Piste de biciclete

Veneam prin Ungaria spre Transilvania; surprinzător de multe erau șoselele de-a lungul cărora era pistă de bicicletă, la 5-10 metri, paralel cu drumul. Nu doar că erau asfaltate, marcate, dar calitatea lor era evident perfectă. Pe terenuri vălurite, pe lângă tufe, prin pădure, ajungând la sate oarecare… aproape că te făceau să îți dorești să mergi cu bicicleta pe ele. Mai vedeai câte un om oarecare pedalând, venind de la muncă poate; sau o familie idilică, soție-soț plus 2 copii care erau aproximativ ca cei din reviste – păreau fericiți de departe. Nu zic că dacă trăiam aici, atunci toată ziua mă dădeam cu bicicleta; dar măcar luam în considerare posibilitatea.

 

Te întrebi, de ce nu sunt piste de astea și pe la noi, măcar prin Transilvania; sau sunt câteva, atât de puține de parcă nu ar exista. Păi, pe la noi cine să le facă? Care e interesul? Cine să câștige din ele? Apoi, complicațiile birocratice, până rezolvi hârtiile cred că poți să ieși direct în pensie. Zece ani îți ia studiul de fezabilitate. Plus, cum să pui tu asfalt pentru bicicliști, când nu ai cu ce să astupi gropile de gen crater, cele multe aflate în carosabil. Dacă ar exista bani pentru asta, cam 90% ar dispărea în neant; ai avea o pistă foarte-foarte scurtă, cu asfalt de un deget grosime. Să presupunem că ar exista pista: mai sunt și câinii sălbăticiți care te-ar face mai reținut când e să ieși din mașină, mai ales cu prietena, soția, copiii. Așa că nu e cazul să îți faci prea mari speranțe. Cu toate că știu că oricum nu erau prea mari.

 

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

46.0

Niște aiuriți fulgi de zăpadă cad din cer. Îi suflă vântul, un fel de viscol. Am înțeles că așa a fost și atunci în 1973. Doar că ningea mai puternic. A fost cam demult. Cum a trecut vremea…

 

Mă trezesc și văd că am 46 de ani. Când eram copil și vedeam pe cineva la vârsta asta, mi se părea bătrân spre foarte bătrân. Poate că așa și erau oamenii aceia. Nici nu îmi puteam imagina ca cineva la vârsta asta să fie interesat de păsări, fluturi, ieșiri pe deal și alte lucruri similare – copilărești poate. Impresia mea de acum este că fix aceste lucruri copilărești au fost cele care au putut păstra până azi dorința de a exista. Să ofere doza zilnică de fericire. Puterea de a merge mai departe, de a trece și peste momentele surprinzător de jalnice… și inevitabile în viața umană. Cred că fără zborul pelicanilor când se ridică de pe apă, emițând ciudate sunete de genul unui grohăit… viața asta a mea nu ajungea la 46. Mare parte din fericirea care să o facă o viață demnă de trăit a provenit din șansa de a mă preocupa de natură. Pădurile neumblate, fluturii coada rândunicii, lacurile întinse cu limicole pe maluri, doi corbi care croncăne în ceață… acestea au fost cele care au păstrat un fel de copilărie și lumină în sufletul meu.

 

Salamandra. Când eram copil, elev la școala generală, am primit o salamandră de la profesorul de biologie. În clasa a 5-a. Dacă mă uitam la ea, cu contrastul între fondul negru perfect și petele galbene, strălucirea ei, mișcările respiratorii, felul în care își închide și deschide ochii, pașii lenți pe care îi făcea pe mușchii verzi puși în terariu… de aproape părea să fie cea mai mare frumusețe de pe planetă. Interesant este că după atâția ani, azi dacă mă uit prin obiectiv la o altă salamandră, simt aproximativ același fel de senzație, ceva combinație între extaz, mirare, admirație și iubire. Nu la fiecare salamandră pe care o văd prin pădure sau la marginea drumului… dar atunci când pe careva o privesc de foarte aproape. Pentru câteva secunde îți poate da fericirea aceea naivă și pură pe care o aveai când ai văzut o asemenea splendoare pentru prima dată.

