Insecte de aproape

Când eram copil, poate pe la 10 ani, am făcut rost de una dintre cărțile biologului maghiar Dr. Móczár László, Rovarok közelről (adică, Insecte de Aproape); este o carte apărută în 1957… plină cu poze despre insecte… văzute de foarte aproape. Omul acesta a publicat destul de multe cărți cu fotografii entomologice, pe lângă activitatea de specialitate… inclusiv de descriere a numeroase specii noi pentru știință. Cărțile lui cu fotografii cu insecte erau bestial de frumoase, cu detalii despre viespi și libelule, coleoptere, fluturi  șamd. Nu erau acele cărți seci de la care să îți tai venele, ci erau pline de viață, autentică, văzută prin aparatura foto în teren, de un om pasionat de ceea ce făcea. Pe fierare poză se simțea că îl interesează. Că nu le-a făcut din plictiseală. Era un fel de entomologie de aceea de secol 18 sau 19, când naturaliștii puneau trup și suflet în ceea ce făceau. Când mai aveau suflet.

 

Când te gândești în ce tiraje mari au apărut cărțile acelea de secol 20, că le găseai cam oriunde prin Ungaria; le poți cumpăra și acum din anticariate… Poate că pentru moment nu părea, dar era un fel de artă naturalistică, mult mai mult decât documentare. Să vezi frumusețea. Desenele, texturile, antenele, aripile translucide, să simți oarecum personalitatea acelor vietăți atât de diferite, ultra-diverse și splendide, perfecte în felul lor. Pozele aveau scurte descrieri despre speciile prezentate, fix cât era nevoie pentru un ne-specialist; era un fel de culturalizare a maselor, pentru că acele cărți chiar ajungeau la foarte mulți oameni… dacă ajungeau până și la mine, la mama naibii în comunismul de la Sighet. Multe sute de cărți naturalistice publicate în acele vremuri în Ungaria, ajungând și pe la noi… ne-au dat o șansă să vedeam o lume totalmente fascinantă… care a ajuns să ne orienteze viața către ceea ce credem că ne oferă sens și fericire. Și nu e un lucru nesemnificativ să ai astea.

 

Am impresia că acele cărți cu fotografii făcute de Dr. Móczár László vor rămâne o valoare, indiferent de trecerea timpului; desigur, valoare pentru naturaliști, nu pentru marile mase de maneliști și agricultori. Așa cum Michelangelo sau Leonardo da Vinci se păstrează pe termen nedefinit ca valoare, la fel în cultura naturalistică a unei regiuni/ a unei națiuni… pot să persiste capodopere în care se simte puritatea sufletului uman, dăruirea și performanța la un mod aproximativ arhetipal. Cu rol de model. Ca referință, față de care te poți măsura și dacă ești sincer, vezi cât de nesemnificativ ești. Cu tehnica de azi se pot face fotografii care să întreacă cele ale trecutului… din punct de vedere tehnic. Dar eu nu cred că voi avea ocazia să văd o viață umană pună în slujba fotografierii entomologice naturalistice la un nivel care să fie măcar comparabil cu ceea ce a făcut acest om, în timpurile lui.

 

După ce a împlinit 100 de ani, Dr. Móczár László a murit în 2015. Nu l-am văzut niciodată. Dar prin cărțile lui multe și frumoase a lăsat o comoară pentru generațiile de tineri naturaliști care au șansa să perceapă ceva incredibil. Evident că avea cea mai bună tehnică foto disponibilă, nu avea limitare la filme șamd. Pe vremea copilăriei mele, cu un Zenit E și câteva filme dia Orwo nu aveai nici o șansă să faci ceva de genul pozelor lui. Dar acum, după câteva decenii, se poate face aproximativ ceea ce făcea omul acesta… doar timp și chef să ai. Între timp, tehnica a evoluat enorm, pretențiile față de poze și mai mult. Dar o chestie nu se poate depăși: cât suflet a pus el în ceea ce făcea. Probabil că de atunci există poze mult mai bune cu libelule aflate în zbor sau detalii macro… dar să vezi privirea viespilor care ies din scorbură, sau splendoarea perfectă a unui nasicorn, nenumărate altele de acest gen… apropierea aceea cu iubire față de vietățile mărunte… astea nu se mai percep atât de tare în zilele noastre. Pentru că aceste chestii au fost cam ucise în timpul care a trecut. Și nu se știe dacă ele vor învia vreodată.

