Hermannstadt – Nagyszeben – Sibiu by night

În ultimii doi ani am fost la Sibiu de circa 8 ori. Dar întotdeauna a fost cumva nefavorabil fotografierii, o conferință de la care am ieșit seara la ceva terasă cu colegii și prietenii, sau am stat prin hoteluri și nu aveam chef să fac imagini, deloc; sau eram prea obosit, venind de pe coclauri; sau era prea rece și ningea sau ploua sau era orice altceva ce să nu îmi convină. Adică, pentru a face niște imagini până și cu un centru de oraș… cu câteva străzi și piețe, este nevoie de o anumită stare sufletească. Trebuie să te intereseze. E nevoie să ai conjunctura favorabilă, altfel praful se alege. Dacă nu simți că ar avea sens… chiar nu e cazul să te apuci de fotografiere. Mai bine stai la povești cu careva prieten sau prietenă, în ceva restaurant plăcut, sau te duci la hotel și dormi, ca animalul.

DSC_1349DSC_1366DSC_1369DSC_1376DSC_1594

Am impresia că noaptea se vede mult mai bine orașul, decât pe timpul zilei. Serii de imagini de noapte de la Baia Mare, Oradea, Sibiu, Cluj, Sighișoara… până și Roșia Montană, pot să redea o atmosferă care pare mult mai perfectă decât realitatea zilelor când lumina strică totul.

DSC_1471DSC_1474DSC_1483DSC_1488DSC_1491DSC_1494DSC_1497DSC_1513DSC_1519DSC_1525DSC_1530DSC_1531DSC_1543DSC_1548DSC_1552DSC_1555DSC_1570DSC_1576DSC_1582

O seară de aprilie 2017. Chem un taxi și mă duc în zona centrală a Sibiului. Hermannstadt – Nagyszeben. Singur, cu un aparat de fotografiat. Lăsând în spate drumurile în locuri dure, fără mașina de teren și fără obligații, lăsând speranțele și conflictele… debarasând toate-toate. Am impresia că în astfel de fotografiere de orașe pe timp de noapte, ideal este să o faci singur. Să nu fie nimeni care să întrebe de ce așteptăm aici când nu e nimic, de ce faci atât de multe poze cu clădirea X, de ce nu ne ducem odată acasă. Să te întrebe dacă nu era mai bine să le faci de pe trepied. Mai ales dacă ești cu o ea, orașul nu are nici o șansă, ci atenția, involuntar, îți este focalizată pe splendoarea ei, pe gesturi, în fiecare clipă. Și așa este natural să fie. Să îți povestească tot felul de chestii și să te întrebe, fără să poți să stai în liniște și să te uiți la clădiri, la poți vechi, la ziduri, la arhitectură. La relația dintre forme, lumină și întuneric. Plus că dacă e o ea acolo, o bună parte a pozelor o să includă și prezența ei; asta nu o să îți placă neapărat peste câțiva ani, când o să ai impresia că era mai bine dacă acele imagini nu îți aminteau atât de evident ce și cum a fost.

DSC_1342DSC_1380DSC_1387DSC_1389DSC_1407DSC_1413DSC_1419DSC_1422DSC_1437DSC_1443

Întotdeauna când fac imagini în orașe construite în vremurile medievale, am impresia că este un fel de lume de poveste, în sensul cel mai pur; casele seamănă cumva cu cele din cărțile de povești, și vezi băbuțe în ferestre bătrâne, locuri fără termopane; și biserici de pe vremuri în care ai impresia că mai exista ceva umanitate în oameni. Impresionante clădiri care sunt ridicate de sașii de aici de pe vremea Regatului Ungariei, de pe vremea Principatului Transilvaniei, clădiri care au supraviețuit comunismului din România și se păstrează cumva… fără să prezinte vizibil tendința să se prăbușească. Desigur, este un oraș viu. Poți vedea de aproape mașinile de lux, terasele cu fetele sofisticate, oamenii care trec pe sub poduri, grăbiți și singuri. Iar dacă stai destul, poți vedea străzile goale.

DSC_1600DSC_1608DSC_1617DSC_1623DSC_1626DSC_1629DSC_1632DSC_1641DSC_1644DSC_1650DSC_1653DSC_1662DSC_1668DSC_1675DSC_1677DSC_1680DSC_1683DSC_1689DSC_1695DSC_1701DSC_1705DSC_1713DSC_1726DSC_1728DSC_1731DSC_1737DSC_1740DSC_1744DSC_1750DSC_1758DSC_1765DSC_1777

De preferat este să faci fotografiere de acest gen în afara sezonului turistic. Scapi de o parte din umbreluțele de pe terase și de colcăiala din străzile pline. Ai mai multă liniște, și orașul, cumva în ancestralitatea lui. Fără concerte cu lasere, fără reclame luminoase care să spargă totul. Fără presiunea umană care să te facă să dorești să nu stai în calea puhoiului de vizitatori. Impresia mea este că orașul vechi e mai plăcut când avem liniște, când se ajunge mai mult spre esențele lui; când nu există atât de multe interferențe care nu au ce să caute în imagine; când se ajunge la o simplitate și o sinceritate izbitoare a zidurilor bătrâne. Când poți să simți secolele trecute, iar dacă pui imaginea în oglindă, le simți și pe cele viitoare.