 

Dar natura, ea singură… nu ajunge. Sună telefonul și îi văd numele. Prin simpla ei existență ca vietate, cu finețea, strădaniile și implicarea ei… poate da o speranță că pentru omenire nu e chiar totul pierdut. Bine, mică speranța, dar totuși… cu atât mai importantă. Pe lângă natură, un alt noroc extraordinar în acești 46 de ani au fost oamenii apropiați. Anturajul. Evident, nu toți oamenii la grămadă – cu care ai de a face… ci cei câțiva (mult sub unul la mie) care erau și sunt prietenii foarte apropiați, câțiva dintre colegi, extrem de puțini dintre profesorii din diferite școli/ universități, familia care te putea proteja. Poate 30 de oameni în total, poate 50. Fără ei, erai fiul ploii. Un nimeni.

 

Sunt bune zilele astea de naștere la ceva. Azi o tipă îmi cere iertare pentru niște comportamente pe care aparent le regretă… povești vechi, din clasa a 12-a. În primul rând, îmi pot imagina cam ce comportamente am avut eu pe atunci; habar nu am care a fost contextul, dar rețin că pe vremea aceea ea era superbă. Doar atât îmi amintesc – numele ei asociat cu un chip angelic. Văd că în poză arată perfect și acum, ceea ce nu (mai) e cazul la multe persoane din generația noastră. Apoi, văd că pe profil are numele de familie schimbat. Ceea ce e bine. Interesant e cum creierul uman filtrează toate întâmplările și le păstrează pe cele frumoase; destul de automatizat, aproape tot ce e mizerabil, dispare. Toate micile probleme, ca și cum nu ar fi existat vreodată. Se păstrează doar câteva exemple cu cele mai mari jeguri – un fel de aducere aminte că pe lângă frumusețe, decență și iubire, viața îți prezintă și chestiuni cu gust amar. Știi ce să eviți altădată. Dacă ajungi să le recunoști din timp.

 

Regrets, I have a few. Bănuiesc că nu sunt singurul. Doar că nu mulți recunoaștem. Un fel de amintire a paradisurilor pierdute. Bine, pentru moment, ele nu dădeau impresia să fie permanent paradis. Din contră. Chestiile astea pasionale, sunt destul de dure să te ridice în cer și să te izbească de stânci. Să te lase în zona de spargere a valurilor. Îți trebuie câțiva ani să poți să respiri din nou. Să poți să te ridici în genunchi, măcar. Și mult timp trebuie să treacă până poți sta din nou drept, în picioare. Dacă ai trece ușor peste ele, înseamnă că atât au și contat. A face pace cu trecutul, a mulțumi pentru partea bună care a existat… și a merge mai departe. Astea le învață omul doar pe propria piele. Până la urmă, fiecare chestie terminată e totodată un nou început, ai putea zice. O teoretică oportunitate. În care speri că aerul o să fie mai respirabil. Că nu ne vom terfeli reciproc sufletele, dacă le mai avem cumva. Că vom putea să ne susținem la bine și la rău, până în ultima clipă, așa cum este în poveste. Poate prea idilic să fie real… Prea improbabil, când vezi statistica experiențelor personale și a celor din jur. Poate că aceste chestii au dispărut demult, ca dinosaurii. Nu aveau loc în lumea asta.

 

Când eram adolescenți, adulții de pe vremea aceea ni se păreau absolut penibili. Toți la grămadă. Cu pantalonii lor de catifea maro, cu rochiile demodate purtate ani fără număr, cu munca lor robotizată, cu fețele lor șterse. Erau vremurile acelea oribile, cu lipsă de mâncare, frig în locuințe, curentul electric care se tăia seara. Când nu era apă caldă decât rar. Și uneori nici apă rece nu era. Aveam impresia că noi am putea arăta lumii de ce suntem în stare, dacă am avea ocazia. Apoi ocaziile au venit. Libertatea. Poate că am putut să facem câte ceva, nu știu. Dar, esența este că ne-am cam schimbat părerea despre adulții de atunci. Poate că din prisma actuală, unii par chiar modele de succes, cum naiba au reușit să aibă pantalonii de catifea, rochia, cum au reușit să crească copiii pe care noi nu îi vom avea niciodată.

 

Ce a mai fost bine în acei 46 de ani? Cărțile bune. Nu două. Câteva mii. Alese pe sprânceană. Cele de geologie, paleontologie, tectonică globală, vulcanologie, biogeografie, ecologie, etologie, ornitologie, herpetologie, astronomie, filozofie și altele asemenea. Plus câteva de beletristică, destul de puține. Norocul de a le avea, de a le putea obține. Apoi, norocul de a le avea la timp, și a avea timp de ele. Plus norocul de a avea energie și chef de ele. Chiar dacă erau vremurile cele mai proaste și vremea cea mai neprielnică, o singură carte bună putea să facă diferența. Să ai o ceașcă de cafea și ceva mâncare, să stai cu cartea aceea, să nu dorești nimic de la nimeni. Iar la o adică, dacă nu mai e cafea, e fix destul și o bucată de pâine cu un pahar de apă. Doar de asta ai nevoie.

