De ce devenim noi animale grase

Cred ca este un subiect despre care ar merita sa scriu pe blog. Despre cauze/ motive, privite din experiența și din punctul de vedere al biologului.

 

Nu e greu de văzut că devenim din ce în ce mai grase animale. Femei, bărbați, copii, bebeluși, cu toții… la nivel statistic sau vizibil cu ochiul liber dacă te uiți la o poză veche de 100 de ani și la câteva actuale. A încerca definirea cauzelor, fără vinovății și fără a ne ascunde după deget… să vedem cine suntem și care sunt cauzele esențiale care provoacă o asemenea schimbare? Stil de viață în care efortul fizic este mult diminuat, disponibilitatea permanentă și îmbelșugată a hranei, mâncare consistentă sub formă de bombe calorice, frustrări sociale de toate felurile compensate cumva prin mâncare și băutură la fel ca pe vremea romanilor… cu diferența că pe atunci era și obiceiul să ieși la vomitorium. Eventual, reziduuri de hormoni în carnea consumată, utilizați inițial pentru creșterea accelerată a vițeilor, păsărilor domestice șamd? Ce combinație bună de cauze, nu?

 

Oare cum se hrănea omul european din perioada glaciară? Dieta paleo. În primul rând trebuia să urmărești mamutul sau mai știu eu ce dihanie masivă și să îi dai în cap. Nu e simplu să îl dobori, plus că dacă îl înțepi cu sulița, cred că îl inervezi mai tare. Faza e că sursa de hrană te poate omorî, are toate șansele. Apoi, dacă ai reușit să îl omori, să îl tai în bucăți cu ceva fragmente de piatră, să cari hoitul la peșteră… habar nu am de la ce distanță. Nu cred că era prea fragedă carnea mamutului, chiar dacă o prăjeai. Plus că al un moment dat devenea cam ciudată la gust și la miros, dar nu aveai alta. Deși erai cam lihnit de foame; mai dădeai jos ceva ce părea digerabil de pe niște oase uscate. Poate din când în când pe lângă carnea de mamut mai intra și câte o veveriță. Nu cred că ajungeai prea gras. Eco, bio, raw vegan, fără E-uri, fără vaccinuri șamd. Și oricum nu trăiai mai mult de 30 de ani.

 

În trecut, producția de hrană realizată cu mijloace care azi par primitive, nu putea să asigure pentru marile mase acel belșug, acea îndestulare caracteristică lumii bune de azi. Adică, fiecare felie de pâine își avea locul, fiecare bucățică de brânză, fiecare bucățică de cârnați… și era nevoie de o alocare judicioasă a hranei, o împărțire bună și crearea de rezerve pentru perioadele jalnice… care erau previzibile. Foametea pândea destul de frecvent – măcar ca idee, era destul să fie un an cu o recoltă proastă și deja era previzibil ce o să urmeze. Adică, lucrurile erau cam la limită, la modul uzual. Era mare lucru dacă dihania umană avea hrană destulă pentru a avea energie să iasă la muncă… zilnic, cu coasa, cu securea, cu plugul, barca, sulița șamd. Cu munca fizică destul de istovitoare și cu resursele de hrană de care omul trebuia să aibă mare grijă… era evident că nu era mare pericolul ca vietatea să depășească proporțiile rezonabile. Iar în trecutul și mai îndepărtat, nici pe atât. Dacă vezi cam cum arată statuetele considerate niște zeițe de frumusețe și fertilitate create în paleolitic, în urmă cu 11.000-35.000 de ani… cele denumite generic statuete Venus… îți imaginezi că în timpurile acelea era un vis să ai hrană multă… cât mai multă; dar realitatea era că fugăreai mamuții, dacă nu doreai să mori de foame. Când zic – să mori de foame – nu e nici o metaforă. Era pe bune. Omul avea tendința naturală să mănânce mult dacă are ce, că apoi oricum urmau vremuri nasoale. Doar că acum aceste perioade de foamete nu au cum să apară, cel puțin nu în lumea civilizată… cât timp ea există, încă. Iar efectele sunt vizibile.

 

În trecut, pe lângă lipsa relativă de hrană și efortul fizic semnificativ, omul obișnuit nici nu își permitea să fie gras… că îl dezavantaja în lupta pentru existență. Când era să iasă pe deal la cosit, sau să se perinde cu oile prin munte, nu prea era fezabil dacă era prea masiv; stilul de viață, acela de semi-animal, făcea ca mușchii să fie încordați și grăsimile să dispară. Dar dacă te uiți la picturi cu sultanii, cei care erau pașă, mulți dintre bogații europeni medievali, sau industriașii de pe la începuturile capitalismului… se vede bine pe ei efectul unei vieți cu hrană destulă fără nevoia de a te zbate fizic pentru a obține mâncarea. Pe vremurile acelea, un animal-uman mare și gras era simbolul reușitei, a poziției sociale de vârf, din start diferit de toți țăranii semi-înfometați.

 

Dacă nu aveai mâncare din belșug, și mai mult decât atât, pentru a avea hrană măcar cât de cât… trebuia să depui o muncă fizică istovitoare… clar că arătai subțire. Oase, piele și mușchi; erau la dietă obligatorie și făceau antrenament obligatoriu cu securea și coasa… zilnic. Nu din cauza că doreau să arate fit, nu din cauza că făceau sport în timpul liber, nu din cauza că erau zen și vegani și budiști… ci din cauze mult mai dure. De altfel, dacă te uiți la statui cu zeitățile budiste, pare că nici acolo hrana îmbelșugată nu a fost o problemă.

