Zboruri de primăvară pe Valea Ronișoara

Dispare zăpada, se topește de la o oră la alta… și este un fel de fericire. A fost destul timp rece, ghețuri, viscole și zăpezi ca în Siberia. Și este o plăcere să vezi că a venit primăvara. Ca o promisiune. Că o să fie bine.

DCIM100MEDIADJI_0031.JPGDCIM100MEDIADJI_0026.JPGDCIM100MEDIADJI_0028.JPG

O turmă de oi se prelinge peste câmpuri pustiite, peste fânațe și pășuni lipsite de verde, trece prin stuful de la marginea pârâului. Este interesant să vezi cum se răsfiră să pască din vegetația uscată, cum se adună, cum se înșiră în deplasare. Poți sesiza o estetică nebănuită a lor, așa împreună, toată turma. Și, îți dai seama că acest subiect poate să fie transpus în imagine eco-artistică, destul de ușor. Doar să ai ceva răbdare, ceva tact, ceva simț pentru a crea artă, nu doar mizerie.

DCIM100MEDIADJI_0003.JPGDCIM100MEDIADJI_0009.JPGDCIM100MEDIADJI_0011.JPGDCIM100MEDIADJI_0013.JPGDCIM100MEDIADJI_0017.JPGDCIM100MEDIADJI_0022.JPGDCIM100MEDIADJI_0038.JPGDCIM100MEDIADJI_0034.JPG

La început de primăvară, imediat după topirea zăpezilor, peisajul este tern, lipsit de culori bombastice. Pădure fără frunze, iarba încă neînverzită. Un pastel, destul de sobru mai ales dacă cerul e acoperit de nori, iar landșaftul nu are atingerea unor lumini speciale. Cu toate acestea, este ceva plăcut în forme și nuanțe, habitate mozaicate; îți poți imagina pițigoii și șoarecii de pădure, hermelinele care se strecoară printre tufe. Și primele flori mov, galbene, albe. Deși destul de lipsit de spectaculozitate, locul acesta banal de pe dealuri în lumini fade are în el o naturalețe și o sinceritate de aceea care durează pe termen nedefinit. Adică, nu este un miracol pentru 3 minute la răsărit de soare. Are o frumusețe mai non-temporară. Merită oare să faci imagine naturalistică atunci când locul nu este în momentele lui perfecte? Adică, așa, mai șubrezit și mai răpciugos din punct de vedere al (im)perfecțiunilor, cum este el în mare parte a timpului? Este interesantă întrebarea… Trebuie să redai doar momente de excelență, de superbie, idilice, romantice, dureros de frumoase? Sau intră în zona de acoperire și secvențe de non-extravagantza?

În privința stilului de fotografiere sau de filmare, se simte cum timpurile noi ridică standardele, extraordinar de mult. O imagine care tehnic (și compozițional-artistic?) în urmă cu 20 de ani părea OK, acum din start este rebut. Sub o asemenea presiune evolutivă, atât a tehnicii hiper-performante cât și a pretențiilor… din timp în timp este nevoie de ceva nou, ca viziune, ca abordare, o restructurare. Dacă rămâi la stilul care era cândva OK… dar azi nu mai e, dai impresia că ești o fosilă vie, un fel de hatteria sau latimeria (și nu prea îți poți permite). Chiar dacă ai conturat un stil destul de fain de eco-imagine, după o vreme el se banalizează, devine redundant și previzibil. Inevitabil, trebuie să primească o nouă doză de ceva, nedescoperit și inimitabil. E o schimbare cu mari beneficii și pentru tine, că dacă ai senzația de plafonare, nu prea ai multă fericire. Te poți întreba, oare ce naiba făcea Ansel Adams, dacă trăia aici, azi?

DCIM100MEDIADJI_0002.JPGDCIM100MEDIADJI_0011.JPGDCIM100MEDIADJI_0013.JPGDCIM100MEDIADJI_0014.JPG

Deși pare o vale destul de liniștită, fără mari probleme de abordare, să nu ai impresia greșită că este chiar ușor să ajungi unde vrei, să faci imaginile care contează. O simplă revărsare a apelor peste “drum” și deja ai niște noroaie crunte, în care te afunzi, 4X4, cât ai zice Ronișoara. Când ajungi în zonele bune, vezi că bate un vânt super-agresiv, de nu ai chef să stai afară, să nu mai zic de șanse de a face imagini de sus. Simți cumva că primăvara aceea idilică, teoretică, perfectă și iubitoare este mai mult în imaginația optimistă, decât în realitate. Sau ține câteva zile, și nu neapărat când tu ești acolo. Cu toate acestea, există speranța.

DCIM100MEDIADJI_0002.JPGDCIM100MEDIADJI_0003.JPGDCIM100MEDIADJI_0005.JPGDCIM100MEDIADJI_0011.JPGDCIM100MEDIADJI_0022.JPGDCIM100MEDIADJI_0024.JPGDCIM100MEDIADJI_0027.JPGDCIM100MEDIADJI_0031.JPGDCIM100MEDIADJI_0038.JPGDCIM100MEDIADJI_0039.JPGDCIM100MEDIADJI_0040.JPGDCIM100MEDIADJI_0044.JPGDCIM100MEDIADJI_0047.JPG

 

Dacă iese puțin soarele dintre nori și peisajul este mai iluminat, deja simți ceva viață în plus. Saturația culorilor, texturile care se reliefează mai bine, lumini și umbre, contraste. Este plăcut să vezi de sus drumurile pe care le-ai străbătut de zeci sau sute de ori; și e fain să vezi cum arată de sus pădurea, cum arată poiana, potecile, valea. Trece un car cu boi, cu o femeie bătrână stând cocoțată pe fân, iar bărbatul mergând agale, la pas cu vitele. Spre seară când luminile sunt din ce în ce mai tăioase, probabil ai un regret că ai promis să mergi la o întrunire politică, iar Mark trebuie să ajungă la ora de nu-știu-care. Dacă era fără obligații societale, dacă era libertate totală, aici ai sta pe dealuri, până apune soarele… și până răsare mâine. Dacă nu ar trebui mașina dusă la service, dacă nu ar trebui plătite facturile, dacă nu ai depinde de odihna și confortul urban pentru a exista, bănuiesc că ai prefera pe termen nedefinit aerul curat al Carpaților. Și liniștea. Tălăngile de vite și mișcarea turmelor de oi. Lumina care pătrunde printre arbori.

