Statul American criminal contra cetățeanului “de culoare”

 

Habar nu am dacă simți vreodată că nu mai ai cuvinte. Sau, altfel formulat, ca ți se rupe sufletul. Pentru un om pe care nu l-ai văzut noiciodată. Un afro-american. Cu mâinile încătușate la spate, întins pe asfalt, cu un polițist care își lasă greutatea pe gâtul lui. Cum îi zice că nu poate să respire, cum îl roagă să nu îl omoare… totul filmat de aproape. Apoi nu mai poate și… moare. Polițistul tot nu se ridică de pe gâtul mortului. Asta este America de azi. O țară criminală, diabolică. Dacă asta poate să facă statul american cu cetățeanul american… pur și simplu nu mai există nici o speranță.

 

Îți dai seama dacă își permit să facă asta în mijlocul zilei, în mijlocul orașului, când sunt filmați de aproape… atunci ce este de altfel. Poliția din Statele Unite a devenit o organizație criminal care face ce și cum vrea, ucide la liber oameni pe stradă, mai cu seamă pe cei care au pielea neagră. Estre revoltător, diabolic ceea ce se întâmplă. Iar criminalii aceștia în uniformă nu vor ajunge să fie trași la răspundere, pentru că tot sistemul este criminal. The American Dream. Democracy. Human Rights.

 

„I cannot breathe.” George Floyd. Un negru american. Minneapolis. E departe. Știu că nu trebuie să ne intereseze. Să nu o luăm prea personal. Că avem și alte probleme. Cu toții aveam altceva de făcut. Nu ne uităm la evreii care au primit câte o stea galbenă pe piept. Nu suntem evrei, așa că ce poate să fie. Nu suntem negri, americani. Și așa frumos, pas cu pas cum zicea un nazist, ne obișnuim să nu mai fim nici oameni.

 

© dr. Peter Lengyel

 

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu

Ceaiuri

Îmi povestea un prieten cum pe vremea comunismului au venit pe aici niște chinezi sau vietnamezi sau ceva de genul. Era mare lucru să vezi turiști pe timpurile brun-verzui ale dictaturii. Asiaticii erau doi tineri bărbați. Au fost invitați în casă, au fost serviți cu ceai. De acela de mușețel, cu mult zahăr… Unul a gustat puțin, dar până la momentul plecării nu a mai pus mâna pe ceașcă. Probabil că avea alte pretenții de la un ceai. Iar varianta asta est-europeană îi părea un fel de apă călduță, o poșircă cu un gust oribil. De aici venim noi, din locurile în care oamenii se băteau pentru pâine. Și în care se lua curentul, seara. Ce pretenții putem avea. O distopie gen Hunger Games, pe care am avut ocazia să o vedem live. Și, dacă ești realist, nu se știe dacă nu vom mai avea încă o tură sau două.

 

Care este situația în alte locuri? Plăcerea gusturilor, combinat cu satisfacerea nevoii de a te hidrata… apa fiartă care nu mai conține germeni viabili, conținutul de substanțe energizante, plus ceaiurile din tot felul de plante medicinale… destul de interesant. Ceaiurile și consumarea lor sunt de o mare varietate la nivel planetar; la fel, combinarea cu ritualuri diverse, ceremonii, obiceiuri locale. Ameridienii aveau o destul de sofisticată cunoaștere a plantelor medicinale, inclusiv prepararea de ceaiuri, spre exemplu din frunze de conifere. Dacă citești câteva chestii despre cultura ceaiului în China antică, îți dai seama că e ceva din alt univers; nu doar savurarea gusturilor, dar combinat cu caligrafia, pictarea, arta de variate feluri… poate da câte o semnificație și un stil pe care greu îl putem imagina. Ceai negru, verde, de fructe, din frunze, nenumărate combinații. În Thailanda sunt utilizate o sumedenie de condimente care le fac și mai aparte. Rusia cu iernile lungi și samovarul… iar o combinație consolidată. Anglia, să nici nu amintesc. În multe locuri se bea ceai cu lapte, pe lângă obișnuitele utilizări de zahăr sau lămâie; sau cu gheață. Dacă compari datele statistice despre consumul de ceai, pe primul loc la nivel global este Turcia, care față de România are un consum pe cap de locuitor de 43,5 ori mai mare, iar față de Ungaria, consumul de ceai de la turci este de 11,2 ori mai mare.