 

Imagini de noapte din oraș? Habar nu am cât pot ele să fie de banale sau de impresionante. Există probabil multe milioane de poze cu aceste clădiri, tot felul de imagini. Are sens să mai faci, alte câteva? Poți să realizezi ceva care să aibă un stil aparte, sau nu există nici o șansă? Ce creativitate? Ce amprentă și ce originalitate? Zero? Este doar plăcerea de a face ceva… despre care să poți zice că sunt create de tine? Un amalgam de întrebări. Oricum, ideea este ca imaginile să reflecte o stare a unor momente care erau plăcute, chiar splendide poate, prin simplitatea și frumusețea lor. Măcar tu, cel care le face, să poți să zici că a meritat, a fost ceea ce aveai nevoie.

 

Hermannstadt – Nagyszeben – Sibiu. O plimbare prin Piața Mică și prin Piața Mare. Nu durează mai mult de o oră și jumătate să te uiți la clădirile astea iluminate. Să simți o lume care a dispărut demult, cea care a dus la apariția acestor monumente de artă arhitecturală. Este destul să vezi clădirile din centrul vechi al orașului și îți dai seama că locul acesta aparținea cândva de civilizația de tip-vest european. Dar este evident și faptul că multă vreme în secolul 20 a fost izolat de vest, a fost deconectat, se simte că cei care au ridicat orașul au fost alungați de mizeria național-comunismului. Ce putea să reziste… în afară de clădiri? Se simte că a rămas cumva suspendat între ceea ce a fost odată… și ceea ce putea să fie. Desigur, niște ziduri pot să fie tencuite, vopsite, zugrăvite, se pot pune niște lumini… dar se simte că esența locului, germanitatea lui, a căzut pradă uriașului dezastru prin care a trecut Transilvania. O pierdere pe care marea majoritate nici nu poate să o conștientizeze.

DSC_1782DSC_1788DSC_1795DSC_1797DSC_1809DSC_1812DSC_1824DSC_1827DSC_1830

Plecarea masivă a nemților din Transilvania în timpul dezastrului național-comunist – este un fenomen simbolic; după ce multe secole au construit orașele-cetate, satele cu bisericile lor fortificate, multe splendori arhitecturale atât de admirate azi… ei au decis în masă să plece, să lase totul în urmă. Totul. Case, amintiri, viața, trecutul… deoarece prezentul era insuportabil. Prăpădirea civilizației săsești din Transilvania, umplerea caselor cu câte 6 cai frumoși, iar mai recent tencuirea fațadelor… cam asta a rezultat. Dar, peste tot simți lipsa lor. Simți kitsch-ul ordinar care acoperă valorile, ca un fel de mâzgă, ca un fel de putregai, ca un fel de mucegai pe care degeaba dai cu tencuială. Poate să acopere puțin, dar esența rămâne neschimbată. Dacă faci o plimbare prin centrele urbane mai semnificative ale Transilvaniei, cumva îți vine întrebarea… cum puteau să arate aceste zone, dacă nu era dezastrul din secolul 20. Dacă nu venea peste Transilvania toată mizeria… care din păcate a ajuns să se manifeste? Te întrebi, cum arăta zona, dacă istoria era altfel?

 

© dr. Peter Lengyel

 

PS. Imagini de noapte la Sibiu. Cum niciodată omul nu este totalmente mulțumit de rezultate, în sensul că își poate imagina mai mult, mai altfel, mai creativ, mai fin… data viitoare poate în loc de 24-70 iei un teleobiectiv de 200-400 mm, sau un superangular de 14-20 mm și vezi altfel – același oraș în noapte. Îți poți imagina cum este să filtrezi apoi creativ luminile, adică nu să lași nuanțele galben-portocaliu-roșiatice ale felinarelor… ci să transformi totul în ceva mai sepia sau alb-negru. Poate este o esențializare care are sens. Sau nu. Rămâne de văzut.

Publicat în Splendori in Iubita Noastra Transilvania | 6 comentarii

Viața fericită, doi copii morți și o avalanșă

Văd că au fost un milion de comentarii despre copiii morți în avalanșa din Retezat; mass media a avut un subiect pe care să facă rating. Fiind pe teren în aceste zile, din fericire pentru mine nu am văzut decât o mică parte din circul mediatic… oricum jenant. Îmi pare că se pierde esențialul din toată faza asta. Adică, asumarea riscului… inclusiv de a ajunge mort pe stânci, în zăpadă. De a face din generația tânără oameni apți să treacă prin obstacole, să treacă peste ele, chiar să moară dacă este cazul. Iar asumarea riscurilor nu se poate începe la 18 ani… că este prea târziu. Cu stilul actual, atât de soft și safe, atât de fake și de lipsit de vlagă, atât de fricos și de reținut, veci nu mai cobora pre-omul din copac, că jos erau leii și hienele. Cu stilul actual, veci nu se lua de mamuți, veci nu ieșea din Africa, veci nu ajungea în America. Nici în spațiu. Nici nu studia șerpii veninoși, și nici bacterii și virusuri, veci nu descoperea antibiotice și veci nu ajungea să facă vaccinuri. Veci nu exista curent electric, care poate să te omoare. Și nici mașini, nici avioane supersonice. În stilul actual, stătea safe în siguranța bananierului, eventual încerca din când în când ce se poate face cu o banană. Îi dădea jos coaja, al un capăt.