 

Ceea ce pare crunt este că a cam decăzut umanul din noi. Nu prea suntem în stare de chestii mari. Când te gândești că omul acela a făcut imagini minunate cu aparatura care acum ar părea un jeg fosil… iar noi nu suntem în stare să utilizăm la modul performant ceea ce avem… e cam penibil; ne lipsește atitudinea; dedicarea. Avem impresia că poze mai bune am putea face doar dacă am deține aparatură și mai ultra-performantă… dar cred că nu aici e problema. Pe parcursul anilor nenumărați fotografi au produs foarte multe poze care tehnic sunt OK sau cvasi-perfecte… dar totuși ele nu reprezintă mare lucru. Nu simți o operă reprezentativă. Lipsește ceva din ele, poate chiar esența. În general, imagini extraordinar de seci, habar nu am de ce. Perfecte tehnic, dar lipsite de orice autenticitate, lipsite de viață reală. Au crescut enorm și pretențiile noastre… dar nu aici e problema. Ci cred că decăderea este în calitatea materialului uman. Societatea actuală nu creează acel tip de atitudine care poate duce la operele de genul celor din trecut; societatea actuală creează mai mult niște hrăpăreți, frustrați, prinși între birocrație și foame. Cumva, societatea de azi este capabilă să producă extraordinar de mari nulități umane.

 

Ce e de făcut? Nu știu exact nici eu. Poate e de continuat acel tip de atitudine naturalistică ce a dat roade în trecut. Acea preocupare sinceră, copilărească ai putea zice, acea fascinație față de culori și forme, față de zumzetul, târâitul și bâzâitul goangelor, a pune în imagine la fața locului momentele unice, irepetabile, cele ale descoperirilor personale. Ce ar face Fabre, Darwin, Gerald Durrell dacă ar avea un Nikon de 36 de megapixeli – cu obiectiv macro? Cred că ți-ar cădea fața dacă ai vedea de ce ar fi ei în stare.

 

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Insecte de aproape | 1 comentariu

Furnici în Maramureș

Ce naiba de subiect mai e și acesta? Evident, unul marginal. Și naturalistic. Un subiect despre care nu știm aproape nimic… și nici nu ne prea interesează. Că oricine are altceva de făcut în viața asta. Până și biologii se ocupă mult mai ușor cu mamifere de orice fel, păsări, reptile, amfibii, pești, fluturi, coleoptere, plante șamd… aproape orice; extraordinar de rar există câte o persoană care își dedică viața studiului furnicilor. Pe la ceva universitate din Ungaria sau din Transilvania, câte un om are domeniul de specialitate focalizând doar pe insectele astea mărunte. Se publică articole științifice despre variatele genuri și specii de furnici, analizând aspecte taxonomice, filogenetice, etologice, ecologice șamd. Respectivele articole din publicații de specialitate sunt citite eventual de colegii care se ocupă și ei de furnici… în rest, ca și cum nu ar exista.

 

Și totuși, ceva progres al cunoașterii există. Până acum la nivel planetar sunt descrise științific peste 12.000 de specii de furnici. Nenumărate altele urmează să fie descrise cândva…, denumite, catalogate, studiate. Impresia mea este că și în Maramureș trebuie să existe câteva zeci de specii, cel puțin. Nu prea se întrevede cine ar putea să le studieze cândva. Să determine speciile, să carteze răspândirea lor… măcar câteva chestii elementare ale cunoașterii.

 

Ce pot eu să îmi imaginez este ca din când în când să opresc la ceva mușuroi de furnici și să fac câteva imagini macro. Eventual se poate determina specia, de careva expert al domeniului. Sau poate vom reuși să facem și imagine la microscopul electronic din Cluj. Ar putea produce niște rezultate spectaculoase. Doar să ai timp și chef de astfel de…

 