 

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Maramures | 3 comentarii

Zboruri de iarnă în Parcul Național Cheile Bicazului – Hășmaș

Când te apropii, să fie viscol și noapte, și drum înzăpezit, să simți că derapează Land Rover-ul… să te facă precaut prin preajma virajelor strânse. Dar să fie natural și bestial de frumos cum se revarsă din cer zăpada, ca în vise din copilărie. Serpentine pe versanți. Molizi uriași, negricioși, zăpadă albă și lumina farurilor. Să fie conversații perfecte, din când în când dată muzica mai tare, să o simți în piept ca la concert. Aproape că nici nu ai dori să ajungi, nicăieri. Iar la cabană să fier cald și curat, și mâncare cu specific unguresc, proaspăt-gătită. Un bun început. Pentru care merită să mulțumești, Vieții.

 

Să ne plimbăm puțin prin noapte printre molizii înzăpeziți și să ascultăm țipete de buhă mare. Un fel de fericire. Iar dimineața când ieși din cabană, să auzi șuierături de mugurari. Să treacă un stol de scatii în zbor, și să se lase toți pe molizii de aproape. Apoi să plece toți și să fie din nou o liniște… să auzi perfect cum din arbori cade zăpada. Ziua vedem de departe câteva capre negre pe brânele unui uriaș de stâncă, niște căprioare la o margine de pădure, acvilă… de munte care se rotește pe cer, nu departe de noi. Și splendide păduri de molid, păduri de amestec, stâncăriile impresionante, lacul înghețat – amintirile molizilor trecutului ieșind la suprafață de aproape două secole. Peisaje care mai de care… zonele strânse ale cheilor. Este o plăcere să le poți vedea din perspectiva acvilei… și totuși percepție umană. Să aluneci peste molidișuri care par un strat de mușchi de pământ, de acolo de sus. Să te apropii de contraforturi stâncoase ascuțite, să treci aproape de tot de molizii care se agață de viață, iar dincolo să se deschidă o altă splendoare, nesperată și imaculată, neatinsă de nici un fel de durere. Cred că acvila de multe se simte bine aici. Este la ea, acasă.

 

 

Întotdeauna am iubit Carpații – mai ales locurile mai extravagante din punct de vedere naturalistic & peisagistic. De sute de ori am trecut prin Parcul Național Cheile Bicazului – Hășmaș – vizite scurte de câteva zile. Odată am zburat cu avion ultraușor printre stâncile din chei, am survolat Lacul Roșu. A fost bestial. Mă făcea fericit. Dar, omul, întotdeauna își dorește ceva nou, altfel, mai frumos, mai eficient, mai realist, mai funcțional, mai detaliat, mai caligrafic. Ideea este de a transpune valorile naturalistice în imagine ultimul răcnet. Pentru asta ai nevoie de tehnologia perfectă, de creativitate și de șansa de a beneficia de vreme rezonabil de adecvată. Dacă totul este scufundat în ceață, dacă vârful Pietrei Altarului nici nu se vede… dacă echipamentele te avertizează de turbulențe prea mari, dacă în zonele adânci ale cheilor nu ai semnal de la sateliți destui, dacă vezi că ai prea multe bruiaje, cabluri și alte oricâte probleme… încerci să le depășești, cumva. Și zilnic înveți ceva, cum se poate face mai bine. Dacă la început eviți să ajungi în ceață, ulterior folosești creativ-artistic dispariția în neguri. Sau ieșirea dintre nori, să lași să se contureze, realitatea.

 

Ca să poți să faci lucrurile bine, e nevoie de un fel de pace interioară. Nu mă refer doar la chestii elementare, gen să ai timp de odihnă, să mănânci ceva și să bei o cafea bună. E nevoie să simți că ești cu niște oameni cu care te înțelegi perfect, să ai comunicare pe aceeași lungime de undă. Să râdem de cădem pe jos – cu perfect-dezvoltat simț al umorului, să primim și să dăruim respect, iubire, să avem creativitate nativă, live. Să fim raționali și poetici, să punem împreună știință și artă. Să filmăm interviurile așa cum trebuie. Manifestarea a ceea ce este mai bun în noi. Sincer, ca un copil. Fără regrete.

 

Și, văzând imaginile realizate în cadrul acestor câteva zile, dacă îmi aduc aminte de atmosfera momentelor petrecute aici… cumva se definește foarte clar cât de fină și sensibilă ființă este vietatea umană: aceleași chei – pe care le-ai văzut de atâtea ori, cu pereții lor de stâncă masivă, pot să pară perfecte și luminoase, mult mai frumoase decât altădată.