Și da. Riscurile există. Everestul este plin de morți. Și nu puțini au murit prin Carpați, spre exemplu în avalanșe, sau de la o bucată de gheață care se desprinde din cascadă în Igniș, sau de la o alunecare și cădere în gol, sau un fulger; ori o ursoaică cu pui. Și mulți dintre temerarii care au plecat să descopere lumea nu au fost revăzuți niciodată. Oceanul Planetar este imens și primitor. Dar nici cei care au stat acasă nu cred că au fost neapărat mai fericiți. Îți dai seama cam cum este să stai cu soacra, să ascuți și tâmpeniile unei iubite-sofisticate care știe totul… pe care nu o mai iubești; și să mergi zilnic la un job pe care îl urăști, să ai din ce să plătești ratele la bancă? Adică, ce sens mai are? Nu pare mai demn să încerci să vezi lumea, să cobori în aven sau să faci scufundare prin galerii de peșteri, să ajungi cumva pe insule de care nu ai auzit măcar? Sau să faci ture peste zăpezile și stâncile crestelor alpine? Cumva să dai sens zilei.

Cel mai amuzant este să auzi tot felul de expârți’ cum făceau ei dacă erau acolo. Cum dacă erau ei, nu se întâmpla nimic. Cum ei erau prevăzători. Și geniali. Știau de dinainte. Acest tip de imbecil este atât de retardat că nu înțelege cât de penibil este să comentezi… după. Dacă ei erau la Cernobâl, nu mai exploda nimic. Dacă ei erau la Fukushima, nu mai era nici cutremur și nici tsunami. Dacă ei erau printre dinosauri, nici aceia nu dispăreau. Doar că din păcate pentru Planeta asta, ei erau ocupați să dea jos coaja de pe banană, la un capăt.

Dacă era pe baza acestor expârți’, am senzația că omul veci nu cobora din copaci: ca maimuță antropoidă nu avea ce să caute pe sol, mai ales fără cască de protecție. Și nici Ötzi nu avea ce să caute pe zăpezile din Alpi, mai ales că nu era echipat standard, asta fiind în urmă cu peste 5.000 de ani. Dacă era pe baza acestor rebuturi umane, încă nici un om nu ajungea să urce pe Everest; și nici pe Olimp, unde colcăia de zeii antici. Tot felul de retardați comentează de pe margine, despre siguranță… de parcă ea este ori existentă ori inexistentă, a sau b. Fără a conștientiza că siguranță totală nu există niciodată, și nu poți să urci pe munte sau să cobori în aven cu un milion de echipamente care să te protejeze total. Plus, care mai este fericirea de a merge în natură, având pe cap o cască pe care nu o poate sparge nici măcar un asteroid. Poți să încerci să te păstrezi cumva on the safe side, dar limitele acceptabile le stabilești tu. Când nu ai evaluat corect, sau dacă nu ai noroc, ai murit. Demn. Frumos. Mai repede decât putea să se întâmple dacă trăiai până aveai resurse biologice de viață, dar oricum natural. Fericit, că nu ai dus o viață umilitoare, de sclav angajat să suporte mizeriile căruiva cretin. Părerea mea este că cei doi copii care au murit au avut o viață mai frumoasă decât aproape toți comentatorii retardați care povestesc ce făceau ei dacă erau în Retezat, și cum fentau ei avalanșa cu capul lor de beton.

 

Riscuri. Performanță. Atingerea unor vârfuri de 4.000 de metri, de 5.000, (8.000 mai apoi)… înseamnă asumarea clară a riscului de a rămâne mort pe munte. Indiferent că ești copil sau adult. Când vezi cam ce căldări glaciare sunt în zonele înalte, câtă zăpadă, cam ce risc de avalanșe, ce creste stâncoase, gheață, prăbușiri de stânci șamd, când vezi cât de repede se schimbă vremea… îți dai seama cu ce te joci. Doborârea unor recorduri mondiale, cam ce crezi că înseamnă? Că ai acceptat riscurile la un nivel pe care alții nu au fost dispuși să o facă. Înseamnă antrenamente duse la extrem, nu plimbări pe potecile însorite. Înseamnă că ești dispus să mergi pe muchie, acolo unde alții ar zice că nu este cazul să ajungă omul. Din păcate, performanța presupune acceptarea riscului de a muri. Și asta nu doar la alpinism, cățărare pe stânci, ci și la orice sport… de la călărie la gimnastică, de la rafting la parapantă, de la raliuri la scufundări. Diferența dintre a exista sau nu este aproape insesizabilă. Iar cei care nu au conștientizat asta, înseamnă că sunt niște animale primitive, niște medievali sugători de moaște.

 

Și încă ceva. Dacă era copilul meu, dacă aveam un copil, nu era pe zăpezile alea din Retezat la ora asta. Și nici eu nu eram acolo. Poate eram altundeva, în ceva loc aparent mai puțin riscant. Să nu o cauți cu lumânarea. Dar dacă e să fie… e destul un tractorist beat care iese cu utilajul pe șosea, sau o căruță neiluminată, plină de lemne, fix după curbă. Și cu toții suntem datori cu o moarte, pentru splendoarea numită viață. Întrebarea este: ce facem până atunci… pe unde ne ducem, ce vedem, cum vorbim, cum încercăm să fim oameni. Cum îi acceptăm pe ceilalți, pe cei care vor să urce pe creste prin zăpadă, pe cei care doreau să treacă prin ocean când nu se știa ce este dincolo, pe cei care trăiesc viața puțin mai la extrem decât noi. Sau, poate avem noi senzația.