Pentru un naturalist, se găsesc subiecte de interes și acolo unde nu te-ai aștepta. Insecte nesemnificativ-de-mărunte, dacă sunt privite sub lupă, prin microscop-binocular… să nu mai zic de microscopie electronică… instantaneu ajung să primească personalitate. Forme, culori, detalii care mai de care mai interesante. Moduri de viață, comportamente, realități filogenetice și ecologice nebănuite de marea masă a tractoriștilor. Dacă ajungi să vezi mai multe feluri… se percep diferențele… nu mai ai un mare amalgam nedefinit al furnicilor… ci deja se diferențiază genuri, specii. Probabil că pentru un om obișnuit e greu de înțeles cum un oarecare altul devine expert în furnici. Dar și pentru expertul în furnici e greu de înțeles cum altul devine taximetrist sau frizer. Până la urmă e nevoie de fiecare, iar progresul cunoașterii științifice se bazează pe oameni de genul acesta, cel care o viață întreagă nu a făcut mare lucru… doar a studiat furnicile… și nu îl prea interesa nimic altceva.

DSC_8798

DSC_8804DSC_8810DSC_8843DSC_8855

Formica pratensis (determinat de Ionuț Țăușan, Universitatea Sibiu). Fotografii realizate pe valea Ronișoara.

007_6368007_6377007_6394007_6403007_6428007_6443007_6447007_6473

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Insecte de aproape | 2 comentarii

Bujori de stepă – Zau de Câmpie

Pentru a fotografia plante cu flori este destul să decizi ce specie dorești să ai în imagini, să te documentezi unde există respectiva vietate… și când înflorește. Adică, în principiu e mai simplu decât cu fotografierea de păsări, sau reptile, insecte rare șamd. Dacă e clar că bujorii de stepă sunt în rezervația de la Zau de Câmpie și la fel de clar este că înfloresc în perioada aprilie-mai… nu e altceva de făcut decât să decizi în care zi frumoasă vei ajunge acolo… și poți să încerci să faci fotografiile în cauză. Măcar o primă serie. Evident, ștacheta poate să fie pusă și mult mai sus… mai ales dacă ajungi să faci fotografiere de plante la un mod din ce în ce mai profesionist. Adică peste ani și ani.

 

20 aprilie 2019. Zi de fotografiere la bujori de stepă Paeonia tenuifolia – Zau de Câmpie, județul Mureș. Aud că primele 2 flori au apărut în 9 aprilie, iar acum pe la 20 aprilie este cam maximul înfloririi. Întreaga suprafață cumulată a celor două parcele cred că este de circa 2 hectare, zona unde există planta pe bune. În unele locuri are o densitate foarte mare, aproape că acoperă totul, în altele mai puțin dominantă. Există mai multe mii de exemplare. Situația pare decentă, chiar bună, dar siguranță nu se poate avea niciodată când e vorba de tâmpenia umană și de țara asta atât se plină de aberații. Așa cum a fost arat terenul cu vipere de stepă… sau cu lalele pestrițe ori rezervația de narcise, de ce să nu se are și aici? Că oricum totul în jur e arat, în afară de pădure.

 

Dacă stai aici în mijlocul versantului plin de bujori de stepă înfloriți, simți ce altă senzație a botanicii este asta, în comparație cu obligativitatea memorării mecanice de pe la facultate. Diferența dintre libertate, natură vie și memorarea scolastică a listelor de specii – imediat uitate. Rămânea eventual scârbă față de subiect.

 

Cred că merită venit pe aici în zilele din afara weekendului. Că e mai liniște. Mai puțini oameni ai muncii & co. Sau să urci la parcela 2, pe un deal, unde e pace. Am impresia ca azi se vor putea face poze aproximativ perfecte, dacă am răbdarea sa aștept luminile plăcute și să mă întind printre cele mai frumoase flori. Din fericire, există de la boboci până la flori trecute. Cam acum e maximul înfloririi, până la sfârșitul lunii e posibil să fie destul de terminate. Sau eventual pot persista puțin și în luna mai. Am înțeles că perioada când au flori durează cam 3 săptămâni. Foarte frumoase, privite de aproape. Încă o zi așa cum îmi doresc să fie pe cât posibil cam toate.

