Zboruri de vară în Parcul Natural Cefa

Intenția de a mai dezvolta baza de imagini naturalistice care să prezinte Parcul Natural Cefa… a fost transformată în realitate; mai concret a mai fost făcut încă un mic pas. A vedea de sus peisajele acvatice în amploarea lor, modul în care diferite incinte piscicole sunt separate de diguri create de oameni, a face imagini cu insule înconjurate de ape lacustre, canale, a vedea pădurea de stejari din vecinătatea lacurilor… toate acestea reprezintă un fel de noutate. A te apropia de luciul apei, fotografiind egrete aflate în zbor, ajungând prin vecinătatea stolurilor de lișițe și de rațe sălbatice, a vedea câte o lebădă imaculat de albă plutind pe apele întunecate… e un fel de plăcere. Iar speranța este ca setul de imagini să fie dezvoltat în continuare… dacă va exista oportunitatea.

 

Această serie de imagini a fost efectul cooperării cu Administrația Parcului Natural Cefa, Destinația de Turism Bihor, Consiliul Județean Bihor; fără implicarea și suportul real oferit de aceste entități, aceste imagini nu ar fi existat.

DCIM100MEDIADJI_0006.JPGDCIM100MEDIADJI_0012.JPGDCIM100MEDIADJI_0022.JPGDCIM100MEDIADJI_0027.JPGDCIM100MEDIADJI_0044.JPGDCIM100MEDIADJI_0051.JPGDCIM100MEDIADJI_0062.JPGDCIM100MEDIADJI_0067.JPGDCIM100MEDIADJI_0072.JPGDCIM100MEDIADJI_0076.JPGDCIM100MEDIADJI_0077.JPGDCIM100MEDIADJI_0082.JPGDCIM100MEDIADJI_0084.JPGDCIM100MEDIADJI_0088.JPGDCIM100MEDIADJI_0100.JPGDCIM100MEDIADJI_0109.JPGDCIM100MEDIADJI_0116.JPGDCIM100MEDIADJI_0121.JPGDCIM100MEDIADJI_0134.JPG

DCIM100MEDIADJI_0005.JPGDCIM100MEDIADJI_0014.JPGDCIM100MEDIADJI_0026.JPGDCIM100MEDIADJI_0034.JPGDCIM100MEDIADJI_0038.JPGDCIM100MEDIADJI_0048.JPGDCIM100MEDIADJI_0054.JPGDCIM100MEDIADJI_0069.JPGDCIM100MEDIADJI_0074.JPGDCIM100MEDIADJI_0084.JPGDCIM100MEDIADJI_0094.JPGDCIM100MEDIADJI_0100.JPGDCIM100MEDIADJI_0104.JPGDCIM100MEDIADJI_0115.JPGDCIM100MEDIADJI_0120.JPGDCIM100MEDIADJI_0121.JPGDCIM100MEDIADJI_0127.JPGDCIM100MEDIADJI_0134.JPGDCIM100MEDIADJI_0138.JPGDCIM100MEDIADJI_0144.JPGDCIM100MEDIADJI_0150.JPGDCIM100MEDIADJI_0155.JPGDCIM100MEDIADJI_0162.JPGDCIM100MEDIADJI_0172.JPGDCIM100MEDIADJI_0179.JPGDCIM100MEDIADJI_0189.JPGDCIM100MEDIADJI_0194.JPGDCIM100MEDIADJI_0209.JPGDCIM100MEDIADJI_0212.JPGDCIM100MEDIADJI_0219.JPGDCIM100MEDIADJI_0230.JPGDCIM100MEDIADJI_0232.JPGDCIM100MEDIADJI_0240.JPGDCIM100MEDIADJI_0253.JPGDCIM100MEDIADJI_0257.JPGDCIM100MEDIADJI_0262.JPGDCIM100MEDIADJI_0268.JPGDCIM100MEDIADJI_0275.JPGDCIM100MEDIADJI_0280.JPGDCIM100MEDIADJI_0282.JPG

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Campia Tisei | Lasă un comentariu

He-he Viorica și politrucul Iohannis

Aproape că nu trece zi fără ca făptura care ocupă poziția de prim-ministru să nu mai dea încă odată cu bățul în baltă. Nu mai este nici o noutate… deja e clar patternul… se poate previziona că o să urmeze alte și alte tâmpenii, greșeli de toate felurile. Bine, ai putea zice că orice om greșește uneori; problema este când o persoană cu o asemenea funcție este evident depășită de situație, adică habar nu are pe ce lume se află. Pur și simplu nu știe unde se află, nu înțelege nici măcar elementele de bază ale realității. Îți dai seama că ea ar trebui să coordoneze luarea deciziilor guvernamentale, dar de facto este o proastă și nimic mai mult. He he. Ființa asta nu are nici un fel de răutate, doar că este de o prostie și o incultură fără de margini. Și, te gândești, cum mama naibii este posibil ca nulitatea asta să lucreze atâția ani în structuri europene… și apoi să devină premier al unei țări membre UE?