 

Fiecare om are un anume consum energetic mediu pe zi… dependent de metabolismul lui bazal combinat cu stilul de viață. Dacă vei consuma mai multă hrană decât cea necesară pentru a susține acest consum zilnic… evident că organismul va face rezerve, sub formă de grăsime. Și la fel de evident este că dacă vei consuma mai puține calorii decât cele necesare pentru acea zi, organismul este constrâns să consume din rezervele pe care le are… adică slăbești. Chiar dacă există diferențe mari între persoane, ca nivel metabolic, aspecte hormonale, sau ca activitate fizică zilnică… totuși, faza aceea că nu mănânci și te îngrași nu se vede în cazuri concrete gen Etiopia, să nu mai zic de lagăre fasciste, comuniste șamd. Problema este că foarte mulți oameni din lumea civilizată își găsesc fericirea în a consuma mai multă mâncare… cu ceva mai multă decât este nevoie pentru a întreține consumul energetic biologic redus, în stilul de viață tehnologizat, computerizat, birocratizat. E destul ca zilnic să fie câteva calorii în plus, iar pe parcursul anilor și deceniilor se vede clar diferența.

 

Hai să presupunem că mănânci la fel (de mult sau de puțin) cum mâncau strămoșii tăi din ultimul mileniu. Doar că nu mai ai același stil de viață. Îți dai seama că omul trecutului avea de parcurs pe jos mari distanțe la ordinea zilei, sau făcea ture călare pe mii de kilometri; să nu zic, ai mei au venit călare din Asia în Europa Centrală, făceau ture europene în toate direcțiile. Doar când te gândești că scotea apă din fântână, mergea la câmp să are cu boii și cu plugul, sau să secere, să cosească, să încarce fân, să facă curat la animale. Construia omul casă, cărând materialele cu forța lui fizică și ceva ajutor din partea animalelor domesticite. Mergea în pădure să doboare copaci, să adune lemne pentru încălzit, că altfel îngheța iarna – el și toată familia. Sau ieșea la pescuit cu barca, plecau la vânătoare… pe jos prin mlaștini și pe munte – să se apropie bine de tot de ceva dihanie pe care să o răpună – nu din plăcere neapărat ci mai ales de foame. Să nu zic de mineri, de cei care coborau cu plutele pe râuri sălbatice șamd. Cu un asemenea stil de viață… (prin care se putea ajunge eventual la 40-50 de ani), chiar dacă mânca mult tot arăta ca o așchie, cu mușchii forjați la maxim. Sau ieșeau la o bătălie cu turcii… unde era câte un singur gras: pașa sau sultanul.

 

Deloc nu era simplu să aduni destul din minuscule fructe de pădure, sau să prinzi pești, sau să dobori mamutul cu ceva pietre ori sulițe; să ai hrană destulă pentru toată familia. Mai apoi, la fel nu era simplu să cultivi terenul, să faci desțeleniri, arături, semănat, să păzești terenul, să recoltezi ceva… și nu era simplu să ai animale domesticite să le plimbi pe pășuni, să ai grija lor iarna – să ai fân destul șamd. Adică în context istoric, hrana prea multă accesibilă fără muncă fizică dură… nu a fost o problemă cam niciodată, și oricum nu pe termen de generații. Agricultura mecanizată la maxim, cu utilaje enorme propulsate pe bază de carburanți fosili, chimizată până la maxim, plină de îngrășăminte chimice și de pesticide… a schimbat situația. Probabil că prima dată când omul se confruntă cu un belșug al hranei, disponibile în cantitate mare pentru mare parte a populației umane, combinat cu stil de viață bazat pe mașini, echipamente de toate felurile care să te scape de trudă… este începând din a doua parte a secolului 20 în Europa de Vest și America de Nord. Adică, ceva extrem de recent.

 

Pe o piramidă a lui Maslow, prezentând necesitățile umane, la nivelul de bază al piramidei se situează și nevoia de hrană, împreună cu alte nevoi fiziologice de bază (aer, apă, somn, sex, excreție șamd). La nivele mai înalte ale piramidei, se situează nevoia de siguranță socială, iubire/ apartenență, respect de sine, moralitate, creativitate șamd.  În societatea modernă și postmodernă, extrem de multe dintre cele legate de zonele mai înalte ale acestei piramide, nu au cum să fie satisfăcute în viața marilor mase de oameni. Siguranța financiară, siguranța locului de muncă, siguranța asigurării de sănătate, apartenența la o familie funcțională, relații de prietenie/ interconectare socială, relații intime umane, încrederea în sine și respectul altora, moralitate, creativitate șamd… sunt destul de problematice; în măsura în care omul nu își poate asigura surse de fericire dinspre aceste zone, dar are la dispoziție mai multă mâncare… îți dai seama. Tot felul de insatisfacții, tot felul de frustrări, tot felul de dureri… ajung să fie cumva compensate prin înfulecarea de hrană, care produce câteva secunde de fericire. Sau, în alte cazuri, în loc de hrană poate să fie alcool, droguri, jocuri de noroc, criminalitate economică, criminalitate politică și altele asemenea.

