aspecte umane? E plăcut să ai senzația că ai descoperit un nou câmp de acțiune cu sens, ceva care ar putea aduce noutate non-banală. Eco-țărănisme în Maramureș, discuții cu oamenii rurali de la capătul lumii, percepere a unor idei și amintiri ale lor, convorbiri liniștite la marginea pădurii? Cum e să povestești spre exemplu cu o sută de țărani din Maramureș, în 1 – 2 ani de zile, să stai măcar ceva vreme la discuție cu câte un bătrân ce știe multe? Se poate învăța ceva de la ei? Se pot percepe realitățile lor? Prin scurte povestiri autentice, un fel de storytelling… se poate oare crește interesul oamenilor de azi față de subiecte eco? Pot să fie trezite amintiri și senzații cu iubirea naturalului și fericirea de a exista… sau deja este prea târziu în epoca digitală?

 

Omul sălbatic maramureșean niciodată nu o să mai fie așa cum erau cei din urmă cu 50 sau 100 de ani… dar oricum păstrează încă o doză bună de primitivism și experiență directă în contactul nemijlocit cu sălbăticia. Care sunt semnalele pe care le primești? Care sunt realitățile, temerile și speranțele lor? Cam pe ce lungimi de undă, pe ce frecvențe vibrează viața lor? Cum naiba se poate face educație ecologică sau despre dezvoltare durabilă, unor oameni de acest fel (totalmente nerealist și lipsit de sens?)… sau maxim ce se poate spera este să percepi cam cum gândesc ei subiecte pe care noi le numim eco?

 

În lumea de azi nu prea e timp și chef de stat la povești; și mai ales nu ne mai interesează știrea zilei; majoritatea oamenilor am devenit sătui de ele… pentru că le lipsește ceva esențial. Dar, comunicarea este totuși necesară; am impresia că un  bătrân de acela uitat de lume, care trăiește încă în ceva casă sus în munte, în principiu poate să îmi zică niște chestii mai interesante decât cele din discursul oricărui politruc cu papion sau fără papion.

 

© dr. Peter Lengyel

PS. Acesta este un draft, sper să fie cândva mai cizelat…

Posted in Maramures | 2 comentarii

Presiunea turistică în Maramureș

Bănuiesc că ai fost cândva prin Veneția, în Italia… și bănuiesc că ai fost cândva și prin Maramureș. Sau îți poți măcar imagina aceste locuri. Pe EuroNews văd azi, 13 septembrie 2016, că au fost proteste ale localnicilor venețieni împotriva turismului de mase din oraș… care nu prea au respect și cred că li se cuvine totul (cunoscută senzația, nu?). Adică, în 2015 în medie 74.000 de oameni pe zi, 34 de milioane de turiști pe an vin în Veneția. Îți poți imagina cam ce presiune înseamnă asta? Ce forfotă, ce încărcare a infrastructurii de transport, ce poluare, ce cantitate de dejecții umane care trebuie epurate… sau deversate în mare… Deși turismul produce venituri… totuși efectele asupra calității vieții localnicilor pot să fie dure, copleșitoare.

 

Dacă luăm în calcul Maramureșul Istoric, o regiune mult mai largă decât orașul Veneția, până și aici ar da senzație de dezastru dacă ar ajunge zilnic câte 75.000 de turiști, cam dublul populației Sighetului. Dacă sunt 50 de oameni în fiecare autocar, asta ar însemna 1.500 de autocare, zilnic. Și ieri, și azi și mâine… Îți dai seama cam cum ar fi pe lângă toate satele, pe toate drumurile, numai japonezi și chinezi și nemți pensionari și orice fel de turiști de toate culorile, de după fiecare claie ar ieși câțiva vizitatori. Dezastru, nu alta, toată liniștea locurilor, toată atmosfera calmă și cam tot ce este atractiv ar ajunge praf și pulbere în scurt timp. Până când aeroportul din Baia Mare este o hrubă și până când majoritatea facilităților gen “pensiuni turistice rurale maramureșene” sunt niște spelunci, nu există pericolul turismului internațional de mase în Maramureș. La momentul actual nu există concret acest pericol (și nici peste 5-10 ani, sper)… dar el poate să apară, dacă reușita promovării Maramureșului și dezvoltarea turistică “de mase” merge pe un trend ascendent… nesustenabil. Dacă faci o vizită pe la Cimitirul „Vesel” sau pe la „Mănăstirea” Bârsana… și vezi cam ce faună colcăie în aceste locuri, îți poți imagina la ce mă refer. Te poți întreba, care este deci încărcătura turistică dezirabilă și sustenabilă… social și ecologic… în Maramureș? Ce fel de turism ar trebui să fie promovat? Să conștientizezi ce îți lipsește și ce nu îți lipsește. Când se poate zice: destul, până aici!

