Workshopuri eco fotografiere și videografie 2021-2022

Learning by doing. Pe baza extrapolării și dezvoltării experiențelor acumulate în trecut, un nou nivel de organizare se află în proiectare. Există deja o bună capacitate de a derula cu succes workshopuri pe subiecte eco, foto, video, parteneriate cu entitățile reprezentative ale variatelor domenii naturalistice.  

Evenimente eco pentru viitor

1. Workshop de eco fotografiere și filmare în Munții Banatului, Munții Cernei și Mehedinți. Perioada aproximativă: septembrie-octombrie 2021. Durata 10 zile. Număr maxim de participanți 15 (20).

Evenimentul va face parte din aniversarea a 60 de ani de existență a Asociației Speologice Exploratorii Reșița.

Aplicabilitate pe zone carstice. Traseul va include locuri interesante din Parcul Național Semenic – Cheile Carașului, Parcul Național Cheile Nerei – Beușnița, Parcul Natural Porțile de Fier, Platoul Carstic Mehedinți, Parcul Național Domogled – Valea Cernei.

Acțiunea este evident dependentă de modul în care se va normaliza situația post-pandemie.

Cei dornici să primească informații despre modul de participare și cei care se gândesc să contribuie financiar la susținerea acțiunii pot să mă contacteze pe adresa de e-mail: lengyelpeter@yahoo.com

2. Workshop eco-foto-video: Amfibieni din Maramureș

Perioadă favorabilă: martie-aprilie-mai (probabil în 2022, deoarece în 2021 nu pare fezabil din punct de vedere.. viral)

Durata 10 zile. Număr maxim de participanți 15 (20). Vizitarea a circa 50 de ecosisteme populate de amfibieni, locuri de reproducere la diferite altitudini, în variate habitate acvatice. Recunoașterea/ determinarea/ identificarea speciilor pe baze vizuale (caractere morfologice) și/ sau sonore. Culori nupțiale la amfibii în perioada de primăvară/ reproducere. Aspecte privind ecologia speciilor de amfibieni. Spectaculozitatea vieții lor, aspecte despre hibernare, deplasări sezoniere, hrănire, reproducere etc. Discuții despre trenduri populaționale, fragmentarea habitatelor, ucideri în masă, declinul global al amfibienilor. Tehnici de fotografiere și filmare. Realizarea de imagini macro cu specii de broaște, salamandre și tritoni. Probabil să fie potențial pentru fotografierea a circa 10 specii, depinzând de perioadă, vreme, hazard șamd.

Echipamente necesare (pe lângă cele de foto sau video): cizme de cauciuc pentru cei care nu doresc să rămână pe margine. Organizarea în parteneriat cu câteva grupuri/ cluburi de herpetologie din zonă și din străinătate.

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu

Rezervația naturală arboretul de castan comestibil de la Baia Mare

Cred că a fost cândva pe la începutul anilor 2010, cam în urmă cu un deceniu. În cadrul unui proiect cu situri Natura 2000 din toată țara, au fost făcute niște filmări și la Rezervația naturală arboretul de castan comestibil de la Baia Mare. Interesant să vezi castanul comestibil (Castanea sativa) în stare de desiș, pădure. Castanii constituie o pădure în combinație cu specii de stejari/ goruni (Quercus robur, Q. petraea), cireș sălbatic (Cerasus avium), carpen (Carpinus betulus), tei argintiu (Tilia tomentosa), paltin de munte (Acer pseudoplatanus) și desișuri din tufe de alun (Corylus avellana).

La nord de Baia Mare, pe versantul sudic al Munților Igniș, castanul comestibil găsește condiții microclimatice decente pentru a persista, deși climatic este spre nordul arealului în care planta poate să supraviețuiască. Au existat în trecut tot felul de discuții despre prezența naturală a speciei sau plantarea ei de către oameni. Rezervația naturală a devenit de importanță națională prin includerea ei în Legea 5/2000, cu cod 2581; are o suprafață de 500 hectare. Zona a devenit și sit Natura 2000, având codul ROSCI 0003, cu o suprafață de 1966,3 hectare, pe baza prezenței izvorașului cu burta galbenă (Bombina variegata) și a două specii de ortoptere rare și cu răspândire destul de restrânsă: cosașul de munte cu picioare roșii (Odontopodisma rubripes) este o specie care trăiește doar în România, Ungaria, Slovacia și Ucraina, plus o specie de lăcustă (Stenobothrus eurasius) care trăiește doar în Ungaria și România.  

În ultimele decenii castanul de la Baia Mare este puternic afectat de ciuperca Cryphonectria parasitica, o specie de proveniență asiatică. Mare parte dintre exemplare s-au uscat de tot, așa cum am văzut la fotografierea zonei din avion și din elicopter (poze sunt incluse pe blog la secțiunile respective). Au fost derulate tot felul de proiecte legate de salvarea castanilor. Nu știu ce a rămas după ele.  

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Arii Protejate in Maramures, Maramures | Lasă un comentariu

Biserica de lemn Budești Susani

La o sesiune de fotografiere rar există condiții care să fie adecvate atât pentru a face imagine din dronă cât și imagine de la nivelul solului. În general condițiile sunt proaste, dubioase pentru ambele. Combinate cu propriile tale incapacități plus cele date de limitele tehnice… te poți întreba, ce se poate spera? E restrânsă perioada cu lumini adecvate încât să poți spera măcar niște imagini care să nu fie în zona penibilului. Chiar dacă tehnic ele sunt corect expuse, dar diferențe prea mari între zonele luminoase și cele întunecate deja pot să lase doar ruine. Aparatura foto nu poate să combine aceste zone extrem luminate în ceva care să fie decent, adică ai zone supraexpuse, albicioase, și altele subexpuse, aproape negre. Câte o parte a clădirii poate să fie destul de OK, câte o latură, o zonă din turn, dar să ai speranțe ca totul să fie OK, este o uriașă naivitate. Se pot face eventual imagini HDR, dar și alea dau o impresie ne-naturală, artificializată. În alte perioade, luminile prea banale, prea șterse, pot și ele să taie orice chef de la fotografiere.

Cred că la sesiunea asta, seria de imagini din dronă este în zona mult mai OK decât cea de la sol.

Pentru a nu avea frustrări de nici un fel, poți rămâne în zona realistă, constatând că la o ieșire de asta de seară dacă ai câteva cadre decente cu obiectivul arhitectural care trebuie fotografiat, deja este în zona bună. Cadrele care din punct de vedere artistic sunt zero barat pot rămâne doar un fel de amintire, menționare a ideii că acolo mai există ceva care altădată ar merita eventual abordat, când există condițiile de lumină care să o poată pune în valoare. Next time. Sau next generation.

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Maramures | Lasă un comentariu

Toamna prin Cheile Lăpușului

Pe blog am o postare cu vara pe Cheile Lăpușului, o alta despre zboruri de toamnă prin Cheile Lăpușului și încă o postare cu biserica albastră din Aspra. Atât. Dintre imaginile deja selectate, este o serie cu casele albastre din zona Cheilor Lăpușului și niște imagini cu vâsc – cândva postate pe facebook, dar nu au apărut pe blog. A fost întotdeauna altă prioritate. Plus că trebuie scris ceva text, măcar așa, 3 cuvinte.  

Casele albastre au fost întotdeauna o realitate aparte pentru mine. Am mai văzut și în alte locuri, prin sate ale Maramureșului în zona Baia Mare, dar parcă aici pe sus au o situație aparte, înconjurate de un peisaj mai sălbatic, mai natural. Mai ancestral. Problema este că ele dispar rând pe rând, de câte ori vin prin zona Cheilor Lăpușului simt că ele sunt mai puține și… și mai puține. Ultimele, de facto, se mai pot fotografia. Mai este cât de cât restaurată câte una, dar situații de astea sunt similare acului în carul cu fân. Rara avis.