 

Un aspect important este că nu există un nivel standard în care trebuie să arate omul. Există un nivel mediu, care se schimbă odată cu mileniile, secolele sau chiar deceniile. Recent, oamenii din zonele civilizate ale vestului au devenit mult mai grași decât țărănoii trecutului. Dar e clar că nici stilul acesta modern nu aduce foarte multă fericire și satisfacție. Că e nevoie de un fel de ajustare… în interesul nostru. Cumva avem o lume aberantă în care zilnic cam 30.000 de oameni ajung să moară efectiv din lipsă de mâncare – azi cam atâția o să moară de foame, iar alții ajung să fie niște animale din ce în ce mai grase. Interesant și ciudat este că ambele aspecte nu par să prezinte ceva tendințe de diminuare. În privința animalelor grase, o soluție poate să fie eventual găsită la nivel personal, mai ales prin niște surse de fericire și satisfacție care să asigure o viață mai echilibrată. Ușor de zis.

 

Pe lângă disponibilitatea hranei, un element la fel de important este deficitul de fericire la nivel societal. Un stil de viață în care zilnic omul civilizat petrece 8-10 ore în birou, în fața computerelor, plus prin mijloace de transport în comun sau în mașina lui în trafic, îți dai seama că nu îi produce o mare cantitate de satisfacție. Nici tinerii expuși șomajului, nici nivelul veniturilor plus datoriile bancare, nici presiunile sociale de oricâte feluri. Artificializarea, lipsa de comunicare directă, virtualizarea vieții… alte și alte mizerii. Până și în societățile vestice unde exista bunăstare & fericire cam o jumătate de secol, acum în mare parte se simte un fel de ruptură între pretenții… între “ce ar trebui să fie”… și ceea ce este. Din doza zilnică de fericire care să producă un fel de zâmbet… acum o prea mare parte provine din satisfacții culinare aberante. Din câte îmi dau seama, nevoia de fericire nu se prea poate reduce, ci eventual se poate spera ca sursa de fericire să fie cât mai diversificată și mai echilibrată.

 

Ce se poate constata, este că în trecut contextul în care trăia dihania umană producea mai ales oameni mai subțirei (care nu erau nici mai sănătoși și nici mai longevivi decât cei de azi… ci erau plini de infecții și mureau repede), iar contextul de azi în lumea civilizată produce dihănii umane mai masive (dar care de multe ori nu par mai fericite decât semi-înfometații trecutului). A încerca crearea unui stil de viață echilibrat și fericit, fericit mai ales… în lumea modernă tehnologizată, fără a utiliza prea mult surse de satisfacții de genul hranei prea multe, alcoolului, drogurilor…  încercând mai mult satisfacții intelectuale, artistice, creativitate, preocupări eco sau sociale reale șamd… poate să fie o grea încercare pentru extrem de mulți dintre noi.

 

© dr. Peter Lengyel

Publicat în umane | Lasă un comentariu

Budapest by night

Oare merită să selectez câteva poze din ceva plimbare de noapte
prin Budapesta, făcute în mai 2011? Sunt alte și alte mape pline de imagini din orașul acesta, cadre realizate la câte o ieșire… o plimbare mai recentă sau mai veche. Doar timp să fie de ele, să fie văzute măcar odată. Poate cândva mai iau careva mapă… să vedem ce conține.

 

Întotdeauna simțeam că iubesc acest oraș, mai ales în copilărie, când părea că el este centrul Universului. Dar după ce cunoști mai bine și aspectele mai puțin strălucitoare, după experiența de un an și jumătate pe aici, când vezi cam cum arată lupta pentru existență, care sunt prețurile și care sunt veniturile… și cum e să treacă pe lângă tine limuzine de lux… sau cum intră alții în restaurante impecabile… parcă nu e atât de rău acasă în Maramureș.

 

Dacă nu ar exista aspectele financiare, limitările dure, raportul dintre efortul de a îi obține versus rapiditatea cu care ei se duc în van… sigur că aș prefera să stau în orașul acesta splendid, în ceva vilă de pe versantul abrupt de unde să se vadă Dunărea; să ies la teatru și la concerte, la expoziții de pictură; să plec cu avionul câte o tură pe oriunde – pe ceva insule cu nume bizar, dar să știu că aici totul e perfect și am unde să mă întorc acasă. Bine, acestea sunt vise de nerealizat în lumea actuală, sau aproape de imposibil… dacă te preocupă aspectele naturalistice și nu ești înrudit cu Rockefeller sau măcar Soros. Așa că rămân splendorile din Maramureș. Din Carpați. Delta & Dobrogea.

272248276291356455523299324336344569560565550555479497504513540

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Europa Nostra | Lasă un comentariu

Zboruri peste Parcul Național Semenic – Cheile Carașului

Ideea este să prezinți un parc național, la modul cât mai realist… poate puțin spre pozitiv și optimist și spectaculos, dar totuși fără să eviți totalmente problemele, și fără să faci o înșirare a tuturor mizeriilor mici și mari. Ai nevoie de o serie de imagini care să surprindă aspectele relevante, spre exemplu marile păduri, zonele de chei, platouri, vârfuri, mlaștini, stâncării șamd… tot felul de patternuri. Dacă este să ai o sinceritate până la capăt, ar trebui să incluzi și ceva imagini cu tăieri de pădure, pe lângă fotografii cu întinse păduri care de sus par nesfârșite. Cum se poate face oare să prezinți atât valorile existente, cât agresiunile deja derulate asupra naturalului, cât să atragi atenția asupra unor eco-dezastre care sunt pe cale de a se contura? Cum poți să faci în așa fel încât ceea ce a rezultat să poată să fie asumat de tine până la capăt, fără să îți fie rușine în fața ta? Până la urmă, criticul cel mai dur al propriei abordări… ești chiar tu însuți; și de fapt, probabil că singurul critic care contează; sau aproape singurul.