 

© dr. Peter Lengyel

PS. Acesta este un draft, am să îl dezvolt când voi avea chef de el.

 

Posted in Maramures | 2 comentarii

Rozavlea – Maramureș

O localitate de pe valea Izei. Poate că și aici există ceva șanse de fotografiere? Dacă ai timp… un an sau doi, se poate face o colecție de imagini?

dsc_8778dsc_8748dsc_8745dsc_8721dsc_8736dsc_8763dsc_8709dsc_8994dsc_9000dsc_9006 dsc_9174dsc_9183dsc_9192dsc_9207

dsc_9213dsc_9222dsc_9243dsc_9249dsc_9258

dsc_5544dsc_5568dsc_5577dsc_5589dsc_5607dsc_5619dsc_5553

© dr. Peter Lengyel

Posted in Maramures | Un comentariu

Petrova – Maramureș

De pe cumpăna de ape ale Dealurilor Maramureșului se deschide în fața ta o vale splendidă pe care se poate coborî către Petrova, în bazinul Vișeului. Accesul în acest punct de belvedere situat la capătul superior al văii se poate face cel mai facil dinspre valea Izei, urcând prin Strâmtura pe un drum abrupt, recent betonat.

dsc_9474dsc_9495

Avem în fața noastră o vale prin care turismul este (spre?) zero… o zonă izolată și vag cunoscută, sau totalmente necunoscută până și de cei care au făcut mai serios ceva prospectare prin Maramureș. Între punctul de belvedere de la capătul actual al fâșiei de beton și asfaltul de pe șoseaua care trece prin Petrova, ai circa 6 km, dar există mai multe variante în zona din aval, atât 1. pe vale cât 2. pe un drum care urcă pe deal și trece prin pădure de stejari/ goruni apoi prin plantația de pin, pentru a coborî la final pe ulițele satului. Orice variantă ai alege, ajungi undeva aproape de lacul de la Petrova, pe la intersecția șoselei cu drumul ce urcă spre Crasna. De pe valea principală ai acces și către unele văi secundare, așa că probabil se pot face circa 15 (poate 20) km de drumuri, incluzând aici și cele pe care aproape sigur spargi mașina de teren.

dsc_0956dsc_0959dsc_0962dsc_0971dsc_1424dsc_1436dsc_1442dsc_0992dsc_1448dsc_1460dsc_0995dsc_1013

Din punct de vedere fotografic, o problemă o reprezintă faptul că valea este destul de adâncită și dispusă în așa fel încât lumina de la apus nu ajunge deloc în majoritatea zonelor… cu foarte puține excepții. Bănuiesc că nici la răsărit nu este mult mai bine. Din punctul de vedere al luminilor de seară, valea asta este de 100 de ori mai ne-adecvată fotografierii decât valea Ronișoara spre exemplu. Probabil că merită trecut pe aici când sunt lumini difuze, nori subțiri și translucizi, că altfel ori ai un soare ucigător ori ai umbră totală.

 

© dr. Peter Lengyel

PS. Se poate vedea și o serie de 54 de poze de la lacul de la Petrova:

https://peterlengyel.wordpress.com/2015/05/04/lacul-de-la-petrova/

 

Posted in Maramures | Lasă un comentariu

Sârbi – Maramureș

Situat pe valea Cosău, Sârbi este un sat care aparține de comuna Budești; nu are un prea mare renume turistic… și poate că există și motive destule. Dar dacă tot treci pe aici, poate că merită să arunci o privire.