 

Să nu mai fim atât de pămpălăi și de tăntălăi safe and soft. Să admirăm curajul temerar, evaluarea riscurilor și acceptarea lor – inclusiv a celor pe care noi personal nu le-am face, să simțim ceva din miza explorărilor ca stil de viață, să simțim ceva din demnitatea unei existențe umane terminate prin avalanșa albă și zdrobitoare, venită de sus din munte. Îți mai aduci aminte de ideea aceea: mai bine 2 zile acvilă de munte, decât 10 ani vierme de gălbează. Simți diferența?

 

© dr. Peter Lengyel

 

to share or not to share?

Publicat în Uncategorized | 30 comentarii

Film: The Revenant

Hai să presupunem că nu toată ziua stai prin păduri și printre mlaștini, sau pe net, ci din când în când dorești să vezi un film bun. Dar nu ai habar care film ar merita să aloci timpul pentru el. Bănuiesc că ești sătul de filme de duzină. Nu? Mi-a fost recomandat să văd The Revenant. A meritat. Dacă ai nevoie de ceva care să aibă altfel de abordare… dacă vrei să vezi ceva filmat excelent, ai ocazia. Acele tipuri de imagini și interpretări, care nu se predau la cursuri… nici despre natura sălbatică, nici despre realitățile istorice, nici despre duritatea vieții umane.

 

***

 

“Când e furtună și te uiți la ramurile unui copac, ești sigur că o să se prăbușească; dar dacă te iuiți la trunchi, vezi cât de neclintit este.”

 

Păduri imense, ape uriașe care se prăvălesc peste cataracte, colosalii munți nord-americani și avalanșele din ele. Un altfel de Yellowstone, pe vremea când natura nu era închisă în Parcul Național, ci naturalul era imensitatea sălbăticiei nord-americane.

 

Despre traperi și castori și pieile lor. Lupta cu ursul grizzly care e cât pe ce să te omoare; momentul când simți că vijelia smulge nu doar arborii, dar și peisajul cu tine cu tot… te smulge, iar tu ai ocazia doar să privești. Cât te poți baza pe camarazi, și cât nu? Despre mârșăvie, trădare. Dar mai ales despre dorința de a exista, de ieși la suprafață. Cum să nu te lași pradă corbilor din munte. Târâș, lent, înapoi la viață. Despre puterea de a te ridica în picioare, atunci când nu mai părea posibil. Omul singuratic în imensitatea sălbatică, peștele prins cu mâna, pe care îl sfârteci crud și simți o șansă de a supraviețui dezastrului. Uriașe turme de bizoni, cu haite de lupi care îl atacă pe careva: iar tu te uiți de aproape.

 

Despre călărie sălbatică și prăbușirea în prăpastie. Despre izbirea între albi și amerindieni, despre interferențe care mai de care mai insolvabile. Despre viol, înjosire, scalpări și ucidere, despre purificare. Chipuri umane. Despre pierderea iubitei, ucise în fața ta, despre pierderea fiului, omorât de față cu tine… fără să poți să îl aperi. Despre infecții în răni crunte, și epuizare, și ajutorul uman în secundele care contează. Despre vindecarea rănilor… și puterea de a te ridica din nou, vertical. Despre rănile cicatrizate, pe care le purtăm pe noi, în noi, pentru totdeauna. Bănuiesc că nu ai parcurs singur uriașe întinderi de gheață, dar am impresia că la o adică, ai face fiecare pas. Bănuiesc că nu ai stat ascuns într-un cal mort, dar am impresia că ai face asta, dacă așa ai avea o șansă în plus, pentru a persista.

 

Și da, este eliberator să îl urmărești pe cel care ți-a ucis fiul, să îl cauți, să îți faci un scop din a îl zdrobi fără milă. Deși nu pare deloc moral, adevărul este că e cumva inevitabil și natural: trebuie să îl urmărești și să te lupți cu el pe viață și pe moarte, e mai demn așa decât să trăiești cu amintirea unor afaceri neîncheiate. Și, în ultima secundă să îți zici (poate…): să nu ucizi! În acest film, eroul principal este un supraom, care aparent îl lasă în voia sorții pe dușman… atunci când deja este clar că treaba murdară o să fie făcută de alții. Poate e mai bine așa, să nu mai adaugi încă o piatră pe suflet?

 

Nu zic că viața fiecăruia este fix în acest stil, dar sunt convins că în mare parte ai simțit senzația, aproape fiecare, rând pe rând. Care este senzația per total? Că fiecare dintre noi este un fel de highlander, apt să treacă prin foc și dezastre de toate felurile… apoi să renască, să fie viu din nou. Ca orice mare film, ca orice mare creație de artă, indiferent că e vorba de pictură, fotografie sau operă literară, este o chintesență despre condiția umană. Metaforic poate, dramatic, dar punând punctul pe esențial. Este despre tine. Poate că nu ai dat de ursoaica aceea care își apără puii, în timp ce te sfârtecă instinctiv; dacă ai stat mai mult printre băieții cu papion, ursoaica asta se manifestă sub forma devastatoarei crize financiare; dacă ești pe coastele asiatice, ursoaica se manifestă sub forma unui nimicitor tsunami… care te lasă atârnat de vreun copac.