DCIM100MEDIADJI_0067.JPG

Se poate începe cu ceva reprezentativ, Cheile Carașului. Impresionant prin extindere și sălbăticia zonei.

DCIM100MEDIADJI_0069.JPGDCIM100MEDIADJI_0070.JPGDCIM100MEDIADJI_0072.JPGDCIM100MEDIADJI_0073.JPGDCIM100MEDIADJI_0074.JPGDCIM100MEDIADJI_0079.JPGDCIM100MEDIADJI_0080.JPGDCIM100MEDIADJI_0081.JPGDCIM100MEDIADJI_0084.JPGDCIM100MEDIADJI_0088.JPGDCIM100MEDIADJI_0100.JPGDCIM100MEDIADJI_0102.JPGDCIM100MEDIADJI_0107.JPGDCIM100MEDIADJI_0113.JPGDCIM100MEDIADJI_0114.JPGDCIM100MEDIADJI_0116.JPGDCIM100MEDIADJI_0118.JPGDCIM100MEDIADJI_0119.JPGDCIM100MEDIADJI_0120.JPGDCIM100MEDIADJI_0123.JPGDCIM100MEDIADJI_0124.JPGDCIM100MEDIADJI_0127.JPGDCIM100MEDIADJI_0129.JPGDCIM100MEDIADJI_0131.JPGDCIM100MEDIADJI_0132.JPGDCIM100MEDIADJI_0133.JPGDCIM100MEDIADJI_0136.JPGDCIM100MEDIADJI_0138.JPGDCIM100MEDIADJI_0140.JPGDCIM100MEDIADJI_0141.JPGDCIM100MEDIADJI_0143.JPGDCIM100MEDIADJI_0144.JPGDCIM100MEDIADJI_0145.JPGDCIM100MEDIADJI_0146.JPGDCIM100MEDIADJI_0148.JPG

Să ai ocazia să vezi de sus Cheile Gârliștei (în zona Moghila)… în luminile de asfințit… bestial. Nu doar zonele calcaroase ale cheilor, pădurile, ci și câmpurile de lapiezuri, doline, zonele înierbate ale culmilor, absolut mirific. Și, îți dai seama că aceste chei nu am nici un fel de renume, puțini sunt cei care au auzit de ele, măcar să știe de existența lor. Sălbatice și neumblate, păstrează o biodiversitate pe care putem doar să o bănuim; sau nici măcar.

DCIM100MEDIADJI_0153.JPGDCIM100MEDIADJI_0154.JPGDCIM100MEDIADJI_0155.JPGDCIM100MEDIADJI_0157.JPGDCIM100MEDIADJI_0159.JPGDCIM100MEDIADJI_0160.JPGDCIM100MEDIADJI_0166.JPGDCIM100MEDIADJI_0168.JPGDCIM100MEDIADJI_0170.JPGDCIM100MEDIADJI_0173.JPGDCIM100MEDIADJI_0177.JPGDCIM100MEDIADJI_0179.JPGDCIM100MEDIADJI_0181.JPGDCIM100MEDIADJI_0182.JPGDCIM100MEDIADJI_0184.JPGDCIM100MEDIADJI_0185.JPGDCIM100MEDIADJI_0187.JPGDCIM100MEDIADJI_0150.JPG

În partea amonte a Cheile Gârliștei, sectorul situat imediat aval de orașul Anina, îți poți imagina cam ce este pe vale. Cu cât cobori mai mult de-a lungul apei, cu atât situația devine mai rezonabilă, și peisajul mai sălbatic; o vreme se poate înainta cu mașina de teren pe un drum care devine din ce în ce mai vag; deasupra se vede calea ferată Anina – Oravița, cu tuneluri și viaducte, un traseu extrem de fotogenic. Poate ar merita cândva atenția.

DCIM100MEDIADJI_0016.JPGDCIM100MEDIADJI_0017.JPGDCIM100MEDIADJI_0021.JPGDCIM100MEDIADJI_0025.JPGDCIM100MEDIADJI_0030.JPGDCIM100MEDIADJI_0035.JPGDCIM100MEDIADJI_0044.JPGDCIM100MEDIADJI_0049.JPGDCIM100MEDIADJI_0050.JPGDCIM100MEDIADJI_0062.JPGDCIM100MEDIADJI_0063.JPG

Dacă ai ocazia să vezi de sus platoul Munților Semenic, în uriașele pășuni montane vei remarca niște înmlăștiniri oligotrofe destul de spectaculoase, niște arii cu lobi sau înseriate, legate de scurgeri ale apelor. Totodată, destul de fumoase sunt patternurile de dispunere a subarbuștilor pe suprafața dominată de ierburi, sau zonele ecotonale de la marginea pădurii. Privind zona de sus, îți poți da seama de anumite aspecte biologice/ ecologice, patternuri pe care altfel nu le poți percepe… deoarece pentru a crea o replică mentală a realităților din teren ai avea nevoie de prea multe date punctiforme, imposibil de colectat și de analizat.

