Țărănisme nerentabile

E cam desfigurat, are fața plină de cusături. L-a mușcat calul. Așa e viața cu animalele. Domestice. Zice că nu îi trebuie iarba. Nu îl interesează, chiar dacă terenul e aici lângă localitate. Nici gratis nu îl interesează. Nu e cu cine să cosească. Zice că nu mai sunt oameni, oricât le dai, nu mai au chef să muncească. Are o turmă de oi sus pe deal, dar nici cu alea nu merită să coboare până aici – să roadă ierburile. Aud că nici măcar fânul gata făcut, adică cosit, uscat, pus în clăi… nici gratis nu a mai fost de interes de luat de către vecini. Nu mai au ce să facă cu el. Nu mai merită să te ocupi de vaci. Nu mai e rentabil. Că suntem în Uniunea Europeană. Nimic nu mai merită. Când îi asculți, ai impresia că pe aici pe dealurile astea nu mai e rentabil să exiști.

 

Pe o piață comună europeană, cred că era evident din start că produsele agricole din ceva țară primitivă plină de ifose… nu au cum să facă față în lumea reală. Pur și simplu, nu au cum să reziste la lupta concurențială cu produsele unor agriculturi performante, de secol 21, rezultate din decenii de investiție masivă, creștere de productivitate, eficientizare, mecanizare, irigații, cercetare inclusiv pe planul ingineriei genetice… computerizare. Fermele agricole ale vestului au caracter industrial, management profesionist, linii de creditare serioase, asigurări, subvenții, beneficiare ale unor zeci bune de ani de dezvoltare. Și până și așa, nici la ei nu este simplă povestea. Să compari cu astea merele cârcite din livezi maramureșene bătrâne, câțiva litri de lapte dați de o vacă ținută în curte… evident că pe plan financiar este tragic. Chiar dacă poate că sunt mai bio, mai puțin chimizate, dar fără sisteme de certificare, fără cantități semnificative… totul este o mizerie periferică, o agricultură de subzistență care trage să moară. La nivel local nu a existat nici capacitatea politică/ administrativă/ intelectuală de a face agricultură aptă să reziste pe piață, nici acces la finanțare semnificativă, și mai ales că totul trebuia pornit de la minus 100 în comparație cu afaceri similare din lumea vestului. Era oarecum inevitabil falimentul, lipsa de perspective, abandonarea cositului manual, abandonarea creșterii vitelor sau bivolilor, abandonarea livezilor, abandonarea speranțelor și abandonarea locurilor… așa în general. O mare abandonare a activităților țărănești tradiționale care au persistat sute și sute de ani. Înlocuirea lor cu nimic. Plecatul în vest… cu rol de slugă pe plantație.

 

Abandonarea agriculturii tradiționale în Maramureș și alte locuri este de facto abandonarea agriculturii în general; adică, nu e înlocuită de o altă abordare mai modernă, ci pur și simplu livezile sunt lăsate de izbeliște, fânațele nu mai sunt cosite, nu mai sunt crescute vite, bivoli șamd. Acum, retroactiv privită situația, cred că este destul de clar că în cercurile influente ale vestului se știa de dinainte ce o să urmeze după integrare în UE. Era clar că agricultura unor țări estice nu va face față luptei concurențiale… iar acele țări vor ajunge piață de desfacere pentru produse agricole vestice de calitate mai dubioasă, calibrate pentru estici. Estul ajunge un debușeu pentru supraproducția agriculturii-industriale intensive a vestului. Era clar că în est lipsesc la modul brutal resursele umane, este șubred nivelul de expertiză, capacitatea de a face agro-business la nivel relevant, nu există utilaje, capacitate de finanțare, adică de facto era doar o chestiune de timp să fie falimentat totul, chiar micile afaceri incipiente. Era clar că în zonele estice se vor putea prelua mari și multe proprietăți pe bani mărunți – fenomen numit land grabbing; la fel de clar era că cei din țările estice vor prefera să meargă la muncă în vest – oricum cu îmbătrânirea populației vest-europene era evident că o să fie nevoie de cineva care să culeagă șparanghel & căpșuni… plus altele asemenea. Adică, atunci când esticii se bucurau că sunt primiți în UE, vedeau mai ales beneficiile personale și societale – care nu sunt puține; dar vesticii, mai pragmatici, cu experiența coloniilor, a globalizării, a capitalismului, a manipulării piețelor… știau că au rezolvat și ei câteva dintre problemele pe care le aveau. Era evident pentru ei că în lupta asta capitalist concurențială, moimele estului în general nu prea au cum să facă față – decât ca slugi. Excepții pot să existe, dar alea nu au relevanță.