 

Cât despre politrucul care ocupă funcția de președinte… ce să mai zici. Era clar de la început că este un tăntălău, care chiar el se definește ca fiind politruc. Te poate minți în ochi, direct, zicând de banii din meditații – pentru șase case la Sibiu; cei care au fost profesori își pot aduce aminte cam cât de realist sună asta. Întotdeauna defazat, întotdeauna cu o întârziere extraordinar de mare, cu pretenții și nasul purtat pe sus, îngâmfat ca o proastă; și atât. Atras de lux și de vizite prin stațiuni exotice, ahtiat după bani și putere politică – de fapt este fix prototipul politrucului și nimic mai mult. Izolat și tăcut, pas cu pas devine o cârpă din ce în ce mai murdară, cu care ceilalți își șterg pantofii.

 

Văzând aceste două exemple fix de la vârful clasei politice de pe la noi, te poți întreba cât de putred este sistemul care a făcut ca aceste două nulități – cvasi-identice din punct de vedere valoric – să ajungă în respectivele poziții? Cum de sistemul are nevoie de asemenea idioți, imbecili… selectați din zeci de milioane de oameni? Te tot minunezi când îi vezi cu ceva nouă manifestare a tâmpeniei, ignoranței și incapacității intelectuale. Interesant este că ambele forme de viață menționate aici, au ajuns să adune averi semnificative stoarse din bani publici – utilizând sclipirea intelectului lor atât de performant. Când îi vezi pe aceștia doi, separat, sau eventual unul lângă altul, îți dai seama că viitorul nu sună bine. Nu ei ca oameni sunt vinovați că au ajuns acolo, ci sistemul care a putut să îi propulseze în zone unde ei sunt simple marionete, păpuși gonflabile. Iar tinerii inteligenți care pleacă de aici cât mai departe, au analizat corect situația!

 

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu

luna focurile cesare pavese

Cesare Pavese. În timpul facultății, Sergiu, coleg și cel mai apropiat prieten al acelor vremuri – frecvent îmi zicea de Cesare Pavese. Doar că niciodată nu aveam eu timp de astfel de texte literare – aveam alte priorități. Șerpi, țestoase, păsări. Totuși, a rămas undeva ideea că odată și odată ar merita citite câteva din acele povești. Atunci când simți că ele îți sunt necesare. Să vezi pe de o parte ce zice, adică ce subiecte sunt puse în text, și apoi cum sunt ele exprimate, ce stil are. Bine, ca să citești în liniște un asemenea text – îți trebuie ceva detașare, un fel de indiferență la toate mizeriile actuale. Iar pentru a găsi un moment favorabil, au mai trecut două decenii.

 

Mulți consideră că „Luna și focurile” este cea mai reușită scriere a lui Cesare Pavese. Publicată în 1950, nici foarte veche, nici foarte nouă. Se putea întâmpla în Italia sau aici în Carpați, esențele sunt fix identice. Locurile în care ai crescut, zbateri, plecări în țări îndepărtate, întoarcere acasă – care nu mai este. Despre căutarea unui loc în care viața să nu fie înjositoare. Unde existența ta să aibă un fel de sens. Societățile periferice cu mizeriile lor inerente, zvârcolirea ființelor umane în contexte sociale și istorice care mai de care mai imposibile.

 

“Trebuie să ai un sat al tău, fie și numai pentru pofta de a pleca din el. Un sat înseamnă să nu fii singur, să știi că în oameni, în ierburi, în pământ e ceva din tine care și când nu ești de față stă și te așteaptă. Dar nu e ușor să stai liniștit prin locurile astea. (…) Și e cu putință oare ca la patruzeci de ani, după ce am văzut lumea întreagă, să nu știu încă ce e satul meu? (…) Nuto, care, în comparație cu mine, nu s-a îndepărtat niciodată de Salto, spune că pentru a putea trăi în valea asta nu trebuie să ieși niciodată din ea.”

