Cărți cu libelule

Hai să presupunem că ai dori să aloci ceva timp pentru a îți face o impresie despre libelule. Cam cu ce poți începe? Care sunt lucrările reprezentative, care să stea la baza acestui demers?

Poate începi cu ceva mai vizual, mai colorat, care îți prezintă în linii mari subiectul.

Dragonflies: Magnificent Creatures of Water, Air, and Land; Pieter van Dokkum, Yale University Press, New Haven & London 2015. Carte în format landscape, de circa 28 pe 20 cm, 175 de pagini. Interesant este că autorul cărții este profesor de astronomie și șeful Depertamentului de Astronomie a Universității Yale; e bine de menționat că această universitate americană are printre absolvenții săi mai mulți care au ajuns Președinte al Statelor Unite ale Americii; revenind la Pieter van Dokkum, pe lângă faptul că este profesor universitar de astronomie, el este totodată expert în fotografierea insectelor, cu specializare pe libelule. Se și vede în carte: publicația e bazată pe numeroase fotografii, e un fel de album cu texte explicative. Prezintă viața libelulelor, de la etapa când larva/ nimfa se metamorfozează în adult, apoi primele zboruri stângace, modul în care vânează insecte din zbor sau de pe substrat, ritualuri de împerechere, modul de depunere a ouălor în apă, viața de prădători acvatici în stadiile larvare, și, evident, prezentarea uriașei diversități de forme, culori, desene, care fac atât de atractive aceste specii pentru observatorii naturii. Probabil că această carte este un bun început pentru testarea propriului interes față de subiect, combinat cu o impresie vizuală asupra acestor vietăți, imagini comentate prin texte scurte dar interesante, care își ating scopul. Chiar dacă este în primul rând un album foto, se simte calitatea… Yale University Press.

Fiind european, probabil o să fie necesară o focalizare pe libelule europene.

The Dragonflies of Europe, R. R. Askew, Published by Harley Books, England, 1988. Este o carte de 291 de pagini, de format 20 pe 30 cm; ediția a doua, din 2004, are 308 pagini. Cuvântul Înainte este scris de Philip Corbet, President of the British Dragonfly Society, societate de „libelulologi”. Îți devine clar cam care este ruptura socială/ culturală/ științifică între britanici și cei din periferiile de est ale Europei. Sunt atinse aspecte de taxonomie, morfologie, biologie a grupului. În prima ediție sunt prezentate 114 specii, în a doua 124. Să ai o imagine de ansamblu asupra faunei de libelule a Europei, de la Munții Ural până la nordul Mării Negre și insulele din Mediterana, cu radiografierea răspândirii, caracteristicilor biologice, aspectului morfologic al fiecărei specii… este un fel de baza consolidată pentru a începe un nou nivel de cunoaștere. Adică, un fel de fundament pentru o cercetare mai de detaliu, mai aprofundată, că știința nu se oprește niciodată. Planșele cu desene (circa 30 de pagini) prezintă atât masculi cât și femele ale tuturor speciilor europene de libelule, în așa fel încât cartea să se poată utiliza ca determinator. Fiecare specie este prezentată cu hartă a răspândirii, descriere a morfologiei adultului, caracteristicile de habitat și alte aspecte biologice. Este inclusă și o cheie de determinare a larvelor de libelule. Bibliografia utilizată este prezentată pe 11 pagini; în ediția a doua se trece de 650 de lucrări prezentate ca referințe bibliografice; îți dai seama de nivelul efortului presupus de parcurgerea atâtor studii științifice despre libelule, lucrări publicate în cine știe ce jurnale obscure, în te miri ce limbi locale – dar acestea formează baza de cunoaștere pe care se întemeiază edificiul cărții de sinteză, cu toată monumentalitatea ei. Autorul este entomolog specializat pe un alt grup de insecte (himenoptere parazite), despre care a scris numeroase articole științifice, iar cartea cu libelule a fost creată mai mult ca hobby. La început prin Marea Britanie, apoi prin Franța unde autorul avea o casă de vacanță, apoi prin diferite călătorii în țări europene inclusiv prin fostele state sovietice prin care au avut o tură cu rulota – pe teren și prin muzee de științe ale naturii, a adunat materialul fără de care nu se putea face cartea. Oricum, este o lucrare spectaculoasă prin abordarea continentală, prin creionarea unitară a speciilor, atât ca prezentare grafică cât și ca text; plus, lucrarea are și o finețe artistică. Este evident o lucrare esențială.

Fauna R.P. Române, Insecta, Vol. VII, Fascicula 5, Odonata, Filimon Cîrdei și Felicia Bulimar, Editura Academiei R. P. Române, București 1965. Este o carte de 276 de pagini, cam de 18 pe 23 cm. A apărut în 1520 de exemplare. Partea generală, pe primele 57 de pagini, prezintă aspecte legate de istoricul cercetării libelulelor, morfologie externă, organizare internă, hrănire, reproducere, paleontologie, filogenie, răspândire etc; textul este susținut de desene cu explicații care prezintă variate aspecte de detaliu. În partea sistematică, de la pg. 59 până la finalul cărții, sunt descrise speciile semnalate din România, în număr de 67 la ora respectivă, fiecare cu prezentarea caracteristicilor morfologice ale adulților, masculi și femele, ecologie, răspândire geografică prin înșirarea locurilor de unde specia a fost menționată în studii științifice plus o prezentare pe hartă a punctelor respective (N.B.: Cosmin Manci scrie în teza lui de doctorat (2012) că în România există 71 de specii și subspecii de Odonate). În Fauna R.P. Române, Odonata, sunt incluse și fotografii alb-negru și desene care să prezinte unele caracteristici necesare la determinarea speciilor sau deosebirea masculului de femelă. În privința hărților, este evident că ele sunt foarte sumare, adică nu au decât când și când puncte de unde câte o specie este semnalată; evident, asta nu e vina autorilor, ci prezintă nivelul vag al cunoașterii. Dar până și o hartă cu un singur punct e mai OK decât nici un fel de hartă. Dacă arunci o pivire pe hărțile cu răspândirea, vezi că pentru Maramureș sunt date ca fiind prezente 5 specii; realitatea este că dacă iei în calcul doar lacul Teplița, o apă oarecare lângă Sighet, deja acolo se depășește acest număr, doar să fie cine să se ocupe de speciile astea; la o discuție cu Cosmin Manci, estima ca în Maramureș să fie circa 40 de specii. Se vede și în Maramureș, ca și în celelalte zone, gradul superficial de acoperire a terenului cu informație despre specii. Nu a fost cine să se ocupe mai bine. Atât au fost de capabili/ sau incapabili biologii și naturaliștii din zona noastră. Ăștia suntem.   