 

Diversitatea modurilor de preparare și combinare a ingredientelor, estetica obiectelor utilizate, atmosfera creată… toate acestea sunt departe de realitățile de pe la noi. Se simte și pe aici că de abia am ieșit din pădure… după comunismul ratat ratăm și capitalismul. Dar e OK și simpla savurare a unor gusturi și arome, a unor obiecte cu o estetică aparte. Fără ifose prea multe. Simplu, animalic. Plăcerea gustului. O astfel de satisfacție te deconectează oarecum de multe chestii față de care ești mai rezervat.

 

Ceaiurile din lumea civilizată au rămas de neînțeles pentru noi. Că erau din altă lume. Parcă era adecvat să ai un castel, cu mobilă sculptată veche de secole, cu gazon… și ceai. Ceva adus din Sri Lanka/ Ceylon. Sau de nu se știe unde, din ceva pădure tropicală. Cu gusturi și arome necunoscute, culori fresh… un fel de paradis. Pentru a avea castelul trebuia să ai colonii pe undeva prin Africa, sau strămoșii tăi să facă afaceri/ comerț de sclavi, să ai undeva o frumoasă plantație. Castelul nu o să îl ai dacă nu te bagi în politică. Dar ceaiul acela paradisiac poate să existe. Am comandat de pe net cândva niște ceaiuri, o cutie de lemn cu 8 variante, câte 12 plicuri din fiecare. E destul de adictivă calitatea asta, că dacă ai gustat din ele, nu ușor te poți lăsa de gusturile respective. Și garantat că nu o să mai bei tot felul de mizerii carbogazoase…

 

Dacă vezi cam ce caracteristici au ceaiurile astea mai de elită, nici nu prea înțelegi despre ce este povestea. Flori de hibiscus, fructe de aronia, frunze de roiniţă șamd… pe lângă componente mai cunoscute. Cutia cu plicuri este goală. Așa că azi am comandat o nouă serie… tot felul de variante pe care le aveau disponibile din gama respectivă. Nu zic că niște ceaiuri perfecte pot să îți schimbe viața… pentru că ele nu au capacitatea. Știu că pare nesemnificativă diferența. Dar viața noastră se compune din astfel de mici detalii. Ele pot să dea un pic de senzație de bine… la bine și la rău. Te pot aduce cu ceva mai aproape de lumea bună. De viața umană ideală.

 

© dr. Peter Lengyel

 

PS. A adus curierul niște ceaiuri. Adică, 24 de cutii, din 14 feluri. O parte dintre ele nu le-am testat încă; la celelalte știu cum o să fie. Premium. Senzația aceea de afternoons in superbia. Îmi aduce aminte de stilul din trecut, când ajungeam la ceva cabană prin Carpați. Și aveau acolo ceai gata preparat, niciodată nu așteptau să se termine. Cu fructe de pădure, mentă, sunătoare, tei și cine știe câte altele. După o zi de umblat prin munte, orice era, era perfect. Bănuiesc că gusturile/ aromele acelea nu erau atât de sofisticate, dar era extraordinar peisajul, ceața, molizii, impunăror muntele.

 

PS2. Primind mai multe cereri în acest sens, completez aici cu un link la ceaiurile despre care aminteam:

0729 401 918

http://www.novaplus.ro/zauberer-premium/cutie-lemn-zauberer-belin-96pl-207gr.html

Publicat în Uncategorized | 7 comentarii

DaVinci Resolve

DaVinci Resolve 16 îmi dă senzația aceea rară de perfecțiune. Când totul este mai bun decât sperai… în domeniul care te interesează; când se potrivește la fix cu visele și speranțele tale, doar că le depășește uneori. Așa e când pui mâna prima dată pe un aparat foto Nikon profesional, sau când dai o tură cu un Land Rover Defender 110… sau un Mercedes G Class. Sau când zbori cu o dronă DJI Inspire.