 

Amintirea unor detalii petrecute cu mulți ani în urmă, în ceva fel de copilărie maturizantă prea devreme. Despre un prieten care îți zice să citești cărți (găsite în ceva vechi pod de clădire), că altfel oricum rămâi o nulitate pentru totdeauna. Mici fericiri pe care omul le are indiferent că trăiește în palat sau nu are pantofii lui. Cumva speranța nu a dispărut niciodată, că poate-poate cândva o să fie cu ceva mai bine.

 

“Era oricând gata s-o șteargă, și se știa că, ducându-te cu el, nu te țineai numai de joacă, nu-ți pierdeai timpul de pomană – se întâmpla ceva de fiecare dată, discutai, te întâlneai cu cineva, dădeai peste un cuib mai acătării, peste vreo vietate pe care n-o mai văzuseși, ajungeai într-un loc necunoscut – în sfârșit, erai întotdeauna în câștig, aveai întotdeauna ce povesti. (…) Avea de pe atunci ochii aceia crestați parcă, de pisică, și după ce spunea ceva, încheia: “Dacă greșesc, corectează-mă”.”

 

Despre neșansa de a te naște un fel de nimeni, o făptură neînsemnată la marginea periferiei. Caprele, munca pe lângă grajduri, acceptarea statutului de slugă… în timp ce vezi fete superbe care cântă la pian. Cum de copil te uiți la propriile mâini noduroase și muncite și constați că întotdeauna se va vedea pe tine ceea ce ești. Cum singura scăpare este să pleci undeva departe, cât mai departe de toată mizeria asta, acceptând toate riscurile. Povestea lui Pavese, din Italia spre SUA, este azi de o anvergură inimaginabil de mare, când miliarde de tineri din toate zonele sărace și bogate ale Globului încearcă să forțeze o ieșire din slugărnicia și sărăcia previzibilă pe termen nedefinit.

 

“Seri în care o lumină, un pâlpâit de foc zărite pe dealurile din depărtare mă făceau să țip și să mă tăvălesc pe jos de ciudă că eram sărac, că eram copil, că eram un nimic. Aproape că aș fi dorit să vină o furtună, un prăpăd din alea de vară, ca să le strice petrecerea. Și acum, gândindu-mă la timpurile de atunci, le regretam, aș fi vrut să mai fie o dată.”

 

“Pe vremea aceea nu pricepeam ce înseamnă să crești, credeam că e vorba doar să faci ceva greu – cum ar fi să cumperi o pereche de boi, să faci prețul strugurilor, să pornești mașina de treierat. Nu știam că a crește înseamnă să pleci, să îmbătrânești, să vezi oamenii cum mor, să regăsești Mora cum era acum.”

 

Trecerea singuratică prin pustiuri de pe un alt continent, contacte superficiale cu ființe umane la fel de pierdute prin lume. Și decizia de a te întoarce în locurile copilăriei. Doar că ele nu mai sunt ce au fost; nici măcar ce au fost.

 

“Oare puteam să-i spun cuiva că ceea ce căutam era doar să văd ce mai văzusem? Să văd. Să văd care, să văd fântâni (…), o floare de cicoare (…) Și figurile îmi plăceau așa cum erau, cum le văzusem întotdeauna: bătrâne, zbârcite, boi înțelepți, fete cu ramuri înflorite, acoperișuri cu hulubării.”

 

“Era ciudat cum toate se schimbaseră și totuși rămăseseră la fel. Nici măcar o coardă de viță nu rămăsese din cele vechi (…) acum pajiștile erau lanuri, iar lanurile șiruri de araci; oamenii se perindaseră, îmbătrâniseră, muriseră; rădăcinile fuseseră smulse (…) și totuși, dacă priveai în jur (…) drumurile îndepărtate în coastele dealului (…) ogrăzile, puțurile, glasurile, gropile, totul era neschimbat, totul avea mireasma, gustul, culoarea de altădată.”