 

Ideea este să poți să te pui în situația personajului. Omul, în context istoric, parte din set-up-ul landșaftului, omul printre stânci și ghețuri, omul printre alte ființe… încercând să existe, să persiste, să rămână… viu fizic și moral. Omul expus durităților de orice fel, care îl pot pune exact pe margine, la limită, unde doar o idee îl mai ține. Și dacă vezi filmul, poate că se conturează senzația că deși este vorba de supraviețuirea fizică, de ridicarea în picioare, până la urmă verticalitatea morală este și mai importantă.

 

Despre pierderi irecuperabile. Despre ochii limpezi cu care după viscol, poți să privești, cerul. Despre minunata ocazie să fii om.

 

© dr. Peter Lengyel

 

PS. Mulțumesc, Laura, că mi-ai zis de el, altfel probabil niciodată nu îi alocam timpul. Câteva Oscar-uri, câteva critici. Mă întreb, cum ar putea să fie făcute astfel de filme artistice, pe subiecte eco-umane mai apropiate de noi.

Publicat în Filmare | 1 comentariu

Cavalcada călătoriilor eco

Ma gandeam ca luna asta abia am postat ceva pe blog. Nu a fost timp. Dar a fost splendid prin Ignis si Muntii Maramuresului, prin Rodnei si Calimani, prin Torocko, Hunedoara, Semenic – Cheile Carasului, Cheile Nerei – Beusnita, Portile de Fier, Apuseni/ Rosia Montana, Oradea, Sibiu apoi din nou prin Maramures. Iti poti imagina cam ce poze si ce filmari au fost realizate. Si mai este pana la sfarsitul lunii. Prin ploi, vant, zapezi, apusuri, ceata, noroaie, oboseala, sperante, rareori fericire, cu Land Rover-ul cateva mii de kilometri (cam 5.000 km pe luna). De multe ori prin locuri pe unde nici mama dracului nu umbla, aproape niciodata. Prin paduri neatinse de drujbe, pe vai uitate de lume, prin uriase halde de steril si pe la imense lacuri de baraj umplute cu maluri ultra-toxice, prin defrisari de padure absolut jenante. Real life. Sa vezi realitatea eco-naturalistica asa cum poate nimeni nu a avut ocazia. Cu 1.000 de riscuri asumate, cu presiuni de unde nu te asteptai, cu noi oportunitati si momente cand e cat pe ce sa nu fie bine.

Turele de acest gen, pe mii de km/ luna, iti cam utilizeaza capacitatea de adaptare. Sa te ajustezi la stilul diferitilor oameni cu care ai programate cateva zile impreuna, sa te adaptezi la pretentiile si la ifosele care mai de care ale fiecaruia si fiecareia, sa accepti cazarile in locurile de la capatul lumii unde nu prea ai din ce alege… sa mananci conserve de peste ca la restaurantul local nu vrei „sa te risti”… iar un loc cat de cat acceptabil este la 80 km… multe complicatii. Iar daca nu le accepti pe astea, nu ai cum sa iti faci o impresie despre realitatea ecologica din ziua de azi. Ramai un simplu eco-papagal, care are impresia ca stie, desi este un tantalau si nimic mai mult. Un activist penibil, care nu stie sau nu vrea sa stie care este realitatea.

Ce inseamna sustenabilitatea actiunii? Imi zicea recent un prieten: sa tragem tare aceste 4 zile. Doar ca se referea la cele 4 care eram noi impreuna, fara sa ia in calcul altele, zeci de zile de teren luna asta, in care eu tot pe munte sunt… dar cu altii, sau cu o ea. Asa ca trebuie sa avem o oarecare retinere, o oarecare mila fata de noi insine. Sa dormim 8 ore, ca daca nu esti odihnit & fericit, dracu le ia pe toate. O miscare gresita si esti zburat in prapastie. Plus sa nu ne punem prea ridicate stachete, ca apoi apare frustrarea ca nici asta nici cealalta nu au fost realizate. Mai mult sa avem un fel de deschidere, un fel de preocupare sincera si linistita, sa incercam sa facem zilnic ceea ce trebuie, dar sa pastram rezervele rezonabile de energie, incat pe la 1 noaptea sa avem chef sa mai conducem tancul pana la hotel. Chiar daca echipamentele sunt forjate pana la maxim, ele pot avea piesele inlocuite, dar omul? Asadar, pentru sustenabilitate, este important sa avem o iubire si o mila fata de noi… si dragoste pentru ceea ce facem.

 

Cand odihna perfecta in ceva hotel exclusivist, cand noapte tremurata in ceva casa aproape neincalzita… incat dimineata esti un jalnic robot carcit care nu mai are chef de viata. Cand balaceala in piscine de lux, cand apa atat de rece incat nici nu vrei sa te gandesti la un dus… rece. Cand restaurante sofisticate, cand mancarea intinsa pe botul masinii. Discutii cu biologi, ecologisti fanatici, pastori cu vitele lor, practicieni in domeniul turismului… fiecare cu lumea lui. Discutii cu experti in patrimoniul UNESCO, alti experti in dinamitare si defrisare. Adica, bune si rele, in ceva cavalcada amestecata, cu cele mai splendide locuri pastrate cumva miraculos de pure… si altele devenite niste scursuri ultra-otravite, unde viata nu mai poate exista. Stii cum arata un cimitir partial acoperit de apele si namolurile din bazinul de decantare… crucile iesind un pic din apa? Turla bisericii iesind peste nivel. Localitati din care au plecat cei vii, ducand cu ei si o parte a celor care erau deja doar o amintire. Locuri care deja au disparut si altele care refuza sa se predea… progresului cu cianura. Multe subiecte eco de o duritate crunta.