dsc_0944dsc_0953dsc_3100dsc_3103dsc_3124dsc_3109dsc_3115

© dr. Peter Lengyel

Posted in Maramures | Lasă un comentariu

Portrete sălbatice din Maramureș

Pe un drum forestier mai sus de Budești undeva la mama dracului, coboram cu mașina de teren, sperând să vedem ceva natură sălbatică. În liniște un om urca spre munte, destul de îmbătrânit; când am trecut pe lângă el, i se vedeau pe față toate ridurile săpate de vreme, tot comunismul și sărăcia și capitalismul și sărăcia din nou, și fiecare zi la coasă și la pădure și fiecare pahar de pălincă ce aducea cumva fericirea. Ca o sculptură făcută pe viu, se simțea vântul tăios de iarnă când dobori copaci în pădure, și bătaia pentru a mai exista. Se observau pe fața lui toți urșii pe care i-a văzut. Se percepeau toate la un loc, cu puține bune și multe situații de o duritate cruntă. Sălbăticie ai căutat… o ai aici. Maramureș.

 

Dar, cumva, condițiile nu au fost perfecte să fac imaginea. Până unde poți să mergi cu duritatea… unde este limita… și cât (trebuie să?) aluneci spre un pășunism-idilic? Cum găsești tonul care să prezinte la un mod artistic acceptabil situații care nu pot să fie transpuse în cuvinte. Se zice frecvent că o imagine valorează cât o mie de cuvinte, dar în cazul portretelor cred că este altceva: fețele umane nu pot să fie descrise verbal, fără a pierde cam totul. Și, poți avea impresia că cele mai multe imagini cu oameni este bine să nu fie făcute. Cam ce responsabilitate are artistul când abordează subiecte ultra-sensibile… și cum intră tractoriștii-fotografi cu buldozerele în locurile unde nu ar trebui să meargă? Mercenari care nu aveau nici o pregătire… pentru a se apropia.

dsc_8885x

De o bună vreme îmi doresc să fac ceva fotografiere de portrete umane din Maramureș, îi ziceam lui Mark. Doar că dacă fotografiezi responsabil, portretul uman este cel mai dur dintre subiectele posibile. Cel puțin, dacă vrei să faci imagine pe bune, nu jegurile ordinare pe care le poți vedea uzual pe pliantele turistice sau la “expoziții de artă fotografică”. Dificultatea nu are legătură cu ideea că subiectul ar putea să riposteze, să nu îi placă imaginea… că oricum nu o să o vadă aproape sigur… niciodată. Singurul factor de control ești tu: să alegi din multitudinea de fețe umane fix acele chipuri care nu sunt anoste, banale… deja rămâi la 1% (sau… zero procente). Apoi, să fotografiezi figura lui/ ei din unghiul adecvat, în iluminarea favorabilă… iar se reduce dramatic procentajul. Ca să rezulte câte o capodoperă, șansa este poate de 1 la 10.000 sau 1 la 100.000. Dar, și dacă vezi ceea ce trebuie, și ai și condițiile necesare… și tu nu faci seria din care să poți alege acea imagine… ești un mare măgar, am impresia.

dsc_7933

Regrete tardive când nu ai făcut fotografie? Era o zi de iarnă și era zăpadă mare prin Parcul Natural Munții Maramureșului. Coboram din munte spre un sat de ruteni, ucraineni… sau ruși cum sunt numiți la nivel local. În sus pe drumeag venea o femeie, nu foarte bătrână, dar deloc tânără; în portul lor tradițional, era o apariție care de la distanță atrăgea atenția. Am oprit să întrebăm ceva, poate mai mult din dorința de a o vedea de aproape. Trăsăturile feței te făceau să îți imaginezi vag… cât de superbă trebuia să fie în urmă cu câteva decenii; dar muntele nu iartă pe nimeni, nu face nici o excepție. Cu toată trecerea timpului, ochii ei de un albastru-deschis-ireal păstrau tinerețe și o vitalitate neverosimilă. Albastrul acela pur concentra cam tot ce este splendid și tot ce este tragic prin stepa Ucrainei, prin taiga și tundra rusească, peste Baikal și peste Siberia până în Vladivostok.