 

Povești despre fete inițial fine și stilate, care meritau o soartă mai bună, dar care rând pe rând se prăpădesc sub tirania unor bădărani violenți, transformate în târfe, nimicite de boli sau încurcate în aspecte politice fără de ieșire – prin anii tulburi ai mijlocului de secol 20. După ani de zile să te întorci prin satul tău și să auzi că toate fetele acelea au murit, fără excepție. Că praful s-a ales de ele. Deși prezentate fără încrâncenare, similaritatea traseelor existenței fetelor, cu tinerețea imaculată și vaporoasă care ajunge ulterior să se transforme în mizerie și degradare… deloc nu sună bine. Acest text de Pavese scris în stil destul de lejer, are o sumedenie de subiecte neplăcute, fiecare cu doza lui de durere. Doar frumusețea naturalului mai dă ceva viață, ceva lumină, acolo unde nu prea este alt tip de fericire.

 

“Razele soarelui cad peste râpele de aici și pământul uscat, vulcanic și plin de greieri răsfrânge lumina într-un chip de care am uitat. (…) E o căldură care-mi place, care are miros: mă aflu chiar și eu înlăuntrul acestui miros, se află înlăuntrul lui atâta cules de vii, și cosit de fân, și rărit de viță, atâtea parfumuri și atâtea dorințe pe care nici nu le știam că le port cu mine. (…) Am ajuns sub smochin, în fața ogrăzii, și am văzut poteca între două maluri acoperite cu iarbă. (…) iarbă uscată, (…) niște mere putrede și storcite. (…) Același rozmarin, în colțul casei. Și mirosul, mirosul casei, al malului, al merelor putrede, mirosul de iarbă uscată și de rozmarin.”

 

Dilema de a rămâne un nimeni pe acasă sau de a pleca în locuri incerte presupuse a fi mai bune pentru a aduna avere – iar când te întorci deja este prea târziu. Au trecut anii, au dispărut oamenii. Când nicăieri nu mai ești acasă. Aspecte devenite azi de o actualitate crâncenă pentru milioane de oameni din estul european.

 

“Mă întorsesem, ieșisem la șosea, făcusem avere (…) dar figurile, glasurile, mâinile care trebuiau să mă cerceteze și să mă recunoască nu mai erau. De o bucată de vreme nu mai erau. Ceea ce rămăsese era ca o piață a doua zi după bâlci, o vie după cules, o întoarcere de unul singur, la restaurant, când cineva te-a părăsit.”

 

La fel ca oricare creație artistică reușită, și acest text și-a păstrat perfect actualitatea. Prin subiectele atinse, care ne frământă pe toți – cu rare excepții. Mai mult, cred că textul a devenit și mai actual decât a fost vreodată.

 

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Ciurda de vite – imagini din zbor

Vacile nu prea reprezintă subiect de fotografie. Adică, în general sunt considerate prea banale, nimic spectaculos. Foarte rar vezi măcar o imagine cu aceste animale, iar fotografii bune aproape deloc. Odată am făcut o serie de cadre destul de bune cu niște vaci pe la Oncești și altă dată am făcut o serie de imagini cvasi-perfecte (zic eu) cu o vacă pe lângă Bocicoiul Mare; deși au fost un milion de ture de fotografiere prin Maramureș, foarte rar ai măcar intenția de a te opri pentru ele; spre deloc. Totuși, poate văzute din dronă, ziceam că ar merita încercat.

 

Budești – Maramureș. Cireada de vite prin zonele astea se numește frecvent ciurdă; în maghiară este csorda (se pronunță aproximativ ciordoa). O seară de vară – zboruri cu drona printre vaci și viței… în lumini perfecte. Deci, ridici drona. Era o cireadă de 25-30 de vite; unele rumegau, altele pășteau, altele se hârjoneau între ele; nu prea băgau în seamă drona, probabil că erau obișnuite cu zgomotul mașinilor de pe șosea, așa că am avut curajul să zbor și la firul ierbii, să mă duc aproape de ele; cu superangularul dronei, dacă nu ești în apropierea imediată, de-abia se vede animalul.

 

Dacă vrei o poză bună cu o banală vacă… îți dai seama că deloc nu e simplu. Teoretic, desigur, nu e nici o problemă, dar practic… Animale domestice, docile, nu stau ascunse în păduri neumblate – ci liniștite rumegă în fața ta pe pășune. Poți aștepta să fie lumini bune. Și totuși, până faci măcar o poză care să fie OK… trebuie să ai ceva răbdare. Ori prea răsfirate pe pășune, ori prea aglomerate, ori în umbră, ori stând cu dosul către luminile plăcute, orin făcând pași spre dronă și ajungând mult prea aproape. Ori prea statice, ori prea în mișcare, dând cu cozile lor pe sus… doar norocul a făcut să nu doboare aparatul când încercam să fac o imagine cât de cât interesantă.