E un extraordinar flux de informatie, o asemenea calatorie. Adica, banuiesc ca nu iti vei aminti ziua x in care ai frecat menta pe la birou, dar daca ai fost pe valea Iabalcea si ai vazut de sus cam cum arata… cred ca ramane pe veci in memorie. Sau daca ai fost la exploatarile de carbune, aflate la suprafata. Sau la niste galerii de minerit facute in urma cu 2.000 de ani. Sau daca in cateva nopti frumoase ai fotografiat cladirile din Rosia Montana, pe fondul negru al cerului instelat. Sa treci pe stradute parasite, printre ruine, tare de tot senzatia.

E foarte important sa vezi lucrurile la fata locului. Sa discuti cu oamenii. Sa vezi ce a fost si ce este… si ce ar putea sa fie. Din pacate lumea de azi a ajuns atat de aberanta ca nu mai este timp sa fie vazute realitatile, ci de multe ori activitatea de cercetare se rezuma la parcurgea unor statistici, a unor rapoarte mai vechi, eventual operarea unor chestionare lipsite de viata. Adica, moarte. Cine naiba are timp sa stea cu batranul-cult de 87 de ani care sa povesteasca despre tineretea lui prin Rosia Montana, cum mergea cu sania pana la Gura Rosiei si cum era Craciunul si afacerea, si casa, si scoala, si minele? Si cum au ajuns parintii lui in puscarie, in minununatia bestiala a national-comunismului. Cine are timp sa o asculte pe o baba destul de smechera, despre holoangari si steampuri si valve albe si negre si cine stie cate chestii despre care nu ai auzit, niciodata? Ai tu timp de lumea lor?

Despre aur. Despre frica oamenilor de a povesti in fata camerei de filmat cand e vorba de subiecte-dure. Razgandire, infrangere, despre momentul cand nu mai vrea sa zica nimic. Despre accesul interzis. Reglementari. Despre lideri religiosi cumparati de corporatie. Mizerabilitatea umana. Despre locuri-sfinte care au fost pangarite in cel mai grotesc si cel mai nesimtit mod cu putinta. Despre puterea banului care corupe, inevitabil.

Despre manipulare stil antena3 e aici, cand goana dupa senzational si dupa rating este singurul dumnezeu, un zeu cretin care calca in picioare demnitatea si adevarul… si oricum nu are cine sa se duca pe acolo sa vada care este situatia de fapt. Despre moralitate in mass media si despre lipsa ei. Despre tendinte de manipulare, preluate cu succes si in afara domeniului.

 

Hai sa presupunem ca trecem prin peisaj. Carpatii. Oare trebuie sa facem imagine si in locurile splendide, cu padure de iti taie respiratia, sau trebuie sa ajungem cat mai repede la o defrisare care este la 100 de km? Oare trebuie sa il ascultam si pe dezvoltatorul care doreste sa ridice o cabana la malul lacului de acumulare, sau nu are nici un sens, ca din start acest tip de om este o polutie (o urma umeda lasata pe cearsaf). Unde este echilibrul intre un ecologism hard-core si un ecologism soft-nothing? Ce compromisuri se pot face? Care compromisuri sunt necesare? Se poate gandi un ecologism fara compromisuri, in care la final nici tu nu mai existi? Este ecologismul mai mult un fel de gandire rationala asupra realitatii ecologice si o incercare de a intelege cele aflate in derulare… sau este mai mult un activism agresiv si desantat cu plantarea de copaci exotici invazivi… cu verdele in sus? Deep ecology… cat este un fel de religiozitate si cat de riscant este cand aluneca spre zone mai freeky, cu cate un guru care are o mare iubire fata de ciupercile care il transfera in alta lume? Adica, intrebarile sunt multe. Si ai timp sa le dezbati, cu ea sau doar cu tine, cand stai pe malul lacului.

 

Bine. Deci, treaba e complicata cu iesirile pe teren facute la modul acesta brutal. Mii de kilometri pe luna. Resurse, oboseala acumulata, riscuri samd. Tensiuni intre oameni; fiecare are prioritatile lui sau ei, viziunea despre ce trebuie facut si cum anume, si cand, si de ce. Cateva zile impreuna, in general este acceptabil, dar odata cu trecerea zilelor, fiecare simte ca devine mai irascibil (sau mai irascibila, la fete). Daca mai adaugi ca nici unul din gasca asta  nu e chiar un sfant, iti dai seama ca mai apare si tensiune. Si, evident ca ea zice ca pentru orice problema doar tu esti vinovat, asta se stie a priori. Macar unul trebuie sa fie mai destept, sa lase lucrurile sa se calmeze, sa lase de la el, ca oricum este de unde. Si, cu astfel de abordare inteligenta, se poate spera ca peste o vreme sa ne amintim de momentele placute. Daca au existat, cele 3 minute cat eram apropiati. Iar daca nu au existat, sa presupunem ca puteau sa fie.