 

Nu mă miră deloc că la Oscarurile din 2019, dintre cele 8 filme din categoria best pictures, 5 au fost create inclusiv prin utilizarea de echipamente Blackmagic Design și/ sau softul acestei firme, DaVinci Resolve; printre cele 5 se află și filmul care a câștigat locul 1 în categoria cea mai bună imagine. Este relevant și faptul că în 2018, versiunea mai veche DaVinci Resolve (15) a primit de la Hollywood Professional Association (HPA) distincția Engineering Excellence Awards. Se simte…

 

Am stat în fața calculatorului până la 5 dimineața. Încercând modul în care funcționează DaVici Resolve 16 am impresia că în sfârșit se vede destul de liber calea acceptabilă pentru a realiza editare video. E nevoie de foarte multă dedicare, dar măcar ai senzația că e destul de structurat, destul de intuitiv și destul de profesionist pentru a exista speranța că pe aici se poate progresa. Probabil că cele mai importante elemente pentru a avea implicare serioasă în ceva proiect sunt 1. dorința, 2. timpul/ energia, 3. fericirea să vezi că se poate face realist cu resursele existente. E destul să lipsească un element, și e gata.

 

Deci, cumva există acum senzația că e liber, că e lumina verde, că dacă dedici destul timp și energie, cu acest soft se poate trece prin turbulențe – dincolo de care pot exista producții video pe care să le consideri asumabile. E ca un fel de mlaștină prin care vezi niște puncte solide, care să te ajute să treci dincolo.

 

Cum se poate începe editarea video. Evident, cu cele mai simple proceduri. Să vezi cum se poate încărca o filmare, cum se decupează zona sau zonele care vrei să le păstrezi. Cum se exportă rezultatul.

 

Apoi, se poate trece la primele elemente mai speciale. Spre exemplu, ai o filmare curată, în sensul că au fost îndepăratate de la capete elementele parazitare, care nu au sens. O variantă este să lași totul natural, așa cum a fost filmarea. Dar la chestii mai lungi, trase din dronă, poate să fie plictisitor când trece peste pădure, și ai timp să numeri toți arborii. Varianta simplă este să comprimi uniform totul, să îi crești viteza. Dar poate că asta nu e cea mai favorabilă soluție. Așa că se poate pune problema ca anumite părți din filmarea respectivă să fie lăsate la viteza lor naturală, altele să fie comprimate, să le crească viteaza. Poți să împarți filmarea în cauză pe mai multe sectoare, fiecare cu viteza adecvată. Și poți face ca trecerea dintre sectoare, deci schimbarea vitezei, să fie mai lină… fără să apară o abordare sacadată, bruscată.

 

Poate că de multe ori nu e necesar să ai astfel de intervenții – schimbarea vitezei pe sectoare, dar e important să ai capacitatea tehnică de a o face atunci când simți că asta ar putea să fie soluția.

 

https://www.youtube.com/watch?v=n7lXiPCHaHI&t=314s

How to Speed Ramp in DaVinci Resolve

 

Cele mai multe intervenții de editare niciodată nu o să fie percepute de către cei care se uită la film… doar o să apară senzația că e ceva banal sau e ceva interesant, captivant.

 

© dr. Peter Lengyel

 

PS. Îi povesteam unui prieten ce fericire enormă este să poți trece de o zonă problematică. Așa era pentru mine editarea de film. Să încerci tot felul de variante, care mai de care mai imposibile. E ca un fel e vale mocirloasă, plină de adâncituri cu nămoluri putrede, garduri, spini, capcane de orice fel… un teren minat dincolo de care se vede un peisaj idilic. E o senzație superbă să găsești calea să treci dincolo de problemele tehnice, acolo unde doreai să ajungi – să poți să te preocupi de partea artistică a filmelor.

 

PS2. Intenția mea este să completez acest text cu pașii care pot duce către o editare decentă a materialelor video. Asta gradual, poate în 2-3 luni.