 

De la prima privire îți dai seama cât de diferite sunt în variatele lor aspecte morfologice; nu doar coloritul general și detaliile, ci coarnele, forma capului, fizionomia feței șamd. Când faci pozele din zbor, și mai ales ulterior când te uiți la ele pe monitor mare… constați că unele sunt mai interesante, mai fotogenice, altele mai îndepărtate de zona esteticului; exact ca la oameni. Exemplarele tinere, vițeii, au o estetică mai bună, dar odată cu trecerea anilor, vitele cu capul mare, cu oasele ieșite ici-colo, parcă deja nu prea mai sunt la prima tinerețe. Te poți întreba, oare taurul aflat cu ele… cam ce părere are. Dacă are părere.

 

Vitele astea domestice sunt niște glume penibile în comparație cu strămoșul lor sălbatic… bourul! Docile, tâmpe, se lasă mulse și maltratate, legate și duse de coace-acolo… adică nu prea mai au nici un fel de personalitate. Câte un taur mai poate face uneori probleme oamenilor (dar nu multă vreme); în general a fost eradicat din vitele astea tot ce era sălbatic și viguros; boii castrați folosiți ca animale de tracțiune, la muncile grele; adică bovinele au devenit niște sclavi, niște slugi producătoare de carne și lapte. Carnea de vițel e foarte bună. O ciorbă de văcuță. Pe parcursul miilor ani de domesticire au fost selectate de oameni genele celor mai tâmpe dintre ele; cele mai proaste, cele mai ușor de manipulat. Iar bourii sălbatici au fost exterminați de pe Planetă, până la ultimul exemplar. Ecce homo: privește omul. Prin ochii lor mari, vitele docile se uită la oameni, fără să înțeleagă care le este rolul.

DCIM100MEDIADJI_0007.JPGDCIM100MEDIADJI_0024.JPGDCIM100MEDIADJI_0029.JPGDCIM100MEDIADJI_0032.JPGDCIM100MEDIADJI_0039.JPGDCIM100MEDIADJI_0041.JPGDCIM100MEDIADJI_0044.JPGDCIM100MEDIADJI_0053.JPGDCIM100MEDIADJI_0058.JPGDCIM100MEDIADJI_0068.JPGDCIM100MEDIADJI_0073.JPGDCIM100MEDIADJI_0080.JPGDCIM100MEDIADJI_0083.JPGDCIM100MEDIADJI_0088.JPGDCIM100MEDIADJI_0098.JPGDCIM100MEDIADJI_0103.JPGDCIM100MEDIADJI_0111.JPGDCIM100MEDIADJI_0124.JPGDCIM100MEDIADJI_0129.JPGDCIM100MEDIADJI_0135.JPGDCIM100MEDIADJI_0157.JPGDCIM100MEDIADJI_0174.JPGDCIM100MEDIADJI_0190.JPGDCIM100MEDIADJI_0195.JPGDCIM100MEDIADJI_0200.JPGDCIM100MEDIADJI_0205.JPGDCIM100MEDIADJI_0213.JPGDCIM100MEDIADJI_0216.JPGDCIM100MEDIADJI_0221.JPGDCIM100MEDIADJI_0233.JPGDCIM100MEDIADJI_0253.JPGDCIM100MEDIADJI_0258.JPGDCIM100MEDIADJI_0269.JPGDCIM100MEDIADJI_0274.JPGDCIM100MEDIADJI_0279.JPGDCIM100MEDIADJI_0284.JPGDCIM100MEDIADJI_0296.JPGDCIM100MEDIADJI_0301.JPGDCIM100MEDIADJI_0311.JPGDCIM100MEDIADJI_0314.JPG

© dr. Peter Lengyel

 

 

Publicat în Maramures | Lasă un comentariu

Vara la Mara

Localitatea Mara este pe valea cu aceeași nume, undeva la poalele Munților Gutâi, în Maramureșul Istoric. În general oprim aici doar pentru a mânca la păstrăvărie, atât. Dar îmi pot imagina ca în câteva zile de vară să arunc o privire prin împrejurimi, să iau sistematic străduțe pe care am intrat de câteva ori sau niciodată, să văd ce este pe aici din în privința vieții rurale tradiționale.