 

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Maramures | 1 comentariu

Biserica de lemn patrimoniu UNESCO din Bârsana

Aberant este că în tot felul de publicații online se face confuzie între complexul nou ridicat al unei mănăstiri și biserica monument UNESCO din localitatea Bârsana. Atât de retardați sunt tot felul de autori, jurnaliști, chiar de la publicații aparent serioase, încât până și aceste chestiuni elementare sunt prea greu de perceput pentru intelectul lor șubred.

 

Am inclus mai jos o serie de poze de la biserica de lemn ajunsă pe lista patrimoniului cultural mondial al UNESCO.

Interesant este că marele cimitir în mijlocul căruia e biserica UNESCO este efectul unei epidemii de ciumă. Până acum când auzeai de aspecte de astea cu epidemii, părea că totul se rezumă la trecut. Acum se vede că subiectul epidemiilor este de actualitate și în prezent și o să fie altele și în viitor. Nu o să scăpăm veci de ele. Intermitent. Tot alte și alte versiuni, variațiuni pe aceeași temă. Când ceva bacterie, când un virus, când prioni… când ceva ce nici nu are încă nume.

DSC_3954

DSC_3936DSC_3943DSC_3946

DSC_3852

DSC_3789DSC_3790DSC_3793DSC_3796DSC_3802DSC_3805DSC_3814DSC_3817DSC_3829DSC_3832DSC_3835DSC_3838DSC_3841DSC_3846DSC_3853DSC_3856DSC_3859DSC_3862DSC_3865DSC_3868DSC_3871DSC_3874DSC_3877DSC_3880DSC_3883DSC_3885DSC_3889DSC_3892DSC_3895DSC_3900DSC_3901DSC_3907DSC_3910DSC_3913

 

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Maramures | Lasă un comentariu

Pandemie – prima jumătate de an

′′Don’t wait for the last judgement. It takes place every day”. Albert Camus, The Fall (1956)

 

Pe vremurile când termenul pandemie nici nu exista decât în cercuri mai culte, era totuși destul de clar cam ce poate însemna în ziua de azi. Era destul de previzibil că dacă odată începe o contaminare în cascadă cu un virus la care imunitatea umană nu prea face față, adică unul cu transmitere parșivă, greu controlabil, care poate avea efecte mortale… situația o să fie sumbră. Era clar că la traficul aerian existent până recent pe Planetă, la aglomerația marilor metropole… nu e realist să speri controlul total al contaminării… adică o să ajungă transmis peste tot. Și la fel de clar era că a pune bază în cercetare care să vină cu soluție rapidă… nu e deloc realist. Mai ales dacă ai o cercetare subfinanțată, șubredă, marginală, aflată în mâna unor structuri corporatiste semi-mafiote. Deci, realist vorbind, o radiografie a situației pre-pandemie putea să prefigureze destul de clar toate elementele devenite azi realitate, inclusiv problemele economice, sociale și politice pe care o pandemie ajunge să le producă. Doar ca aproape nimeni nu avea timp de astfel de subiecte, cât timp era campionat de fotbal, carnaval la Veneția și creștere economică fără margini. Virus, pandemie, ce naiba mai e și aia? Probabil că până și cei care am previzionat riscurile de acest gen, preferam să nu avem dreptate.