 

Publicat în Filmare | Lasă un comentariu

Editare video – câteva eșecuri

Impresia mea este că nu ne prea place să vorbim despre eșecurile noastre. Nici mie nu îmi place. Un eșec personal dintre cele un milion pe care le-am avut până acum este editarea video. Pentru început, filmările 4K realizate cu Blackmagic Ursa nu au putut să fie rulate, măcar vizionate în mișcare… că în tot Maramureșul nu a existat un calculator capabil să facă asta. Era cam în urmă cu 4 ani situația, circa 2016. Apoi materialele au ajuns editate la Cluj, prin implicarea unui coleg și prieten de la Sapientia – Universitatea Maghiară. O vreme au fost ceva încercări ale mele de a face editare video pe un iMac pe care îl am (2017), dar dificultățile tehnice erau mult prea multe – în comparație cu timpul și energia care se puteau aloca pentru asta; existau 100 de alte priorități, care aduceau și bani. Așa că a rămas pentru altă dată, editarea video.

 

Apoi, achiziționarea unui super-computer nou (2020) a făcut posibilă rularea brici a softurilor de editare și a filmărilor masive 4k realizate de Blackmagic Ursa. Softul, DaVinci Resolve… când îl deschizi, deja este o durere. În sensul că are atât de multe opțiuni de editare, atât de multe chestii complicate încât pentru moment softul rulează perfect, dar tu ești blocat. În sfârșit că totul este brici pe plan tehnic… acum tu ești veriga slabă. Bine.. slabă la asta, că în rest, cam foarte gras. O problemă în plus a fost și mizeria numită pandemie: calculatorul nou cu softul perfect a fost gata de lucru, și eu eram eliberat de presiunea depunerii unor proiecte, fix când a început problema serioasă cu coronavirusul. Atmosfera era cam nasoală, și capacitate sufletească de implicare în editare video… zero barat; pentru a începe o astfel de muncă, familiarizarea cu o nouă profesie ai putea zice, trebuie să ai o stare zen… ceea ce nu prea se combina cu realitatea.

 

Azi seara am fost în stare pentru prima data să privesc niște tutoriale mai serioase despre modul cum se poate lucra cu DaVinci Resolve Studio, versiunea profesională. Ceea ce se poate constata de aici este că pentru mine partea de editare video a început cu un eșec care a durat până acum doar 4 ani. Un început promițător.

 

Ca să vezi cam cum e programul acesta DaVinci Resolve: când îl deschizi și îl ai pe monitorul acesta uriaș… nici măcar nu găsești locul de unde se poate închide. Adică, până și să poți să ieși din el… e o problemă.

 

De ce am descris pe scurt povestea asta? Ca să îți dai seama că pentru a face ceva în zona asta de calitate tehnică, mă refer la 4K real, ai de rezolvat niște aspecte destul de serioase, atât în ceea ce privește disponibilitatea echipamentelor și softurilor… cât a disponibilității… energiei… timpului pentru a putea să încerci măcar un prim pas pentru a edita… realizări viitoare.

 

© dr. Peter Lengyel

 

PS. Ceea ce am constatat comparând DaVinci Resolve 11 cu DaVinci Resolve 16 este că a evoluat enorm-enorm de mult pe direcția intuitivității, simplificării… adică a devenit de nenumărate ori mai fezabil să lucrezi în programul acesta… în comparație cu versiuni mai vechi. Butoanele (sau cum să le zic…) au devenit mai mari, e mai simplu să dai de ceva ce îți dorești, nu e atât de alambicat, atât de greoi cum era totul în versiunea pe care o aveam înainte. Este o diferență de la cer la pământ. Ceea ce poate oferi o speranță să zici că merită să te apuci serios de editare. Că dacă e să te bagi în asta… e ca și cu mâncatul de semințe sau de alune… greu te mai oprești.

Publicat în Filmare | 1 comentariu

Costul ne-finanțării cercetării biologice

Cred că devine destul de clar cam care este costul când nu investești la timp și la modul serios în cercetările biologice. Nici măcar dacă investești la modul masiv… siguranță în capacitatea de a rezolva problemele nu poate să existe – vezi situația HIV-SIDA. Dar atunci când nici nu ai oamenii pregătiți la modul serios și în număr mare, laboratoarele dotate ultimul răcnet – pentru a avea capacitatea guvernamentală de a aborda problemele care apar… atunci ești cu fundul gol. A te baza pe cercetarea finanțată de corporații big pharma este cea mai mare naivitate… că ăștia se ocupă de scoatere de profit, din creme contra ridurilor și botox. Ăștia profitori te lasă baltă exact când ai nevoie de ei.