 

Știam de locul acesta cu bujor de stepa, încă din copilărie. Erau descrieri în variate cărți cu natura. Dar să ajungi pe aici fix când înflorește planta, niciodată nu a fost o prioritate. La ce bun. Să pierzi vremea pe dealuri, carburant, cazare, oboseală, praf… și pulbere. Întrebarea e cum poți să eficientizezi treaba, cum poți să o faci fezabila. Când știam că o să vin prin zonă, la o distanță relativ mică, și știam că acum ele sunt în floare, deja simțeam plăcerea că o să le văd în fața aparatelor foto. Întotdeauna când se împlinește câte o dorință veche, un vis din trecut, simt că viața este darnică și minunată. Îți oferă fericirea, dacă poți să o recunoști.

 

Interesant era cu bujorii de stepă cum foarte mici diferențe în habitat făceau ca ei să fie în stadii radical diferite ale înfloririi. Pe parcela de sus erau mare parte doar boboci, înfloriți poate 10 la sută. Cei înfloriți erau în mare parte în zona de nord-est a parcelei. Aici erau inclusiv flori care se veștejeau deja. Pe parcela de jos erau marea majoritate înflorite. În partea de nord-est erau cele mai trecute. O mică diferență de mediu, mai multă lumină și căldură probabil… și e destul să fie deosebiri ușor vizibile ca reacție a plantelor… deși aparent condițiile sunt aproape identice pe versant. Și interesant este cum o diferența altitudinală ai zice nesemnificativă face totuși o diferență așa de mare în privința înfloririi lor.

 

În parcela 1 nu vezi nici o insectă pe flori. Sunt puse niște tăvițe colorate, cu apă și detergent… pentru a le ucide. Pe bujorii din parcela 2 sunt o sumedenie de insecte; de la albine și viespi, la furnici, buburuze și gândacul verzui metalizat numit ileana; cele mai multe sunt niște coleoptere păroase, Tropinota hirta. Sau vezi un exemplar foarte tânăr de cosaș. Rare sunt florile fără nici o insectă.

 

În perioada adultă a vieții umane, foarte puține persoane mai au răbdarea să privească o buburuză de pe un boboc de floare sau un cosaș cu antenele lui lungi cum încearcă să tatoneze mediul în care se află. Nu e timp de astea, nu mai contează demult. Eventual este un fel de vagă amintire din copilărie. Biologii naturaliști au privilegiul să poată face asta ca activitate de bază, în cadrul unor proiecte de cercetare, educație ecologică… sau ca hobby. Iar în lumea vestului preocupări de acest gen sunt din ce în ce mai atractive și pentru manageri, oameni de afaceri… supuși unor presiuni mari… după care au nevoie de un fel de delectare și încearcă să evite alcoolul și fetele ieftine.

 

M-am uitat la folderele care au imaginile cu bujorii de stepă. Bracketingul ocupă mult spațiu și produce multe cadre… dintre ele existând speranța să fie și ceea ce trebuie; 124 GB, 1796 imagini macro de câte 24 megapixeli, și 532 imagini superangular de câte 36 megapixeli. E ceva distracție să le selectezi; poți vedea detalii pe care nu le remarcai pe teren… tot felul de chestii interesante, plus că apare vizibil rezultatul eforturilor depuse. Pentru a avea seria de poze nu e destul să aloci o zi de teren și o zi de selectare a pozelor; cu noroc, terenul e fezabil în ziua respectivă, dar cu selectarea acestei cantități de imagini… e nerealist să le faci concentrat pe timpul unei zile.

 

Din seria de bracketing care a produs 1796 imagini macro cu bujori de stepă, au fost selectate 93 imagini. Din seria cu superangular, dintre cele 532 au rămas 61. Deci, din 2328 de imagini au fost păstrate 154. Asta înseamnă că din materialul brut a fost păstrat 6,61%. În condițiile date, cu adiere de vânt… adică probabilitatea ca multe imagini să nu fie bine focusate, plus lumini parazitare reflectate de cine știe unde în cazul superangularului, plus chestii problematice legate de compoziție… realitatea este că fără a face o serie consistentă de încercări… nu se putea ajunge la rezultatul acesta. A face noi imagini cu bujorii de stepă de pe aici ar avea sens doar dacă se simte o îmbunătățire substanțială a aparaturii… sau perfecționarea unui stil diferit, spre exemplu ieșirea la răsărit și/ sau utilizarea de folii reflectorizante pentru un control mai bun al luminii. Ceea ce o poate o să fie cândva; sau nu. Oricum, vizita asta a fost satisfăcătoare… un fel de fericire.