Din punctul de vedere al locuirii umane, casele astea răsfirate pe culmi, când și unde câte una singuratică sau mici grupuri, multe construcții părăsite și prăbușite, altele locuite de bătrâni singuratici… oferă o senzație de vestul sălbatic. Se completează cu cimitirele, sau mai bine zis mormintele pe care le vezi ici-colo, 2 cruci sau câteva, simplu, niște oameni care au locuit în casa vecină. E un fel de naturalețe și primitivism de acela sincer, în care parcă auzi că zice cineva, trăgând din umeri: asta e viața.    

Cât privește pozele cu vâscul? În turele noastre de fotografiere avem ocazia să observăm aspectele realității naturale… și antropice, așa cum sunt ele acolo în teren. Fără prea multă teorie. E destul să vezi un pom plin cu vâsc, plantă semiparazită, în sensul că mai face și ceva fotosinteză, nu doar absoarbe totul de la gazdă. A te apropia să vezi mai bine cum arată, cât de mare vigurozitate are, mai ales toamna și iarna este spectaculos când planta gazdă e lipsită de frunze. Pe când vâscul alb e plin de energie. E clar că e vorba de vâsc alb (Viscum album), specia mai comună; poate odată o să apară și altă specie în fața obiectivului foto, vâscul galben/ vâsc de stejar (Loranthus europaeus) spre exemplu; mă refer să apară în poziție fotografiabilă bine, nu la 15-25 m înălțime; rețin din copilărie că acest fel de vâsc, cel galben, era prezent și pe stejarii de pe dealul Solovan, doar că era sus de tot și greu se putea spera să dai jos câteva plante de astea globuloase, ca din boabe să încerci să faci fiertură de vâsc-lipicios pentru a prinde păsări – așa cum se făcea destul de frecvent pe vremurile acelea; evident că și acum vâscul galben e tot acolo, ca specie, ca populație, sus pe Solovan. Nu zic că a vedea un vâsc pe un pom sau pe un arbore este o mare minunăție a Planetei, ceva care să aibă capacitate să îți schimbe părerea despre lume. Că nu e. Dar a sta 2-3 minute și a vedea de aproape cum arată, a face câteva poze, calm, zen, cam asta e o chestie decentă și plăcută. Și poate oferi un plus de fericire pentru ziua respectivă. O poate face mai trăibilă. Salvând ziua, bucată cu bucată.  

Un aspect interesant legat de vâsc este că boabele lui sunt consumate de sturzul de vâsc (Turdus viscivorus), specie de pasăre în a cărei denumire științifică apare chiar această caracteristică a ei, preferința pentru hrana respectivă.

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Maramures | 1 comentariu

Nopți de iarnă la Sighet

Ieri seara am ieșit pe la 19.00 și am stat cam până la 21.30. Nu am dormit, că știam că dacă adorm târziu, nu mai ies dimineața, sigur. Așa că am băut o cafea și pe la 5.00 am plecat din nou. Era zăpada neatinsă. Am tras niște cadre cât putea aparatura video pe întuneric, oricum sensibilitatea este ridicată prea dur și nu aveai altă variantă. Pentru că Sighetul este foarte prost iluminat. Mă refer la luminile de pe străzi. Măcar clădirile monumentale trebuiau puse în valoare, doar că nu ai cu cine. Niște țărani. Știu că există costuri, știu că orașul este sărac lipit, dar în atâția ani puteau să facă măcar atât. Atfel ar arăta. Altă senzație ar putea să fie. Biserica Reformată este o clădire extraordinară, dar e lăsată în întuneric. Dacă vezi cât de beznă e pe la Sinagogă, ai zice că nu mai există nici o șansă.

Când o poză de noapte cu Sinagoga pare decentă, e din cauza că e de pe trepied, cu timp de expunere lung. În esență, dacă treci prin zonă – ai senzația de întuneric jenant… în comparație cu existența în punctul respectiv a unui obiectiv arhitectural esențial pentru localitate; câteva becuri de vai de mama lor, care își luminează doar lor, fără nici o intenție de a aduce vizibilitate esteticii locului. Așa e în multe orașe care au un trecut mai puțin penibil decât prezentul, scufundat în manelisme pompoase, fără nici un pic de demnitate culturală.

Poate că totuși e și ceva aspect pozitiv că nu s-au apucat să pună în valoare clădirile monumentale, că cine știe ce grozăvie ieșea, ce kitsch ordinar de 2 bani. Că la restaurări am văzut cum se pricep. La cât de cretini sunt cei care au făcut tot felul de restaurări prin țara asta, la cum se câștigă licitațiile, puteau să le deterioreze și pe astea la un mod lamentabil, așa că mai bine să le lase naibii în întuneric. Mai bine să nu le atingă, să nu pună mâna, că parcă totul se transformă în jeg și scrum ce au atins.

A sta 5 ore jumate, în zăpadă, pentru a testa ceva aparatură video și a face niște imagini. Singur. Cam asta a fost. Inițial mă gândeam să ies cu o persoană apropiată, dar mai apoi am decis că e mai simplu singuratic. Deși era binevenit ceva ajutor, plus că ai cu cine să schimbi două cuvinte, plus că senzația de sigurață e mai mare. De altfel, ulterior, un prieten apropiat mi-a zis că ieșea dacă îi ziceam, dar cred că e complicat să existe atmosfera fără frustrare, de ce stăm atât, de ce îți mai trebuie încă un cadru de testare a unei alte variante de setare șamd. Plus că așa, singuratic în noapte, ai toată liniștea să te concentrezi pe nenumăratele aspecte tehnice ale camerei video, combinații de diafragmă, timp de expunere, sensibilitate (cvasi-ISO), rată a cadrelor/ frame rate time-lapse, încât să ai materialul de analizat acasă. De fapt, prin testarea diferitelor combinații, n luate câte k, trebuie să găsești nu varianta cea mai bună, ci cea care este nu chiar catastrofal de proastă; deși pare același lucru, simți că nu este. E clar că ai nevoie de o astfel de testare înainte de a începe treaba eventual mai serioasă. Ceea ce vezi pe afișajul camerei este zero barat, totalmente nerelevant… în comparație cu ceea ce se vede pe un mare monitor 4K. Ceea ce pare decent în teren, pe calculatorul mare poate să pară o uriașă mizerie. Problema cea mai mare este calitatea imaginii, mai ales zgomotul de imagine, care îți cam subminează totul la sensibilități mari. Există niște posibilități de ajustare ulterioară, în postprocesare, dar dacă nu ai din start calitatea bună… e ceva tras de păr. Cum zicea un prieten, cameraman, te ține sau… nu te ține. Și în condiții de astea e tare tare la limită totul. În lumini simple și bune, nu e mare problemă să scoți ceva decent sau (cvasi-)perfect, dar pe condiții indecente…

Contrar filmărilor, fotografiile cred că o să fie mai bune. Din punct de vedere tehnic. De pe trepied, cu cablu de declanșare, bracketing, sensibilitate redusă, expunere lungă, per total trebuie să fie în zona acceptabilă. Nu perfecte, pentru că perfecțiunea este în cer. Pentru a putea face imagini urbane de noapte, cât de cât decente, este nevoie de conturarea unui pattern, exact ca la alte tipuri de fotografiere (sau alte tipuri de activitate umană).  Fotografierea de noapte are câteva elemente esențiale. Pe lângă aparat, obiective, carduri etc, esențial este să ai un trepied ușor și stabil și un cablu de declanșare (sau o telecomandă). Poate că sună un pic ciudat, dar e mai important trepiedul și cablul de declanșare decât aparatul și obiectivele. În sensul că până și dacă ai un aparat bun sau foarte bun, cu obiective luminoase etc, totuși dacă faci din mână imaginile… ori ridici sensibilitatea prea dur și ai zgomot de imagine, ori riști să fie mișcate/ șterse. Se poate face ceva chestie de asta de moment, gen apeși aparatul pe un suport temporar până faci expunerea, dar astea sunt abordări limitative și lipsite de profesionalism. Iar dacă apeși declanșarea sigur introduci ceva vibrații în aparat, chiar și pe trepied, ceea ce la expunere mai lungă o să facă bruiaje jalnice. Se poate folosi eventual declanșarea întârziată, temporizator al aparatului, dar asta presupune pierdere de vreme și ratarea unor lumini de moment, deci din nou sună ca naiba. Adică, vrei nu vrei, fără trepied și cablu de declanșare nu prea ai ce căuta noaptea prin oraș la fotografiat, dacă vrei să nu fie penibile rezultatele. Bine, pot să fie penibile și așa, dar asta este altă poveste.