DCIM100MEDIADJI_0003.JPGDCIM100MEDIADJI_0004.JPGDCIM100MEDIADJI_0006.JPGDCIM100MEDIADJI_0009.JPGDCIM100MEDIADJI_0016.JPGDCIM100MEDIADJI_0017.JPGDCIM100MEDIADJI_0018.JPGDCIM100MEDIADJI_0018.JPGDCIM100MEDIADJI_0021.JPG

DCIM100MEDIADJI_0020.JPGDCIM100MEDIADJI_0023.JPGDCIM100MEDIADJI_0024.JPGDCIM100MEDIADJI_0030.JPGDCIM100MEDIADJI_0041.JPGDCIM100MEDIADJI_0015.JPG

DCIM100MEDIADJI_0004.JPGDCIM100MEDIADJI_0006.JPGDCIM100MEDIADJI_0010.JPGDCIM100MEDIADJI_0012.JPGDCIM100MEDIADJI_0017.JPGDCIM100MEDIADJI_0023.JPGDCIM100MEDIADJI_0024.JPGDCIM100MEDIADJI_0025.JPGDCIM100MEDIADJI_0026.JPGDCIM100MEDIADJI_0027.JPGDCIM100MEDIADJI_0030.JPGDCIM100MEDIADJI_0033.JPGDCIM100MEDIADJI_0035.JPGDCIM100MEDIADJI_0039.JPGDCIM100MEDIADJI_0048.JPGDCIM100MEDIADJI_0068.JPGDCIM100MEDIADJI_0071.JPGDCIM100MEDIADJI_0072.JPGDCIM100MEDIADJI_0076.JPG

DCIM100MEDIADJI_0021.JPG

DCIM100MEDIADJI_0001.JPGDCIM100MEDIADJI_0004.JPGDCIM100MEDIADJI_0007.JPGDCIM100MEDIADJI_0010.JPGDCIM100MEDIADJI_0011.JPGDCIM100MEDIADJI_0013.JPGDCIM100MEDIADJI_0015.JPGDCIM100MEDIADJI_0022.JPGDCIM100MEDIADJI_0023.JPGDCIM100MEDIADJI_0024.JPGDCIM100MEDIADJI_0029.JPG

DCIM100MEDIADJI_0005.JPG

DCIM100MEDIADJI_0003.JPGDCIM100MEDIADJI_0026.JPGDCIM100MEDIADJI_0029.JPG

DCIM100MEDIADJI_0047.JPGDCIM100MEDIADJI_0048.JPG

© dr. Peter Lengyel

 

PS. Mulțumiri sincere colegilor și prietenilor din zonă. Barna, Zoltán, Ottó, Ionuț, Marika néni. Iar Laura, îți mulțumesc că ai făcut ca atmosfera cețoasă să fie atât de plină de viață.

 

128 de poze făcute în zona Cheilor Bicazului în anii trecuți se pot vedea aici: https://peterlengyel.wordpress.com/2011/05/25/parcul-national-cheile-bicazului-%E2%80%93-hasmas/

 

162 de imagini din zona Cheilor Bicazului, din zbor-de-toamnă se pot vedea aici:

https://peterlengyel.wordpress.com/2014/10/27/zbor-prin-cheile-bicazului-si-peste-lacul-rosu/

 

to share or not to share?

 

Publicat în Carpatii Orientali | 2 comentarii

In memoriam Dan Munteanu

În urmă cu circa două decenii, pe vremea când Peter Weber organiza tabere de inelare pe la Histria, atunci era momentul perfect să faci un interviu filmat cu Dan Munteanu. Când nu bătea vântul, când nu se auzeau prea tare valurile care se spărgeau la malul lagunei, sau poate seara la foc… după ce se termina forfota și totul devenea extraordinar de plăcut. Trebuia montată o cameră pe un trepied și puse întrebări deschise, la care să povestească lejer, în stilul lui, fără grabă. Putea să vorbească despre ornitologii trecutului, pe care nu îi știam decât din cărți. Să își amintească de Cătuneanu, sau despre nisipurile întinse și uriașe colonii de chire din Sacalin, la vărsarea apelor danubiene în mare. Putea să povestească încet, ore în șir, despre chestii interesante cu păsări și oameni, cercetare în stil clasic. Dacă în timpul unei astfel de tabere filmai circa 4-5 ore de material brut, se putea extrage la montaj acea informație care să susțină un film de 50 de minute, cu o impecabilă viziune asupra cercetărilor ornitologice de pe la noi, cele derulate în secolul 20.

 

25 februarie 2017. Azi la 10 l-am sunat pe academicianul Dan Munteanu, pentru a filma la Cluj un interviu despre care am discutat cu el. Nu a răspuns. La 10.30 am revenit cu un apel; a răspuns o voce de femeie… zicând că domnul Munteanu a murit în urmă cu 5 ore.

Sincere condoleanțe!

Publicat în Uncategorized | 2 comentarii

Sistemul

Sistemul. Oare cum am ajuns noi aici?

 

Te plimbi prin oraș, puțin. Măi, ce moderni suntem. Ce plini de elan și satisfacții. Încât niciodată nu a fost atât de jos natalitatea cum este în zonele civilizate…, de când există orice vietate pe mizeria asta de Planetă, de la primul vierme până la neanderthalieni. Te poți întreba, ce înfrângere poate să fie mai mare pentru o vietate, decât să nici nu își mai dorească urmași.

 

Mă plimb și mă uit la fețele trecătorilor. Sigur că au haine mai rezonabile decât oamenii care treceau pe aici în urmă cu 30 de ani; și parcă nici nu le mai este concret foame. Doar că privirea… este una pe care o cunoști, demult. Printre câinii vagabonzi, pe la periferia plină de gropi a unei Europe muribunde, privirea lor este aproximativ identică cu cea pe care o vedeai în cei mai futuți ani ai comunismului. Diferența este că pe vremurile acelea fabrica era condusă de niște comuniști mizerabili. Și se putea spera ca odată lucrurile să fie altfel.

 

Ziceau că omul se naște liber. Și că își făurește viitorul. Și că el este deținătorul puterii… putere delegată prin vot, temporar, unui reprezentant în care are încredere. Care îl reprezintă pe el și dorințele lui. În timp ce intelectualii săpau Canalul – și mureau acolo, alții erau torturați prin pușcăriile de la Pitești, Aiud, Sighet șamd… prin parcuri din orașe erau puse niște mici panouri: Nu călcați iarba! De acolo venim noi.