 În monografia zoologică Fauna Ungariei avem 2 fascicule despre libelule. Szitakötők – Odonata, Magyarország Állatvilága – Fauna Hungariae, Dr. Steinmann Henrik, Akadémiai Kiadó, 1964, vol. V, fascicula 6. Szitakötő lárvák – Larvae Odonatorum, Magyarország Állatvilága – Fauna Hungariae, Dr. Steinmann Henrik, Akadémiai Kiadó, 1964, vol V, fascicula 7. Fascicula cu libelulele adulte are 114 pagini iar fascicula cu larvele de libelule are 50 de pagini. În fascicula despre libelule adulte, la pg. 7 se menționează că la nivel planetar sunt circa 4000 de specii de libelule, din care în Europa avem circa 120 de specii și subspecii, iar din Ungaria au fost semnalate sau se poate aștepta prezența a 90 de specii și subspecii. Bine, are ceva logică dacă o specie a fost semnalată din împrejurimile teritoriului, se poate presupune că probabil există și în zona analizată și mai devreme sau mai târziu o să ajungă detectată. Poate că era mai bine totuși dacă se clarifica din start, nu doar prin detalii din text, câte specii au fost semnalate concret până la momentul respectiv din Ungaria, la care să se adauge un anumit număr de specii despre care se poate considera că vor ajunge semnalate în viitorul previzibil. Plus că a zice la grămadă specii și subspecii, este oarecum deranjant. Publicația este de fapt un mare determinator, clasic, pe cheie dichotomică; are și desene cu aspecte de detaliu care sunt baza pentru determinarea speciilor, dar în mare parte se bazează pe text; la momentul când se ajunge la determinarea unei specii, după prezentarea caracteristicilor morfologice se dau și câteva date despre răspândirea europeană a taxonului, plus că sunt înșirate locuri de unde specia a fost semnalată din Ungaria. Fascicula despre larvele de Odonate este la fel un determinator clasic dichotomic, care are destul de multe desene cu larvele întregi sau cu unele detalii morfologice; destul de interesante sunt atât desenele preluate de la alții autori (menționați), cât și desenele originale care prezintă larvele, cu toată diversitatea lor de forme. O lume subacvatică atât de puțin cunoscută până și de către naturaliști.                

Dragonflies and Damselflies: Model Organisms for Ecological and Evolutionary Research, editor Alex Córdoba-Aguilar, Oxford University Press, 2008. Este o carte de circa 18 pe 25 cm, pe 290 de pagini. Autorii variatelor capitole sunt personalități ale științelor biologice, experți care studiază detalii ale odonatelor, în general la mari centre universitare din Statele Unite (7), Finlanda (5), Canada (4), Marea Britanie (3), Belgia (3), Suedia (2), Africa de Sud (2) Mexic (2), Spania (1), Elveția (1); înșirarea asta conturează spațiul geografic/ politic/ cultural care permite o dezvoltare a cunoașterii odonatelor în așa fel încât aceasta să fie adecvată pentru Oxford University Press. Este o colecție de studii separate, 19 capitole, care se preocupă de variate aspecte de actualitate ale ecologiei și evoluției, luând ca subiect libelulele. Sunt prezentate aspecte de dinamică populațională, abundență, migrație, estimarea succesului reproductiv, relații parazit-gazdă, teritorialitate, performanțe de zbor, evoluția formei aripilor șamd. Este mult text, uneori grafice, tabele și foarte rar câte un desen cu o libelulă, un detaliu sau o poză alb-negru. Un fel de text-book, la polul opus față de un album foto. Sunt 8 studii pe subiecte de ecologie, între paginile 7 și 123 și restul sunt studiile pe subiecte de evoluție biologică a odonatelor. Fiecare dintre cele 19 capitole are la final câteva pagini de referințe bibliografice, titlurile lucrărilor științifice care au stat la baza unor date utilizate în prezentare. Este o carte totalmente diferită de cele care se focalizează pe prezentarea sistematică/ taxonomică a faunei de libelule a unei oarecare regiuni, arătând o imagine mult mai de profunzime a studiului biologic privind odonatele. Cred că îți poți imagina cam la ce sofisticare se ajunge în acest text, și ce perspective se deschid celor care au timp/ energie să parcurgă la modul uzual astfel de lucrări despre lumea vie. De asta există o falie intelectuală uriașă între lumea academică a țărilor civilizate față de marea masă a celor care ca percepție au rămas la nivelul Evului Mediu.      

© dr. Peter Lengyel       

Pilonii cunoașterii naturalistice – cărțile

Cunoașterea naturalistică se bazează pe câteva elemente majore printre care se pot aminti studierea bibliografiei, ieșirile în teren, activitatea din laborator, participarea la evenimente din domeniu, publicarea șamd. Sigur, astea se pot face gradual, combinat, în timp ducând la o creștere a calității cunoașterii. Fiecare biolog/ naturalist face lucrurile diferit, în stilul lui; dar dacă nu aloci timp pentru a cunoaște măcar cărțile care contează (că de nenumărate articole științifice bănuiesc că nu ai cum să te apuci decât în ceva sub-domeniu foarte restrâns), sigur activitatea doar practică nu are cum să te facă să înțelegi imaginea cea mare… the big picture; iar dacă nu ai destule ieșiri în teren, rămâne totul mult prea vag și teoretic, lipsit de contact cu realitatea. Concluzionând, pentru un naturalist esențiale sunt cărțile bune ale domeniului și ieșirile în teren. Așa are un pic de șansă să înțeleagă cât de cât ceva din marile subiecte ale naturalului.