 

Mă gândeam că poate ar trebui să scriu pentru blog un text despre prima jumătate de an a pandemiei noastre. Ceva sinteză cu elementele esențiale ale fenomenului. Cum un virus oarecare a reușit scurt pe doi să pună pe butuci economia globală și să transforme viața oamenilor la un mod fundamental. Cum toate celelalte subiecte au devenit nesemnificative pe lângă el, cum ființa umană a fost constrânsă să se repoziționeze pe nenumărate planuri. Foarte multe planuri, vise, proiecte au fost puse pe stand-by, amânate, apoi anulate. Cred că este clar că în secolul 21 asta a fost de departe cea mai mare lovitură primită de civilizația umană, până acum. Probabil că este bine de subliniat că este doar ceea ce deja e clar. Altele o să urmeze, poate mai mici, probabil lovituri mai mari și mult mai mari: e cam previzibil pe o planetă supraexploatată, împinsă la extrem pe plan economic, social, de mediu, politic șamd. Cât despre pandemie, ea are și multe efecte benefice, despre care avem tendința să uităm; nu mă refer la animalele sălbatice care au avut un răgaz de a mai respira libere pe vremurile carantinei, ci la faptul că societatea umană funcționa la o turație aberantă, la o frenezie a consumerismului, un mod ajuns atât de aberant încât oricum avea nevoie de o modalitate de a mai frâna procesul care avea tendința de runaway process. Știu că poate suna dur, dar e probabil că civilizația umană avea nevoie de pandemia asta.

 

Pe la începuturi părea că virusul acesta provine din China, contactat de om prin consumarea sau atingerea unor lilieci sau pangolini; nici acum nu se poate exclude varianta asta. Și e fezabil să provină și din ceva laboratoare microbiologice, virologice, unde se fac cercetări pe astfel de entități. Totuși, pe traseu a apărut o problemă. Anume că analizând probe de apă de canalizare (ținute înghețate), a fost constatat că virusul era prezent pe la Milano deja din decembrie 2019. Și mult mai dramatic, era prezent prin Barcelona prin martie 2019. Aceste elemente crează o situație difuză, în care nu o să mai fie posibilă detectarea originii virusului. Nu de parcă tare ar conta. Se poate constata în schimb că prezența unor astfel de virusuri poate trece neobservată multă vreme, cazurile fiind considerate niște pneumonii atipice, nimic special. Special devine doar când apar îmbolnăviri în masă, și când e clar dezastru cum era inițial în China, despre care nu o să aflăm veci cam ce amploare a avut pe bune. Adică, virusul acesta era aici în Europa de ceva vreme, și era și prin Asia și cine știe în câte alte zone, nu vom afla de unde provine, dar constatăm că lent, perfid, pas cu pas, a intrat pe o traiectorie exponențială și a reușit să ne schimbe viețile.

 

Virusul acesta, în simplitatea lui, a reușit să ne arate cam ce lipsă de profesionalism este în Organizația Mondială a Sănătății, în centrele de prevenire și control a bolilor din Uniunea Europeană și SUA. De entități echivalente din alte zone nici nu mai vorbesc. Politizate, umpute cu incompetenți care au susținere politică, un fel de părți ale mafiilor de variate feluri. Chiar și la momentul la care lucrurile erau evidente pentru orice dobitoc, clar scăpate de sub control, variatele entități gen WHO & Co se ascundeau după cireș, formulând vag, zicând că nu e nici o problemă șamd. A fost cutremurător să vezi atât de mare incapacitate intelectuală în zonele care aveau rol cheie în managementul situațiilor de acest gen. Nu vreau să zic că ele puteau neapărat să controleze un asemenea fenomen, că e posibil ca situația să le scape printre degete… dar când se vede clar lipsa contactului cu realitatea momentului… este mai mult decât descalificant. Adică, era clar că nu ai pe cine să te bazezi, că nu e nimeni acolo.