dsc_1316x

Omul sălbatic al Carpaților? Desigur, fiecare om este unic și irepetabil, și diferit în fiecare secundă; la fel și fiecare fotografie o să fie altfel. Poți să te întrebi, cum arată oare văcarul, oierul, cel care cosește sau cel care doboară arborii… la un mod cumva arhetipal? Dacă vrei să colectezi o serie de portrete reprezentative cu diversele “tipologii umane” din Maramureș, trebuie să ai o abordare coerentă. Adică, pe de o parte să ai în vedere că este un subiect care ar merita abordat. Așa cum dispar casele de lemn și peisajele sălbatice, la fel dispar cu încetul și maramureșenii-sălbatici, figurile umane autentice ale munților. Precum amerindienii au dispărut… ori culturile lor au persistat doar sub formă de kitschuri-atavice… la fel dispare maramureșeanul-ancestral, animalul-uman din zonele neumblate. Amerindienii au rămas măcar în imaginile create de Edward S. Curtis în urmă cu peste un secol… poți să le vezi spre exemplu în cartea Native Americans. O splendoare. Dar cei care fotografiază natură, mai greu își pot imagina să abordeze umanul-sălbatic, la modul cel mai direct… iar alții nu ajung măcar să îi vadă… sau să își închipuie că există așa-ceva. Ai un loc cu gheață subțire… pe care poți să te miști cu atenție… cu finețea de care nu credeai că ești capabil.

dsc_1485x

Hai să zicem că te apuci de fotografiat portrete de țărani. Să nu ai impresia că este ușor… în sensul că oamenii aceștia nu au experiența fotomodelelor, care știu cum să stea… măcar o fracțiune de secundă. Țăranul, totalmente neobișnuit să fie fotografiat de aproape, are în el un fel de stres,… de înțeles oarecum. Poate niciodată nu a fost fotografiat de aproape. Asta înseamnă că se foiește, se mișcă în fel și chip, și când pare că e cât de cât OK… își întoarce fața sau privirea cine știe unde. Adică… singura variantă funcțională este să îl lași să se manifeste cum vrea, iar tu să faci o serie mai lungă de imagini… din care măcar una să fie dincolo de nivelul de plutire.

 

Deși fiecare portret uman este unic… trebuie să ai grijă ca stilul tău să nu devină (prea) redundant. Să nu fie ceva repetitiv și previzibil. Adică, trebuie să tinzi spre diversificare și să ridici ștacheta, că altfel nu are sens tot circul. Ca la un joc sau afacere sau activitate profesională intelectuală sau artă sau iubire, începi de undeva de jos cu chestii simple… și apoi ridici miza. Se poate ajunge și la rezultate spectaculoase, dar nu din start… ci când acumulezi ceva experiență și ai ceva stil… Iar experiența asta nu o poți avea prin nici un fel de curs sau lectură, ci doar ca o concluzie temporară din manifestarea ta directă în condiții concrete, când ai ieșit pe teren cu aparatul de fotografiat… și ai făcut ceva sau nu. Cred că nici nu e cazul să îți zic: acesta trebuie să fie un proiect personal, de suflet, nu unul bazat pe ceva finanțare sau birocrație, limitări, target-uri sau rezultate pre-asumate. Doar așa ai libertate totală și ești cel care controlezi proiectul, de la un capăt la altul.

 

Portretele acestea sunt concepute mental, cumva preexistente mult înainte de a întâlni persoana care să ajungă fotografiată. Dacă e vorba de simboluri arhetipale, nu mai este doar entitatea individuală concretă ci persoana respectivă devine cumva extrapolată mai larg, reprezentând o categorie mai amplă. Spre exemplu, dacă reușesc să fac 3 sau 5 portrete de moșnegi foarte bătrâni din Maramureș… ei devin un fel de simbol vizibil al unei realități existente și vag percepute. Se poate vedea oare în imagini alb-negru diferența între caractere morfologice ale fețelor de ucraineni, români, maghiari, (ultimii) nemți, țigani? Este interesant să conștientizezi că se poate transpune în artă chipul unor ființe umane care probabil niciodată nu au fost fotografiate.