În privința cărților naturalistice, mă gândeam că ar putea să fie interesant de făcut pe blog niște prezentări orientative. Spre exemplu, ar putea să fie luate cărțile bune despre libelule, prezentate în linii mari, arătând cam ce pot ele să ofere naturalistului. Și tot așa, domeniu cu domeniu, pești, șerpi, rozătoare, carnivore mari, bufnițe șamd. În biologie/ ecologie/ științele naturii, prin înșirarea domeniilor care ar trebui văzute, din start se definește gradul de hiper-complexitate a fenomenului viu privit din perspectivă naturalistică-integratoare. O asemenea inițiativă cere enorm de multă dedicație. Timp, energie. Adică, nu e ceva care se poate face de la un an la altul, ci ai nevoie de decenii. Sună bine teoretic, dar realizabilitatea… lasă de dorit. Dacă ești specialist în coleoptere, eventual se poate face ceva sistematic în domeniul respectiv. Sau dacă ești specializat pe păsări răpitoare. Sau pe chițcani. Dar în cunoașterea naturalistică, ca abordare holistică… se poate face doar fragmentat, mozaicat, nu prea ai cum să faci povestea asta la modul structurat și sistematic. Am impresia.

Ar trebui puse pe listele astea cu precădere acele cărți care au relevanță pentru subiectul respectiv, adică un fel de major books, cele care au nevoie de energie semnificativă pentru a ajunge parcurse. Să te minunezi la ele, să vezi că până și să le răsfoiești îți cere energie și timp, ce să mai zic să creezi tu o asemenea lucrare, cu toată structura ei internă, cu detalierea textelor, referințe bibliografice, cu desene și grafice, cu imaginile care să facă diferența. Adică nu simple broșuri, nu gen știați că, nu cele mai importante întrebări și răspunsuri despre, ci volume de tip monografic. Plus cele care prezintă în imagini esențiale subiectul, că oricum trăim în era imaginilor. A face scurte prezentări despre astfel de cărți este o problemă în sine. Presupune să le ai în mână, să le cunoști, să poți evalua care este valoarea lor pentru cunoașterea naturalistică și să poți exprima constatările. Ușor de zis, nu?

© dr. Peter Lengyel

Ecosistemul 0010 – Poiană în pădure de amestec

Nord-estul munților Gutâi, amonte de localitatea Budești, pe un drum care duce către Creasta Cocoșului. O mică poiană înconjurată de o mare pădure; are un diametru de circa 80 de metri. În poiană, mare parte a terenului este acoperit cu iarbă. Pe o margine sunt și tufe de afin, care acoperă cam 20% din aria poienii. Un pârâu trece pe la extremitatea vestică a poienii, altul trece pe la marginea din est; prin preajma pârâului de la est sunt tot felul de băltiri, zone umede înmlăștinite pe mici porțiuni, cu vegetație higrofilă. La capătul sud-estic al poienii vezi o construcție de lemn, un fel de sălaș temporar pentru vară; o mare parte din ansamblul construcției, adică un fel de șopru de lemn care a fost o clădire separată, este deja la pământ; dărâmat, distrus de trecerea anilor; în casa de lemn care este încă în picioare, stau părăsite câteva priciuri și fân uscat; probabil păstorii au dormit aici multă vreme. Cam care este peisajul înconjurător? Pădurea din jurul poienii este dominată de fag, dar are și 10-15% molid. Arborii nu sunt foarte bătrâni, ajung la 12-15 metri înălțime; este evident că în urmă cu câteva decenii, toată pădurea naturală a fost tăiată, apoi copacii au crescut din nou. Câteva drumuri forestiere converg către poiana noastră. Se trag pe ele când și când trunchuirile arborilor doborâți de nevoia noastră de lemn. Puțin mai încolo de poiană, în pădure, se vede o mare doborâtură de vânt, copacii frânți de rafale.

10 mai, 2023. În privința diversității floristice, la o simplă plimbare poți vedea cel puțin 15-20 de specii de plante; asta așa, “ochiometric”; dacă s-ar face un studiu sistematic, cine știe ce surprize ar putea apărea, dar cine să se ocupe de plantele din poiana fără nume. La ce? Cu care bani? În timpul cui? Niște bondari fac primele lor ture prin aerul de primăvară; se vede că sunt “proaspeți”, tineri, plini de energie; dar nu o să dureze mult starea asta. Bănuiesc că dacă s-ar face o “radiografie” a entomofaunei din poienița asta, s-ar putea ajunge ușor la peste 100 de specii; iar dacă s-ar insista, poate s-ar ajunge și la 1.000? O mare grămadă de vreascuri – cine știe ce animale se ascund pe sub ea; mă refer la amfibii, reptile. Aș pune pariu că în poiană și prin pădurile astea cu rupturi de vânt sunt destul de multe vipere; doar că nu dai de ele când vrei tu; șarpele duce o viață retrasă, distantă, cât mai departe de pericolul mortal care este omul. În privința ornitofaunei, auzi cum cântă cucul (Cuculus canorus), cinteza (Fringilla coelebs), pitulicea mică (Phylloscopus collybita), adică specii comune, apariții banale; evident, dacă ai petrece mult timp pe aici, ai aduna liste de zeci și zeci de specii de păsări care trăiesc în zonă, care vizitează poienița sau marginea ei. O plimbare îți dezvăluie cam ce mamifere lasă urme pe aici. Cam 15% din suprafața poienii sunt râmate de mistreți (Sus scrofa). Pe o margine a poienii sunt câteva mușuroaie, cel mai probabil de cârtiță (Talpa europaea). Se văd destul de multe intrări ale unor galerii de rozătoare. Cam asta se poate percepe la o vizită scurtă, cât să arunci o privire asupra locurilor.