 

Efectele de până acum ale pandemiei sunt destul de dramatice. Nu mă refer doar la cei 0.6 milioane de morți de până acum, cele peste 16 milioane de cazuri diagnosticate, plus previziunile pentru ceea ce urmează. Este clar că sectoare întregi ale economiei, de la turism.. restaurante, hoteluri… la aviație, de la teatre la cinematografe, festivaluri, evenimente sportive șamd… au ajuns pe butuci. Decliunul economic are efecte asupra producției de mașini, pieței imobiliare, construcțiilor, închirierilor de spații comerciale sau de birouri șamd. Învățământul e cu semnul întrebării. Businessul religios a primit și el un șut în cap, pe de o parte ca efect al închiderii bisericilor, a contaminărilor în masă la evenimente religioase, a lipsei de soluție din partea lor șamd. Modul în care Italia a fost lăsată de izbeliște a arătat cam ce poate să facă Uniunea Europeană atunci când chiar e nevoie de ajutor. Cele mai dramatice efecte politice se percep în Statele Unite, unde destructurarea societății, disoluția puterilor statului se poate constata prin instalarea unor zone cu anarhie, jafuri și criminalitate exacerbată, în contextul creșterii extraordinare a șomajului (plus creșterea conflictelor rasiale); situația falimentară a structurilor guvernamentale a variatelor state, lipsa de soluții la realitatea deja existentă, periferizarea unor mari mase de oameni, pierderea locuințelor, imposibilitatea de a își asigura hrana șamd… ce poate rezulta de aici. Trendul contaminării în SUA și starea deja existentă au creat un butoi de pulbere.. iar cea mai mare speranță pe care o putem avea este ca lucrurile să nu se agraveze și mai mult. Motive concrete nu avem pentru a putea nutri o astfel de speranță.

 

Cifrele, numerele, de multe ori nu mai au puterea să zică mare lucru. Sau nu la modul acela concret, pe bază de feeling. Ce e 6 mii, 60 de mi, 600 de mii șamd. Printre cele mai dramatice elemente de până acum ale pandemiei au fost câteva imagini. Când medicii din China lucrau în scutece aflate în combinezoanele protective, că nu aveau timp să iasă la toaletă, să se decontamineze șamd. Și când în Italia nu mai erau locuri… și trebuiau luate decizii despre cine primește o șansă. Plus noaptea convoaiele militare care adunau sicriele din orașe. Sau imaginile din drone făcute prin Brazilia, cu peisajul acoprit de gropi săpate. Și te poți întreba, cam cât de imbecilizată a devenit lumea asta a noastră, să existe proporție semnificativă de oameni care să aibă impresia că nu e nici o problemă, mai mult decât atât, nu e nici un virus.

 

Pentru ca povestea asta să nu fie formată doar din elemente negative, este bine să amintesc de Andrew Cuomo, guvernator al Statului New York. Acest om a reprezentat singura licărire de lumină în cele mai jalnice etape de până acum ale pandemiei. Modul lui de a pune problema… rațional, calm, realist, bazat pe datele existente, cu o empatie incomensurabilă față de ființa umană, căutând cele mai bune soluții dintre cele existente pentru moment… toate sunt exemple de cvasi-perfecțiune în domeniul leadershipului guvernamental. Am urmărit discursurile lui zilnice cu câteva zeci de ocazii, și aproape totdeauna a putut să mă surprindă la modul pozitiv, adăugând la edificiul pe care oricum era deja poziționat. Uneori aveai impresia că e supra-uman, aproape sfânt. Cum sună asta, un sfânt rațional care mai e și guvernator? Impresia mea este că dacă ar exista mai multe persoane de acest gen, în funcții de conducere, nu ne-ar tare impresiona nici pandemii și nici alte mizerii prin care inevitabil civilizația umană este constrânsă să treacă.

 

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Bacteriene si Virale, Politice, umane | Lasă un comentariu