 

Ce stat este acela care confiscă averile oamenilor, agoniseala nu doar de o viață ci cea de generații și generații? Cum au fost confiscate terenurile, casele, micile ateliere, până și caii și uneltele țăranilor? Statul a reușit să îi transforme pe toți în slugi, uriașe hoarde aflate totalmente la cheremul sistemului. Cei care comentau, erau internați în pușcării și lagăre de exterminare, azile, sau executați la marginea localității. Îți dai seama cum era să ajungi pe mâna căruiva diavol torționar de gen Vișinescu, care până și la senilitate se comportă ca o bestie… în timp ce primește pensie uriașă, ca semn al respectului pe care sistemul îl are față de asemenea satane. Niciodată nu se va cunoaște numărul oamenilor care au fost făcuți să dispară, aruncați de sistem în gropi fără semne, ca niște câini uciși. Nu doar că averile erau la cheremul lor, și libertatea, și viața… dar au băgat o frică în oameni care așa rămâne și peste generații. Frica de sistem, ura față de sistem, neîncrederea în ideea că omul poate să fie liber și demn.

 

Cine a dat dreptul armatei să îi vâneze pe cei care doreau să scape de foametea și disperarea din țară… și tot armatei dreptul să împuște oameni în centrele orașelor? Iar cei care au managerizat dezastrul, sunt fix aici printre noi: ei și urmașii lor controlează și azi tot ce mișcă… ei decid cine trăiește și cine moare. Poate nu prin mijloace atât de evidente cum era mai demult, ci prin mecanisme mai subtile, mai perverse, dar esența este aceeași.

 

Leprele veneau noaptea după oameni, să îi ia de acasă, din familie… și veci să nu mai fie văzuți; aceste lepre nu au dispărut în neant, ci și-au pus papion. Ei și copiii lor sunt azi respectabili domni senatori, domni prefecți, domni procurori, domni industriași, domni primari, demni ambasadori, domni de toate felurile. Adică, este domnie pe aici.

 

Cine a decis că omul, cetățeanul – teoretic deținătorul puterii, poate să fie ucis prin milioane de taxe și impozite și accize și alte taxe… încât de facto este veșnic pe marginea prăpastiei? Cine a creat sistemul prin care micile firme au ocazia să aleagă între faliment și ilegalități… a risca să mori de foame sau a risca pușcăria? În timp ce marile corporații transnaționale dictează legile, în propriul lor interes. Cine a decis că anumite categorii profesionale vor avea salarii și pensii uriașe – securiști, milițieni, torționari și alte mizerii, cine a decis că sutaniștii nu trebuie să plătească impozite? Cine a decis că marea majoritate trebuie să suporte lipsa de perspective, să ducă bolile fără acces la medicamente? Cum au fost alungați în emigrație milioane și milioane de oameni? Acolo unde aveau șansa să devină niște slugi plătite încât să nu moară de foame.

 

După o scurtă perioadă de euforie la căderea dictaturii comuniste, oamenii au văzut că orice ar face, ei au menirea să fie simple gunoaie exploatate de sistem. Restitutio in integrum? Puteai să mergi de un milion de ori la reprezentanții sistemului, pentru a primi înapoi ceva din averea strămoșilor – confiscată de statul dictatorial, strămoșul statului mafiot; veșnic lipsea încă ceva la dosar, încă o foaie. Și treceau anii, și oamenii mureau cu dosarul. Asta așteptau cei care râdeau de el când venea cu speranțe naive… să i se facă dreptate lui, cetățeanului. Sisteme întregi, cu birocrație și acte false și mafioți care preluau „drepturi litigioase”… și să vezi minune… când omul sărman vindea drepturile lui (sau murea…), imediat sistemul se punea în funcțiune iar averile ajungeau unde trebuie. Cu asemenea acte false, cu rea-credință, orice politruc putea să își facă o colecție de 6 case. Nu doar din cauza sărăciei și a dezastrului economic, ci și din cauza înjosirilor fără de sfârșit la care te expunea sistemul… 4 milioane de oameni au decis că nu mai are nici un sens să rămână în această cloacă marginală. 4 milioane, and counting.

 

Deci, omul se naște liber și își făurește viitorul. O ieșire pe la periferie îți arată cam cât de liber se naște omul. Și cam ce viitor își făurește. Cam care sunt șansele reale, nu ideile fără baze. Oricum, întotdeauna a fost dură viața, și la alte specii, și la oameni. Dar pare destul de interesant să constați că am devenit atât de perfecți europeni încât nu doar că omul nu se naște prea liber, dar nici nu se mai naște.

 

Cum e sistemul care prin mecanismele lui interne reușește să poziționeze în funcții decizionale… tot felul de scursuri, târfe proaste, fiicele și amantele politrucilor, jefuitori ai avuției publice, inculți agramați cu stil medieval, defrișatori de parcuri naționale, vânători ucigași cu sânge rece, urmașii jegurilor comuniste, copiii milițienilor și securiștilor care ucideau oameni din plăcere? Te puteai aștepta să fie bine?

 

Cine a decis că țăranul nu are dreptul să vândă altor oameni laptele de la vacă? Oare cine a delegat responsabilitatea structurilor ultrabirocratice care toarnă milioane de legi… inclusiv reglementează curbura bananelor sau castraveților în Uniunea Europeană? Probabil că urmează să reglementeze și forma unor alte chestii asemănătoare. Cum de libertatea este teoretică iar constrângerile și reglementările de milioane de feluri sunt practice? Cum a ajuns omul liber să nu mai aibă dreptul să iasă de pe potecă? Cum a ajuns omul modern atât de singuratic, atât de timorat, atât de nesigur de sustenabilitatea vieții lui, atât de prins între milioane de taxe și obligații de toate felurile, atât de reglementat de milioane de legi pe care nici nu are cum să le știe dar evident le încalcă de mii de ori… încât doar trece pe stradă, mai cenușiu și mai neînsemnat decât orice strămoș al lui. Mai penibil decât viermele și neanderthalianul.