© dr. Peter Lengyel

Primăvara pe Valea Arieșului

16 mai 2023. Pădure sălbatică întinsă și copleșitoare prin dimensiuni, înverzită de mai, fresh, proaspătă, mozaicată cu verdele mai întunecat al coniferelor, molizilor și pinilor, probabil plantați de oameni. Fuioare de ceață coboară, se ridică, când dezvelesc, când acoperă lumi știute și neștiute. Un râu cu repezișuri înspumate, curgând pe un traseu sinuos, adâncit între versanți. E liniște, cântă câteva păsări. Un pic ca în poveste. Să treci lin de-a lungul râului, să admiri versanții totalmente acoperiți de pădure, doar uneori ies câteva stânci, abrupturi prăpăstioase care îți arată fața neascunsă a muntelui. Sute și mii de peșteri știute și neștiute, cu tăcerea lor milenară, cu speleotemele lor unice, irepetabile. Cascade de scurgeri în piatră. E clar că în interiorul muntelui de calcar sunt nenămărate astfel de locuri care nu au fost niciodată văzute de om. Și multe nici nu o să fie văzute vreodată.

Valea Arieșului pare mai specială decât altădată; nu cred că este vorba de aspecte ale realității fizice, ci mai mult de atitudine, de starea sufletească a privitorului. Să nu trebuiască să te grăbești, să ai liniștea să stai un pic și să te lași cuprins de atmosfera peisajelor sălbatice. Până și fotografiatul poate să fie uneori un sacrilegiu; în sensul că prin activitatea în sine, prin acțiune, prin decizii, prin încercarea de a încadra imaginea perfectă aici și acum, cumva se pierde clipa pentru tine. Pădure. Stânci. Cam totul acoperit cu deșișuri ale pădurilor, pe kilometri și kilometri, până vezi cu ochii. Când și unde apare câte un sat, ceva localitate, cu peisajul ei transformat de oameni, cu fânațe și pășuni, eventual foarte rar câte un teren cultivat. Nu e prielnic să te ocupi pe aici de agricultură, e doar pierdere de vreme; ce poți face e să crești niște animale, și în rest, să tai pădure. Cam pe la toate satele astea vezi grămezi de bușteni, cherestea, că prea multe oțiuni nu prea au oamenii ăștia. Turism, ecoturism, poate să fie o soluție pentru câțiva; puțini; dacă vezi sărăcia în care este mare parte a oamenilor, implicit lipsa de cultură și adecvare la realitățile lumii moderne din care și ecoturismul face parte… e clar că pentru ei nu prea repede o să fie ceva satisfacție din speranța asta.

Dacă ești în trecere, nici nu pare că ar merita prea mult de stat. Un bătrân care ține de lanț o vacă ce paște. Un iepure sălbatic care iese din pădure și la fel de repede dispare printre copacii de mai încolo. Pentru a avea cât de cât ceva impresii mai realiste despre zonele astea, e nevoie de foarte mult timp. Pe care nu îl avem. Îmi amintesc de ieșirile din studenție, cu profesorul Viehmann. Cu BMW-ul lui argintiu, cu jazz și povești interminabile. Probabil că Viehmann era omul care a cunoscut cel mai bine Apusenii, implicit Valea Arieșului, în esența lor, atât ca priveliște supraterană, cât aspectele carstice și aspecte umane. Povestea lejer despre orice vale, despre peșterile din zona respectivă, despre istoria descoperirii lor, despre ture de cartare, speleoteme, escaladări de pereți, cascade. Cristale și oameni. Nimic din toate astea nu se percepe la modul ușor, adică au fost investiții enorme de timp și energie, cu riscuri asumate și cu sacrificii… pentru a progresa câte un pic în privința cunoașterii realităților naturale ale zonei. În zonele despre care Viehmann povestea lejer tot felul de detalii științifice, descoperiri, povești umane cu iubiri și tracedii multe… acum ce poți vedea? Un fel de drum forestier plin de noroaie care intră în pădure? Se pierde undeva, nu duce nicăieri. Niște versanți cu bolovani și pereți calcaroși cenușiu-reci. Și cât de multă viață umană, speologică, de explorare, cartare, cercetare științifică, descoperire… ce freamăt era pe aici doar în urmă cu câteva decenii. Acum pare totul abandonat. Alte sunt prioritățile. Între timp a murit ceva.

Interesant și cu oamenii locului. Oieri din ceva poieni la capătul lumii, sălașe de vară locuite temporar, pădurari bețivi șamd. Acum dacă îi privești, cam ai tendința să nu te complici. Din multe cauze. Viehmann avea o altă atitudine, mult mai apropiată de ei. La un mod evident, iubea moții. Cu tot ce însemnau ei. A stat cu ei pe la tot felul de colibe, cele care erau singurele baze avansate pe la explorarea imensităților sălbatice și necunoscute ale carstului. A stat cu ei prin casele lor izolate, prin preajma peșterilor mai cunoscute, pe vremea când nu existau drumuri, decât niște căi de acces greu de denumit. În spatele brutalităților și primitivismelor muntelui aflat la capătul civilizației, el percepea umanul. Adică, prin decenii de peregrinări în zonă, stat cu săptămânile prin ceva văgăuni, Viehmann a ajuns să îi iubească la modul autentic pe moții care erau singurul sprijin real în teren, în periferiile astea ambigue. Oieri și tăietori de lemne care umblau prin cele mai ascunse locuri, și care eventual puteau să dea și ceva informație despre deschiderea unui aven necunoascut, despre ceva intrare de peșteră neștiută, despre o gaură mică din care suflă vânt… dar dincolo de ea poate să fie un sistem colosal de peșteri. Oameni sălbatici cu care a stat la foc, atâtea și atâtea nopți sau zile, când se ieșea după explorări subterane istovitoare… din nou la suprafață. Poveștile lui Viehmann, cu aspecte uneori picante, alteori morbide, amuzante, ciudate, reprezentau un corp de cunoaștere cum nu a mai fost vreodată despre esența de secol 20 al acestor munți. Despre modul în care a fost creată cunoașterea speologică, cea din articole științifice și hărți seci, impersonale. Cred că îți este evident că Viehmann putea să fie omul care să scrie cea mai interesantă carte despre Munții Apuseni, dintre cele care au fost scrise cândva. Cu imaginile lui fotografice făcute în atâtea decenii, în locurile și momentele istorice ale explorării subterane… o comoară de informație autentică directă. Cu stilul lui fluent, mult mai cult decât era nivelul altor cadre universitare închistate în formulele lor moarte din start. Cu stilul lui captivant, datorită curuia amfiteatrele erau pline, când vorbea el. De ce nu avem o asemenea carte? Probabil pentru că Viehmann se considera invincibil, nu simțea nicidecum că trece timpul. Poate că nu a descris toate astea la modul sistematic, structurat, ponderat, deoarece era mai important pentru el să trăiască viața printre studenți, să le povestească viu, liber, fără nici un fel de formalitate, despre subterane și supraterane. Sau poate pentru că a decis să fie activ, pe teren, în șalopetă impermeabilă, pe la colonii de lilieci și depozite de guano, pe la scurgeri de montmilch și joncțiuni de galerie, pe la hornuri și pe la cascade subterane pe care le iubea atât de mult că îi era greu să trăiască o zi fără ele.  