DCIM100MEDIADJI_0131.JPGDCIM100MEDIADJI_0134.JPGDCIM100MEDIADJI_0136.JPGDCIM100MEDIADJI_0139.JPGDCIM100MEDIADJI_0143.JPGDCIM100MEDIADJI_0145.JPGDCIM100MEDIADJI_0147.JPGDCIM100MEDIADJI_0149.JPGDCIM100MEDIADJI_0151.JPGDCIM100MEDIADJI_0152.JPGDCIM100MEDIADJI_0155.JPGDCIM100MEDIADJI_0158.JPGDCIM100MEDIADJI_0159.JPGDCIM100MEDIADJI_0161.JPGDCIM100MEDIADJI_0162.JPGDCIM100MEDIADJI_0163.JPGDCIM100MEDIADJI_0164.JPGDCIM100MEDIADJI_0165.JPGDCIM100MEDIADJI_0169.JPGDCIM100MEDIADJI_0171.JPGDCIM100MEDIADJI_0172.JPGDCIM100MEDIADJI_0174.JPGDCIM100MEDIADJI_0177.JPG

Parcul Național Semenic – Cheile Carașului. Dacă omul încearcă să înțeleagă realitățile naturalistice ale unui loc, patternurile majore sunt foarte interesante. Să constați că ai un anumit tip de relief al cheilor (în esența lui similar în Cheile Carașului și în Cheile Gârliștei), unde cursul apei este sinuos, ai o anumită dispunere a pădurii pe versanți, apar stâncăriile calcaroase bine vizibile, iar deasupra văii sălbatice ai întinse arii cu relief mai domol, de unde pădurile au fost eradicate – dând loc pășunilor; destul de evident, cheile prin relieful lor accidentat, prin locurile greu accesibile, au păstrat mai multă naturalețe și reprezintă un fel de rezervoare de biodiversitate. E plăcut să percepi nu doar elementele concrete, cheile, dar să simți și fenomenele care au dus la formarea acestor realități, de la aspecte structurale ale rocilor – calcare biogene, modelarea lor prin eroziune-coroziune, formarea exocarstului și endocarstului, dispunerea vegetației și sensibilitatea la impactul antropic. Pe platoul Semenicului vezi locurile cu înmlăștiniri; unele mai individualizate, altele în serii; cazuri particulare, diferite prin detalii, dar similare în esența lor; constați că în locurile care le erau favorabile ele au ajuns să se dezvolte, sunt manifestări ale aceluiași principiu. Și în acest caz e plăcut să detectezi nu doar o mlaștină sau alta, ci ideea că ele au avut condițiile de relief și cele climatice încât să apară, să se dezvolte și să persiste până azi… cu tot ce înseamnă biodiversitatea lor atât de specială.

Dacă te uiți la aceste realități naturale… e bine să vezi și scara timpului: înmlăștinirile sunt foarte recente, postglaciare, doar de circa 10 mii de ani; relieful cheilor a avut nevoie de multe milioane de ani să se dezvolte la amploarea de azi… unde valea este adâncită și la 250 de metri față de nivelul de deasupra a rocilor…  să nu zic de faptul că stivele de sedimente calcaroase în care ele au fost modelate sunt rezultatul vieții marine a scoicilor melcilor, coralilor șamd din urmă cu circa 100 de milioane de ani. Când vezi cam care este amploarea și esența acestor fenomene, îți dai seama că omul este o mică și recentă glumă în toată schema asta.

Dacă iei ca exemplu Cheile Carașului, din punct de vedere geomorfologic cam la fel o să arate și peste 100 și peste 1.000 și peste 10.000 de ani. În privința filmării sau fotografierii peisajului de amploare, partea bună este că dacă odată îți faci o impresie despre un anume loc, el o să rămână identic – pentru noi; poate să fie diferită iluminarea, culorile, starea vegetației, dar în esență locul nu o să se modifice nici peste 10 ani, nici peste 100; aproape sigur. Așa că ai ocazia să te întorci și să faci imagini și mai tari, proiectate cumva ideatic, știind de unde să fotografiezi sau filmezi, în ce direcție, sub ce unghi, cu ce încadrare, cu ce lumină șamd. La nivel de câțiva ani poate se mai taie ceva pădure… dar dacă trece timp destul… măcar la nivel de peisaj nu o să se perceapă difereța. Mai dramatic e când apare câte o carieră de piatră care lasă urme ce se văd mult timp, dar astea cam cât de multe pot să fie? Iar la nivel de timp geologic, până și carierele uriașe devin din ce în ce mai nesesizabile, fiind supuse variatelor procese geologice care remodelează munții, văile, câmpiile, mările, continentele, Planeta. Exact ca și până acum.

În zona Certej un pârâu își duce apele spre intrarea în Peștera Buhui; e frumos să stai puțin prin pădurea de amestec din această zonă, să vezi vegetația de la marginea apei, să asculți cum o ciocănitoare bate darabana în creanga uscată a căruiva arbore. E liniștitor susurul pârâiașului și interesant să vezi cum apele dispar în subteran.

DCIM100MEDIADJI_0005.JPGDCIM100MEDIADJI_0006.JPGDCIM100MEDIADJI_0008.JPGDCIM100MEDIADJI_0009.JPGDCIM100MEDIADJI_0010.JPGDCIM100MEDIADJI_0099.JPG

Dacă te uiți la situația pădurilor din Parcul Național Semenic – Cheile Carașului… poți constata anumite aspecte relevante din punctul de vedere al naturalistului. În primul rând, ai nevoie de o viziune de amploare asupra peisajului, adică nu doar o vizită pe o anumită vale, sau pe câteva, în locurile accesibile pe drumuri. Dacă poți cuprinde vizual o mare parte a peisajului, și poți să te apropii de acele locuri care au anumite caracteristici mai speciale… îți poți forma o impresie realistă. Vei ajunge la câteva constatări esențiale.