 

© dr. Peter Lengyel

 

Publicat în umane | 5 comentarii

Neo-Ecologism 2017-2020

Preambul. Pe baza analizei transformărilor prin care a trecut mișcarea de mediu din peisajul carpato-danubiano-pontic și din spațiul central- și est-european în ultimele 3 decenii, am ajuns la constatarea că este nevoie de o schimbare de paradigmă, vitală ecologismului. Aceste linii directoare au fost dezvoltate pe baza experienței anterioare proiectului cât și pe baza filmărilor eco, a interviurilor de tipul sondajelor de opinie și a workshop-urilor din anul 2016.

 

Cum poate ecologismul să fie de succes? Există azi un elan în ecologism, sau mai mult stagnare, declin și destructurare? Există oare o indiferență brutală, o sațietate și o decădere a comunicării până și în interiorul sectorului… ce să mai zici de influența societală? Sigur, nu este ușor! Ce poate să deschidă o nouă eră de creativitate prosperă și dinamică în acest domeniu? Utilizarea energiilor creative aflate în tineret și în oamenii mai maturi preocupați de ecologie… producerea de influență prin imagine și film… poate da un suflu mai viu decât cel de azi? Este asta o chestiune de viziune și de management… sau ce altceva lipsește de aici? Ce poate să dea credibilitate, forță, coerență, hotărâre, elan, încredere… și până la urmă o direcție concretă ecologismului? Poate comunicarea eco-video să dea sens purității ecologismului în lumea actuală plină de minciună, manipulare, kitsch și jeg? Mai există speranțe? Cine întreține flacăra mișcării de mediu în aceste condiții… din lumea de zi? Există încă oameni dinamici, activi, apți să evalueze situația la modul corect, să vadă modalități de acțiune hotărâtă, fără fantasmagorii și excese lipsite de realism științific… ci bazate pe o excelență profesională? Care este scopul, cine sunt aliații? Care sunt modelele de succes și care sunt modalitățile prin care oamenii pot avea încredere că merită să acționeze, să depună eforturi, să își asume riscuri? Ce viitor are ecologismul pe aici și ce șanse au oamenii care se ocupă de mediu?

 

i. Accentul trebuie pus mai mult pe conlucrarea dintre indivizi umani reali în rețele informale… indiferent că este vorba de omeni din organizații de mediu, de la parcuri naționale și alte arii protejate, muzee de științele naturii, universități, profesori pasionați de predarea biologiei/ geografiei, persoane care lucrează la ministere, lideri de opinie, tineri apți să deruleze campanii online șamd. După o etapă de vigurozitate relativă, de la sfârșitul secolului 20, dezintegrarea și degradarea mișcării ecologiste neguvernamentale a devenit un fenomen evident. Este nevoie de o radicală regândire a sectorului.

 

ii. Prezența pe internet cu materiale de calitate bună, emițând fluxuri informaționale coerente pe canale youtube/ vimeo, facebook, twitter șamd este o necesitate elementară pentru viabilitate. O simplă pagină web inertă ajunge la fel de banală ca niște pliante xeroxate sau broșuri cu litere mărunte, neavând capacitatea de a transmite informația. După o perioadă în care exista moda publicațiilor mici, de genul pliantelor și broșurilor, eventual a posterelor, mare parte a mișcării de mediu a rămas la nivelul secolului 20, fără o adaptare la realitățile comunicaționale din secolul 21. Este nevoie de o radicală regândire a aspectelor comunicaționale.

 

iii. Ecologismul are nevoie de a se reorienta către mesaje mai pozitive, mai atractive maselor largi, despre estetica naturalului, viața umană de o calitate mai bună… ecoturism, prosperitate, minunăția cunoașterii biologice și ecologice, o atitudine etică pozitivă și binevoitoare… și nu doar să turuie redundant despre poluare de toate felurile, cianură, defrișare, catastrofe nucleare și altele asemenea. Focalizarea doar pe probleme, o abordare negativistă, catastrofistă și pasiv-agresivă poate atrage spre (acțiune de…?) protecția naturii anumite tipuri de personalitate… dar devine respingătoare pentru altele… mase mari (de tineri…) care rămân deci în afara mișcării de mediu; o atitudine mai benignă, mai înțelegătoare față de situație, care vede și verdele încă existent, păsările și lacurile… nu doar poluarea cu petrol sau cioatele rămase după defrișare… aduce o lumină nouă ecologismului, ceva stil care din păcate nu a prins rădăcini prea serioase pe la noi. Iubirea naturii, plăcerea de a ieși în teren, fericirea de a admira valorile naturalistice… toate acestea au rămas cumva pe plan secundar… fără un ecologism plin de enjoyment/ satisfacție; imaginea ecologismului a ajuns deviată spre adunarea gunoaielor, lupta surdă cu poluarea/ circul veșnic cu defrișarea și alte probleme care nu își găsesc soluție, un fel de frustrare permanentă și fără de ieșire. Nimeni nu poate nega importanța abordării directe a problemelor… și valoarea organizațiilor care se ocupă profesionist de acestea, dar fără a crea și susținerea generală pentru ecologism viu și atractiv și fericit … nu doar plin-plin de frustrări.. mai greu se poate imagina susținerea publică a sustenabilității și protecției. Desigur, trebuie subliniate și pericolele, problemele, dar dacă doar ele sunt prezentate ca preocupare, se pierde imaginea de ansamblu, despre ce avem și ce putem să protejăm, să păstrăm, să utilizăm sustenabil, să ne bucurăm noi și oamenii viitorului.