DSC_0093DSC_0108DSC_0119DSC_0186DSC_0217DSC_0057DSC_0063

007_7234007_7284007_7289007_7303007_7314007_7324007_7344007_7370007_7399007_7409007_7425007_7430007_7484007_7499007_7514007_7524007_7540007_7554007_7564007_7585007_7599007_7609007_7634007_7674007_7684007_7744007_7778007_7824007_7839007_7894007_7919007_7940007_7949007_7959007_8000007_8009007_8019007_8079007_8164007_8194007_8204007_8219007_8284007_8294

007_7604007_8049007_8065007_8249007_8264007_8274

007_8304007_8314007_8329007_8364007_8374007_8394007_8399007_8414007_8419007_8424007_8454007_8489007_8495007_8519007_8569007_8599007_8629007_8634007_8649007_8659007_8670007_8674007_8699007_8704007_8709007_8719007_8730007_8809007_8829007_8839007_8849007_8859007_8920007_8934007_8939007_8944007_8949007_8954007_8969007_8979007_8989007_9009007_9014

DSC_0219DSC_0249DSC_0254DSC_0287DSC_0297DSC_0312DSC_0318DSC_0321DSC_0324DSC_0327DSC_0333DSC_0357DSC_0360DSC_0368DSC_0379DSC_0383DSC_0386DSC_0393DSC_0396DSC_0407DSC_0413DSC_0418DSC_0426DSC_0432DSC_0435DSC_0438DSC_0441DSC_0450DSC_0453DSC_0455DSC_0459DSC_0462DSC_0464DSC_0471DSC_0473DSC_0479DSC_0484DSC_0492DSC_0497DSC_0507DSC_0510DSC_0513DSC_0515DSC_0519DSC_0546DSC_0548DSC_0551DSC_0554DSC_0564DSC_0570DSC_0573DSC_0576DSC_0582DSC_0585

© dr. Peter Lengyel

 

 

Publicat în Plante | 1 comentariu

Brândușe de primăvară în Maramureș

Brândușa de munte (Crocus heuffelianus sau Crocus vernus) este o plantă pe care o poți vedea în multe locuri din Maramureș. Înflorirea lor în martie și aprilie se produce gradual, urcând altitudinal odată cu topirea zăpezilor. Primele înfloresc cele de pe versanții însoriți ai văilor din zone joase, spre exemplu pe valea Ronișoara. Mai târziu ele apar și în Pădurea Crăiască, pe tot felul de văi din Igniș, pe Platoul Vulcanic șamd; de facto, se poate vedea cam oriunde în Maramureș, evident unde are habitate favorabile… păduri, fânațe, pășuni.

 

Subiect de fotografiere? Pe niște brândușe banale se poate experimenta lumina, mai ales cea care trece prin petale translucide. Să înveți când merită utilizate blițuri macro și când sunt ele distructive. Lumini și umbre, cât de tăioase să fie contrastele, sau cât de graduale trecerile? E mai bine să fie grupuri de plante, un singur exemplar sau să ajungi la câte un detaliu? Petale translucide? Multe chestiuni care la alt tip de fotografiere eco nu prea există, sau oricum nu există în felul acesta.

 

E o încercare destul de interesantă pentru un om preocupat de natură și/ sau de fotografiere… să ajungă mai aproape de plante, de flori. O problemă la fotografierea macro a plantelor în natură este că aproape permanent ele sunt în mișcare. Chiar și când pare că vântul nu bate deloc, sau e o adiere blândă, când privești floarea prin obiectivul macro aproape că nu stă nemișcată nici măcar o secundă. Micile ei mișcări sunt fix destule să nu fie clară imaginea. Iar o imagine neclară…. e o ruină.

 

E bine să constați totodată cât de novice ești în fotografierea de plante. Și ce potențial are subiectul. Culorile, luminile, compoziții care să fie sublime, eventual. Dacă reușești să ridici ștacheta, să o pui undeva în zona artei. Iar dacă nu, ai fost pe dealuri cu ceva aparate de fotografiat. Și ai petrecut zile frumoase, ai mai adunat ceva experiențe.