O zi cât zece mii de vieți

Jeff Bezos și-a crescut averea cu 13 miliarde de dolari în urmă cu câteva zile; mai concret, pe parcursul unei singure zile, atât a adăugat la averea pe care o are, estimată la 189 miliarde de dolari. Deci, în acea frumoasă zi de iulie 2020, acest om a „câștigat” 13.000 de milioane de dolari. Dintre oamenii pe care îi cunosc eu, veniturile totale pe timp de o viață se pot estima să zicem pe la 1,3 milioane de dolari. Dacă un om lucrează 40 de ani, are pe an 32.500 de dolari. Un asemenea venit îl poziționează pe om la un nivel destul de OK pe la noi. Dar, comparat cu acei 1,3 miliarde, venitul pe viață al unui om de acesta de succes de pe la noi este de 10.000 de ori mai puțin. Mai concret, ai nevoie de munca de o viață a 10.000 de oameni de succes pentru a echivala suma “câștigată” de Bezos în acea singură zi. Zece mii de vieți umane, cu toate studiile a 10 mii de vieți, cu toate eșecurile, durerile, reușitele, circurile cu șefii, frustrările, micile șmecherii, deceniile de zbatere și muncă susținută a zece mii de vieți umane… toate acestea echivalează financiar cu o zi din viața acelui om. Poți zice că este un exemplu de eficiență capitalistă, un model de a face lucrurile să funcționeze, un monument al modului de a face business. Bugetul anual al Organizației Națiunilor Unite este pe la 9,4 miliarde de dolari – iar asta este o entitate globală susținută de 193 de state. Adică, averea actuală a acestui om este cât bugetul ONU pe 20 de ani. Și zici că nu e frumos capitalismul? Bine, nu dacă speli toaleta, ești băiatul de la lift, profesor, medic, cercetător sau altă „mizerie a planetei”.

 

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Biserica de lemn din Sat Șugatag – Maramureș

Câteva poze cu biserica de lemn din acest sat… textul poate o să urmeze cândva. Pentru început aceste cadre vor defini un subiect, ele vor ajunge completate cu alte imagini mai vechi și mai noi, așa că se poate spera ca odată și odată să rezulte o prezentare bună, atât fotografică cât și descriptivă.

DSC_4335DSC_4339DSC_4342DSC_4345DSC_4348DSC_4351DSC_4354DSC_4357DSC_4360DSC_4363DSC_4369DSC_4372DSC_4375DSC_4387DSC_4390DSC_4393DSC_4399DSC_4402DSC_4408DSC_4411DSC_4414DSC_4417DSC_4423

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Maramures | Lasă un comentariu

Biserica de lemn din satul Mănăstirea – Maramureș

Satul Mănăstirea este o localitate măruntă, componentă a comunei Giulești din Maramureș. Câteva poze cu biserica de lemn din acest sat… textul poate o să urmeze cândva. Poate nu o să urmeze.

DSC_4278DSC_4281DSC_4282DSC_4288DSC_4291DSC_4294DSC_4297DSC_4300DSC_4308DSC_4312DSC_4316DSC_4332

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Maramures | 3 comentarii

Biserica de lemn de la Ferești – Maramureș

Poate o să existe cândva și un text, dar pentru moment această postare se rezumă la câteva imagini, la fel ca în cazul bisericii de la Cornești. Câteva poze făcute conjunctural, mai mult documentare decât artistice, în lumini banale, dar… asta este.

DSC_4215DSC_4218DSC_4227DSC_4237DSC_4248DSC_4251DSC_4257DSC_4263DSC_4264DSC_4224DSC_4242

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Maramures | Lasă un comentariu

Dispersia umană biologică și intelectuală

Dacă privești arborele filogenetic, cel care arată evoluția umană, îți dai seama cam cât de dinamică a fost situația. Chiar dacă te uiți doar la speciile genului Homo… ai o diversitate frumoasă: Homo gautengensis, H. floresiensis, H. luzonensis, H. rhodesiensis, H. naledi, H. helmei, H. habilis, H. rudolfensis, H. erectus/ H. ergaster, H. neanderthalensis, H. heidelbergensis, H. sapiens… și alte forme fosile. Poate ar trebui menționat că în principiu se poate presupune că au existat poate zeci de alte specii umane distincte pe tot felul de insule tropicale, specii potențiale care în condițiile de climat din zonele respective nu e sigur că au lăsat urme fosile; sau poate fosilele respective există, dar cine să le caute… să le studieze? Zic doar de câteva specii din genul Homo, pentru a nu mai complica și mai mult ideea cu altele din genuri pre-umane. Dintre toate acestea unele linii filetice au dispărut fără urmași, altele au lăsat o parte din genele lor în populația umană actuală: noi, oamenii moderni, sigur avem o parte din gene de la oamenii neanderthalieni.