DSC_9007DSC_9010DSC_9020DSC_9025DSC_9037DSC_9058

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Maramures | Lasă un comentariu

Bivolistan – Câmpul Ștefan din Munții Igniș

Când am postat pe facebook niște imagini cu bivoli fotografiați aici, a apărut și un comentariu simplu: bivolistan. Cam asta este. Bivoli, gyiboli, drigane… impresionante animale. Sunt ele domesticite, dar nu te apropia prea tare. Bivolii păstrează ceva din sălbăticia ancestrală, forța aceea care le-a făcut capabile să răzbată și să supraviețuiască tuturor noroaielor. Le place să stea toată ziua pe câmp, să înfulece iarbă, iar dacă e prea cald să se tolănească prin adâncituri cu ape mocirloase. Cred că prezența lor dă o notă aparte acestor întinderi înierbate destul de pustii. Și am impresia că ele pot reprezenta un subiect fotografic excelent – dacă ai răbdare și stil să faci imagine.

 

În Maramureșul Istoric singura zonă unde se pot vedea bivoli în număr consistent este valea râului Mara; pe timp de vară, animalele sunt ținute sus pe Platoul Vulcanic Igniș, amonte de Cheile Tătarului, în zona Câmpul Ștefan – Pleșca. Chiar dacă bănuiești că bivolii au fost aduși sus și în acest an (de ce să nu fie?), poți străbate mari întinderi din Câmpul Ștefan fără să vezi măcar unul; treci prin locuri unde îi vedeai anii trecuți, acum goale total; apoi observi undeva departe niște puncte negricioase – bivolii, nu departe de altele mai brun-roșcate – caii. Se pot vedea mai ușor vite în general brun-roșcate, și turme de oi albe, dar bivolii și caii acum sunt departe. A trimite drona la distanțe de astea, tehnic e fezabil, dar e mult mai sigur să zbori pentru filmare și fotografiere din preajma lor. Adică, să nu depășești 600-700 de metri – dar nici să nu mergi mai aproape de 100 că nu e nevoie. Deci, trebuie găsită modalitatea de a pătrunde cumva în apropierea lor, iar asta înseamnă să alegi careva drum răpciugos pe care se poate spera să ajungi unde trebuie. Sunt și sectoare ușor de parcurs printre ierburile pășunilor, dar sunt destule locuri care de departe par mult mai lejere decât de aproape. Îți poți imagina cum face mașina de teren prin hârtoapele care mai de care mai aberante; există locuri pe care dacă ai coborât nu se știe dacă ai putea urca fără să spargi ceva – așa că poți doar spera să găsești o altă cale mai rezonabilă pentru ieșire. Îți asumi tot circul și costurile – pentru niște imagini care să aibă sens, poate.

 

Ar fi interesant de aflat cum au ajuns bivolii ăștia în Maramureș? Sunt ei de proveniență asiatică, aduși cu ocazia migrațiilor prin care au venit hunii lui Atilla & strămoșii mei maghiari?

 

Cândva toată această întindere a Platoului Vulcanic Igniș a fost acoperită de pădure compactă – în afară de turbăria Iezerul Mare care evident nu avea arbori (așa cum nu are nici Tăul lui Dumitru, înconjurat de pădure). Defrișările făcute de-a lungul secolelor anterioare au creat zone înierbate întinse în destule locuri ale Platoului Vulcanic. Pe aria de multe sute de hectare de pășune ale Câmpului Ștefan constați că există un păienjeniș al apelor care se adună printre cocoașele platoului vulcanic – tot felul de pâraie mici și mari care converg către Cheile Tătarului. Sunt și zone înmlăștinite, dar în general ai de a face cu iarbă cât vezi cu ochii – presărată cu bolovani. Interesant este că locurile sunt atât de asemănătoare că ai impresia că sigur ai mai fost pe aici – pentru ca ulterior să îți dai seama că sunt alte și alte locuri cam la fel.

 

Pe Câmpul Ștefan există câteva drumuri de acces mai semnificative: un drum rezonabil de OK trece pe lângă Iezerul Mare și coboară la Cheile Tătarului, și există un drum solid pe latura sudică și altul pe latura vestică a Câmpului. Pe lângă acestea, există un păienjeniș de drumuri de categorie din ce în ce mai vagă… care se pierd la un moment dat printre ierburi. Se întretaie în fel și chip, unele au surpături de nu se poate trece, tot felul de ravene, noroaie, bolovani de sigur lovești mașina. Pe drumurile mai ciudate merită să te aventurezi doar dacă este vreme uscată, că altfel pe aici rămâi. Fără adrenalină nu prea poți traversa întinderile astea de la nord-vestul Câmpului către sud-est adică Cheile Tătarului. Iar dacă rămâi doar pe drumurile consolidate, vezi doar aspecte de ansamblu, dar nu descoperi nimic din detaliile-esențiale.