Dacă e să ai ceva eficiență în fotografierea de noapte, deja înainte de ieșire trebuie să ai puse la punct toate, dar absolut toate detaliile din punct de vedere tehnic. Noaptea nu o să ai răbdarea să vezi cum se atașează exact ceva cablu de declanșare în nu știu ce mufă de pe aparat; sau e destul să fie pe terminate o baterie în telecomandă și să se blocheze brusc povestea. Toate detaliile tehnice trebuie să fie brici, să cunoști cu exactitate ce setare trebuie făcută pentru un anume rezultat previzionat, astfel încât să te poți concentra pe aspecte non-tehnice. Să le zicem artistice, creativitate. Să poți să te focalizezi doar pe încadrări, unghiuri, lumini, compoziție, feelingul imaginii, estetica, sensul ei până la urmă.

Pentru fotografierea de noapte urbană eu folosesc un aparat Nikon de 36 megapixeli, care se combină perfect cu obiective Nikkor profesionale: unul de 14-24, altul de 24-70 mm și unul cu distanța focală de 200-400. Teleobiectiv mai puternic nu e necesar la fotografiere de acest gen – dar fără acela nu ai nici o șansă în natură la păsări. Așa cum se vede, zona cu distanța focală 70-200 din păcate este un hiatus, adică nu am obiectiv pentru asta. Deoarece perfecțiunea este în cer. Mă gândeam să mai utilizez de acum încolo cele două obiective tilt & shift pe care le am, lentile speciale care au capacitate de schimbare/ ajustare a perspectivei. Poate la un moment dat am să încerc ceva poze urbane și cu ochi de pește cu distanța focală de 8 mm, dar acest tip de obiectiv are o puternică distorsionare a imaginii – ceea ce în peisaj urban poate să fie o mare problemă. Vom vedea. Și mai menționez odată, trepied și cablu de declanșare/ telecomandă, că aparatura trebuie să stea beton pe poziția dezirabilă, fără nici un fel de trepidație, vibrație, să se poată expune oricât de lung fără a îl atinge fizic nici măcar o secundă. Dacă sulfa vântul, cu trepiedul firav nu rezolvi mare lucru, iar cu unul greu nu e așa distractiv să te plimbi hai hui. Am început să folosesc un Manfrotto care are un raport perfect al stabilității versus greutate… se vede că e ceva care a atins perfecțiunea în domeniul lui. Cu asemenea echipamente se poate spera să faci imagini care să fie brici din punct de vedere tehnic. Cât de artistice o să fie, sau cât de totală mizerie, asta nu mai depinde de obiective. Tehnica de vârf este fundamental necesară, dar utilizarea ei creativă este partea și mai importantă… implicare sufletească fără de care pot să iasă poze brici care nu au nimic a zice.

A fost o reușită sau nu, această primă seară de fotografiere și filmare în noaptea de iarnă? A fost un fel de testare a echipamentelor video în condiții de genul respectiv. Una e ce îți imaginezi și ce speri, și alta este realitatea. De multe ori nu seamănă una cu alta. A nins în perioada când îți trebuia declarație să ieși pe stradă, că între ora 23 și 5 e plin de covid în noapte. Și am scârbă de birocratisme de astea, așa că nu am ieșit. Când am fost afară, nu a nins, din păcate. Iar fără ninsoarea aceea abundentă, sau măcar fulguitoare, e departe de ce îmi doream. Bine, nu e singura chestie care e departe.

Cu fotografiatul știam ce o să fie, nu mă surprinde. Știam capacitatea și limitele tehnice, adică nu e nici o noutate. Dar la camera asta de filmat, ca să fie ceva imagine utilizabilă, ajungi prea aproape de limita imposibilului. Sau un pic dincolo. Se puteau face imagini de noapte bestiale dacă nu era un oraș atât de întunecat, atât de lăsat de izbeliște, care și în centrul lui a devenit o mare periferie. În spatele unor fațade care cât de cât se mai păstrează încă, e India în cel mai clar sens al cuvântului. Municipiu, în Europa Centrală? Îmi zicea o prietenă că nu i-ar place să îi fac poze, că în imaginile mele se vede totul. La fel e în orașul acesta, chiar în centrul centrului. Asta îmi aduce aminte… că o să se vadă în imagine… câte o mizerie care să excludă orice încadrare acceptabilă. Câte un monument al prostiei, pus pe ceva soclu. Din chestia asta e greu să faci bici.

Hai să presupunem că ai făcut niște poze decente sau bune cu o clădire reprezentativă. Orice fotografie, chiar OK, cu o clădire este un fel de… primă încercare. În sensul că se poate ridica ștacheta mult mai sus, oricât de sus, doar să fie cine să o facă. Pot exista condiții mai speciale, spre exemplu zăpadă imaculată și primele raze de lumină solară portocalie sau roz-roșiatică. Clar că povestea asta cu lumini divine durează câteva zeci de secunde. Dacă ești acolo și ai aparatul pus pe un trepied, se poate face imaginea. Norocul este că la situația de acum, cu existanța unei baze de imagini care se află de facto sub fundul broaștei, este spațiu foarte mult de urcat. În sus.

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Uncategorized | 6 comentarii

Gunoaiele Politice

Sunt destul de subiectiv cu Maramureșul, Sighetul, așa că în general nu prea menționez aspecte despre chestiile prăbușite, declin, mizerie șamd. Oricum, aceste aspecte sunt prezente și în alte locuri. Dar zilele astea, dacă ajungi pe aici, poți să observi ceva jenant. În zonele mai centrale ale Sighetului se adunau pungi cu gunoaie, mormane, iar prin cartiere mizeriile se adună prin preajma micilor încăperi în care erau temporar depozitate. Vin oamenii și aruncă peste, alte și alte straturi. Că nu se mai colectează și nu se mai transportă jegul. Sau deșeurile, să le zic mai frumos. Norocul e că e frig, dacă era vară acum cred că tot orașul mirosea a India.

Cum se ajunge aici, când speram cu toții că o să fie brici în Uniunea Europeană? Pe de o parte există reglementări europene, apoi există legislația națională, birocrație, decizii judecătorești, mafie, bune intenții, incapacitate administrativă, conflicte politice și plata unor polițe, sărăcie cât China în zone marginale.. și din combinarea acestora au ieșit gunoaiele la suprafață. Îți aduci aminte ce circ era prin Italia cu gunoaiele, și cum mafia italiană este implicată în managementul lor? E vorba de interese financiare mafiote, la modul cel mai clar. Și nici în alte locuri nu e mai simplă treaba.