 

iv. Este cunoscut impactul pe care îl au abordările vizuale (foto/ film) în cazul activităților de conștientizare publică. În privința fotografierii naturii au existat niște pași făcuți în cadrul unor organizații neguvernamentale… dar până și așa este extrem de multă posibilitate de dezvoltare. Cu filmele stăm mult mai slab. Deși au existat câteva tentative sporadice, totuși, până acum mișcarea de mediu de pe la noi nu a excelat în producția de filme. În acest domeniu este evident necesară realizarea de activități pilot de conștientizare publică și educație ecologică, având caracter de model și multiplicator; se urmărește impulsionarea procesului de conștientizare publică a populației în domeniul valorilor naturalistice și a subiectelor legate de dezvoltarea durabilă… la un mod nu atât moralizator cât fresh și interesant.

 

Fotografia eco, filmarea eco, scrierile eco, aspecte care în trecut reprezentau domenii rezervate oarecum celor specializați… prin tehnica disponibilă azi și prin audiența potențială dată de mediul on-line au ajuns să se transforme radical. Orice perfectă imagine fotografică, publicată în ceva revistă locală, sau un text genial tipărit pe un pliant… este pur și simplu pierdere de vreme azi; nu doar că trebuie să ajungă prezentă și în mediul on-line, dar postarea trebuie secondată și de o promovare care să o tragă spre vizibilitate semnificativă. Speranța că postarea va ajunge găsită din hazard de cei care sunt interesați de ea, că o să atragă atenția cumva, este nerealistă și lipsită de profesionalism. Adică, este nevoie de construirea unor mecanisme eficiente de promovare a mesajelor postate, adaptate stilurilor din mediul on-line, ale trendurilor de moment. Asta înseamnă descoperirea stilurilor și up-datarea acestora, dacă nu dorești ca forțele curenților din mediul on-line să te trimită în băltiri marginale sau să te atârne de tufele de pe mal.

 

Pentru a avea o abordare coerentă a domeniului educației ecologice în contextul realităților comunicaționale actuale, este necesar un plan strategic de acțiune. Acesta are menirea să orienteze stilul în care noi dorim să facem conștientizarea publicului privind conservarea biodiversității și dezvoltarea durabilă. Planul trebuie să fie bazat pe o metodologie realistă și de actualitate, dacă dorim atingerea unor rezultate bune; schimbările în contextul mediatic, al comunicării, al informării sunt atât de rapide și de profunde încât este necesară o viziune pe termen mediu și scurt care să se bazeze pe ceea ce se poate constata acum, în realitatea momentului. Extrapolări pe termen lung nu se pot face decât la un nivel extrem de vag… deoarece nu avem cum să evaluam direcțiile în care se vor transforma canalele de comunicare, echipamentele disponibile, trendurile din societate șamd. Din acest punct de vedere, planul trebuie să aibă în vedere următorii patru ani, cu o detaliere mai bună a primului an, adică 2017.

 

Planul strategic trebuie să aibă câteva elemente care să îi dea sens: 1. viziunea coerentă și realistă, 2. implementabilitatea. Trebuie avute în vedere realitățile mediatice actuale, costurile realizării, oportunitățile, riscurile și blocajele existente. Planul trebuie creionat cu implicarea colegilor cu care se lucrează în cadrul inițiativei, crescând astfel șansele implementării, transpunerea în practică… adică cel mai important aspect al lui. Fiind vorba de un document de lucru viu și dinamic, el nu rămâne bătut în cuie pe termen nedefinit, ci poate avea up-date-uri, depinzând de schimbările survenite, de oportunitățile noi și de reușitele privind finanțarea acțiunilor. Are mai mult niște linii directoare, niște direcții pe care dorim noi să acționăm, cele pe care le considerăm dezirabile, fezabile, realizabile cu resursele umane, intelectuale, echipamentele și timpul alocabil de noi la modul concret.

 

  1. Dezvoltarea unei baze tehnice adecvate pentru realizarea de conținut eco-mediatic

 

Evoluția rapidă a tehnicii digitale… și a pretențiilor, face necesară up-datarea permanentă a echipamentelor (aparatură foto, obiective, flash-uri și alte variate accesorii, camere video, lumini, trepiede, microfoane, drone, computere și softuri apte să prelucreze datele/ imaginile/ înregistrările șamd). Este nevoie ca în organizațiile neguvernamentale de mediu să existe aparatura actualizată care să permită crearea de conținut eco-mediatic, fără “ajutorul” mai mult sau mai puțin distructiv al celor din mass media corporatistă. La ora actuală se pot face reportaje, interviuri, prezentări pe variate subiecte eco, un film despre tabăra de vară sau despre Lacul Morii ori Pădurea Dumbrava… materiale care să fie încărcate pe web… direct de către oamenii din organizații de mediu, fără riscurile manipulative, indiferența și lipsa de profesionalism & etică reprezentată de mass media corporatistă. Până și faptul că materialul este controlat de “alții” reprezintă un risc major pentru mesajul eco, putând duce la discreditare, cenzurare abuzivă, interpretare tendențioasă șamd.

 

În lumea actuală digitalizată, social-mediatizată, este absolut vital pentru ecologism să își deschidă propriile canale de comunicare prin care să își facă auzită vocea. În vederea atingerii acestui deziderat, al creării bazei tehnice necesare realizării de conținut mediatic, dorim să ajungem 1. la un nivel de expertiză care să permită oferirea de consultanță gratuită oricărei organizații neguvernamentale de mediu din țara asta și 2. la o recunoaștere și o apreciere pozitivă, care să creeze nevoia de a cere consultanță de către cei care doresc să își creeze propriile centre eco-mediatice.