DCIM100MEDIADJI_0091.JPGDCIM100MEDIADJI_0086.JPGDCIM100MEDIADJI_0011.JPGDCIM100MEDIADJI_0021.JPGDCIM100MEDIADJI_0096.JPGDCIM100MEDIADJI_0101.JPGDCIM100MEDIADJI_0107.JPGDCIM100MEDIADJI_0113.JPGDCIM100MEDIADJI_0124.JPGDCIM100MEDIADJI_0133.JPGDCIM100MEDIADJI_0139.JPGDCIM100MEDIADJI_0150.JPGDCIM100MEDIADJI_0160.JPGDCIM100MEDIADJI_0165.JPGDCIM100MEDIADJI_0170.JPGDCIM100MEDIADJI_0181.JPGDCIM100MEDIADJI_0186.JPGDCIM100MEDIADJI_0194.JPGDCIM100MEDIADJI_0198.JPGDCIM100MEDIADJI_0203.JPGDCIM100MEDIADJI_0051.JPGDCIM100MEDIADJI_0055.JPGDCIM100MEDIADJI_0067.JPGDCIM100MEDIADJI_0072.JPGDCIM100MEDIADJI_0077.JPGDCIM100MEDIADJI_0006.JPGDCIM100MEDIADJI_0030.JPGDCIM100MEDIADJI_0035.JPG

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Maramures | 3 comentarii

Expulzat din Sistem?

10365897_719526761457412_8700160427500779527_n

Realitatea este că marea majoritate a administrațiilor de parcuri naționale și parcuri naturale de pe la noi se află sub tutela structurilor silvice – care își trag banii din tăierea de păduri și din vânarea animalelor sălbatice… inclusiv a speciilor protejate. Legal, cu acte în regulă. Bang! Asta înseamnă că inclusiv salariile celor care lucrează în administrații de parcuri – sunt plătite din banii obținuți din tăiere de pădure… și nu de oriunde ci chiar din interiorul ariilor protejate: în sensul că banii produși de drujbiștii din interiorul ariilor protejate sunt mult mai mulți decât totalul cheltuielilor cu salarii și alte aspecte administrative. Acum, încearcă să îți imaginezi că în careva administrație de acest gen, printre angajați există un biolog care vineri raportează că a descoperit o tăiere de 2.000 de metri cubi de lemn din interiorul rezervației. Oricum deja a făcut prea multe pentru protecția diversității biologice și este momentul să apară în fața Comisiei de Disciplină. Asta după ani de șicanare și terfelire la mărunt a persoanei. Tu ce părere ai, o să i se găsească tot felul de motive birocratice pentru a i se desface contractul de muncă? Că naibii, nu poate să își țină gura!

 

Crezi că există cineva care să te protejeze? Hai să fim serioși. Cine? Ești un fel de fiul ploii (sau fiica ploii) pierdut printre mafioți drujbiști, vânători și braconieri. Tu ți-ai căutat-o cu lumânarea! Pădure virgină ți-a trebuit și animale sălbatice libere în parc? Păi nu le vedeai șefilor fața, nu vedeai că de-abia așteaptă să se poată apuca de ea, să aibă actele și să intre drujbele în stejarii și fagii seculari? Nu vedeai că de nu știu câtă vreme încercau să găsească un motiv să mai taie din rezervație? Ești ca o sulă în coasta lor de ani și ani, ca o pacoste de care au decis că oricum o să scape… ce le trebuie acolo cineva care tot le încurcă socotelile? Oricum, și presiunea de sus e mare… pe șeful pus acolo, că se tot sună să facă ceva pentru a produce bani din pădure pentru un fel de mausoleu de beton și mai mare, plus așteaptă bani și cei de la partid, și familia și prietenii… așa că pădurea asta nu mult mai are șanse să stea pe aici! Și nici tu.