Un oraș/ municipiu cât Sighetul produce lunar cam 1.200 de tone de deșeuri, din câte înțeleg. Asta înseamnă cam 40 de tone de gunoi pe zi. Sună destul de dramatic ca zi de zi de zi de zi să trebuiască să aduni din oraș 40 de tone de gunoi și… să le duci undeva. Unde? Era o groapă de gunoi la marginea orașului, “de când e lumea”. În ultima vreme prin preajma ei au apărut multe construcții, case, chiar săli pentru nunți șamd. Inclusiv oameni destul de bogați au costruit prin zonă. Îți dai seama cam care era mirosul pe acolo, vara. Din câte am auzit, aici se aduceau de o vreme gunoaie din multe alte zone ale Maramureșului Istoric. Evident că era o groapă neconformă pe o mie de paliere, o realitate tristă a omului semi-modern, incompatibil cu vestul bogat care a jefuit planeta. Cum de nu se mai duce acolo mizeria? Din câte am auzit, cauza este că reprezentanții unui partid ecologist au ațâțat localnicii din preajma gropii, au început un proces, iar asta a dus la o decizie judecătorească prin care se interzice depunerea chiar și temporară a gunoiului, deoarece depozitul este la 940 metri nu la minim un km de prima casă. Cine a fost aici primul, groapa sau casele? De altfel, impresia mea este că marginea gropii era mult-mult mai aproape de case, dar nu cunosc detaliile locului, că am evitat totdeauna locurile acelea. Nu aveam treabă pe acolo. Și am evitat și subiectul gunoaielor… cu toate că aparține și el de mediu, ecologie, ecologism șamd.

Esența este că de o vreme gunoaiele Sighetului (mă refer la deșeuri) sunt transportate la Oradea. Adică, 1200 de tone pe lună, să plimbi cu camioane dus întors pe o distanță de circa 250 km ori 2, adică 500 km fiecare tură. Îți dai seama cam cât carburant, câtă poluare produsă de camioanele astea care umblă hai-hui, câte piese, mentenanță, șoferi șamd. Plus costul mașinilor implicate. Câte asigurări, taxe de drum, impozit șamd. Plimbarea gunoaielor. Pe când ai crede că toate gunoaiele din țara asta ajung în parlament sau la Brussel, îți dai seama că unele ajung la Oradea. Și unele rămân pe străzi.

Problema este cine să plătească transportul acesta. Costurile de salubrizare echilibrau financiar colectarea și transportul local, dar noua situație… Ai zice că ce mare lucru dacă mai crește puțin prețul per persoană. Pentru cei care au defrișat pădurile Maramureșului sau au găsit alte soluții pentru a avea resursele necesare, evident că e pagubă în ciuperci. Dar pentru familiile sărace, vai de mama lor, cele care oricum trăiesc în semi-mizerie… îți dai seama că e o sumă pe care nu au de unde să o rezolve. Mulți nu au cum să mai reducă nici din costurile de alcool… singura fericire care îi mai ține în viață, o vreme. Mai ales cu pandemia de acum, dezastrul economic și financiar care se instalează cu încetul, mulți oameni au ajuns cam la marginea prăpastiei, așa că doar problema asta mai trebuia, claie peste grămadă.

Cum s-a ajuns aici? Intenții bune de la Brussel, legislație europeană. Valabilă și sustenabilă finmanciar mai ales pentru cei care au avut colonii prin care au jefuit continente, iar acum contiunuă să jefuiască economic estul naiv și sărac. Apoi, implementarea mecanică în România… a tuturor ideilor de la Brussel. Proiecte care se finanțează dar care ajung să se termine vag în peisaj, așa cum este și ceva stație de sortare de la Sighet, care nu e dată în folosință, o investiție făcută pe fonduri europene administrate de Consiliul Județean Maramureș. Conflicte politice pe baza partidelor diferite… între Consiliul Județean și Primăria Sighet. Îți e și milă de noul primar, care de-abia se instalează și constată că… are treabă; și nu are resurse. Și e înconjurat de gunoaie (mă refer la modul fizic, adică la gunoaiele de pe stradă). Nu zic că fostul primar putea rezolva povestea, că astea sunt realități complicate, alambicate, și nici naiba nu le dă de capăt. Nu din cauze fizice, ci din cauza birocratismelor, blocajelor financiare, politice șamd. Există clar incapacitatea de a manageriza decent problema asta la nivel de județ. Există o structură care trebuia să o facă, a fost începută munca la ceva groapă de gunoi modernă (bine, altfel îi zice, dar tot aia este), undeva la sud-vest de Baia Mare, pe la Fărcașa. Doar că acolo munca cu izolarea și altele mai durează ani de zile, deși a început demult. Alții, în timpul acesta de câțiva ani făceau 10 autostrăzi și 1.000 de zgârie-nori, aici în Maramureș nu e capacitate pentru a face o mizerabilă groapă. Lipsește ceva hârtie, întotdeauna… am impresia. Ceva ștampilă. Birocrație, mafiotisme, cunoști povestea. Când o să fie gata, peste câțiva ani… acolo se vor duce toate mizeriile… pe costuri evident incluse în taxe de salubrizare pe care o să le plătească cine nu moare până atunci. Între timp rămâne de găsit o soluție, care o să coste… Sighetul niciodată nu a fost un oraș bogat; și mai ales în ultima sută de ani. Pleacă de aici cam orice elite, maghiarii au plecat deja în Ungaria în mare parte, din Cluj greu se mai întorc studenții. La ce să vină? Mulți oameni au plecat în vest, și nici nu se gândesc să se întoarcă. Dacă nu erau țăranii de pe toate văile, orașul acesta era și mai mort și mai gol. Chiar și fără pandemie era pe muchie situația, cu probleme economice serioase și lipsă de perspective. Acum cu virusul și efectele lui, îți dai seama că realitatea este mai aproape de marginea gropii… de gunoi. Ce putea să fie mai frumos decât asta?

© dr. Peter Lengyel

PS. Pe termen mediu se va rezolva cumva. Îți dai seama ce fericire este pentru cei de la Fărcașa, să știe că la ei se vor aduna toate mizeriile din județ, pe termen nedefinit. Am și primit nenumărate cereri de acolo să îi ajut cu ceva mediatizare a protestelor lor… dar… mizerabilă treabă.                

Publicat în Uncategorized | 10 comentarii

Video: A Winter Night Ride in My Hometown

Poate că la fel de interesant precum un film rezultat este procesul creației în sine. Primul video pe care l-am început cu intenția de a îl pune pe youtube este ceva cu Sighetul. Noaptea, iarna. Erau niște cadre filmate cu Go Pro montat pe mașină, un folder care stă de ani de zile pe ceva hard-disk. Am ales astea că erau cele mai puține și mai simple, aparent. Când vezi acele fișiere, din start ai o problemă cu ele: nici tehnic nu sunt ele perfecte, apoi Sighetul nu seamănă cu Monaco sau Paris. Dar asta este. Pentru cei de aici este un fel de iubire și mândrie.

Norocul e că a fost o noapte în care erau foarte puține mașini parcate prin zona centrală, mai ales Centrul Vechi era cam liber. Se văd bine clădirile. Zăpadă, noapte, nu se văd problemele atât de tare. Am transformat totul în alb-negru și am editat cât de cât imaginea. Nu mai apar elemente deranjante, precum clipirea verde a unei reclame de la o farmacie spre exemplu, care să distragă atenția de la arhitectura locului. Pare destul de acceptabilă filmarea. Doar că ce poate ea să zică, o tură cu mașina? Dacă etichetez cumva clădirile, să se vadă care ce este, ar mai da ceva sens. Am și făcut un test, cu primăria, biserica ucrainiană. Cu portocaliu dă bine. Doar că trebuie făcut la fel la toate clădirile mai reprezentative, și la multe nici nu le știu numele. Mai ales că trebuie să apară cumva și denumirea lor pe vremea când au fost construite. O altă problemă că lipsesc imagini cu tot felul de clădiri emblematice, Sinagoga, Universitatea Babeș Bolyai din Sighet, Liceul Dragoș Vodă, vila Groedel, șamd. Nici Palatul Culturii nu se percepe bine e doar o trecere pe lângă clădire. Biserica reformată deloc nu e iluminată, de parcă nu ar fi cea mai înălțătoare clădire a Sighetului. E întuneric beznă în zona asta, la fel și fațada fostei prefecturi a Maramureșului Istoric. E mult întuneric în zone care ar merita altceva, și nu cred că te miră asta.