 

Iti dai seama ca un astfel de stil de viata nu permite nici sa ai ceva angajament la ceva putregai de minister controlat politic – unde profesionalismul si rationalitatea sunt expuse violului zi de zi, sau la ceva firma de consultanta in care sa ai de facut un milion de rapoarte despre nimic – poate chiar pentru a masacra ce a mai ramas din natura, sau la ceva institut de invatamant care sa iti frece creierii cu planuri si sedinte de toate felurile, pana iti consuma viata. Nici nu te poti mira ca pana si naturalistii de pe aici au o impresie destul de vaga despre realitatile naturale din tara asta. Conjunctura nefavorabila, oameni batuti in cuie pe la diverse birouri fade, structuri pline de sefi-politruci care mai de care mai cretini, lipsa de resurse… sa nu mai zic situatia data de familie/ sotie/ sot/ copil… iti dai seama ca nu ai cum sa vezi nici macar 1 la 1.000.000 din ceea ce ar merita. In schimb, poti sa te uiti la moaca diferitilor pitecantropi care iti controleaza viata. Fain. Foarte fain.

 

Un prieten constata in urma cu 10-15 ani, ca mie imi place foarte mult sa plec in calatorie, dar la fel de mult sa ajung acasa. Avea dreptate. E minunat sa poti pleca sa vezi lumea… iar daca esti constrans sa stai mult in careva loc oricat de OK… e destul de probabil sa iti scada cheful de viata; cel putin, asa este la mine. Dar la fel de important este sa ai un loc pe care sa il simti al tau, un cuib sau o vagauna, asa cum are aproape orice animal. Undeva unde dupa ce ai inchis usa, nu te mai freaca nimeni la creier. Unde poti sa stai destins, in pace, in liniste, unde poti sa iti ingrijesti ranile produse de izbirile inevitabile. Unde ai muzica ta, cartile tale, amintirile care nu au fost uitate, un loc de unde nu doresti sa pleci definitiv, niciodata. Suntem foarte norocosi cei care avem locul nostru iubit si prafuit, din care putem sa iesim in lume, si sa o vedem in toata splendoarea si dezastrul ei. Apoi sa ne intoarcem. Acasa.

 

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Uncategorized | 3 comentarii

Zboruri de primăvară la Bârsana

Dacă privești de sus peisajul de la Bârsana, vezi că există două mari tipuri de peisaj: 1. câmpul/ lunca râului și 2. peisajul dealurilor. Lunca este puternic antropizată, defrișată, desecată, transformată în terenuri arabile sau ocupată de gospodării rurale; în afară de aspectele de geomorfologie și de cursul apei constrânse între diguri… naturalețea luncii este redusă la modul dramatic. Peisajul dealurilor, cu pădurile persistente mai ales pe zonele mai abrupte, cu pășuni, livezi, gospodării răzlețe, are o stare mai apropiată de cea naturală. Totuși, văzând aceste imagini ale zonei, îți poți imagina că există încă biodiversitate, multe sute de specii de plante, multe mii de specii de insecte, sălbăticiuni pe dealuri.

DCIM100MEDIADJI_0080.JPGDCIM100MEDIADJI_0091.JPGDCIM100MEDIADJI_0112.JPGDCIM100MEDIADJI_0113.JPGDCIM100MEDIADJI_0114.JPGDCIM100MEDIADJI_0116.JPGDCIM100MEDIADJI_0118.JPGDCIM100MEDIADJI_0119.JPGDCIM100MEDIADJI_0120.JPGDCIM100MEDIADJI_0123.JPGDCIM100MEDIADJI_0129.JPGDCIM100MEDIADJI_0132.JPGDCIM100MEDIADJI_0136.JPGDCIM100MEDIADJI_0137.JPG

În privința terasei și a luncii actuale, două câmpuri aluvionare plate evident rezultate din sedimentele aduse și depuse de râu… îți poți imagina 1. etapa care a dus la formarea acelui nivel care acum este terasa suspendată, vremea pe când apele curgeau mai sus și tot acel câmp aluvionar era unitar și regulat inundat de apele de viitură, iar apoi 2. o etapă cu condiții climatice/ erozionale schimbate, când acelasi râu a săpat mai adânc pe o parte a fostei lunci, a coborât nivelul apelor până a ajuns la un echilibru, unde depunea și nivela aluviunile care au format lunca inundabilă recentă. Interesante schimbări geomorfologice. Și mai interesant este să vezi că există loc unde cele două câmpuri aluvionare, 1. nivelul luncii actuale și 2. nivelul terasei suspendate ajung în contact, adică nu se mai vede nici un fel de denivelare între ele, arătând starea în care ele au avut continuitate cândva în trecutul geologic relativ recent. Îți dai seama ce splendori de fenomene naturale, râul sălbatic ce a erodat propria lui câmpie aluvionară în anumite sectoare ale cursului, a cărat de aici milioane de tone de sedimente depuse chiar de el în timpuri mai vechi… Îmi place.