 

  1. Crearea de expertiză tehnică și artistică pentru realizarea de conținut eco-mediatic

 

În lumea actuală, fără a avea deschidere și capacitate de interacționare cu societatea, ONG-urile de mediu riscă să se poziționeze pe linie moartă. Dar, există și foarte multă oportunitate în era digitală. E nevoie ca organizațiile vechi de mediu care persistă încă și dețin expertiză legată de subiectele ecologiste, sau cele nou formate și probabil mai dinamice și mai adaptate erei digitale… să își dezvolte capacitatea de a crea conținut eco-mediatic la modul fluent; adică, nu ocazional, rar, uneori, ci la modul frecvent să existe un output sesizabil. Toată aparatura de pe planetă își pierde sensul dacă nu există persoanele care să utilizeze echipamentele la un mod non-penibil; în mișcarea de mediu, disponibilitatea aparaturii nu rezolvă problema, echipamentele trebuie să fie utilizate la modul concret, zi de zi, de niște oameni care să investească energie și pasiune.

 

Desemnarea unei persoane adecvate care să se ocupe la modul concret de filmare, fotografiere, crearea de texte eco, punerea în circulație a conținutului… devine vitală pentru persistența organizației. Crearea imaginii activităților derulate, prezentarea subiectelor cu care organizația se ocupă la mod curent, trebuie permanent adaptată realităților atât de schimbate și cu tendință de transformare. La ora actuală, pliantele și broșurile maniacal produse în urmă cu câțiva ani… nu prea mai au sens real, și nici revistele dubioase distribuite prin poștă; atât de tare este mutat totul pe on-line, încât acele organizații care nu sunt prezente în acest mediu la un nivel de succes, pierd o bună parte din șansa de a avea efecte societale.

 

De fapt, este de dorit ca în ONG-uri de mediu să se formeze mici nuclee de oameni cu preocupare eco-media. Asta ar permite o specializare, pe fotografiere, video – filmare – editare și transferare pe youtube sau vimeo, crearea de imagini cu texte scurte pentru social-media (utilizarea meme generator apoi rezultatul pus pe facebook), dezvoltarea de bloguri, site-uri web, grupuri de discuții, pagini pe social media, testarea diferitelor variante prin care se pot propaga idei eco către o cât mai relevantă și variată parte din societate. Tot ce azi pare de succes, mâine poate să fie o zonă uscată; apar însă noi medii, noi zone unde subiectele eco trebuie să fie prezente la un mod non-jenant. Cei care aveam ceva cunoaștere în domeniul ecologiei, biologiei, trebuie să înțelegem că în aria  comunicării avem de a face cu o transformare evolutivă efervescentă, în care adaptarea cât mai rapidă, sesizarea noilor nișe, este primul pas spre succes, influență și supraviețuire.

 

  1. Cooptarea unor tineri în crearea de conținut eco pentru mediul fuzzy on-line.

 

Dacă ecologismul dorește să devină un curent cu o anumită prezență în societatea viitorului… sau mai concret dacă nu dorește să devină o glumă marginală în societate… atunci este nevoie de o rapidă investiție în tinerii lideri eco, ai viitorului. Trebuie gândite mecanisme prin care o parte a tinerilor geniali să simtă că ecologismul este o soluție pentru ei, o direcție, o carieră, o misiune, un scop pentru care zilnic aloci ceva energie – și zilnic primești ceva în compensare; ecologismul poate să devină o forță care să îi atragă, mai mult o oportunitate decât încă o chestie plină de poluare, durere, frustrare și limitări de toate felurile. O astfel de rejuvenare  a mișcării eco se poate produce doar prin contribuția tinerilor cooptați și integrați… și nicidecum dictată și controlată brutal de cei 40-50 sau mai încolo.

 

Odată cu trecerea de la mass media controlată de mecanisme corporatiste, la un conținut mult mai fuzzy ce circulă pe net prin fluxuri incontrolabile… apare o logică totalmente nouă, radical diferită de cea din media clasică. O astfel de fuzzy-media a rețelelor de socializare poate să fie înțeleasă mult mai bine de tineri care au crescut în mediul virtual decât de orice expert cu pretenții – pentru care această lume este un teren necunoscut, unde nu are nici o șansă.

 

Transformările societale rapide – petrecute în ultimele 2 decenii, mai ales cele date de era digitală, au făcut ca prăpastia naturală dintre generații să devină și mai largă decât era la sfârșit de secol 20. Nu doar că cei de 70-80 de ani sunt pur și simplu în altă era față de cei tineri, dar până și între cei de 30-40 de ani se află dincolo de prăpastie în comparație cu cei de 15-20. Dacă dorim să comunicăm subiecte eco pe înțelesul tinerilor, a celor de 10-15-20 de ani, nu mai e de ajuns să ne calibrăm mesajele pe înțelesul și pe interesul lor așa cum ne imaginăm noi… sigur nu e destul: avem nevoie de implicarea concretă și reală a tinerilor în crearea de conținut media eco, în stilul și pe asemănarea lor.

 

Liderii mișcării de mediu de pe la noi sunt în cvasitotalitatea cazurilor niște oameni de 40-50 de ani, cei care în 1990 erau destul de tineri pentru a avea chef și energie de proiecte/ granturi, călătorii, engleză, conferințe în țară și în străinătate șamd. Există și persoane mai în vârstă, dar nu prea au rol de lideri de opinie, sunt în general mai retrase și își văd de amintirile lor. Ceea ce se simte este lipsa brutală a generației tinere, a celor de 15-25 de ani… care aproape că nu se manifestă în cadrul mișcării ecologiste. Fără a face o conectare a unor tineri care să aibă capacități de leadership eco, praful se alege, probabil. Prăpastia dintre generații, pretențiile celor adulți, sobrietatea, frustrările de toate felurile… mai greu se combină benefic cu indiferența aparentă, lipsa de experiență, stilul emo, neîncrederea și frustrările de alte feluri ale celor tineri. Doar o acceptare reciprocă și sinceră, cu bune și cu rele, un fel de susținere… poate da speranțe ca ecologismul să treacă peste perioada de marginalizare și pierdere de avânt în noua eră digitală. E nevoie ca de aer de tinerii lideri eco, apți să comunice credibil și inteligibil către generațiile noi, un neo-ecologism… care nu are cum să fie identic sau să semene prea tare cu cel care era în urmă cu decenii.