 

Nu spera ca fotografiile să fie apreciate de mulți oameni; că oricum plantele sunt banale, pozele sunt banale, și privitorii sunt fix la fel de banali. Așa că, dacă ai așteptări de la oameni, te vei înșela amarnic. Singura pretenție pe care o poți avea, e chiar de la tine… și atât: să încerci, să te implici pe bune, să experimentezi, să dorești ca azi să fie mai bine decât ieri, să pui suflet. Dacă mai ai.

Urmează poze cu brândușe de pe valea Ronișoara:

007_4653007_4688007_4769007_4828007_4842007_4958007_4963007_4983007_5004007_5033007_5043

007_5069007_5074007_5093007_5098007_5103007_5113007_5118

007_5124007_5136007_5149

Amonte de Budești:

007_6168007_6173007_6183007_6198007_6203007_6213007_6253007_6303007_6308

007_6228007_6233007_6258007_6259

007_6263007_6268007_6273

007_6313

007_6323

DSC_7644DSC_7653DSC_7656DSC_7659DSC_7662DSC_7665DSC_7668DSC_7671DSC_7674DSC_7680DSC_7686DSC_7689DSC_7695DSC_7701DSC_7707

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Plante | 2 comentarii

Sat Șugatag – Iezerul Mare… primăvara

6 aprilie 2019. Câteva ore de după-masă petrecute în zona superioară a traseului dintre Sat Șugatag și Iezerul Mare… adică pe marginea Platoului Vulcanic Igniș. Pete mari de zăpadă compactă pe versanții nordici umbriți, și lipsa totală a zăpezii pe versanții cu expunere mai sudică… bine însoriți. Brândușele apar imediat la marginea ariilor eliberate. Un joc al formelor rezultate din topire, lumini și umbre, contraste puternice. Zăpada nu este albă așa cum ne imaginăm noi, ci frecvent ea reflectă culorile cerului și ale împrejurimilor; o vezi albăstruie când cerul e albastru, ruginie când peisajul golaș re-apare în parte de sub zonele eliberate de ea; poate să fie vineție, portocalie, depinzând de jocul de lumini derulat pe cer, de norii iluminați în mod variabil prin Soarele care apune. Problema este că ochiul uman, mai concret creierul uman corectează automat aceste culori… iar noi o percepem albă, albicioasă, întotdeauna. Dar aparatura foto nu face astfel de corecții la modul brutal (cum face creierul uman)… astfel că imaginile foto pot să pară puternic aberante… deși ele redau realitatea percepută cvasi-mecanic de aparatul de fotografiat – care are (sau poate avea) totuși niște ajustări în soft. Pentru ca lucrurile să fie și mai complicate, variate setări ale aparatelor, să nu mai zic de capacitățile diferite chiar și la Nikon-uri profesionale… creează o situație în care ceea ce ai perceput vizual nu prea seamănă coloristic cu ceea ce apare în poze. Până la urmă, constați că totul e subiectiv, vederea umană, aparatele… percepția, sentimentele. Totuși, sunt reale zăpezile, pietrele și brândușele.

DSC_8241DSC_8253DSC_8256DSC_8263

DSC_8095DSC_8098DSC_8102DSC_8109DSC_8112DSC_8124DSC_8127DSC_8134DSC_8136DSC_8139DSC_8142DSC_8151DSC_8157DSC_8161DSC_8163DSC_8166DSC_8169DSC_8172DSC_8175DSC_8178DSC_8184DSC_8187DSC_8202DSC_8207DSC_8208DSC_8213DSC_8216DSC_8228DSC_8231DSC_8238

© dr. Peter Lengyel

 

PS. Există pe blog o postare cu titlul Sat Șugatag – Iezerul Mare, dar e deja prea masivă pentru a mai adăuga texte și poze (așa că a fost deschisă o nouă serie, care se va focaliza pe aspecte de primăvară):