 

Probabil că cea mai mare reușită din cei 46 de ani este că am putut să mă preocup de ceea ce iubesc: natura. Să vezi migrația somonilor în Munții Stâncoși, să vezi ursoaica grizzly cu puii ei, ursul negru, elani; să vezi cum iese un crocodil din apă undeva prin India; lei, antilope, să vezi elefanți sălbatici, varani prin desișuri din Thailanda, migrația cocorilor în Japonia; corali și insule tropicale, păduri luxuriante pline de epifite, zone deșertice și semideșerturi, ghețari și peșteri splendide. Să vezi fața șerpilor veninoși de foarte-foarte aproape. Să vezi cum se bate în aer zăganul cu acvila de munte în Gran Paradisso din Alpi … în timp ce faci poze. Atât de multe minuni ale naturii au fost detectabile vizual încât până și să le înșiri… e cam imposibil. Și concertele de noapte ale privighetorilor, și țipetele ciufilor pitici. De fapt, doar și pentru aspectele naturalistice pe care le-am văzut, a meritat din plin orice efort… pentru a trăi o viață. A fost cea mai mare satisfacție profesională, și mai cu seamă satisfacție estetică și satisfacție sufletească… să le vezi măcar o secundă. Să percepi direct și indubitabil cât de splendidă e Planeta asta (doar că splendidul nu are grad de comparație). Cu experiența de acest gen trăită la modul îndelungat, chiar de ai dispare în orice clipă… ar rămâne senzația că a fost ceva minunat.

 

© dr. Peter Lengyel

 

 

Publicat în Uncategorized | 16 comentarii

Viktor Orbán – discursul din februarie 2019

Ieri după-masă am urmărit transmisia live a discursului anual al lui Orbán Viktor, premierul Ungariei. Apoi l-am mai ascultat odată, în reluare, noaptea. Un discurs de circa 40 de minute. Bănuiesc că a fost urmărit și analizat de zeci de milioane de oameni, nu doar maghiari ci mulți dintre cei care încearcă să vadă cam ce opțiuni are Europa.

 

Prima dată să clarific din ce direcție îl privesc pe el. În general poți zice despre politicieni că îți place de ei (foarte rar), sau îi consideri cretini (aproape pe toți). Cu Orbán Viktor am impresia că situația e mai complicată… și trebuie nuanțată; pe de o parte, mie personal nu îmi place la el susținerea deșănțată a fotbalului, construirea de stadioane la costuri uriașe inclusiv în satul unde a copilărit; nu îmi place modul în care este șicanat Central European University – cea mai puternică universitate din zonă – finanțată de George Soros; terfelirea societății civile este un alt exemplu de aberație incredibilă; nu îmi place nici combinația dintre stat și biserici, care denotă ceva medievalism, nicidecum nu stat european modern; nu îmi place nici modul în care cei din anturajul lui devin ultra-bogați, inclusiv un prieten instalator de gaz care cred că nici nu mai știe numărul proprietăților, hotelurilor, firmelor pe care le are… Să nu mai zic de luxul în care trăiește el și familia – astea sunt cumva de la sine înțelese. Pe lângă jumătatea asta a realității, trebuie să vezi și cea pozitivă. În care omul acesta este apt să vorbească coerent și credibil despre marile subiecte care îi preocupă pe oameni; de la creșterea coerenței între cei care se consideră maghiari (dobândirea/ redobândirea foarte ușoară a cetățeniei), la consolidarea situației economice, de la imigranți la demografie. Iar în aceste domenii esențiale, omul acesta a putut să dea direcții… răspunsuri… care l-au poziționat acolo unde este. Prin discursul de ieri – despre susținerea financiară a familiei și natalității – prin finanțare guvernamentală, impresia mea este că poziția lui o să devină și mai tare. Supradominantă.