DCIM100MEDIADJI_0082.JPGDCIM100MEDIADJI_0084.JPGDCIM100MEDIADJI_0086.JPGDCIM100MEDIADJI_0093.JPGDCIM100MEDIADJI_0095.JPGDCIM100MEDIADJI_0096.JPG

La procesele și fenomenele astea naturale… se adaugă agresiunea umană violentă, când râul sălbatic, liber și natural este îndiguit, malurile consolidate, brațele deconectate, pădurile de luncă defrișate, mlaștinile desecate… ucis tot ce mișcă… iar cursul de apă transformat în ceva canal jalnic… ce nu mai seamănă deloc cu ceea ce era când Iza curgea liber.

 

DCIM100MEDIADJI_0099.JPGDCIM100MEDIADJI_0100.JPGDCIM100MEDIADJI_0103.JPG

Dacă te uiți de sus la lunca Izei, acolo unde vezi pe câmp niște tufe dispuse structurat, poți să îți dai seama că a existat cândva un braț al râului… înainte ca el să fie încorsetat de diguri, consolidări de maluri și alte violuri asupra naturalului. O amintire a vieții sălbatice. Plus că se vede excelent delimitarea abruptă între lunca inferioară și terasa aflată la o altitudine cu ceva mai mare… aproape că ai zice că este un curs de geomorfologie, live. Pe lângă partea estetică, e bine să înțelegi ceea ce vezi, nu doar să privești; sau să încerci măcar.

DCIM100MEDIADJI_0107.JPGDCIM100MEDIADJI_0108.JPGDCIM100MEDIADJI_0111.JPG

Un cal, un țăran, o căruță plină cu îngrășăminte naturale… ieșind sâmbătă după-masa pe câmpul care are nevoie de nutrienți. Trece peste tarlale, printre smârcuri, pe drumuri neștiute printre tufe și buruienișuri. Dacă te uiți de sus, întreaga entitate pare o mică gâză care se plimbă printre ierburi și pietricele. Aproape că îți aduce aminte de gândacul de bălegar/ scarabeu, care poate să fie privit ca o mizerie… sau ca un zeu așa cum îl vedeau egiptenii antici. Îți aduci aminte: frumusețea este în ochii privitorului.

 

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Maramures | 3 comentarii

Zboruri la Tăurile de la Hoteni

Oricâte vizite pe teren prin aceste zone cu ceva luciu de apă și niște interesante mlaștini… nu au nici o șansă să îți elucideze dispunerea lor în spațiu tridimensional. Se pot cerceta detalii, poți pune mâna pe mușchii de turbă, se pot observa câteva păsări de apă… țestoasele de baltă care stau la mal, variate specii de libelule… biodiversitate. Desigur vezi că sunt niște jgheaburi alungite care au ape și înmlăștiniri… dar ca să le simți pe bune formele… trebuie să le privești de sus. Cu atât mai incredibile par aceste formațiuni, care evident nu sunt sectoare din foste cursuri de ape ci un fel de alunecări de teren, un fel de rupturi pe culmea unui deal… care au devenit habitate lacustre înmlăștinite. Destul de greu de imaginat modul în care au luat naștere aceste formațiuni alungite – atât de ciudate. Geomorfologia poate avea aspecte super-interesante.

DCIM100MEDIADJI_0067.JPGDCIM100MEDIADJI_0068.JPGDCIM100MEDIADJI_0069.JPGDCIM100MEDIADJI_0071.JPGDCIM100MEDIADJI_0072.JPGDCIM100MEDIADJI_0073.JPGDCIM100MEDIADJI_0077.JPGDCIM100MEDIADJI_0079.JPGDCIM100MEDIADJI_0081.JPGDCIM100MEDIADJI_0082.JPGDCIM100MEDIADJI_0084.JPG

DCIM100MEDIADJI_0092.JPGDCIM100MEDIADJI_0094.JPG

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Maramures | Lasă un comentariu

Zboruri peste Iza la Oncești

Privită de sus, întotdeauna mi-a plăcut zona asta; am avut destule ocazii să zbor pe aici cu avioane ultra-ușoare – la marginea Onceștiului fiind pista de pe care decolam și aterizam pentru zboruri maramureșene. E și mai bună o abordare de finețe a imagisticii aeriene, o variantă mai modernă, cu unghiuri mai controlabile, așteptând lumini perfecte la punct-fix.

 

Avem aici elemente care ar putea să fie utilizate în crearea unor imagini superbe: meandrele râului, dealul din vecinătate, pădurea, fânațe, terenuri cultivate, mozaicuri de habitate. Doar lumini dramatice să fie, și pâcle și cețuri care să dea atmosfere non-banale. Lumini, umbre, culori care să taie respirația. Să te facă să simți că exiști. Să ai chef să faci eco-fotografiere la nivel de artă.

 

DCIM100MEDIADJI_0002.JPGDCIM100MEDIADJI_0008.JPGDCIM100MEDIADJI_0009.JPGDCIM100MEDIADJI_0010.JPGDCIM100MEDIADJI_0013.JPGDCIM100MEDIADJI_0017.JPGDCIM100MEDIADJI_0018.JPGDCIM100MEDIADJI_0021.JPGDCIM100MEDIADJI_0028.JPGDCIM100MEDIADJI_0036.JPGDCIM100MEDIADJI_0042.JPGDCIM100MEDIADJI_0044.JPGDCIM100MEDIADJI_0052.JPGDCIM100MEDIADJI_0069.JPGDCIM100MEDIADJI_0074.JPG

 

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Maramures | Lasă un comentariu