Un total alt nivel ar avea acest video dacă ar include și ceva time-laps-uri cu noaptea de iarnă, zăpadă, pe cât posibil ninsoare abundentă. Să se vadă clădirile cele mai interesante. Evident, tot în alb-negru. Cum o să se poată face tehnic astea, la luminile care sunt destul de jalnice, habar nu am. Așa că sunt câteva blocaje cu filmul acesta. Dacă începe să ningă zilele (nopțile) astea, am să încerc să văd cum se poate progresa spre realizarea cadrelor care sunt necesare.

I-am dat un titlu în engleză. Am adăugat ceva muzică, temporar, Trilul Diavolului, vioară și pian, interpretat de maestrul Galați, înregistrat la Sighet, la un concert sponsorizat și organizat de Clubul Rotary. Poate rămâne așa sunetul (oricum, trebuie editat), poate nu, mai văd eu. Până la finalizare, inclusiv inscripționare la final cu muzica, mai este ceva bătaie de cap cu povestea asta.

Aștept să ningă, cam la fel cum doream asta în copilărie. Demult nu am mai avut senzația. Mă uit la previziuni și zice că de marți până duminica o să fie zilnic șanse de ninsoare, cam 40-50%. Și cam permanent câteva grade minus. Asta presupune că la Sighet o să fie posibil să filmez imaginile de noapte de iarnă pe care le doresc. Problema cu foarte multe locuri interesante este că ele nu o să fie decent iluminate. De facto, o să fie beznă. Dacă e să utilizezi Blackmagic Ursa, nu prea ai nici o șansă. Se comportă foarte prost la lumină redusă. O probabilitate mai mare este să fie OK cu Panasonic HC-X1000, dar și camera asta are ceva probleme când e să filmeze pe lumină spre zero. Pe încercate, de la caz la caz, trebuie să ridici sensibilitatea, gain (un fel de ISO), și probabil să ajungi și la supergain poate pe la 30: desigur, setarea presupune și zgomot de imagine, dar dacă ninge, nu o să fie asta problema. Sau la stilul acesta de filmare, mai bine ceva zgomot de imagine, aproape nedetectabil chiar și de cel specializat, decât să nu ai detaliile care să conteze. Clar totul trebuie tras de pe trepied, cred că nici nu mai trebuie să zic asta. Cât privește setări pentru time-lapse, merge pe încercate. Așa se poate spera să ai materialul brut în care să fie imagini luminoase cu clădirile emblematice, în care să se simtă iarna, noaptea, ninsoarea. Din ele poate să rezulte prin prelucrare un nivel tehnic și artistic care nu cred că a fost făcut vreodată pe aici.   

15 minute și 40 de secunde. Muzica ce o să fie fundalul pentru filmul cu noaptea de iarnă la Sighet este Sonata Diavolului, compusă de Giusepe Tartini, interpretată de violonistul Florin Ionescu-Galați (Filarmonica din Brașov), la un concert din 22 noiembrie 2016 la Sighet, eveniment organizat și susținut financiar de Clubul Rotary Sighet. Înregistrarea respectivă are durata de 15 minute 40 de secunde. Dacă e să fie integral inclusă în film – și clar că asta e soluția dezirabilă, e nevoie de imagine de calitate care să acopere timpul acesta. Nu mai mult, nici mai puțin. Chiar dacă ar exista up-date-uri peste ani, cu cadre noi incluse, dimensiunea în timp a filmului atât trebuie să rămână.        

© dr. Peter Lengyel     

Publicat în Maramures | 4 comentarii

Canalul de comunicare Youtube

O prioritate pentru mine în anul 2021, să nu zic prioritatea totală. Un canal youtube, care să aibă perspectiva sustenabilității financiare și a dezvoltării în timp, așa cum a ajuns blogul la 10 ani. Situația nu o să fie mai bună dacă apar pe blog 10 sau 100 de noi postări pe subiecte similare celor de până acum. Adică alte văi, alte păsări șamd. E nevoie de niște schimbări strategice, mai ales pe palierul video… pe youtube. Plus cooperare cu afaceri, o nouă platformă în limba engleză șamd. Dar e bine să le luăm separat. Deci, dacă ne rezumăm la youtube, există ceva experiență. Am testat cândva un canal personal, am postat 2 filme făcute atunci în ceva proiect, prin 2017. Plus că pe un canal al proiectului, tot cam pe atunci, au fost incluse cu ceva peste 100 de filme făcute în proiect, dintre care una a adunat peste 146.000 de vizualizări. A mai fost testat și vimeo, care permitea uploadarea de material video 4K, ceea ce pe youtube nu se punea problema la momentul respectiv (cam 2016). De atunci multe s-au schimbat. Youtube a devenit un motor de căutare video extrem de performant, calitatea imaginii filmelor de pe platformă a crescut la modul spectaculos… adică nu te mai limitează la ceva mizerie ci se vede impecabil și pe monitor mare 4K. A ajuns sistemul la un fel de maturitate, când chiar se poate pune problema utilizării lui pentru o activitate care să se dezvolte să zicem pe următorii 10 ani.

Doresc să dezvolt acest canal youtube încât el să devină un punct nodal relevant pentru educație ecologică, exact așa cum am făcut cu blogul. Extrem de important este ca la o astfel de activitate să nu depinzi de nimeni. Să nu te bazezi pe alții în privința aspectelor tehnice, decizionale, de implicare șamd. Că altfel se blochează totul, cât ai zice pește prăjit. Când ai la dispoziție tot ce e necesar, plus libertate, timp, ceva energie… singurul factor limitativ ești tu. Ce îți asumi. Ce poți. Pentru un flux creativ care să aibă ceva coerență și consistență, orice mică fricțiune sau dependență de alții – chiar dacă sunt oameni binevoitori și performanți – este un sistem de frânare care aproape sigur duce la stagnare. Asta înseamnă că ai nevoie de părerea celorlalți, de ajutorul lor în chestii punctuale, consultative, dar capacitatea decizională și răspunderea pentru întreaga activitate trebuie să îți aparțină total. Așa se poate spera ca povestea asta să fie ceva ce se dezvoltă organic, sustenabil și viguros. Nu zic că așa se va întâmpla, dar se poate spera.

Pentru 2021 cred că este realist să îmi propun postarea pe acel nou canal youtube a 50 de filme. Nu aș exclude să se dubleze numărul lor, adică să se ajungă la 100 de filme pe an. Dar nu doar numărul contează, evident. O să fie un proces de învățare, de creștere a calității. Și trebuie să fie o mare fericire. Că altfel praful se alege, am impresia.        

Despre ritmicitatea/ frecvența postărilor blog versus youtube. Pe blog situația e mai simplă în sensul că dacă postezi ceva, nu e bătut în cuie că așa trebuie să rămână. Se pot aduce modificări la text, de orice fel, se pot schimba pozele, se pot pune noi imagini sau linkuri video… deci totul este supermaleabil. În schimb pe canalul youtube, dacă ai postat un video, cam acela rămâne. Intervenții în el nu mai poți face decât dacă îl ștergi și uploadezi altă versiune. Din acest punct de vedere, pentru youtube e necesară o altfel de abordare, că postezi niște produse finite. Din păcate, la orice creativitate nu se poate zice că ai atins perfecțiunea, doar că atât ai putut pe moment; dacă ai edita filmul în continuare, ai mai ajusta la sunet ceva detalii, la fel la lumini, culori, la inscripționări, tot ai mai avea câte ceva de schimbat… dar ai decis că atât a fost, așa cum e se postează. Nu poți aloca pentru un filmuleț de câteva minute nu știu cât timp. Nu ai de unde. Dacă ridici ștacheta mult prea tare, în zone nerealiste, veci nu mai postezi nimic nici pe blog nici pe youtube; dacă ai rețineri, ce o să zică alții. Spre exemplu dacă zici că joi trebuie postat, mai ai câteva zile și poți spera ca în intervalul acesta să ai atâta inspirație și dedicare încât să îl scoți pe linie de plutire, atât tehnic cât artistic. Am văzut că există recomandări să postezi foarte regulat, spre exemplu luni la ora 11 și vineri la ora 11 să zicem; asta ar da o predictibilitate audienței și este un pattern favorizat și de motoarele de căutare. Valabil atât pentru blog cât youtube sau alte platforme. OK… e mai simplu să faci asta dacă ești ceva robot german; dacă incluzi și ceva central-europenism, sictir cât China, nu prea e realist. Când termini filmul, îl postezi.. nu mai stai, și cu asta basta. S-ar putea face și setarea să apară la data și ora prestabilită de tine, dar asta ar însemna crearea unui stoc de filmulețe, să ai buffer destul… deja un profesionalism mai avansat. Eu aș fi mulțumit să văd că am postat săptămânal un film măcar – și e decent și e online, iar restul nu mai contează. 