 

Orbán a anunțat un program guvernamental în 7 puncte (un fel de plan de acțiune) pentru a crește natalitatea și a susține familiile cu copii. Îmbătrânirea populației, natalitatea scăzută, descreșterea demografică reprezintă o problemă fundamentală…. care se încearcă a ajunge rezolvată prin aceste intervenții. Pe lângă alocația pentru fiecare copil și susținerea financiară existent și până acum pentru mame, o nouă abordare este cea cu un împrumut-nerambursabil…. dacă ai copii. E vorba de circa 35.000 de euro pe care femeia îi primește, iar rambursarea este suspendată pe 3 ani dacă are un copil, apoi pe încă 3 ani dacă are al doilea, iar dacă are al 3-lea copil – nu mai trebuie să restituie banii. Combinat cu celelalte mecanisme de finanțare, o familie primește circa 60.000 de euro. Pentru familiile mari se deschide o finanțare pentru ajutarea achiziționării de mașini încăpătoare. Femeile care au crescut cel puțin 4 copii nu mai trebuie să plătească nici un fel de impozit pe venituri. Dacă statul maghiar reușește să finanțeze un astfel de mecanism, care să consolideze la modul serios situația economică a familiilor cu copii… probabil că sunt asigurate voturile celor foarte mulți… pentru care acest fel de a pune problema reprezintă o șansă pentru viitor, pentru viață umană.

 

Când vezi cum arată Budapesta, care acum în februarie 2019 a câștigat distincția de cea mai atractivă destinație turistică europerană (oferită de European Best Destinations), dacă vezi cum arată autostrăzile, infrastructura în general…. nu pare că o suma de 60.000 de euro (grosso modo) per familie poate schimba esențial situația. Dar pentru multe familii din zone rurale, pentru pătura de mijloc din zone urbane – oameni care muncesc de le sar capacele… (să nu zic de cei săraci) diferența între a avea familie, copii și sens în viață poate să fie dată de acea sumă. Poate exista o diferență mare, de perspectivă asupra vieții, care primește un scop realizabil, o direcție… față de stagnarea, nesiguranța și deziluzia europeană actuală. De multe ori, oamenii au nevoie doar de o licărire în capătul tunelului…. pentru a porni, pentru a începe o bătălie cruntă pentru supraviețuire, pentru a dori să existe… pentru a nu se lăsa pradă alcoolului, degradării, emigrării în alte zone. O singură licărire de speranță, că există măcar o șansă.

 

Cât anume este finanțarea totală per familie din schema asta, nu e atât de ușor de zis. Poate să fie și pe la 80.000 de euro, dacă incluzi tot felul de componente. Cred că este clar că acum mulți dintre oamenii nu foarte bogați încearcă să calculeze cam cum ar arăta viața cu 2-3 copii și banii aceștia; sunt sigur că mulți nu visează la lux și desfrâu, doar la viață umană decentă în stil european, situație calculabilă și rezonabil de stabilă, în care există o locuință întreținută, mâncare decentă, căldură, o mașină la care să nu îi sară roțile. Ceva care să nu fie un previzibil și jalnic dezastru. Ceva în care să poți pune suflet și muncă… în fiecare zi a existenței tale. Ceva în care poți să îndrăznești să speri. Nimic mai mult.

 

Cum o să fie finanțat programul acesta? Habar nu am. Bănuiesc că au făcut calculele la un mod care să permită implementarea… mai ales că urmează alte și alte alegeri în care o să fie nevoie de voturi. Cât timp situația economică este OK, cu creștere, treaba pare fezabilă. Problema mai mare e când apare stagnare sau recesiune. Dar până și atunci, există o ordine a priorităților. Și o prioritate pentru orice națiune este să se mențină viabilă biologic, demografic. Cei 10-15 milioane de maghiari să nu ajungă peste un secol să fie doar 2 milioane. Iar apoi zero milioane. Că, altfel, degeaba autostrăzi, piscine, palate, poduri frumos iluminate.

 

Retorica lui Orbán este una adecvată pentru el, adică știe ce și cum să zică; nu doar că simte subiectele majore, cele de interes pentru oameni, dar știe cu exactitate cum să se poziționeze față de ele. Discursul a avut câteva elemente majore, evident. Pe de o parte, 1. subiectul stopării imigrației dinspre zonele musulmane & africane… unde nu a fost aproape nimic nou; în afară de niște formulări prin care se conturează un viitor foarte sumbru țărilor vest-europene în care musulmanii vor ajunge majoritari… peste câteva decenii. Apoi 2., consolidarea economică a Ungariei, creștere economică în ultimii 7 ani, cele un milion de noi locuri de muncă promise și create, reducerea sărăciei; un element nou este expansiunea afacerilor în afara frontierelor, pentru a echilibra balanța…. deoarece mult din profitul realizat în Ungaria este scos în afara țării de către multinaționale. 3. Aspectele esențiale ale discursului sunt cele cu demografia, finanțarea familiilor. 4. Glumele pe seama opoziției; nu a fost greu să îi desființeze – când din start erau praf și pulbere.