 

Acum se alocă sume uriașe pentru a grăbi procesul de creare de vaccinuri… dar există situații când banii vin tardiv. Eficiența finanțării poate exista doar dacă banii se dau la timp, pentru a construi sistemul… dezvoltare de resurse umane/ informaționale/ echipamente… un tot unitar care să fie apt de a funcționa în momentele când e necesar… când nu ai altă soluție. Și ai nevoie de variate entități de acestea. Nu te poți baza pe una… că dacă ea ratează… nici nu vrei să te gândești. Era previzibilă situația asta? Nu există sumă care să compenseze delăsarea timp de decenii… batjocura la care a fost supusă cercetarea biologică la nivel planetar. Cei care puteau eventual rezolva problemele, poate s-au sinucis pe parcurs, când se termina careva proiect și nu vedeau nici o șansă de a mai continua existența umană; sau au semnat ceva contract cu laboratoare militare; sau au ajuns la ceva big pharma unde se ocupă de căcaturi din care se pot scoate bani de la cei mulți și proști.

 

Ceea ce este clar: finanțarea guvernamentală a cercetării biologice fundamentale a fost catastrofală. Iar rezultatul îl vezi azi: 280.000 de morți până acum, 4 milioane de contaminați, economia globală în cădere liberă. Când se face un calcul economic în privința pierderilor… nu cred că există posibilitatea de a exprima suma totală. Și cred că îți este clar că acesta este doar începutul. E foarte posibil ca acum să fim în primele 10% din criza asta. Oricâți bani ai aloca acum… dacă nu ai cercetătorii geniali, pasionați, pregătiți în număr mare, cu creierele și echipamentele turate… ai belit carasul.

 

Sumele alocate cercetării biologice au fost derizorii, penibile. Permanent. De multe decenii. Și nu mă refer la zone periferice, mizerabile, de astea de la marginea civilizației, unde gunoiul politic este evident. Din păcate, inclusiv în cazul statelor civilizate ale vestului, alocarea pentru cercetarea biologică a fost un fel de bătaie de joc. Toată prefăcătoria asta de a te juca cu cercetarea fundamentală, toată mizeria asta în care a fost împinsă cercetarea – singura care putea reprezenta o șansă la momentiul când lucrurile se înrăutățesc… toată această ne-alocare de importanță se răzbună acum. Și nu are nici un fel de reținere de a o face. Coloși economici sunt muribunzi, întregi sectoare de activitate sunt falimentare, țări întregi sunt în zona de dezastru la un mod incredibil. Pentru că acei căcați care se numesc politicieni, politruci, nu au conștientizat la timp cam care este ordinea priorităților. Iar acum… e gata de sistem.

 

Cam cât de eficientă economic putea să fie construirea unui sistem planetar de cercetare biologică – demn de secolul 21? Probabil că fondurile investite aduceau un beneficiu de trilioane de ori mai mare decât suma alocată. Calculul acesta se va putea face când pandemia cu coronavirus o să fie terminată (dacă între timp nu apare alta, cu altceva, dintre oricâte versiuni virale plauzibile).

 

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Bacteriene si Virale | 2 comentarii

Block sau unfollow pe social media

Cei care îmi sunt prieteni pe facebook din start sunt destul de selectați. Erau interesanți sau apropiați, din ceva punct de vedere. În lumea virtuală trăim fiecare în bula noastră, un fel de entitate amiboidală în care se află tot felul de prieteni, cunoscuți, rude, foști colegi, oameni necunoscuți sau cunoscuți. Habar nu am cum am ajuns împreună, dar asta este. Probabil că ceva chestii comune au existat pe undeva. În general impresia mea este că în amiba asta virtuală în care mă aflu și eu, există niște oameni destul de OK. Cel puțin în comparație cu ce văd la alții. Mă uit la comentariile de la ceva postare a câte unui alt om și nu îmi vine a crede ce e pe acolo. Deci, față de acele cazuri, la mine e destul de bine. Dar…. se poate și mai bine.