DCIM100MEDIADJI_0034.JPGDCIM100MEDIADJI_0036.JPGDCIM100MEDIADJI_0037.JPGDCIM100MEDIADJI_0038.JPGDCIM100MEDIADJI_0039.JPGDCIM100MEDIADJI_0041.JPGDCIM100MEDIADJI_0042.JPGDCIM100MEDIADJI_0044.JPGDCIM100MEDIADJI_0045.JPGDCIM100MEDIADJI_0047.JPGDCIM100MEDIADJI_0027.JPGDCIM100MEDIADJI_0028.JPGDCIM100MEDIADJI_0030.JPGDCIM100MEDIADJI_0033.JPG

  1. Există încă o foarte bună acoperire cu ecosisteme silvatice, imense întinderi de păduri de foioase (care în mod natural erau păduri de foioase și păstrează încă în bună parte acest caracter); există zone enorme cu păduri compacte inaccesibile, unde natura se simte la ea acasă; o problemă este că deși de sus pare totul frumos, nu înseamnă că aceste întinderi de pădure sunt atât de valoroase naturalistic pe cât te aștepți ca ele să fie în interiorul unui parc național; o mare proporție a acestor păduri sunt relativ tinere, regenerări rezultate în urma unor mari tăieri realizate în urmă cu câteva decenii; adică, păduri de acelea virgine, seculare, neatinse de drujbe, păduri în care ecostistemul să fie realmente în starea lui naturală, reprezintă doar o mică fracțiune.

DCIM100MEDIADJI_0002.JPGDCIM100MEDIADJI_0003.JPGDCIM100MEDIADJI_0006.JPGDCIM100MEDIADJI_0007.JPGDCIM100MEDIADJI_0008.JPGDCIM100MEDIADJI_0010.JPGDCIM100MEDIADJI_0011.JPGDCIM100MEDIADJI_0013.JPGDCIM100MEDIADJI_0015.JPGDCIM100MEDIADJI_0019.JPGDCIM100MEDIADJI_0025.JPGDCIM100MEDIADJI_0012.JPG

  1. În destul de multe locuri, pe variatele văi ale zonei, în interiorul pădurilor de foioase se văd plantații de molizi; aceste conifere care nu aveau ce căuta aici, au fost plantate cu ocazia implementării politicii de înrășinare, care în urmă cu jumătate de secol dorea să crească acoperirea cu molizi care cresc repede. Vulnerabile la vânt care poate produce mari doborâturi în plantațiile de molid, apoi sensibilizate la atacuri de ipide, evident că ele nu aveau ce căuta în locurile care nu le sunt ecologic-biologic favorabile. Simpla lor prezență reprezintă o artificializare a peisajului, o agresiune asupra naturaleții zonei. Întrebarea este: ar trebui ele tăiate brutal și revenit la compoziția mai naturală a pădurii, sau intervențiile brutale cu accesibilizarea și tăierea lor ar produce un dezastru ecologic și peisagistic evident, și ar da ocazia de tăieri de toate felurile sub acest pretext? Este mai acceptabilă înlocuirea lor graduală, lentă, o revenire mai naturală spre ceva natural?

DCIM100MEDIADJI_0112.JPGDCIM100MEDIADJI_0113.JPGDCIM100MEDIADJI_0114.JPGDCIM100MEDIADJI_0121.JPGDCIM100MEDIADJI_0118.JPGDCIM100MEDIADJI_0119.JPG

  1. Deși este teritoriu declarat parc național, vezi că au fost efectuate mari tăieri de pădure inclusiv în anii recenți, adică în ultimii câțiva ani; locuri brăzdate de drumuri de TAF, dezgolite de pădure poate și pe sute de hectare așa cum se pot observa pe valea Topliței, ori în zona Comarnic, ori pe lângă drumul care urcă spre platoul Semenic ori pe valea Bârzavița. Și cine știe câte altele. Iar la vizita viitoare, poți avea noi și noi surprize, cu noi versanți dezgoliți de pădurile cele mai reprezentative, cele bătrâne, cele seculare, cele pentru care ar avea sens să existe cea mai mare protecție. Pentru a exista motive de tăiere, sunt inventate tot felul de “cauze” care ar necesita intervențiile. Spre exemplu, pe valea Bârzavița se dorește tăierea plantațiilor de molizi, în ideea că ele sunt “afectate de ipide și se uscă”… ceea ce în mod real nu se poate constata în teren. Probabil că cei care se simt mai apropiați de protecția naturii… simt imediat că dorința reală este de a se stoarce masă lemnoasă pe orice pretext, inclusiv din interiorul parcurilor naționale.
  1. Marile întinderi înierbate de pe platoul Semenic sunt probabil pășuni secundare, rezultate din intervenție antropică; în mod natural tot acest peisaj trebuia să fie acoperit de pădure, cu excepția câtorva zone mai stâncoase și a unor înmlăștiniri.