Ce este un pic trist cu toată povestea asta? Că în contextul socio-istoric actual, în societatea de azi, nu ar mai putea exista un alt Viehmann, care să fie capabil să scrie cumva acea carte a Apusenilor, măcar pentru secolul 21. Și mai este o mică problemă: nici nu e sigur că ar mai exista cineva care să citească cartea aceea.

© dr. Peter Lengyel             

Serenada

1 mai, 2023. Sighet. Capătul lumii, la granița cu Ucraina. De-abia terminată ultima zi de aprilie, cred că a trecut de miezul nopții. Nu, sunetul acesta nu e de la televizor, vine de undeva de afară. Printre blocuri, printre tufe înverzite și copăcei înfloriți, cu miresmele lor de noapte de primăvară… liliacul și alte câteva; de acolo auzi niște ciudați care cântă. Clarinet, acordeon, mai știu eu ce. Să fie cam 3-4 persoane, undeva prin beznă, lângă un balcon. Deschid geamul, sunetul se aude cu o claritate fantastică în întunericul semiluminat de Luna palidă. Chiar fără să bei alcool sau să găsești altă variantă de a abandona realitatea, totuși, pare extraordinar de frumoasă atmosfera. Rând pe rând, câteva melodii maghiare pe care le cunosc, plus câteva din repertoriul internațional. Îmi aduce aminte de poveștile bunicii mele, care știa de atmosfera trecutului romantic, cu nenumărate serenade de început de mai, cu éjjeli zene, adică muzică nocturnă. Cu țiganii care cântau. Știu, nici lumea aceea nu era perfectă, avea sifilis și foamete și alte războaie, dar… parcă avea și ceva cât de cât mai uman prin ea. Sau așa pare. Pentru că așa dorim să pară? Parcă e greu de crezut că trecutul acela aproape uitat a rămas viu cumva, prin serenada asta din 2023. Neverosimil, printre blocuri. Mai izolată, mai ruptă de realitate, mai ciudată, dar vie. Cine se mai ocupă de așa-ceva? Nici fetele astea nu mai au 20 sau 30 de ani, nici băieții aceia nu mai știm cum era senzația să ai o oarecare suplețe. Nici balconul nu e ca în Verona, la Romeo și Julieta. Dacă îl vezi de aproape pe el, sau o vezi pe ea, nu o să fie ca la modelele fotoshopate, am impresia. Dar ce mai contează. Esența este alta, nu carcasa. Se păstrează ceva din implicare, idee. Măcar așa, un pic, cât de cât ceva. Au rămas câteva elemente ale tradițiilor urbane. Ca un fel de ultimul mohican. Am impresia că serenadele și multe altele vor dispărea fără a lăsa o urmă. Pe cine să intereseze prostii de astea? Când sunt atâtea altele de rezolvat. În timp ce ai la dispoziție frumoasa lume digitală, captivantă, seacă, cu algoritmuri dubioase, canalele mediatice care să îți povestească despre manele, politruci, războiul de azi și de mâine, minunata inteligență artificială care nu are cum să fie periculoasă niciodată. Cât de departe am ajuns noi de serenade.

Cu încetul băieții cu muzica își termină parada, se aud râsete de femeie și fericire; își aprind lanternele și se retrag printre tufele înflorite. La un alt bloc, mai departe, povestea este reluată. Chiar dacă e întuneric pe aici, parcă nu e totul pierdut iremediabil.    

© dr. Peter Lengyel

Ecosistemul 0009 – Pajiște sub marginea platoului vulcanic

29 aprilie 2023. Mai sus de localitatea Sat Șugatag, cu ceva sub marginea Platoului Vulcanic Igniș, există niște ecosisteme interesante: pajiști cu tufe de alun și mesteceni cu scoarța albicioasă. Zonele astea au o acoperire preponderent reprezentată de vegetație ierboasă, dar cam 5% sunt ocupate de tufe singuratice sau mai aglutinate pe lângă ape sau pe la margini mai stâncoase. Cele mai multe sunt tufe de alun (Corylus avellana); multe dintre acestea tufe sunt formate din zeci de pari de alun, ca niște trunchiuri subțiri sau ca niște lujeri, care înconjoară o zonă centrală mai liberă, în care se adună frunze uscate și vreascuri. Vezi și grămezi de pietre, adunate probabil de oameni, bolovani rostogoliți din marginea stâncoasă a imensului Platou Vulcanic al Ignișului, aici noi fiind la extremitatea estică a acestuia. Pâraiele care trec prin zonă au și ele bolovănișuri destul de spectaculoase, rape cu ferigi și buruienișuri cu coada calului (Equisetum sp.). Zonele ierboase sunt utilizate preponderent ca pășune; sunt aduse pe aici turme de oi, vaci, uneori și bivoli.