 

Inevitabil, faci o comparație între acest discurs a lui Viktor Orbán, și un eventual discurs echivalent… rostit de Viorica Dăncilă. Asta ca să fiu și eu amuzant.

 

© dr. Peter Lengyel

 

Publicat în Politice | 11 comentarii

Aparatura fotografică

Azi a sosit prin curier încă un Nikon D7200. L-am găsit la un preț bun pentru un aparat nou, așa că… e aici. E nevoie de un număr acceptabil de aparate… care să poată să fie dedicate obiectivelor cu care se potrivesc cel mai bine pentru variate scopuri. Am acum la dispoziție un Nikon D3, un Nikon D810, un Nikon D7100 și două Nikon-uri D7200.  D3-ul are deja peste 10 ani; la momentul achiziționării era vârful seriei la Nikon – și costa cam 4.500 de euro (fără obiectiv/e); pe la 300.000 de cadre a trecut prin reparații serioase – schimbarea pieselor mobile, dar și azi e OK; doar că timpul trece, pretențiile cresc; acum, D3 este aproape piesă de muzeu – cu cei 12 megapixeli. Între timp, a mai fost utilizat un Nikon D300S, dar el nu mai este. Plus că mai există 7 obiective Nikkor profesionale și un obiectiv de la alt producător, compatibil cu Nikon. Dacă totul merge bine, anul acesta sper să mai cumpăr un Nikon D850. Iar planurile pe termen mediu, adică în câțiva ani, ar putea să fie ceva de la Hasselblad. Aproape un arsenal, ai putea zice. Dar dacă nu ai la dispoziție aparatura profesională aptă să facă fix ce trebuie în diferitele tipuri de fotografiere… realizarea imaginii devine – evident – imposibilă. Așa că pentru cei care sunt interesați de fotografiere naturalistică, este o permanentă zbatere dezvoltarea bazei tehnice. Și, în primul rând, este o problemă financiară; destul de mare.

 

Aici urmează să scriu ceva despre problemele legate de fotografierea în teren, praful din Dobrogea și din peșteri… și dificultatea de a păstra aparatele curate.

 

(…)

 

(…)

 

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Fotografiere, Uncategorized | Lasă un comentariu

Roșii din paradis

Sfârșit de ianuarie 2019 – am terminat ultima sticlă de suc de roșii. Din alea pe care se simte gustul paradisului natural. Au fost peste 60 de litri puși pe iarnă. L-am sunat pe țăranul nostru’ de pe valea Ronișoara să îi zic că anul ăsta o să pot lua de la el cam dublă cantitate față de cât am luat vara trecută. În loc de circa 150 kg, o să fie cam 300. Deci, așa să își pună răsadurile, să știe. Cu atât mai puțin va trebui să opresc pe la supermarketuri. Se poate ajunge odată și la ideea să cumperi toată mâncarea numai de la țărani. Poți sa uiți de banane și pește oceanic, precum și de preparate mai sofisticate, dar și de pesticide, conservanți, potențatori de gust și un milion de alte substanțe de care sigur nu ai nevoie.

 

Cu roșiile acelea cu gust perfect și forme ciudate… mă gândesc să le culeg eu. Ceea ce nu am prea făcut până acum. Să le adun bucată cu bucată, pe cele coapte fix cât trebuie. De pe acum știu că o să fie o plăcere. O să fie bine.

 

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Hrana pentru trup si suflet | Lasă un comentariu

Hi-Fi Audio High End Vintage

Am fost recent la un magazin care vinde echipamente audio hi-fi vintage; acelea pe care la vremea lor le puteai vedea doar în revistele aduse din vest. Tot felul de deck-uri, tunere, egalizoare, stații de amplificare, boxe, magnetofoane, pick-up-uri, playere CD șamd… produse de Akai, Technics, Pioneer, Yamaha șamd. Pe vremea lor, costurile se ridicau atât de mult încât nici nu te prea puteai gândi la achiziționarea unor chestii de astea – plus că nu era de unde. Cei care le aveau, erau un fel de zei. Acum, ca aproape piese de muzeu… nu mai costă exagerat de mult. Cu toate astea, un magnetofon Akai bine păstrat este și azi pe la 1500 – 3000 de euro, la care mai trebuie stație adecvată, boxe, benzi șamd. Nici azi nu e o distracție pentru cei cu salariul minim.