 

A fost o mare dispersie biologică pe parcursul câtorva milioane de ani. Se constată o extraordinară diversificare, specii de oameni cu diverse capacități craniene, diverse capacități intelectuale și fizice, diferite reușite în a edifica culturi. Totuși, toate au dispărut în afară de o subspecie, cea a omului modern Homo sapiens sapiens. Desigur, în interiorul acestei subspecii avem forme destul de aparte, de la băștinașii australieni la africani pigmei, eschimoși, amerindieni, negroizi, asiatici, indo-europeni. Din punct de vedere biologic, se poate zice că există totuși o entitate destul de unitară, specia umană modernă.

 

Deci, din punct de vedere științific, toate exemplarele umane actuale aparțin subspeciei omului modern, Homo sapiens sapiens. Dar, există aici ceva șubred – în sensul că facem excepție cu omul. Dacă nu era vorba fix de noi, ci de orice altă specie, este garantat că deosebirile morfologice, de culoare, biometrice sau pe alte planuri, toate stabilizate genetic pentru diferite zone, erau mai mult decât suficiente pentru descrierea de subspecii diferite. Extrapolând asupra speciei noastre stilul nostru științific aplicat în cazul altor specii decât specia umană, probabil că am avea circa 10 subspecii umane actuale, de la forme ancestrale izolate cum sunt băștinașii australieni (care s-au separat de restul liniei cam de 40.000 de ani), până la forme specializate gen pigmei, eschimoși, cel puțin o subspecie negroidă, cel puțin una de amerindieni, câteva subspecii asiatice, europenii șamd. Faptul că știința le consideră pe toate acestea ca aparținând unei singure subspecii actuale este consecința dificultăților de a ne păstra realismul, raționalitatea, stilul de abordare, de a aplica metodologia consacrată șamd atunci când lucrurile se referă la noi; plus frica de a ajunge catalogat rasist, nazist șamd, orice delimitare de subspecii dând loc poziționărilor: care dintre ele e mai performantă pe variate planuri… implicit care e mai „valoroasă” șamd… ceea ce e la un pas de hitlerism. De asta e atât de alunecos terenul când vorbim despre realități biologice umane. A fost mai simplu modul în care Australia a catalogat băștinașii până la referendumul din 1967, prin excluderea lor din specia umană, fiind reglementați legal în cadrul domeniului floră și faună; bine, se clarfică recent că ideea asta este undeva la contactul dintre mit și realitate, mai mult metaforă, dar atitudinea față de băștinași cam aici se poziționa. Erau priviți ca simple animale.

 

Oricum, grosso modo, specia umană actuală este destul de unitară pe plan biologic. Adică nu există specii umane diferite, izolate genetic/ reproductiv între ele, așa cum desigur au existat în variate perioade ale ultimilor câteva milioane de ani. Dar și aici realitățile biologice sunt mai nuanțate, mai complexe, adică nu e vorba de izolare genetică în sensul da/ nu total, ci de o anumită interfertilitate cu grade variabile de la da total la nu total; doar așa se explică cum de o specie umană distinctă, H. neanderthalensis, a putut avea urmași fertili în hibridizarea cu H. sapiens, genele neandertalienilor fiind prezente în populația umană actuală.

 

Pe plan biologic specia umană actuală este interfertilă – și deci o singură specie unitară. Dar… pe plan cultural… dispersia populațiilor locale este dramatică. Când te gândești că există azi triburi necontactate sau cu care a existat un contact sumar al civilizației globale, acele triburi persistând în stil de viață din epoca de piatră. Adică, oamenii din acele triburi habar nu au de existența trenurilor, a curentului electric, a orașelor. Alții, tot din specia umană, lucrează pe stația spațială internațională, sau la ceva laborator preocupat de hadroni, ori studiază quasari, ori lucrează la detalii ale cartării arborelui filogenetic care cuprinde evoluția viului pe miliarde de ani. Din punctul de vedere al aspectelor intelectuale, avem azi o dispersie pe o patelă atât de mare – încât sigur nu a existat niciodată o asemenea situație la nici o specie care a existat până acum pe planeta asta.