Să dezvolți un canal youtube e o poveste lungă în general. Cel mai probabil este ca după un-an-jumate, dacă lucrezi serios la el – și ai să zicem 150 de filme interesante, canalul să înceapă să aibă putere, să simți că trage în sus. Deci, dacă mă apuc acum, din ianuarie 2021, cam pe la mijlocul lui 2022 se poate spera să înceapă să fie beton. Oricum, este foarte impredictibil ce se poate întâmpla cu un astfel de canal, dar pe baza experiențelor oarecum similare, îți poți măcar imagina. Conteaza fiecare thumbnail, dimensiunea literelor, culorile, designul, titlul filmului șamd, că dacă persoana X nu dă click pe film, cam degeaba l-ai făcut… sau oricum nu își atinge potențialul real.

Televiziunile au făcut cam totul pentru a scădea ștacheta sub fundul broaștei – să aibă priză la uriașele mase de mediocritate. Manelisme, țărănisme, politrucisme și orice alte mizerii. În schimb pe net, pe lângă o uriașă cantitate de mizerie, există și altceva… iar motoarele de căutare pot să te ducă exact la ideile care eventual te interesează. La conținut de calitate, la oamenii brici care chiar sunt pe frontiera câte unui domeniu, atât în privința subiectelor eco, cât la cele de videografie, comunicare sau orice altceva. Pe lângă uriașe mase de ciudați inculți, există o oarecare cantitate de oameni inteligenți și deschiși la cooperare, și cam aceștia sunt cei pe care ai putea conta. Persoanele care au o astfel de capacitate intelectuală imediat își dau seama dacă ai ceva de zis, poți oferi conținut de calitate, sau ești pe acolo doar de dobitoc.

Grupul țintă. Cine să fie în target? Persoane interesate de natură, sălbăticie, păsări, reptile, plante, pădure, ture de fotografiere, drone, expediții naturalistice, mașini de teren, aventuri, foc de tabără, eventual oameni interesați de cercetare, proiecte de mediu. Vorbitori de engleză, nu foarte săraci, cu vârsta între 18 și 80 de ani. Știu că palierul de vârste e cam larg, dar nu contează. În privința asta, cred că e clar că nu doar numerele seci contează. Mai mult decât un anumit număr de vizualizări, contează cine a văzut filmul și cam ce șanse sunt să se contureze o interacțiune mai mult sau mai puțin relevantă și consistentă, dar ceva care să permită dezvoltarea activităților eco-naturalistice. Iar proporția de care discutăm este infinitezimală, pe la 0,01% cel mult. Dar poate să fie și 0,00001. Și totuși, nu e neglijabilă. Și poate să facă diferența.               

Poate că toată povestea asta ar trebui începută cu o constatare. Procesul acesta cu youtube/ video trebuie să reprezinte o mare plăcere, altfel nu are nici un sens. Dacă e plin de durere și frustrare, mai bine uiți de subiect. Cred că avem fiecare destule mizerii ale noastre, să nu fie nevoie de încă una. Așa că doar atunci merită să te implici dacă crezi că ai dorința să înveți cât de cât să editezi imagine și sunet, ai chef de creativitate și nu îți pui mari speranțe că cineva o să aprecieze astea. Doar dacă ești dispus să accepți lejer frustrările și eșecurile inevitabile, munca ce poate să fie uneori istovitoare – chiar dacă o faci cu plăcere, dacă accepți că te expui comentariilor de toate felurile, trolilor și scursurilor din cloaca societății umane actuale; dacă crezi că toate acestea dau totuși o ecuație cu rezultat pozitiv, că în pofida tuturor neajunsurilor, această activitate îți va aduce ceva pozitiv în viață, că o să îți facă zilele mai trăibile și mai umane. Atunci are sens. Să simți că munca ta, eforturile tale au o valoare intrinsecă, au importanță pentru tine – și poate pentru alții. A găsi motivația pentru toate aceste eforturi, mai ales atunci când ai de depășit tot felul de blocaje, atunci când nu pare să se concretizeze ceva.. știu, nu e simplu. E chiar greu, pe ani de zile. Singura variantă realistă este să pui suflet, indiferent de orice.

A face echilibristica între numărul videorurilor și calitate… iar e o problemă. Dacă stai la un singur material și îl freci 100 de ani, e clar o situație imposibilă. Dar și dacă arunci pe canalul respectiv orice draft de film, doar pentru a avea ceva mișcare, tot nu e bine. A păstra un nivel decent al calității și a te focaliza pe subiecte care rămân de interes pe termen nedefinit, cam asta e direcția. A găsi un fel de echilibru între mizeria jenantă și capodopera de neatins, e clar un fel de artă. Și a te păstra în zona acceptabilă, la fel. Toate acestea legate de comunicare decentă, adecvată, adaptabilă… nu sunt predate poate nicăieri, și mai ales nu la ceva facultate de biologie. Și mai ales nu în trecut, când nici nu existau astfel de platforme de comunicare. Adică, rămâne să le depistezi pe pielea ta. Să pui degetul, să vezi dacă frige.   

Un fel de concluzie. Chiar dacă e clar că nu e simplu și că poate să dea și durere, chiar dacă probabilitatea unui succes semnificativ și sustenabil nu pare să fie ușor de atins – cel puțin în domeniul eco-naturalistic, totuși eu cred că merită încercarea.

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Filmare | 4 comentarii

10 ani de blogging

Mă trezesc și văd că e deja 2021. Bine. În aprilie 2021 voi avea 10 ani de blogging. Peste 1.000 de articole publicate pe blog, anual vizualizări la ordinul sutelor de mii. Nu știu dacă asta e bine sau nu, depinde de unde privești lucrurile. Cum era povestea aceea… în lac se vede invers. Pe de o parte este foarte multă muncă, o investire exagerat de mare de timp, energie, efort. Pe de altă parte este un rezultat vizibil. Și masiv. Poate prea masiv uneori. Cât despre numărul de vizualizări, el este mare față de un blog despre natură care este scris în ceva limbă periferică, româna; și este mult mai redus comparativ cu ceva blog în engleză scris pe un subiect gen modă sau lifestyle, cu fete disponibile.

Timp de 10 ani blogul acesta a fost dezvoltat pe bază de pasiune, necesitând și o susținere financiară care provenea din orice altceva. A păstra vizibile pe net sute de de mii (da, sute de mii) de imagini eco/ bio de format mare, pe o bază care să nu pice niciodată (cvasi…) și să se încarce brutal de repede… asta înseamnă niște costuri, care se adaugă și ele la un efort pe care nu mulți l-au făcut. Sau nimeni. După trendul evoluției lucrurilor, pentru anul 2021 prioritar o să fie păstratea sustenabilității financiare. Și până acum a fost foarte important subiectul, dar de acum încolo o să fie și mai vital. M-am gândit că ar trebui ajustat și blogul spre o oarecare sustenabilitate finaciară, dar e greu cu coloși să faci schimbări pe care să nu le regreți. E ca și un copac masiv, nu îl mai transpantezi… că poate se usucă. Și aici, prea multe intervenții, redesignul stilului, înseamnă riscuri tehnice; introducerea de reclame plătite este un fel de ieșire pe centură, pentru bani puțini. Bine, nu la modul fizic ieșire la produs, dar tot pe acolo e senzația. A face echilibristica între tot felul de constrângeri, limitări, speranțe, dorințe, nu o să fie ușor. Nici de acum încolo.       