La o mare grămadă de crengi adunate de oameni, uscate, poți vedea câteva exemplare de șopârlă de câmp (Lacerta agilis); un mascul cu flancurile verzui, o femelă mai cafenie, câteva exemplare tinere; au loc unde să iasă la soare, dar și posibilitatea de a se ascunde la apopierea căruiva pericol. Dincolo, la baza unei tufe de măceș, e ceva desiș cu buruieni și trunchiuri aflate în putrefacție; un frumos exemplar, tot de șopârlă de câmp, iese la soare; este varietatea coloristică care are o bandă cărămizie pe spate (Lacerta agilis f. erythronotus); la câteva zeci de centimetri distanță vezi un exemplar de șopârlă de munte (Lacerta vivipara/ Zootoca vivipara); are coada refăcută, mai bontă, cândva a fost ruptă; este o șopârlă de climat mai răcoros, care naște pui vii – adică ouăle sunt purtate în corp de către femelă, până se dezvoltă embrionii.

Tot în locul acesta, în ceva primăvara din urmă cu câțiva ani, am văzut un exemplar de viperă comună (Vipera berus), forma neagră, melanică. Eram cu un grup eco, în cadrul unei tabere; în timp ce povesteam pe sub tufele astea, văd ceva mișcare, vipera care era la tufa de lângă noi. Măcar au avut ocazia și participanții la tabăra eco să vadă de aproape un asemenea șarpe. Solzii negricioși mat-sclipitori după năpârlire, ochii cu pupila verticală; asta dacă te uiți de aproape, doar că e mai decent să păstrezi un pic distanța. E mai liniștitor pentru toți.      

© dr. Peter Lengyel

Ecosistemul 0008 – Băltoace temporare la margine de pădure de amestec

Mai sus de Botiza, pe o vale oarecare la o margine de pădure de amestec sunt câteva băltiri de ape. În fiecare primăvară se formează pe aici mici zone umede, la baza unor molizi și fagi, iar mai în aval ele continuă pe la niște tufărișuri din pășune. Cele mai multe sunt bălți temporare, vara seacă la seceta și căldurile din iulie-august; eventual se păstrează mici ochiuri de apă pe lângă izvoare. Nici nu e prea clar oare ce origine pot avea adânciturile astea în care se adună apele spre primăvară; sunt pe aici niște minuscule pârâiașe, șiroiri de ape prin pădure, plus câteva izvoare; avem câteva bazinete aparent mai naturale, înmlăștinite; altele sunt clar rezultate din activități antropice, consolidarea unui drum, adâncituri în noroaie pe un drum forestier terfelit de TAF-uri și tractoare. Primăvară de primăvară apele astea atrag variați amfibieni, ca locuri favorabile pentru reproducere, pentru depunerea pontelor/ ouălor.

24 aprilie 2023. La marginea bălților vezi câteva zeci de exemplare de calcea calului (Caltha laeta); acum sunt înflorite, atrag atenția prin stridente culori galbene. În apă sunt câteva foste ponte de broască roșie de munte (Rana temporaria); deja au ieșit mormolocii, a rămas doar materia gelatinoasă în care ei s-au dezvoltat. Sunt și niște șiraguri de ouă mai proaspete, depuse de broaște râioase; sub un buștean aflat nu departe de malul apei, vezi două exemplare de broască râioasă brună (Bufo bufo). În apă sunt și câteva exemplare de izvorași cu burta galbenă (Bombina variegata). Dintre amfibienii pe care îi poți detecta, cei mai mulți sunt tritonii carpatini (Triturus montandoni); prin bălțile astea vezi cel puțin 100 de exemplare, atât pe fundul nămolos al bălților, cât printre plantele aflate în apă, pe lângă pontele de broaște; tritonii adulți vor prinde o parte a mormolocilor de broască, iar din numărul de mormoloci se vede că vor avea o lungă vreme hrana asigurată. Dacă prin balta lungă trece un tractor cu cauciucurile lui late, probabil că nu mulți dintre tritonii și broaștele astea ar reuși să scape cu viață.

Dacă ai scotoci apele astea, ai găsi probabil ceva coleoptere acvatice, niște larve de la ceva specii de libelule, câteva lipitori șamd.

La circa 20 de metri de bălți este un curs de pârâu mai mare; vezi pe lângă el codobaturi de munte (Motacilla cinerea), prin pădure cântă cinteze (Fringilla coelebs). Mai încolo se rotește un șorecar (Buteo buteo). Cam asta e atmosfera.

© dr. Peter Lengyel

Ecosistemul 0007 – Pajiște de luncă

23 aprilie 2023. Lunca Izei la Bârsana. Pajiștea este deja înverzită, vezi și multe flori galbene de păpădie (Taraxacum officinale). În luncă sălciile încep să înfrunzească, de-abia apar frunzulițe verzi mărunte; vezi și arbori și tufe înflorite albe, cireși sălbatici, porumbar; se simte primăvara. În schimb pe dealurile din vecinătate, dincolo de Iza, pădurile sunt încă mohorâte, desfrunzite, de-abia a trecut iarna.

Cum arată zona, din punct de vedere geomorfologic/ structural? Râul a adus timp de milenii-multe cantități enorme de sedimente erodate din munți și de pe dealuri; le-a depus an de an, iar acum vedem o câmpie aluvionară, lunca râului. Plată la modul cvasi-total, are când și unde câte o adâncitură sau o înălțare, o gâlmă, ceva mică cocoașă sau un canal al căruiva curs din vechime; un fel de valuri ale unei mări liniștite, încremenite. La marginea acestui câmp aluvionar, pe o parte este o frumoasă terasă fosilă, suspendată la poate 15 metri față de terasa recentă; terenul respectiv este la fel de plan ca cel de jos și are la margine o râpă abruptă plină de tufe și arbori. E clar că în trecutul mai îndepărtat acela de sus era nivelul activ al luncii aluvionare, pe acolo se răsfirau apele de viitură; dar ulterior o parte a respectivei lunci a fost erodată, ajungând ca lunca mai recentă să se afle la un nivel inferior. Interesant să vezi ritmurile acestea diluviene de eroziune și depunere de sedimente, produse ca efect al unor schimbări majore în forțele care le țin în mișcare, climatice, erozionale, hidrice șamd, cele care sunt la baza proceselor de re-modelare a peisajului la scara asta.