 

Cei care te-au văzut acolo la locul tău, pe baricade, încercând din interiorul sistemului să protejezi valorile naturale încă existente în acel parc național… nu știu cât și câți te-au înțeles. Dar măcar unii te admiram! Că ai curajul să te lupți cu monstrul cu 7 sau 10 capete, și cu multe-multe drujbe. Noi am fi plecat demult, scârbiți de atâtea șicanări și înjosiri. Care se adună, ani și ani. Nu mulți rezistă la războaie de o sută de ani, gen Jeanne d’Arc… iar războaiele actuale pentru protecția naturalului se duc (și) pe baricade de genul pe care lupți tu. Poate că nu avem noi abilitatea de a ne exprima sincer și direct aprecierea pe care o simțim față de tine, dar e clar că orice ai face de acum încolo, pentru totdeauna vei rămâne ca o rază de lumină în sufletul nostru.

 

Cum e când un coleg de muncă este expulzat din sistem? Ceilalți angajați învață din asta, și poate acest element e cel mai important. Dacă nu le era foarte clar, devine limpede cum trebuie să se comporte subordonatul în ceva structură semi-militarizată, unde deciziile se iau sus, de către generali, iar tu trebuie să îndeplinești ordinele, nu să le discuiți. Învață angajații obediență, lipsă de verticalitate, învață că nu e cazul să se implice personal: trebuie să fie cârpe molcome, să nu aibă păreri prea bine conturate despre ce se întâmplă în zonă. Să își vadă de lungul nasului. Dacă în aria protejată e ceva tăiere de pădure sau ceva braconaj în desfășurare (și evident nu când e vorba de careva tăntălău ci atunci când în zonă sunt mafioții care contează), angajatul trebuie să își găsească altă preocupare. Oricum, e bine să nu aibă pasiuni prea mari legate de natură, și mai ales nu de protecția ei. Dacă vor să studieze greierii, au ocazia, în liniște. În rest, vezi că te monitorizăm și știm că ai ceva credite la bancă, copil mic… așa că atenție mare.

 

Din fericire, nu prea des se întâmplă ca oameni să fie dați afară. De la început sunt angajați în primul rând cei care au atuurile necesare, adică nu vor face probleme. Spre exemplu biologi care au înțeles din start care le este rolul într-o mare de drujbiști și vânători. Care au înțeles că pădurea aceea seculară sau virgină din parc trebuie tăiată ca ei să ia salariul. Oameni abili care știu să se ferească de probleme, nu se bagă în circuri, care au înțeles raportul de forțe între cei mulți cu drujbe și puști și cei puțini care mai speră să protejeze… natura. Ei care au constatat cum sunt epurate rând pe rând consiliile științifice ale parcurilor, eliminați cei care eventual aveau o dorință mai evidentă de a face protecție… și cum sunt aduși în locul lor toate leprele ordinare. Adică, sistemul e plin de oameni abili, care știu să își găsească locul. Văd munții din Parcuri Naționale și din Parcuri Naturale cum sunt dezgoliți de pădurile seculare, rând pe rând ciuntite, chelite, braconate de nu vezi un animal care era bun de împușcat. Hai, că este bine. Hai că este fain!

 

Concluzia? Singura mulțumire pe care o poți avea este că ai încercat tot ce ai putut! Că ți-ai pus pe prim-plan menirea de a stopa degradarea din aria protejată, că ai pus suflet în fiecare zi de muncă, în fiecare ieșire pe teren. Că ai încercat să vezi care sunt valorile naturale ale zonei, unde urmează să se facă tăieri, mutilări ale ecosistemelor și peisajelor, și ai încercat cu tot ce ai avut să stai în fața TAF-urilor și drujbelor. Cât ai putut tu. Aliați nu ai avut, decât când și când câte unul. Erai de facto un fel de cavaler eco care se luptă cu morile de vânt. (Bine, nici măcar metafora asta nu e bună, că la noi nu a prea luptat nimeni contra eolienelor cu miile, ci unii au contribuit chiar bine de tot la ridicarea lor.) Esența este că ai fost lăsată singură de toți, inclusiv de mișcarea de mediu care și ea este aproape moartă. Deci, nu te poți aștepta de la ea la nimic bun. Dar, altă variantă nu aveai, decât a lupta pentru protecție. Riscând familie, sănătate, riscând totul. Cu toate că teoretic era atât de simplu să treci de partea mafioților. Doar că există unele persoane care nu pot face asta. Din principiu! Preferă să fie exterminați, stând în picioare, sau căzând în fața drujbiștilor. Și asta e bine. Că cei care urmează după noi, au nevoie de Modele!

 

© dr. Peter Lengyel

 

Publicat în Uncategorized | 5 comentarii