 

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu

Biserica de lemn de la Cornești – Maramureș

Poate o să existe cândva și un text, dar pentru moment această postare se rezumă la câteva imagini.

DSC_4087DSC_4099

DSC_4197DSC_4201DSC_4180DSC_4182DSC_4188DSC_4191DSC_4194DSC_4176DSC_4174DSC_4171DSC_4173

DSC_4102DSC_4105DSC_4109DSC_4113DSC_4116DSC_4117DSC_4123DSC_4129DSC_4134DSC_4135DSC_4141DSC_4144DSC_4147DSC_4150DSC_4156DSC_4159DSC_4165

DSC_4204DSC_4212

 

© dr. Peter Lengyel

 

 

Publicat în Maramures | Lasă un comentariu

Maramureșul eco – nu mai este rentabil

Azi am văzut câțiva bivoli lângă Ocna Șugatag. În urmă cu câteva zile pe Câmpul Ștefan/ Tătaru, sus pe Platoul Vulcanic Igniș, nu am văzut nici unul. Am povestit atunci cu un băiat care are o stână pe Tătaru. Zicea că oamenii care au pășunea asta mare de la Tătaru, adică cei din Sat Șugatag, nu mai prea au chef să păstreze bivolii. Sunt omorâți rând pe rând. Cu mic cu mare. La ce să îi țină? Că nu mai e rentabil. Așa am ajuns cu toate în Maramureș. Nimic nu mai este rentabil.

 

Impresia mea este că singura atracție turistică realistă pe acest uriaș câmp aflat pe la 800-1000 m altitudine era prezența bivolilor. Să îi vezi trecând prin ape curgătoare, tolăniți prin mocirle, păscând liniștiți printre ierburi. Cu blana lor neagră, coarnele acelea curbate, noroiul uscat pe ele, bivolițele care își îngrijesc cu delicatețe puii (malac/ pui de bivol/ vițelul bivoliței). Era ceva sălbăticie ancestrală în toată priveliștea asta. În rest… atracții turistice interesante, controlabile, nu prea știu ce puteau să fie în imensitatea asta. Dar ce să faci când nu e rentabil. Dacă exista măcar o capacitate infinitezimal de mică pentru a evalua realist potențialul lor turistic… nu erau căsăpiți grămadă. Dar așa…

 

Interesant și trist este că scăderea rentabilității economice a creșterii de bivoli este efectul politicilor europene și a mecanismelor administrației din țară. Birocretinismele de toate felurile, decizii luate de niște jeguri aflate pe poziții din variatele structuri administrative – produc distorsionarea piețelor, favorizează anumite specii subvenționate (oi, vaci) și implicit defavorizează altele (bivoli în cazul nostru). Adică, de facto se poate zice că deși sute de ani aceste animale au fost rentabile în realitatea ecologică și economică maramureșeană, acum brusc ele au devenit nerentabile, ca efect al unor mizerabile decizii birocratice. Sau, altfel zis, bivolii aceștia au fost uciși prin ceva birouri, decizia acolo a fost luată, iar țăranii din Maramureș doar implementează decizia. O nouă lume frumoasă.

 

La fel de aberant este că sistemul local, mă refer la salul maramureșean, nu are atâta reziliență, atâta stabilitate încât să păstreze stilul, animalele de care a depins secole la rând, ci are un oportunism simplist, în care driverele sunt strict cele ale economiei și influențelor financiare de moment decise în bună parte de UE, și nimic nu se păstrează din iubirea față de vietățile acestea, admirația față de ele, un fel de comuniune stabilă, ai putea zice simbiotică. Dacă acum la UE s-ar decide prin ceva contorsionare politically correct că se subvenționează creșterea de struți sau cămile, în timp scurt zona noastră ar deveni plină de ele?