 

Incredibil cât de mult poate ajuta la păstrarea/ creșterea calității vieții… dacă ai la dispoziție atât 1. echipamentele de sonorizare din zona hi-fi high end, cât și 2. înregistrările de calitatea cea mai OK a unor anumite voci, formații; mai e nevoie și de 3. timp, și 4. chef de ele. Spre exemplu, dacă poți să trândăvești și să asculți Elvis Presley, chiar dacă afară e cer plumburiu iar unele dintre afacerile în care ești implicat… au tendințe de scârțâieli, poticneli, întârzieri claie peste grămadă… totuși: o cafea bună și muzica asta, ai zice că aici este fix Paradisul.

 

Poate că există și ceva atașament afectiv a celor din generația mea… față de echipamentele de top ale tinereții noastre; poate că pe vremea aceea puteam percepe frecvențe și tonalități pe care odată cu trecerea prin ani, vietatea umană nu le mai aude. Cu toate acestea, impresia mea este că în privința calității sunetului, echipamentele de acest gen produse în urmă cu decenii sunt mult superioare celor din epoca digitală. Astea actuale sunt parcă fade, parcă nu au viață în ele, sunete sterile din care lipsește fix viața. Desigur, nu poți zice că nu ar suna tare, sau că ar avea ceva defecte evidente… dar finețea, tonalitatea, acea atmosferă sonoră impecabilă pe care o are un Akai profesional… parcă nici nu ar fi existat. Produsele de azi făcute pentru a ajunge repede la gunoi, după ce au satisfăcut nevoile unor mase fără prea mari pretenții… am impresia că nu se pot compara cu cele din perioada bună a sunetului. E ca diferența dintre o dragoste adevărată și o relație cu o fată gonflabilă. Pentru cei care au cunoscut valorile de tip high end, e cam greu să coboare ștacheta.

 

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Uncategorized | 2 comentarii

Dacă regret că am rămas aici?

Din câte mă pot eu evalua, eu sunt un om extrem de calm, zen aș putea zice. Pe unii îi scoate din sărite calmul meu în situații tensionate, alții mă admiră… asta este. Întrebarea e… cât de zen poți rămâne când căcatul social în loc să scadă, se ridică mai sus și mai sus. Când marasmul acesta cu miros de cloacă te face să îi inhalezi aburii? Indiferent de dorințele tale, ești nevoit să o faci – cât timp trăiești pe aici.

 

O problemă a societăților moderne este că nu ai cum să cunoști din timp milioanele de reglementări care apar pe bandă rulantă, tone și tone de căcaturi birocratice produse de o mașinărie legislativă infernală; mă refer la structurile pline de analfabeți, de retardați, amante și curve de toate felurile… plus câțiva oameni OK. Cantitatea de jeg birocratic este atât de mare încât de facto nimeni, dar absolut nimeni nu are cum să știe tot felul de detalii… toate aflate în schimbare. Problema este când unele dintre ele se referă la ceea ce te poate afecta la modul direct. Și ești expus sistemului… ca o rață care nu poate să zboare… în fața puștii. Acesta ești tu, indiferent că îți dai seama sau nu.

 

Hai să zicem că se publică în Monitorul Oficial ceva reglementare, în urmă cu doi ani. Acum pe 17 ianuarie, este termenul limită să depui niște acte, prin care ceri ca pe firma pe care o ai să se reducă numărul de coduri CAEN – pentru a rămâne în noul barem impus. Dacă nu faci asta, firma poate să fie radiată automat, peste două luni. Evident că nu citești tonele de mizerii care se publică sub formă de milioane de reglementări legale… dacă ai face asta nu ar ajunge fizic cele 24 de ore pe zi. Deci a priori și inevitabil, ești la cheremul sistemului… pentru că necunoașterea legilor nu te absolvă de consecințele nerespectării lor. Noroc că în urmă cu câteva zile am fost sunat de la bancă, să mi se zică despre situație… că trebuie depusă cererea la un birou din Sighet, până în data de 17 ianuarie. Părea destul de simplă treaba. Teoretic.