DCIM100MEDIADJI_0050.JPGDCIM100MEDIADJI_0053.JPGDCIM100MEDIADJI_0054.JPGDCIM100MEDIADJI_0056.JPGDCIM100MEDIADJI_0057.JPGDCIM100MEDIADJI_0060.JPGDCIM100MEDIADJI_0061.JPGDCIM100MEDIADJI_0065.JPGDCIM100MEDIADJI_0069.JPGDCIM100MEDIADJI_0072.JPGDCIM100MEDIADJI_0078.JPGDCIM100MEDIADJI_0080.JPGDCIM100MEDIADJI_0082.JPGDCIM100MEDIADJI_0083.JPGDCIM100MEDIADJI_0087.JPGDCIM100MEDIADJI_0089.JPGDCIM100MEDIADJI_0090.JPGDCIM100MEDIADJI_0092.JPGDCIM100MEDIADJI_0094.JPGDCIM100MEDIADJI_0100.JPGDCIM100MEDIADJI_0109.JPG

O concluzie asupra situației pădurilor din acest parc național este că suprafața lor este mare – aproape cât cea naturală – ele arată destul de compact, nu prea sunt “căsăpite”; dar pădurile seculare, virgine, bătrâne reprezintă doar o mică fracțiune din acoperire – deja în mare parte au căzut pradă tăierilor, iar cele rămase în continuare sunt expuse riscului; există zone cu exploatări semnificative recente; multe peisaje au fost pervertite prin înrășinare silviculturală cu molid; există tentația unor noi și noi intervenții, atacuri silvice – cu orice motiv. Realitatea cu bune și cu rele.

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Carpatii Meridionali | 2 comentarii

Zboruri peste Parcul Natural Porțile de Fier

O zonă unde Carpații ajung în contact cu Dunărea… evident că trebuie să arate bestial. Aceste elemente majore ale peisajului își păstrează încă grandiozitatea, deși zona are numeroase intervenții antropice, de la baraje la viaducte, de la tuneluri la intervenții silviculturale. Lăsând la o parte impactul uman bine sesizabil, rămâne totuși posibilitatea să admiri grandoarea naturalului… prezent la un nivel care îți taie respirația.

DCIM100MEDIADJI_0145.JPGDCIM100MEDIADJI_0146.JPGDCIM100MEDIADJI_0152.JPGDCIM100MEDIADJI_0153.JPGDCIM100MEDIADJI_0115.JPGDCIM100MEDIADJI_0117.JPGDCIM100MEDIADJI_0119.JPGDCIM100MEDIADJI_0120.JPGDCIM100MEDIADJI_0121.JPGDCIM100MEDIADJI_0122.JPGDCIM100MEDIADJI_0123.JPGDCIM100MEDIADJI_0124.JPGDCIM100MEDIADJI_0125.JPGDCIM100MEDIADJI_0126.JPGDCIM100MEDIADJI_0127.JPGDCIM100MEDIADJI_0128.JPGDCIM100MEDIADJI_0129.JPGDCIM100MEDIADJI_0132.JPGDCIM100MEDIADJI_0134.JPGDCIM100MEDIADJI_0136.JPGDCIM100MEDIADJI_0139.JPGDCIM100MEDIADJI_0141.JPGDCIM100MEDIADJI_0142.JPGDCIM100MEDIADJI_0114.JPG

DCIM100MEDIADJI_0077.JPGDCIM100MEDIADJI_0080.JPGDCIM100MEDIADJI_0086.JPGDCIM100MEDIADJI_0088.JPGDCIM100MEDIADJI_0091.JPGDCIM100MEDIADJI_0094.JPGDCIM100MEDIADJI_0095.JPGDCIM100MEDIADJI_0096.JPGDCIM100MEDIADJI_0097.JPGDCIM100MEDIADJI_0099.JPGDCIM100MEDIADJI_0102.JPGDCIM100MEDIADJI_0106.JPG

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Carpatii Meridionali | 1 comentariu

Vișeu de Sus – Oberwischau – Felsővisó – Ojberwischo

Dacă ești născut prin Maramureș, te poți întreba ce motive ai putea avea să vizitezi Vișeul de Sus? Probabil că dintre cei pe care îi cunosc, nu mulți ar face efortul să vadă locurile astea. Și eu am fost prin zonă mai ales în trecere, sau utilizând câte o pensiune (Pensiunea Nagy) ca bază de cazare în cercetările din tipul proiectului cu biodiversitatea acvatică… Anul acesta situația a făcut să ajung la Pensiunea Landhaus, o surpriză foarte plăcută. Nu degeaba are 9.6 pe booking. După o seară pe terasă sau pe balcon, sau după un mic-dejun a la Maramureș, parcă altfel ai dorința de a ieși pe văi și pe dealuri, să explorezi locurile mai neumblate.

DSC_6372DSC_6357DSC_6408DSC_6380DSC_6394DSC_6417DSC_6419DSC_6427DSC_6473DSC_6493DSC_6497DSC_6532DSC_6532xDSC_6547DSC_6565DSC_6577DSC_6582DSC_6617

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Maramures | Lasă un comentariu

Alburnus Maior – Verespatak – Goldbach – Roșia Montană by night

Dacă te plimbi în 2 nopți de aprilie pe străzile din Roșia Montană, ai ocazia să vezi câte ceva, și mai ales să simți o anumită realitate. Aici nu e un sat de acela prăpădit, care veșnic a fost sărac. Multe dintre clădiri sunt impresionante prin dimensiune, arhitectură, decorații… o amintire a zilelor bune când mineritul aurului aducea venituri din care localitatea avea privilegiul prosperității. Dar, în contrast cu acest trecut, vezi zidurile groase prăbușite rând pe rând, nenumărate locuințe golite de oameni. Cum e să parcurgi noaptea o stradă de pe care au plecat cu toții? Unde iarba crește verde pe drum, ca un fel de gazon. Pomii fructiferi înfloresc minunat, doar că nici un copil nu o să urce pe crengi, să culeagă fructele.