https://peterlengyel.wordpress.com/2016/10/17/sat-sugatag-iezerul-mare/

Publicat în Maramures | Lasă un comentariu

Primăvara la râpa cu argilă

Paradisurile nu se lasă ușor descoperite. Doar cu extremă răbdare, dedicare. De fapt, pentru cei mai mulți nu este nici un motiv de a opri acolo. Nu e paradisul lor. E doar un versant cu câteva prăbușiri și alunecări de teren, copaci, tufe, niște bălți, ceva papură. Chiar că nu e nimic spectaculos, din contră. Plus că e un loc penibil de restrâns, ce te aștepți să găsești pe acolo? Totuși, omul poate să vadă și lucrurile bune, eventual. Formele râpelor, nuanțele turcoaz ale apelor, brotăceii, cine știe câte animale. În lumini de apus, barza care își scutură penajul stropind milioane de picături… după ce a făcut o baie în baltă. Pentru ca locul acesta să primească sens naturalistic, trebuie să ai intenția în suflet; să vezi potențialul lui, chiar și când nu pare că ar exista. Să pui în prim-plan ceea ce e valoare. Nu o să fie veci Marele Canion, dar mica râpă de argilă de la Crăciunești poate să aibă paradisul lui. De fapt, omul este cel care decide dacă aici este Paradis… sau nu. Splendoarea există peste tot, dacă se găsește intelect care să o perceapă.

 

***

 

Viezurele sau bursucul e destul de rar în Maramureș. La 29 martie 2019 am văzut un exemplar mort în vecinătatea localității Crăciunești (în locul de unde se extrăgea argilă pentru cărămidă). La câteva treceri prin zonă în zilele care au urmat, era de remarcat că hoitul respectiv era totdeauna în alt loc, la câțiva metri au chiar zeci de metri, semn al activității speciilor necrofage, păsări și mamifere mici care consumau din carnea respectivă. Deși moartea unei vietăți este privită în general cu durere, la o percepție naturalistică mai detașată se poate accepta ca dat… marele circuit al energiei și materiei, reintegrarea în ecosistemele din care fiecare vietate face parte. Viezurele este consumat de vertebrate carnivore, apoi de nevertebrate, descompus de microorganisme de parcă nici nu ar fi existat.

DSC_7866DSC_7869DSC_7883DSC_7890DSC_7904DSC_7905DSC_7920DSC_7931DSC_7938DSC_7941DSC_7947DSC_7956DSC_7962DSC_7965DSC_7975DSC_7977DSC_7989DSC_7995DSC_8008

DSC_7887

DSC_7801DSC_7809

DSC_8010DSC_8016DSC_8028DSC_8031DSC_8034DSC_8043DSC_8046DSC_8051DSC_8057DSC_8060DSC_8063DSC_8078DSC_7815DSC_7837

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Maramures | Lasă un comentariu

Seceta și amfibienii

Seceta. Incredibil ce secetă e prin Maramureș. De când mă știu, când ieșeam primăvara la zone cu tritoni și broaște, aveam de parcurs arii cu băltiri, canale pline cu apă, revărsări șamd. Acum dimensiunea acestora este maxim 10 procente din ce este situația la mod uzual. Și foarte multe dintre micile habitate umede (altădată)… acum au zero apă în ele. Cred că demult nu au așteptat atât de mult tritonii și broaștele să vină ploile dătătoare de viață. Să fie ploi abundente, creatoare de băltiri și revărsări în care să poată continua existența lor.

 

4 aprilie 2019. La altitudine mai mică, o băltoacă de nici măcar un metru-pătrat, plină de mormoloci de broască roșie de pădure (Rana dalmatina). Colcăie apa de ei. Doar că apa are câțiva centimetri adâncime. Și la cât de uscat e totul, poate e destul să fie o zi sau două cu soare, și să nu rămână picătura de apă. Dacă nu o să fie ploi serioase în zonă – urgent de tot, atunci sunt zero șanse ca de aici să se metamorfozele careva mormoloc, cândva să ajungă broască adultă.

 

La altitudine mai mare, printre tufe locul unei foste bălți întinse, care a secat recent. Știu că aici veneau multe broaște roșii de munte (Rana temporaria) să depună pontele. Acum circa 15 ponte… care sunt pe uscat. Încă sunt destul de bine hidratate, par umede și e posibil ca embrionii să fie încă viabili. Măcar o parte. Dar e clar că anul acesta aici nu o să mai fie nici un fel de habitat acvatic în care ei să se poată dezvolta. Este (aproximativ…) sigur că toate pontele depuse aici, mii și mii de ouă, nu au nici un viitor. Asta e viața. În natură.