dsc_1676x

Trebuie să începi de undeva fotografiatul de portrete… și ai de ales între copiii mici, fete, femei, babe, zgripțuroaice… băieți, bărbați, moși bătrâni, ființe aparent mathusalemice. Nu știu cu care poți comunica mai ușor, dar orice ai alege… trebuie să continui cu ceilalți. Urmează deci să încep să fac portrete de țărănci, și bănuiesc că asta va mai adăuga ceva complicații. Poți să îți stabilești reguli, spre exemplu din seria de imagini cu o persoană să nu păstrezi decât una; de la o astfel de abordare rar trebuie să fie posibilă o excepție. Rezultă o singură imagine care să exprime cât mai perfect ceea ce crezi tu despre caracterul persoanei respective, din cât se poate surprinde în aceste scurte inter-relaționări. Oricum, privitorul fotografiei interpretează în felul lui ceea ce a rezultat; nu trebuie să uiți, subiectul acesta al fotografierii oamenilor este unul foarte sensibil. Un alt aspect este cam cât de larg poți să încadrezi ca totuși imaginea să rămână stil portret. Îmi pot imagina fața unui țăran încât în imagine să se vadă și o coasă, parțial măcar. Și se pot adăuga oare și cadre cu detalii de mâini, spre exemplu? Sau detaliu de față umană, cu un crop mai dur… este aceste tot portret? Sau nici nu contează, doar artă să fie. Lumini și umbre.

 

© dr. Peter Lengyel

to share or not to share?

 

Posted in Maramures | 2 comentarii

Ecologismul care a murit

13715988_1359581690736106_8362074110529720919_n

Primești pe e-mail o invitație la o conferință de mediu, ceva întâlnire anuală pentru organizații ecologiste din Europa Centrală și de Est interesate de conservarea diversității biologice. Dacă ai fost deja la acest tip de eveniment poate de 10-15 ori, îți este destul de clar ce se va întâmpla. Cât de fresh păreau ele în urmă cu două decenii, cât de pline de viață și de speranțe, cum se dezbăteau argumentat mari subiecte, ce personalități erau prezente… și cum a murit cam totul pe traseu… cum au ajuns niște anoste întâlniri cu agende prestabilite și concluzii pre-trasate, cum au devenit o replică a ultra-birocrației cu varză de Bruxelles… cum sunt evitate subiectele dificile… cum apar mai mult fetițe naïve care prezintă câte un powerpoint de 2 bani, aproape că îți este milă de noi. Aproape că regreți timpul, pentru a mai participa odată.

 

Workshopuri, indicatori, comunicare, convenții și alte variate mizerii-standard – se învârte câinele în jurul cozii. Cumva blocat în proiect, încremenit și inapt de a face măcar un pas înainte, dar destul de jalnic pentru a se retrage în cușcă, ecologismul central-european este ca și cum nu ar mai exista. De la anterioara întâlnire de acest gen, îmi aduc aminte prea-bine de mizerabila situație legată de managementul ecosistemelor acvatice. Dacă avem un râu, X, și pe 99,99% din aria care intră în discuție… pe zeci de mii sau sute de mii de hectare avem probleme de toate felurile, de la microhidrocentrale la îndiguiri și desecări și tăieri de păduri aluviale inclusiv în situri Natura 2000, și poluare cu nutrienți și pesticide și deversări industriale și urbane… și de fapt apa se transformă cu încetul în ceva cocktail plin de substanțe biologic-active cu hormoni și reziduuri de medicamente…. plus probleme cu urbanizare, betonare, dezvoltare de infrastructură de toate felurile… și vânătoare deșănțată și braconaj piscicol cu electricitate, și specii invazive și dispariția speciilor locale sau declinul lor dramatic… și tot așa mai departe… parcă ai avea sentimentul că nu este prea bine. Că trendul nu este eco, defel. Dar, toate acestea sunt trecute cu vederea, că nu avem soluții, și nici energie de ele. Așa că vrem ceva de succes, cu 2 bani. Există o finanțare de 3.000 de dolari pentru a face “reconstrucție ecologică” pe ceva zonă cu balastiere părăsite pe 2 sau 3 hectare, niște gropi rămase în urma extragerii de prundiș; aici se pun 3 panouri cu niște poze cu 2 păsări de baltă și importanța protecției naturii și se fac niște broșuri și pliante. Și suntem fericiți, că am făcut ceva minunat. Este o minunată poveste de succes, care arată că dacă vrei se poate. Este similar cu a scoate 2 găleți de apă din Titanic… sau poate doar una. Acum e mult mai bine.