 

Hai să presupunem că nu ai aflat de la bancă de noile reglementări, că nu te-au sunat, sau aveai mobilul închis, sau erai plecat undeva pe teren sau în străinătate. Te trezești cu firma radiată. Indiferent de contractele pe care le ai pe firmă, indiferent de toate, ești expus oricărui risc de acest gen prin mizeria asta de societate criminal-balcanică.

 

Deci, luni caut biroul în cauză, aflu că trebuie să vin cu anume acte, primesc niște formulare să le completez, mi se zice să vin cu ele miercuri. Când ajungi aici, vezi că oamenii sunt claie peste grămadă. Unii au încercat să meargă cu actele la Baia Mare, dar Gutinul este închis cu niște TIR-uri derapate în zăpada mare, care blochează trecerea… așa mi se zice. Așa că altă variantă nu prea ai, decât să stai la coada asta de doi bani. La câte un ghișeu de asta ai ocazia sa înjuri toți dumnezeii, adică o abordare politeista. Aici ai beneficii dacă ești un om cult. Dacă ii poți înșira pe toți.

 

O singură vizită de genul acesta la un ghișeu birocratic îți clarifică situația – e clar de ce țara asta e cea mai jerpelită dintre toate cele din UE. Cea mai săracă, cea mai lipsită de perspective. Statul te are la dispoziție exact ca pe un sclav. Te reglementează de nu te vezi, te jupoaie în fel și chip, impozite, accize, taxe și taxe. Și aștepți în fața ghișeului până îți trece viața. Să ai totul în regulă, în dosar cu șină sau dosar plic – la alegerea ta. Să poți liniștit să mori. Țara asta e un jeg extraordinar când căcații din parlament trântesc câte o lege cu ceva aberație nouă iar fraierii contribuabili stau la cozi interminabile în fața unor birouri – să se conformeze. Și nu au altă variantă. Și asta e una dintre cauzele pentru care au plecat milioane de oameni – iar alții se pregătesc.

 

Dar, ești un învingător! Până la urmă ai aflat la timp, ai futut timpul stând la coadă pe un coridor, ai semnat toate hârtiile, ai depus dosarul, ai plătit costurile de câțiva lei pentru ceva formulare. Ai zice că totul este în ordine. Dar nu este sigur. Îmi zice persoana de la biroul respectiv că de la Sighet actele se vor trimite la Baia Mare doar pe data de 21. Iar termenul limită este 17. Și că dacă totul o să fie OK, pot să vin tot la Sighet să iau actele noi pe 28 ianuarie. Iar dacă nu… Crezi că la biroul unde am depus azi actele mi-au dat ceva prin care să pot demonstra că eu am depus totul la timp? Nici vorbă. Doar un bon pentru copierea de acte… cam vagă treabă. De ce ai avea tu măcar o șansă să speri la dreptate?

 

Îți dai seama cât de aberant sună ca tu să predai în termen actele originale ale firmei, unui sistem în care ai cam zero încredere… și să nu ai nici un fel de dovadă despre asta? Iar persoana care reprezintă organele statului – în contact direct cu mine… să îmi zică că nu știe ce o să fie… că poate e prea târziu. Adică, eu simt că mă aflu totalmente la cheremul instituțiilor de rahat ale statului. Ce parteneriat? Ce drepturi? Ca o slugă futută, ești un nimeni, o mizerie în sistem, o nulitate care nici nu contezi. Asta este starea de cetățean… contribuabil… în statul de drept din ceva țară membră în Uniunea Europeană. Sincer să fiu, regret că am cunoscut societatea asta cretină… totalmente nedemnă pentru peisajele și ecosistemele pe care le avem în jurul nostru.

 

Cred că eu înțeleg destul de ușor inclusiv aspecte administrative, juridice, financiare, birocrație de toate felurile; adică, nimic din toate acestea nu îmi este domeniu totalmente necunoscut și nou. Dar să vezi ritmul în care permanent ceva detaliu este modificat, veșnic mai trebuie ceva de rezolvat cu documentele, întotdeauna mai e nevoie de încă un aviz, de o hârtie de la mama dracului… de o conformare la ceva noutate obscură fătată de mintea bolnavă a celor care nu au altă treabă. Cozi, ghișee, stres, țigăneală de îți întoarce stomacul – doar pentru a ține rahatul pe linia de plutire. Îți dai seama ce fain.