Un blog naturalistic, educațional, fotografic, bio, eco, sincer, filosofic uneori, patetic alteori, cu fericiri, dureri, frustrări, cam asta este nișa lui. Din start – în urmă cu un deceniu, nu am avut speranțe exagerate cu el, nu îmi imaginam fără bază că blogul va aduce profit direct. Aduce o oarecare notorietate în plus, poate ceva credibilitate, dar din astea nu se poate trăi prea bine. Poate avea un efect benefic în ceea ce privește invitarea în proiecte, participarea la tot felul de evenimente, dar… în comparație cu efortul necesar pentru a îl dezvolta… nu știu pe unde e rentabilitatea. Probabil nicunde. Doar dacă adaugi că ai făcut un fel de educație ecologică, până la urmă menirea noastră… a celor care ne ocupăm de protecția naturii și conservarea diversității biologice… atunci are sens. Un fel de uriaș voluntariat. Dar din punct de vedere strict financiar probabil că este nesustenabil. Adică, dacă nu face parte din ceva pachet care să asigure și banii, dacă nu este profitabil în ceva fel, după o vreme poate să devină un mare eșec, mai ales în vremurile mai jalnice. Și nu îți poți permite multe de astea. Dacă până acum a fost cumva, de acum încolo e necesar să fie văzut mai mult în parametri de sustenabilitate…. dacă vrei ca el să nu fie o povară (pe care să ai tendința să o neglijezi), ci din contră să fie o bază pentru dezvoltare. Probabil că doar includerea lui în ceva pachet mai larg poate să ofere un nou sens.       

10 ani. Când i-am zis de cât de old fashioned a ajuns blogul, cât de mamut preistoric, atât prin design cât prin masivitatea postărilor, un prieten apropiat îmi atrăgea atenția asupra importanței păstrării lucrurilor bune… a celor care au arătat că au sens pentru o anumită tipologie de oameni. Că există evident un public pentru el, că este privit cu admirație și utilizat de anumiți oameni. Că mamuții își au locul lor. Vintage, retro, old school. Până aici sunt total de acord cu el. Doar că mamutul acesta are nevoie de condiții de a exista. Dacă îl păstrezi în starea lui de mamut și dorești să aloci resurse pentru a îl dezvolta în continuare, e nevoie de alte surse de sustenabilitate mai post-moderne, post-pandemie, ancorate în lumea cruntă sau înălțătoare a realităților financiare.

În măsura în care te mulțumește să pui niște imagini și texte online, stuația e destul de simplă. Cam asta se întâmpla în urmă cu 10 ani, pe platforma wordpress. De atunci lucrurile au evoluat enorm de mult. Au fost integrate tot felul de noi funcții la varianta business, plus că sunt disponibile variate plugin-uri, care mai de care mai speciale (și mai costisitoare). La ora actuală, dacă e să faci ceva care să aibă sens, trebuie să definești foarte clar nișa, audiența, tipul de conținut, să faci ceva SEO (search engine optimization) marketing șamd. Să nu mai zic de monetizare. Oricât de bun e conținutul, dacă nu are vizibilitate din ceva motive, poate să stea mult și bine, exact de parcă nu ar exista. Fără să aibă nici cea mai mica influență. În 10 ani au crescut atât posibilitățile cât pretențiile. Cocurența e acerbă, dură. Iar aici dacă nu ești pe fază, imediat poți ajunge junk. 

Mulți ani am alocat bani pentru a nu avea nici un fel de reclame pe blog. Adică eu plăteam să nu existe reclame puse automat. Recent am vrut să testez cum apar ele pe site, și cam cât beneficiu financiar pot ele să producă (mă refer la cele automate). Pe de o parte, pare că aspectul finaciar este jalnic, mai ales față de disturbanța produsă. Pare oarecum penibil ca la un muzeu cu exponate despre care crezi că au ceva valoare, fie ele picturi flamande de câteva secole, fie ele imagini cu natura făcute ieri, să apară și reclame la te miri ce. Pe care nu le controlezi. Nu mă refer neapărat la prezervative, tampoane sau mâncare pentru pisici, nu mă refer la reclamă de la o corporație care vrea să exloateze aurul cu cianură, ci orice ce nu are de a face cu atmosfera prezentării. Orice chestie care vibrează, care aduce o culoare sau o idee totalmente aberantă în estetica locului, e fix destul să fută feng shuiul, dacă el a existat cumva.

Bloggingul este un fel de long term game, iar dacă ai face repede diferența, e bine să îți cauți altceva; a îți permite o investiție pe termen lung, timp și energie de genul acesta – pe undeva sperând ca poate odată și odată să fie rentabil și sustenabil… în ceva viitor incert. Cam asta este situația. Din 10 ani de blogging am învățat câte ceva despre domeniu și evident acum multe le-aș face altfel. Azi aș avea o atitudine mai strategică, definind din start care subiecte merită abordate prioritar; nu orice vale din apropiere, sau nu doar ele, ci subiecte mai masive, mai de interes, mai vizibile, mai de impact. Cu trecerea timpului, de la o atitudine gen pasiune, blogging din hobby sau de plăcere, probabil că se simte la un moment dat nevoia de a trece către o abordare de tip business. În care se pune în balanță partea de venituri și cheltuieli, munca, timpul șamd. De la blogging hobby la blogging business. Trecerea nu e deloc ușoară. Presupune o total altă formă de organizare, o atitudine diferită, altfel de planificare șamd. Un portofoiu de idei/ proiecte, o mare capacitate de a trece prin foc pentru a ajunge la rezultate.      

Peisajul online este atât de dinamic, cu atât de mare viteză de dezvoltare și schimbare a pretențiilor, încât e nevoie de o uriașă maleabilitate și capacitate de adaptare dacă vrei să îți păstrezi nișa. A dezvolta un blog de succes presupune o mie de activități de succes derulate în mod cât de cât coerent. Este un proces fluid de creație, poziționare, promovare… La un moment dat devine important și aspectul de sustenabilitate financiară, marketing. Inevitabil. Crearea de produse vandabile, nu neapărat produse fizice ci unele digitale, informație etc. Cooperarea cu anumite afaceri din domeniu, firme care pot să aloce sume destul de bune pentru a își vedea promovate produsele de nișă către un public interesat fix pe subiectele respective – postări de blog sponsorizate. Poate realizarea unor bloguri și site-uri care se susțin reciproc (2-3 sau mai multe), pe teme complementare dar interconectate. În limbi diferite, mai ales tendința către engleză. Niciodată nu se știe de dinainte care dintre site-uri sau bloguri ajunge de succes, așa că e nevoie de o atitudine deschisă. Devine absolut necesară crearea unui canal youtube (și mai ales dezvoltarea lui), pentru a avea și conținut video. Cred că e clar din toate acestea că povestea asta necesită o abilitate și o dedicare ieșită din comun, dacă e să aibă ceva sustenabilitate și succes pe termen lung.

Făcând o analiză cost-beneficiu, spre exemplu în ceea ce privește o postare cu valea Bursucăriei sau valea Ronișoara, e simplu de calculat că e un minus uriaș. Costurile de toate felurile nu sunt nicidecum compensate financiar, ci este pur și simplă plăcerea de a cunoaște realitatea naturală a unei oarecare zone, hobby, iubirea naturii, încercarea de a face educație ecologică. Dar financiar, zero barat. Problema este că dacă faci astfel de analize cost-beneficiu, probabil că toate subiectele eco sunt pe minus. Adică, fără o pasiune uriașă față de domeniu și fără niște venituri din alte surse, blogul nu ar putea exista nici 5 minute.   