În mod natural, lunca joasă era acoperită de mlaștini și pădure. Dar cu sute de ani în urmă pădurea a fost defrișată, arsă, tăiată, malurile apelor au fost mai mult sau mai puțin regularizate în vremuri mai recente, iar acum avem aici o mare pajiste: pășune, fâneață și teren arabil. Terenul înierbat este cam 95%, iar 5% este tufăriș și grupuri de arbori. Ici-colo vezi câte un arbore sau mici grupuri, tufe mai mici sau mai mari; pe malul râului este desiș/ tufăriș consistent, presărat cu arbori; mai apar desișuri de-a lungul unora dintre drumurile de pământ sau în zone mai adâncite ale terenului.

Pe zona înierbată ici-colo vezi terenuri arate; acestea pot varia ca extensie și poziționare, de la an la an; probabil că ele ocupă cam 15-20% din suprafață. Dacă treci pe aici, e simplu să îți dai seama că terenul este utilizat atât ca fâneață cât ca pășune. Unele zone au “grilaje”, “haștag”, niște construcții din pari de lemn pe care este uscat fânul. Vezi și fânare, unde iarba uscată este ținută pe o perioadă mai lungă. În rest, saivane ale oierilor, colibe rudimentare.

Dincolo vreo 20 de vaci scoase la păscut pe un teren înconjurat de un gard electric. Tălăngile vacilor, viței de abia născuți, blana lor crem, altul mai sur, altul brun-cafeniu. Printre vacile astea sunt acum 3 codobaturi galbene (Motacilla flava), probabil aflate în migrație; nu le-am văzut să cuibărească pe aici; adună insecte mărunte, ridicate de vacile care pasc; galbene, cu penaj impecabil, prin teleobiectiv sau binoclu vezi cât de superbe sunt. În zbor trece un cuc (Cuculus canorus), altul se aude de departe; nu demult au sosit din Africa. O pitulice mică (Phylloscopus collybita) a început și ea să cânte, probabil pe undeva pe ceva tufă înflorită prin desișurile de la baza dealului; de departe se aude cântecul ei inconfundabil. Ciori grive (Corvus cornix), coțofene (Pica pica) au început să își construiască cuiburi.

Niște mușuroaie de cârtiță (Talpa europaea), arată că avem la sigur și un reprezentant al mamiferelor; și cine știe câte specii de rozătoare, chițcani, lilieci șamd.

O banală pășune, dar ce tare nu avem noi habar de diversitatea de plante, insecte și alte specii de la suprafață, sau din subteran. Specii nocturne, tot felul. Orhidee. Și dacă ai veni pe aici de sute de ori, tot ai avea de descoperit câte ceva din diversitatea biologică a locului. Dar cine să se ocupe de peisajele acestea marginale?

28 aprilie 2023. Un exemplar de sfrâncioc cu fruntea neagră (Lanius minor) se lasă fotografiat. Stă liniștit în luminile de apus, pe un par al unui uscător de fân. Penajul albicios de pe partea ventrală are nuanțe roz-trandafiriu. Frumos să îl vezi de aproape. Specia asta iernează în sudul Africii; sosește înapoi pe la noi, în zona de cuibărit, cam spre sfârșitul lunii aprilie/ începutul lunii mai; stă pe aici până pe la sfârșitul lunii august.

10 mai, 2023. Cam ce păsări sunt pe aici în perioada de cuibărire? Vezi ici-colo câte un exemplar de sfrâncioc cu fruntea neagră (Lanius minor); dacă extrapolezi densitatea lor observată pe dimensiunea luncii, probabil că trebuie să fie în zonă cam 15-20 exemplare.

La o margine de pădure, peste pășune trece în zbor o ghionoaie (Picus sp.); bănuiesc că are cuib pe aici; poate data viitoare vom afla din care specie face parte. La o tufă singuratică, din câmp, vezi o pereche de mărăcinari negri (Saxicola torquatus/ S. torquata); sigur au cuib în zonă. Un pițigoi mare (Parus major) întră în cuibul lui aflat în ceva scorbură de răchită.  

Un șorecar comun (Buteo buteo) se învârte peste tarla, cam la 100 m altitudine; bănuiesc că are cuib prin pădurile de dincolo de Iza, dincolo de Bârsana; sunt păduri întinse și frumoase pe dealurile din zonă. Dinspre pădurea de luncă a Izei, de pe copaci de la marginea pășunii sau de pe dealurile din vecinătate se aude cântec de grangur (Oriolus oriolus). Se aude și cucul (Cuculus canorus).

Câteva berze albe (Ciconia ciconia) vin să se hrănească pe câmp; sunt cele care cuibăresc în Bârsana. Un stârc cenușiu (Ardea cinerea) vine dinspre Iza și se așează la o zonă mai umedă a pășunii. Mai vezi câteva ciori grive (Corvus cornix), câteva perechi de coțofene (Pica pica), când și unde câte o gaiță (Garrulus glandarius); ici-colo câte o pereche de grauri (Sturnus vulgaris).   

Niște lăstuni de casă (Delichon urbica) zboară deasupra câmpurilor, la câțiva zecui de metri înălțime; au ieșit la vânat insecte din aer; probabil că au cuiburi pe construcțiile din sat.

Dintre speciile introduse de om, vezi pe aici fazanul (Phasianus colchicus); probabil sunt câteva zeci de exemplare de fazan pe tarlaua asta; uneori îi vezi și de la 3 metri; odată am fotografiat aici cum se băteau doi masculi. Pot să fie în zonă și prepelițe (Coturnix coturnix) și (Perdix perdix), dar mult mai rar le vezi decât fazanii.

Cred că este și cuib de vânturel roșu (Falco tinnunculus), că tot îi văd pe aici și am detectat de departe și ceva sunet care se aude când își hrănesc puii.