 

De altfel, broșurile și pliantele ecologiste au devenit cumva un simbol al rămânerii în urmă; bine, nu se poate rezuma totul la prezența pe internet, dar și broșurile astea dau impresia că ești de la Martorii lui Yahwe. Vezi întinse o grămadă de foi colorate, tot felul de pliante și mici broșuri eco, cu zecile și sutele, niște fițuici pe care oricum nu le citește aproape nimeni. Ele sunt rezultate din proiecte-standard, cu “conștientizare și educație ecologică”, niște “povești de succes” anacronice, fosile rămase din epoca pre-digitală. În general nu sunt disponibile resurse pentru ceva performant, așa că vezi un design butucănos, texte înghesuite cu litere mici… cu poze fără prea mare expresivitate… tipărite ieftin, cam așa este stilul. Și, te întrebi, oricât de perfecte dacă erau, cine mai punea mâna pe ele, cine le dădea 5 minute? Interesant este când aceste tipărituri nu mai sunt răsfoite nici măcar de colegii ecologiști, atât de indiferenți au devenit oamenii la ele. Ce să mai zici de “publicul țintă”… Ajung ele distribuite la țărani și pescari analfabeți sau la elevi în ceva școli uitate de lume? Te poți întreba, oare măcar unu’ la mie dintre broșuri ajung să fie citite măcar odată? Sau sunt ele bune pentru altceva?

 

Cum de persistă totuși acest tip de evenimente, conferințele anuale central și est-europene pe biodiversitate? Avem nevoie să ne întâlnim, să ne vedem la față. Pe de o parte există o finanțare dinspre UE, care dorește să bifeze subiectul eco, cu 5 bani, așa de fațadă… să nu se poată zice că nu se face chiar nimic. Adică, există un secretariat cu 3 fete, există susținere pentru cazarea la ceva hotel semi-ciudat, bani pentru fursecuri și pauza de cafea. Uneori mai apar pe la conferință câțiva “dintre cei vechi”, dar mulți au părăsit domeniul ONG și au ajuns în firme de consultanță, pe la universități ori prin structuri guvernamentale. Locul lor în ONG-uri a fost luat de tineri entuziasmați și extraordinar de naivi, care fac greenwashing la greu pentru corporații. An de an ecologismul a devenit mai disipat, mai vag, mai incapabil, mai inexistent. Ciudat este să ai senzația că în urmă cu două decenii ecologismul central și est-european era mult mai matur și avea un fel de coloană vertebrală… și a ajuns un limax, cu trecerea timpului. Pe atunci parcă aveai ceva așteptări de la această mișcare eco… iar acum ai impresia că protecția naturii a fost lăsată de izbeliște până și de către ecologiști.

 

Cred că este destul de clar că dacă ecologismul central și est-european merge pe traiectoria din ultimele două decenii, un fel de cădere liberă, extrapolată la următoarele două decenii… dispare total, fără urmă. Deja acum manifestarea societală a mișcării ONG de mediu este aproape inexistentă, sau foarte aproape de zero. Au cam dispărut finanțările, sau au devenit nesemnificative și prea intermitente, ori sunt ultra-birocratice, așa încât mișcarea de mediu a cam rămas cu fundul gol. Pasiune, iubire față de natură e OK, dar cei implicați au nevoie și de ceva resurse pentru a exista și a face activitate cât de cât relevantă. A baza o mișcare de mediu doar pe voluntariatul ocazional sau pe finanțarea de stilul actual este un fel de ucidere… sau o menținere a ecologismului doar pe aparate. Până și în cazul aproape tuturor proiectelor finanțate, incredibil cât de multă birocrație, câte dosare și planuri și fum fără efecte benefice… și lipsă de libertate… și constrângeri înrobitoare. Ar trebui să existe un fel de re-gândire, un fel de re-vigorare, de punere a mișcării ecologiste pe baze noi… dar nu se prea vede cine și cum ar putea să facă asta. Și nu se știe câți sunt și cât sunt de puternici cei care ar dori ca ecologismul să nu existe deloc… sau cei foarte mulțumiți de un ecologism jerpelit, ținut pe lesă… sau pe lanț, un ecologism fără nici un fel de personalitate.

 

© dr. Peter Lengyel

Posted in Miscarea de Mediu | 13 comentarii