 

E fain să te plimbi noaptea prin Roșia Montană. Îmi place că există doar un singur câine vagabond, și nu haite întregi… măcar atât a mai rămas din civilizație. E liniște multă, au plecat atât de mulți oameni; nu știu proporția exact, dar parcă 80% au preferat să lase totul în urmă. Vezi biserici și clădiri masive proptite cu bârne, să nu se prăbușească; să fie amânat cumva momentul. Există un fel de rămășiță de comunitate divizată, plină de tensiuni, cu tabere care ai impresia că se urăsc reciproc – oricum, chiar și oameni din aceeași familie au încetat să se mai salute. Includerea Roșiei Montane pe lista patrimoniului UNESCO poate oare să dea o nouă direcție… te poți întreba. Sau există un point of no return… atins deja? Habar nu am.

 

În centrul localității, dacă oprești noaptea în fața unei mari case degradate, deloc nu pare impresionant. Dar dacă ai ajuns să îl cunoști pe bătrânul care acum are 87 de ani, vietatea care în urmă cu 8 decenii a copilărit pe aici… și dacă ai auzit cum era bradul de Crăciun, cum coborau copiii cu sania către școală, cum se dezvoltau afacerile comerciale ale părinților lui, cum au fost apoi luați de comuniști – duși la pușcărie… cum familia a fost alungată de aici. Cu aceste informații, casa goală, părăsită, lipsită de viață, pare și mai sumbră. Ceva ce era atât de plin de viață, de prosperitate, de baluri și speranțe… a ajuns să fie un morman de pietre reci, de pe care cade tencuiala.

 

Există pe aici câțiva oameni sufletiști, care visează că totul va fi bine; aceștia mențin curățenia, promovează programe turistice organizate pe terenurile lor private, marchează trasee prin împrejurimi. Ce se mai poate face atunci când administrația locală este o mare frână, când planul urbanistic blochează voit aproape orice însănătoșire economică, atunci când resursele financiare erau masiv în mâna celor care își doreau să radă munți întregi și să stoarcă din ei orice picogram de aur… lăsând în urmă un uriaș lac cu cianură? Senzația mea este că văd un dezastru aflat în stand-by; niște intervenții masive în structura socio-economică a localității, încercarea de a o destructura total, decădere și delăsare organizate programatic… doar că nici banii și nici presiunile politice venite de la nivel statal nu au reușit să rupă rezistența câtorva oameni. Ca un fel de ultimii mohicani. Nici puterile politico-ecomonice nu își imaginau că nu vor reuși să îi terfelească, să îi momească, să îi sperie, să îi alunge cumva; din câte îmi imaginez, au ajuns la momentul în care habar nu au ce să facă; și este deja prea târziu până și pentru ei. A rămas aici un mare morman de probleme, iar fără o regândire strategică… incluzând aici și finanțare masivă… îți dai seama…

DSC_8326DSC_8564DSC_9990DSC_9975DSC_9972DSC_9928DSC_9934DSC_8922DSC_8916DSC_8833DSC_8827DSC_8845DSC_8883DSC_8907DSC_8761DSC_8670DSC_8709DSC_8608DSC_8581DSC_8599DSC_8555DSC_8558DSC_8538DSC_8550DSC_8511DSC_8523DSC_8412DSC_8487DSC_8437DSC_8449DSC_8343DSC_8396DSC_8377DSC_8380DSC_8280DSC_0015DSC_0027DSC_0031DSC_0037DSC_0046DSC_0070DSC_0082DSC_0091DSC_0099DSC_0103DSC_0106DSC_0112DSC_0115DSC_0130DSC_0178DSC_0199DSC_0217DSC_0220DSC_0226DSC_0253DSC_0256DSC_0271DSC_0276DSC_0289DSC_0304DSC_0319DSC_0338DSC_0344DSC_0372DSC_0388DSC_0423DSC_0238DSC_0135DSC_0138

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Muntii Apuseni | 7 comentarii

Vajdahunyadi várkastély – Castelul Huniazilor

Probabil că acesta este edificiul cel mai reprezentativ dintre toate castelele-cetate ale Transilvaniei medievale. Estetica arhitecturală produsă de istoria de 6-7 secole cu seriile succesive de dezvoltare… a dus la ridicarea unui monument de o valoare inestimabilă pentru noi… cei din Transilvania. A percepe aspectele esențiale ale locului, a înțelege cam care a fost contextul prin care castelul a ajuns la ceea ce era în secolele lui de glorie… înseamnă investirea de tip… documentare… ceea ce încă nu a fost cazul. Am oprit și am făcut câteva imagini. Atât. Dar urmează… Cândva.

DSC_7509DSC_7521DSC_7527DSC_7545DSC_7563DSC_7573DSC_7578DSC_7581DSC_7584DSC_7587DSC_7590DSC_7593DSC_7596

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Splendori in Iubita Noastra Transilvania | Lasă un comentariu