Probabil că pe tarlaua asta cu tufe și copaci izolați sau în mici grupuri, cu petece de livezi bătrâne pe margini, mai cuibăresc și alte specii de păsări, poate încă 15-20, cine știe. De la silvii (Sylvia sp.) la ciocănitori (Dendrocopos sp., Picus sp., Jynx torquilla), de la pitulice (Phylloscopus sp.) la câteva specii de pițigoi (Parus sp., Aegithalos caudatus); apoi cinteze (Fringilla coelebs), cânepari (Carduelis cannabina/ Acanthis cannabina), botgroși (Coccothraustes coccothraustes), florinte (Carduelis chloris), presură galbenă (Emberiza citrinella), codobatură alba (Motaciila alba) șamd. Nu aș exclude să fie pe aici și cuib de ciuf de pădure (Asio otus), ascuns în careva desiș; sau pe la livezile de la margine poate să cuibărească ciușul (Otus scops). Bănuiesc că trebuie să fie și cuib de pupăză (Upupa epops). Dar cine are timp să se uite după ele?

© dr. Peter Lengyel

Ecosistemul 0006 – Pădurea de molid – plantație

22 aprilie 2023. Maramureș, Budești, o pădure mai sus de localitate. Molizi, cel mai probabil plantați cândva de om, că pe aici în mod natural este etajul fagului; de altfel, în zonă sunt și întinse făgete, arbori care acum încă sunt golași, totalmente desfrunziți; pe aici primăvara se mai lasă așteptată. O să fie interesant de zburat cândva cu drona, de văzut cam care este forma enclavelor de moldiș prinse în imensitatea făgetelor; după forme mai puțin sau mai mult artificiale/ regulate, putem să deducem cam ce șanse sunt ca ele să fie naturale sau plantate. Cel mai probabil este să fie plantate. Cu toate că văile adânci și răcoroase pot avea inversiuni termice, care să favorizeze inversarea locală a etajelor de vegetație… doar că aici nu cred să fie cazul.

În adierea lină a vântului, molizii bătrâni se leagănă; ca un fel de dans. La câte o rafală mai consistentă, din conurile desfăcute cad semințe aripate mărunte care se împrăștie printre arbori; speranțe pentru o nouă generație de molizi. Din loc în loc vezi câte un mare mușuroi de furnici; insectele astea sunt vag dezmorțite după atâtea luni de frig și zăpadă; au o activitate cam plăpândă, ca la început de sezon; se deplasează destul de reținute prin preajma mușuroiului – pentru a redescoperi cumva lumea realității locale, privite din perspectiva lor; se furișează printre ierburi uscate, escaladează trunchiuri căzute, se aventurează printre pietrele de pe marginea pârâului. Evident, habar nu avem ce specie de furnici are mușuroaiele astea mari. Poate, cândva, ceva mirmecolog o să ne ajute. Așa e cu biologia, cu biodiversitatea, tot ai nevoie de specialiști ultarspecializați, care să clarifice detaliile.

Sinuzia muscinală (adică stratul mușchilor) e costituită din tot felul de specii. Vezi pături de mușchi ba pe pietre, ba pe trunchiuri vii spre baza lor sau mai ales pe cele căzute, sunt și zone terestre de zeci de metri pătrați acoperite de ele. Vizual ai estima că pot să fie și mai multe zeci de specii, pe care să le observi la o plimbare. Doar că pentru a ne face o impresie mai realistă, este nevoie de ceva specialist în mușchi, cineva care cam toată viața a fost preocupat de plantele astea.

Privind molizii, furnicile, mușchii, trece timpul. Niște cinteze mai cântă încă, dar deja începe să se facă seară, prin văilea astea.    

© dr. Peter Lengyel

Bătrânul și sapa

Are 88 de ani. Casa lui este cea mai jalnică dintre toate cele din zonă. Mizerabilă, ca o vizuină a unui moș care nu mai dă doi bani pe lumea asta. Poate nu a dat niciodată. În trecut și celelalte case erau la fel, modeste, doar că alții au făcut bani, au ridicat vile, au acumulat bogății lumești de toate felurile. El a rămas în casa lui, din ce în ce mai dărăpănată, din ce în ce mai grie. Prietenii lui, familia, soția, copiii, cu toții au murit rând pe rând, au plecat în ceva lume mai bună; el a rămas foarte singur. Cu cine să discute despre problemele lui? Nimeni nu mai are nici 3 secunde pentru a îl băga în seamă, e clar că nu mai face parte din lumea asta. Aprilie 2023, cândva între paștele catolic și cel ortodox. Că știi, Christos a murit de mai multe ori. Bătrânul nostru a ieșit în curte cu sapa cea veche; nu mai are tăiș să taie rădăcini de buruieni, trebuie dusă la tocilărie; vrea să o pregătească pentru lucrările de primăvară, grădina trebuie făcută să rodească; a încercat să dea jos partea metalică de pe cea de lemn; o zi întreagă s-a tot chinuit să desfacă sapa. Îți dai seama că probabil toate eforturile lui de tip Sisif, dând jos metalul de pe lemn, au fost auzite de vecini. Probabil că și nervii lor erau întinși la maxim. Cine știe cât au înjurat, au coborât toți sfinții și dumenezeii. După o zi de circ cu sapa, a reușit bătrânul să le separe. Coada. Parta metalică. Le-a lăsat afară, lângă casă.

Ziua următoare bătrânul avea planuri mari, să ducă partea metalică la tocilar, să fie ascuțită unealta. Dimineața. Doar că nu mai era acolo, nici partea metalică, nici coada. Au dispărut cumva. Nu se mai miră de asta. Au fost furate țări întregi, munți și dealuri, Palatul Culturii, a fost furat trecutul, prezentul. Până și viitorul. Sute de mii de oameni, ruși și ucrainieni se ucid diabolic în țara care este dincolo de râul din apropiere. Tisa. Ce mai contează în tot contextul acesta, sapa bătrânului. Cândva în trecut avea un câine mare și puternic, nimeni nu avea curaj să intre prin curtea lui. Dar la un moment dat, râmâi doar tu și amintirile, speranțe în bunătatea unor zei în care ai crezut.

© dr. Peter Lengyel