 

În urmă cu câțiva ani vedeai pe aici pe la Tătaru multe zeci și poate chiar sute de bivoli prin locurile pe care le favorizau în această imensitate de câmp vălurit al Platoului Vulcanic Igniș. E un fel de senzație cruntă să parcurgi peisajul la sfârșit de iunie 2020 și să nu mai vezi nici măcar unul. Prin dispariția lor, Maramureșul devine și mai mult un kitsch anost, din ce în ce mai lipsit de personalitate, mai plin de manele, balustrade de inox, pensiuni cu saună și altele asemenea.

 

Interesant este că pe acest câmp există și acum urmele unei ferme eco… adică ceva unde au fost ținuți niște viței/ vite. Am auzit că au venit niște experți din vest care au susținut ideea că vitele trebuie ținute afară în munte și pe timp de iarnă (probabil că erau bine plătiți de ceva organizație eco cu o siglă cunoscută). Dacă au fost pe aici vara când era cald… nici nu își imaginau cam cum e pe aici când e rece, plouă interminabil, zăpadă este până în tavan, gerul crapă pietrele. Din câte am auzit, vitele alea chinuite nu au rezistat, au primit tot felul de boli și au cam murit. Toate. Era pe aici și un centru de educație eco. Ceva care trebuia să cazeze turiști. Ceea ce e clar e că zona unde erau vitele eco e abandonată, nu e nimic pe acolo, doar panourile cu sigle. Casa care trebuia să fie centru de educație, are ceva slogane eco pe ea, dar mult mai mare e inscripționat să nu se fure. Geamuri sparte, blocate cu scânduri.

 

Realitatea este că multe dintre proiectele eco sunt calibrate în așa fel încât să placă finanțatorului – oricare este acesta. Asta înseamnă că finanțatorul decide subiectele prioritare… și nu realitatea din teren. La fel, sunt forțate chestii cu experți din vest, care de cele mai multe ori vin în vizită și sunt de facto departe de subiect – deoarece cei adevărați și buni nu vin pe aici să își piardă vremea pe sume derizorii față de cele de la firmele de consultanță care lucrează cu subiecte majore. În domeniul eco și neguvernamental din start este o șubrezire a ideilor din cauza sistemului… tot felul de proiecte care din bani puțini vor schimba lumea. Care vor salva totul. Vor prezenta abordări demonstrative care vor avea succes și vor ajunge replicate în nenumărate copii. De multe ori expertiza celor implicați lasă mult de dorit, sunt tot felul de activități făcute înghesuit când birocrația permite și forțează lucrurile, astfel încât nici nu te poți aștepta ca situația să fie impecabilă. Decât pe hârtie. La fel și cu succesul și sustenabilitatea. Tot pe hârtie. Adică, ai putea zice că foarte multe dintre proiectele eco nu au ancorarea necesară în realitatea naturală și socială, cea economică și culturală/ umană a zonelor în care ele sunt implementate. Chiar dacă intenția este bună, de multe ori se alege praful.

 

Care e concluzia de aici? Dacă se găsea o cale să fie protejați bivolii aceia… și nu fantasmagorii cu vaci eco care să trăiscă în munte afară tot anul, poate că exiata o șansă. Dar așa, vacile au murit, proiectul fermei eco este un eco dezastru, iar bivolii sunt căsăpiți. Să mai zic odată: pentru că nu mai sunt rentabili.

 

© dr. Peter Lengyel

 

PS. Te-ai aștepta să existe ceva mecanism care să dea o șansă de păstrare a valorilor pe care le mai avem cumva, cele care nu au fost nimicite încă. Dar dacă vezi mecanismele realmente existente, până apare o linie de finanțare care să permită o acțiune de un anumit tip, până se depun proiectele, până se evaluează ele de tot felul de (… completează cum crezi). Până vin banii. Îți dai seama că totul e tardiv. Până se rezolvă cu birocrația, nu doar că bivolii nu mai există, dar poate nu mai există nici măcar Munții Igniș. Ce să zic de bivoli, dacă îți amintești de oamenii cu coronavirus care mureau pe culoarele spitatelor din Italia, în timp ce UE se uita ca pădurarul la poarta nouă. Bănuiesc că nu erau rentabili.

Publicat în Eco-Turism, Maramures | 6 comentarii