 

Sistemul te poate fute cum vrea el… și pare că îți place. Poate să schimbe oricând regulile jocului. Poate să calculeze cum vrea el și ce vrea el, chiar dacă firma… omul… moare sub povara taxelor. Dacă ai tu ceva întârziere, plătești la dobânzi și majorări de taxe până te ia dracu; dacă ai de primit niște bani de la ei… poți să uiți… Poate să îți blocheze conturile, să îți pună poprire… iar tu te poți supune. Că nu ai nici o șansă. Ce este revoltător… este incertitudinea. Chiar și când nu e vorba de bani, tot te fute. Când persoana de la ghișeu – cea cere reprezintă sistemul – nu știe ce o să fie… deși actele sunt depuse în termen, mai concret cu o zi înainte. Și oamenii acceptă, tăcuți… să li se dea cu motanul prin gură. Așa au fost obișnuiți, încă de pe vremea dictatorului. Cel împușcat de Crăciun.

 

O experiență de asta, mai corect încă una – care să te convingă și mai mult că ai greșit când nu ai plecat de aici cât mai departe. Când erai tânăr și energic. Ai fost un fraier, un prost care prea mult ținea la pădurile astea, la Carpați, Dunăre și alte detalii ale locurilor. Cu regret zic asta.

 

O problemă majoră este că în fața sistemului permanent ești vulnerabil. Când nu te aștepți, oricând… din partea lui vine ceva atac, o lovitură. Mă gândeam, oare ce naiba m-a scârbit atât de mult… pe timpul zilei de azi? Nici unul dintre noi nu este perfect… și în general cunoaștem care sunt zonele noastre mai problematice. Dar chiar și când încerci să te adecvezi sistemului, să faci la timp chestiile pe care el ți le pretinde diabolic și unilateral… tot nu e de ajuns. Adică, el, sistemul… te fute mai repede decât poți tu să îi faci față. Mai repede apar alte pretenții, decât ai tu timp să îți lingi rănile… anterioare. Pretenții ascunse în milioanele de tone de birocrație cu puroi. Te obosește înotul acesta către un mal care se retrage din fața ta. Nu ai timp să te vindeci. Un astfel de sistem îi spoliază pe oameni, îi face încruntați, îi face apatici, indiferenți. Le reduce creativitatea. Le reduce dorința și puterea de a mai zâmbi. Îi vezi pe stradă. Îi vezi că își fac bagajele… și pleacă.

 

Pur și simplu, nici limba maghiară (și nici limba română) nu are destule înjurături adecvate, nu are capacitatea de a exprima corect scârba colosală față de acest sistem care îți ia cheful de la viață. Acela puțin, cât a mai rămas.

 

© dr. Peter Lengyel

 

PS. Azi am avut programat să termin traducerea unei broșuri despre o specie de fluture aflat pe marginea extincției (o publicație care o să apară în 3 limbi, în cadrul unui proiect); textul trebuia tradus din engleză în română; dar toată ziua a fost distrusă de lupta cu hiena odioasă a birocrației ordinare… cea care sare pe tine fără să te aștepți. Cu încetul vom ajunge cu toții terminați, învinși de sistem… așa cum a zis fostul președinte… ciudatul geolog Constantinescu. De ce nu avem repere? Om de știință? Când te uiți la el ai senzația că vezi ceva hibrid, o himeră, o struțo-cămilă… un geolog credincios.

 

PS2. Au trecut cam două săptămâni. Azi am fost sa văd dacă au sosit actele firmei. Am intrat în birou, nici nu știu dacă era program cu publicul. Cred că nu. Doamna a început să caute dosarul meu în teancul mare aflat pe o masă. Între timp tot schimba câte o coală în scaner și dădea câte o nouă scanare. Multitasking. Eu stăteam aparent calm dar în realitate înjuram țara asta. Și mă întrebam de ce naiba nu am plecat. Pe la finalul teancului a găsit dosarul. Totul este în ordine. Puteam să plec la bancă, să las și lor câte o copie din acte. Adică, după aproximativ o zi de viață (cumulat) pierdută pe drumuri, pe la cozi și prin birouri, stres, scandal, înjosire, incertitudine… suntem la punctul de la care am plecat. Totul e bine. Din când în când, sistemul te fute, să nu uiți ca ești la cheremul lui. O slugă. Un nimeni.

 

 

Publicat în Uncategorized | 12 comentarii