 

În trecut acceptam mizerii, de câteva ori, până îl blocam pe careva. Acum am devenit mai eficient: din prima. Să văd ceva stil mizerabil și gata. Apoi, dacă la careva dintre prieteni văd ceva postări banale, naive, chestii de alea soft… share-uite… și acolo acționez mai repede. Pe aceștia nu îi mai urmăresc, dar îi las să vadă ceea ce postez eu, dacă îi interesează. E ca un fel de zgomot de fond prezența lor, adică nu aduce aproape nimic interesant, doar că știu că persoana în cauză încă există. Nu am nici un fel de probleme cu persoanele astea, nici cele blocate, nici cele pe care nu le mai urmăresc, doar că… la ce să ne pierdem vremea? Sunt atât de multe chestii interesante, pe care le pot alege… în locul lor. Probabil că ele sunt persoane OK în felul lor, doar că pentru mine stilul respectiv nu aduce minimul de nivel/ interes de care am nevoie.

 

Deci, am decis că vreau să mai cresc cumva calitatea postărilor pe care le primesc. Ceea ce nu are relevanță, e bine să nu apară aici. În categoria asta intră și tipe faine care postează câte un nou selfie. Zâne de astea din zonă. Dar nu e nici o surpriză cu ele. Poți să dai un like la poza aceea frumoasă, cu chipul ei aparent imaculat, apoi să îi dai unfollow. Atât like cât unfollow sunt totalmente sincere. Definitiv.

 

E exact cum ai face curățenie în amiba ta de pe social media. Arunci la gunoi tot ce nu e necesar, de la bocanci vechi la tricouri lăbărțate, broșuri anoste șamd. Ca efect, calitatea medie a postărilor pe care le văd o să fie mai ridicată. În principiu, după o asemenea curățenie… se face aerul mai fresh. Mai respirabil.

 

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Uncategorized | 8 comentarii

Un câine cu suflet bun

18 iunie 2019. Azi am ajuns la cabana unde este un câine. Labrador. Pe nume Oskar. El vine cu fericire spre orice om. Când te vede se comportă de parcă ar fi cel mai bun prieten. Se joacă. Aduce un băț în gură, cu speranța că îl vei lua în seamă. Dacă te așezi, se culcă la picioarele tale, astfel că te atinge. Îți linge mâinile. Dacă trec niște turiști spanioli se joacă cu ei. Câinele acesta iubește toți oamenii. Cred că am avea ceva de învățat de la el.

 

Cu trecerea anilor, omul își dă seama că niciodată nu poate avea atâta încredere în alți oameni câtă încredere poate avea în câinele lui. Cumva, acesta… câinele… îl iubește la modul acela ideal. Și fără dubiu se vede pe el că nu poate de fericire când te revede. Adică, nu doar că te iubește, dar își exprimă sentimentele, în felul lui de câine. Te acceptă așa cum ești. Deja bătrân, prea gras, prea botoxată, cu părul vopsit verde, habar nu am cum ai devenit, dar câinele acela la fel de mult te iubește. Dacă ești realist, niciodată nu te poți aștepta de la un om să o facă la fel. E un pic penibil pentru specia umană că poți avea mai mare încredere în ceva câine decât în om.

 

Omul are nevoie de câteva chestii cât de cât stabile în viața lui. În lumea actuală, a avea încredere totală în relații interumane este un fel de negare a evidențelor… statistice. Un fel de naivitate. Care costă. Povești de astea cu la bine și la rău, cine mai poate să credă? Și aici vine câinele. Care nu o să te trădeze niciodată. Cu toate ciudățeniile lui, cu lătratul și mirosul, și faza că trebuie dus la plimbare, și poate să fie bolnav, și roade tocul ușii… totuși… se uită cu iubire la tine. Ceea ce nu a mai făcut nimeni, poate de 100 de ani. În secolul 21, aici am ajuns noi.

 

E greu de înțeles cum am ajuns noi aici. Este oarecum penibil pentru specia noastră că nici măcar de un câine nu suntem demni. Că un câine poate să fie model de neatins pentru noi.

 

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Uncategorized | 2 comentarii