 

Am mai văzut și în alți ani ponte de broască ajunse pe uscat, odată cu secarea bălților. Pare un fenomen destul de obișnuit, nimic special. Șiraguri gelatinoase de la Bufo, ponte sub formă de mase compacte de la specii de Rana. Sau dramatismul mormolocilor morți înainte de a reuși să se metamorfozeze… când apele seacă prea devreme. Bălți temporare, ce să te aștepți… Dar amploarea fenomenului, numărul de bălți deja secate la sfârșit de martie și început de aprilie e incomparabil mai dramatic în 2019. Pentru foarte multe zone deja și acum e târziu să vină ploile. Pentru primăvara asta sezonul de reproducere a unor specii de amfibieni este radical compromis pe mari suprafețe.

 

Cu seceta asta problema e mai complicata pentru amfibii. Chiar dacă ar exista ape stătătoare undeva mai departe, ele nu pot ajunge la mulți kilometri sau zeci de kilometri. Adică, balta favorabilă pentru reproducere trebuie să fie la câteva sute de metri pentru ca tritonii sau brotăceii să poată să ajungă la ele. Probabil că broaștele-râioase și broaștele roșii pot să parcurgă distanțe mai semnificative, dar nici astea nu pot să rezolve problema când la nivel de peisaj nu se formează locuri cu băltiri bune, pe spații foarte mari. Deși pentru noi nu pare o problemă, pentru ele e o chestiune de viață și de moarte.

 

Amfibiile au capacitatea de a detecta direcția apei. Adică, după ce ies din hibernare, se îndreaptă către bălțile din peisajul locuit de ele. Bănuiesc că asta e valabil dacă există bălți de mari dimensiuni. Dar dacă e secetă și nu se formează bălți, sau dacă ele sunt atât de mici încât e posibil ca broaștele și tritonii să nici nu se poată orienta spre ele de la sute de metri… că nu își dau seama unde sunt ele… sau dacă ajung cumva la ele dar după depunerea pontelor acestea seacă, ducând la distrugerea embrionilor sau mai apoi a mormolocilor… e mare probabilitatea ca reproducerea lor să fie compromisă în acest an… pe suprafețe semnificative, mari. Excepție o pot reprezenta câteva bălți mai adânci, din zone umbroase, cele din văi adânci sau cu apă freatică ieșită la suprafață. Dar mare parte din micile băltiri temporare în care ele se reproduc în tot peisajul maramureșean… anul acesta sunt inexistente. Bănuiesc că situația nu se rezumă la zona asta.

 

Cauzele ne-naturale care le distrug în masă sunt și ele multe; foarte multe: 1. desecarea zonelor umede – ca intervenție antropică foarte frecventă, 2. poluarea apelor cu variate gunoaie inclusiv deșeuri toxice, 3. uciderea broaștelor pentru a le consuma picioarele, 4. traficul auto care le ucide în masă când se îndreaptă din zonele de hibernare către cele de reproducere… dacă traseul migrației intersectează o șosea…, 5. răspândirea de către oameni (involuntar) a citridiomicozei care afectează sute de specii de amfibii și duce chiar la dispariția multora dintre ele la nivel global. Nu degeaba se vorbește de apocalipsa amfibiilor, dispariția în masă a acestora la nivel planetar. Spre bucuria muștelor și țânțarilor.

 

PS. Una era să fie ape întinse, alta e situația de acum. Dacă e o baltă mică în care se concentrează broaștele și tritonii…. dacă vine o barză cred că le poate prinde pe toate în decurs de o oră. E destul să stea cu răbdare pe malul bălții sau să se plimbe de jur împrejur și la orice mișcare să mai scoată câte un amfibian și să îl înghită instantaneu. Așa că berzelor le este defavorabilă reducerea numerică a amfibiilor, dar pentru moment le e favorabilă concentrarea lor în ape foarte mici. Ce o să fie în perioada de creștere a puilor, nu se știe. Dar berzele sunt foarte adaptabile și pot prinde multe feluri de animale mărunte, de la lăcuste la rozătoare, șopârle, șerpi… și nu cred că se abțin de la pui de păsări când nu au altă variantă.

DSC_7791

DSC_7737DSC_7749DSC_7755DSC_7758DSC_7767DSC_7770DSC_7782

DSC_7860DSC_7843DSC_7854DSC_7928

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Amfibieni, Uncategorized | 7 comentarii