Dacă e să faci din hobby ceea ce îți place, poți posta pe blog oricâte poze (cvasi)-redundante, variațiuni pe aceeași temă, pentru că așa ți-a plăcut. Am spre exemplu o postare generală cu Delta Dunării care are parcă 790 de poze… sturioni, peisaje, păsări șamd, cred că nici naiba nu are răbdare să se uite la ele. Sau 2 postări despre Munții Măcin, cu ceva sub 500 de poze în parte, adică un total de aproape 1000 de imagini doar pe subiectul acesta; nenumărate insecte, plante cu flori, peisaje, multe imagini superbe, berze negre, păsări răpitoare de aproape, reptile… dar prea multe. Textele la multe dintre ele sunt prea detaliate, dacă vezi spre exemplu povestea cu apele termale de la Pețea, înțelegi la ce mă refer. Nu știu cine are răbdarea să citească așa ceva – în afară de o infinitezimală parte a celor specializați pe subiectul în cauză. Crearea textelor seriose și ample presupune un efort de documentare care… te poți întreba cam cât de sustenabil este.

Dacă e să faci ceva mai profesonist – adecvat zilelor actuale în ceea ce privește comunicarea, altfel se pune problema. Din start, alt blog, nou. Nu ajustarea din mers a celui existent, că ajungi să creezi o struțo-cămilă incapabilă de a exista. Care este grupul țintă? Ce tip de om citește asta? Și ce vrei tu de la el? Trebuie definit din start care este dimensiunea textului, ceva de gen 2.000 de caractere sau prin zona asta, numărul de imagini, gen maxim 5 poze și cu asta basta; e destul de clar că textul e bine să fie în engleză. Plus că postarea trebuie să includă și ceva produs, ceva link, ceva mecanism care să asigure sustenabilitatea.

© dr. Peter Lengyel        

PS. La momentul actual astea sunt niște notițe. Textul trebuie structurat, sper să am chef de el în careva dintre zilele care urmează.                  

Publicat în Marile Proiecte | 4 comentarii

Toamna pe valea Bursucăriei

1 septembrie 2020. Până acum am fost cam de 15 ori pe valea asta. În ziua asta, după cum arăta vremea, era cel mai improbabil să fie ok pentru fotografiere… adică speranțele erau foarte reduse. Dar știam că dacă totuși apare o rază de lumină care să intre pe sub nori… atunci poate să fie de paradis imaginea. Sau mai mult biblică, în sensul de dramatică. Sălbăticia aceea de nedescris a realităților naturale atât de iubite de cei din era romantică, cea în care exista admirație față de furtuni și prăpastii, față de valuri năprasnice și lumini puține pe fond dur întunecat. Dacă ai ocazia trăirii unor astfel de lumini, ulterior devine o tendință de a le mai vedea. Doar că acestea sunt aproape numai când e furtună, când e o pauză între ploi torențiale, printre fulgere și tunete. Atunci e momentul să urci pe munte (cu mașina) în speranța că o să vezi ceva unic și irepetabil.

Luminile blânde ale apusurilor pot să producă imagine cam până la nota 5 din 10. Oricum, astea sunt predictibile și ai o anumită eficieță. Poze documentare cu aspecte de detaliu pot să fie ok, dar la peisaje… e cam limitat la zona de mediocritate. Dacă vrei să urci peste nivelul acesta, ai nevoie de lumini dramatice în peisaj. Probabilitatea ca ele să fie ok e redusă, e mult mai mare probabilitatea să faci o tură prin ploaie și prin noroaie, să arzi degeaba motorina. Doar că altă variantă decât asta, conștient că e mică probabilitatea să fie ceva… din păcate nu există. De fapt, cam tot ce merită făcut în viață se bazează pe probabilități extrem de nesemnificative.

Cu toate acestea… rar am văzut ca niște fotografii să fie mai departe de senzația trăită în teren. Când văd aceste poze, senzația mea este că ele nu reușesc să redea ceea ce era acolo, decât la un mod foarte penibil, jalnic. E totalmente altceva să vezi culorile cerului pe toată bolta, finețea norilor, schimbările de detaliu ale luminilor, un spectacol absolut fantastic… din care pozele astea sunt o colecție de pixeli pe monitor, o simplă glumă. 36 de megapixeli, pe un monitor 4K de circa un metru diagonală… și totuși, se vede un fel de zero barat. Parcă lipsește din pozele astea cam tot ce era impresionant în realitatea peisajului. Mai ales lipsește amploarea, dimensiunea norilor, nuanțele de o finite fantastică. Plus că din fotografie lipsește evident dinamismul, mișcarea lor în cavalcade imprevizibile, întrepătrunderea, lăsarea și ridicarea, schimbarea de câteva secunde prin pătrunderea unei raze de lumină printre neguri. Diferențele dintre o imagine statică și una dinamică sunt evidente și sigur au un efect limitativ pentru fotografiere. Dar aici nu e în primul rând problema asta. Probabil că cel mai important element este diferența dintre amploarea fenomenului natural, perceput din mijlocul lui, în care totul în jurul tău este scena… și imaginea redusă, trunchiată și comasată pe suprafața unui timbru. Un fenomen invers al schimbării amplorii este la imaginea macro, în care un fluture despre care nu prea percepi detalii în natură, pe monitor se vede de un milion de ori mai bine. Pe când aici tot ce era în jurul tău se vede de un milion de ori mai prost.

Constatând cam care e diferența între senzația percepută în teren și aspectul pozelor făcute, apare undeva dorința de a mai crește calitatea aparaturii disponibile. Acum nu că aparatura rezolvă totul… că evident nu poate, dar și dacă te simți legat de mâini din cauza limitărilor prea jalnice – tot nu e bine. Limitările astea se percep mai ales în condiții de lumini extreme, exact când ai avea nevoie mai mult de capacitatea aparaturii de a rezolva situația. Ideea este că poate pentru fotografie de peisaj ar trebui trecut de la formatul FX obișnuit de 24/36 mm, la format mediu. Doar că dacă te uiți la prețul unui Hasselblad digital de format mediu, aparatul fără nici un obiectiv este deja la 32.500 euro. Nu doar că are 100 de megapixeli, dar capacitatea de a reda detaliile în condiții de combinare a luminilor puternice cu zone umbrite… nu se compară cu aparatele mai puțin extreme. Dacă pui în calcul cam ce obiective și accesorii îi sunt necesare – și calculezi costul total, cred că e clar că nu acum este momentul să te gândești la ele. Și la cum merg lucrurile, poate niciodată. Cel mai probabil.  

 

Fiecare aparat percepe altfel realitatea, nici unul nu e fix ca ochiul uman. Aparatele astea de fotografiat au multe reglaje și sunt diferențe mari între modele; cu Nikon D3 culorile erau foarte naturale, dar are doar 12 megapixeli; cu Nikon D810, la 36 megapixeli, dacă setezi culorile mai vii, mai vivide, parcă e prea țărănească-manelistă abordarea, iar dacă setezi naturalețe, e prea seacă și fadă imaginea – nu regăsești naturalul-natural. Orice reglaje ai face ulterior la editarea imaginii, tot nu se apropie de ceea ce era în teren. În condiții de acestea se vede cum ochiul/ creierul uman este capabil de un HDR perfect, de nenumărate ori mai performant decât aparatura foto actuală; nuanțele și finețea naturală nu se compară cu nici un fel de mizerie digitală. Plus că senzația e dată de creierul uman la un mod mult mai subiectiv, mai non-mecanic, cu algoritmi ajustabili pe bază de empatie, iubire, lipsă de interes, scârbă șamd; dacă ceva îi place omului, îl percepe ca fiind mult mai frumos decât este în mod fizic/ obiectiv. E posibil ca unele realități naturale să nu se lase fotografiate. Prin amploarea lor, sau delicatețea lor, sau imaterialitatea lor. La modul metaforic e ca o poză cu iubirea, dragostea, sau cu regretele, e ca o poză cu lipsa unei persoane pe care nici nu o cunoști. Adică, fotografia nu seamană cu senzația. Nu poate.

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Maramures | 1 comentariu