 

Cine să facă fotografierea și filmarea naturii, postările pe facebook și pe youtube… la o calitate actualizată, la o abordare totdeauna modernă și la un stil care să atingă sufletele generațiilor tinere? Este evident că mișcarea de mediu trebuie să se bazeze pe generațiile tinere… apte să facă această eco-mediatizare. Dacă se rămâne sau se alunecă spre stilul moralizator-boșorogesc, dispare uluitor de rapid orice capacitate de a avea ceva efecte asupra tinerilor. Și este de înțeles asta, poate să își aducă aminte fiecare din generația care azi are 40 de ani cam ce simțeam noi la 20 dacă veneau alții sub formă de fosile să ne explice cum trebuie făcute lucrurile… la un mod care deja atunci părea că este depășit, arhaic și jenant (și nu doar părea, poate așa și era). Acum, implicarea tinerilor ca portdrapel eco a devenit și mai vitală decât a fost vreodată.
Tinerii de azi au capacitatea de a avea multe realizări eco-media pe care adulții nu le pot face cu atâta lejeritate (sau deloc)… și mai ales adaugă autenticitate, răspândind idei mai mult sau mai puțin bio/ eco în comunitățile lor digitizate, atât de diferite de cele ale generațiilor mai vechi. Transmisii live pe net din excursia pe munte, foc de tabără, coborâre cu bicicleta de pe dealuri (DH – downhill mountain biking), ieșire cu bărcile gonflabile pe lac, discuții cu expertul la capcana de fluturi undeva în pădure în noapte, tura cu mașini de teren la careva arie protejată… și multe altele asemenea prezențe pe internet, pot să dea un suflu nou ecologismului anchilozat, cu pretenții moralizatoare îmbătrânite și cu tendințe de (auto?)marginalizare. A organiza niște prelegeri de tipul simpozioanelor și conferințelor anoste la care să speri că vei avea influență asupra noilor generații, este foarte nerealist. Desigur, multe dintre abordările tinerilor vor părea aberante pentru cei adulți, prea superficiale, multă distracție și prea puțin ecologism… și altele de acest gen, dar realitatea este că intrarea spre mase largi de tineri nu se poate face prin stiluri comunicaționale depășite moral, care azi nu mai au nici o șansă de a face audiență în rândurile lor. Și nici nu se poate forța nota, doar se poate da oportunitatea de a gândi împreună niște abordări livestream, niște poze care să fie făcute în stilul lor, selfie-uri cu țestoasa de uscat sau “mutre haioase” la intrarea în peștera Scărișoara.

 

Lărgirea bazei societale a ecologismului poate să fie promovată nu doar prin mari prezentări geniale, ci și prin acțiuni simple. A da share la o poză cu o bufniță sau cu un deșert cu cămile la momentul apusului, sau la o poză cu o țestoasă faină… toate pot să contribuie la crearea unei conștiințe ecologice incipiente, un fel de deschidere spre natură. A trezi interesul, poate să însemne o ulterioară implicare mai serioasă, măcar la o mică parte dintre oameni.

 

Recunoscând că tinerii au capacități tehnice digitale mult mai perfecționate decât cei maturi; recunoscând că maturii au o experiență de viață care poate avea relevanță; sperăm ca niște parteneriate cu drepturi egale cu cei tineri să aibă șanse de reușită. Înțelegând abilitățile tinerilor, acceptând interesele și abordările lor de multe ori greu de înțeles pentru adulți, oferind îndrumare în zonele noastre de expertiză, transfer de experiență (de stil, non-tehnică, discuții libere etc), dar nu cu suficiența unor profesori rupți de realitate, ci cu prietenia unui frate mai mare care a trecut deja prin câteva lupte dure… oferind totală libertate… se poate spera să existe efecte bune. A aduce la viață comunicatori eco tineri – din generația celor care au azi 10-15 sau 20 de ani este o misiune vitală pentru mișcarea de mediu. Căutarea celor cu potențial, selectarea lor, implicarea în acțiuni eco-media de real-life, oferirea de suport și consiliere când este nevoie, o relație bazată pe încredere și foarte multă libertate poate să aibă sens. Măcar cu unele și unii dintre ei. Și se poate spera ca măcar o mică parte a celor implicați să devină peste ani și decenii câte un expert eco în comunicare, în acele vremuri ale căror stil nici nu îl putem previziona, deloc.

 

  1. Realizarea unei serii multi-anuale de tabere de creație Learning by Doing… în domeniul 1. filmului naturalistic/ documentar/ despre dezvoltare durabilă, 2. fotografierii naturalistice, 3. realizării de texte și 4. altor potențiale abordări ale comunicării.

 

Pentru a avea resurse umane cu o capacitate rezonabilă de abordare a problematicii… este necesară derularea unei serii de tabere de creație, pe parcursul multor ani (anual pot să existe una sau mai multe tabere). Depinzând de resursele disponibile și de capacitatea de management, de la o mică întâlnire de o săptămână – la care să participe câteva persoane, evenimentul poate să fie dezvoltat și crescut în privința performanțelor.

 

Cu ocazia unor tabere concrete care fac parte din această serie, subiectele pot să fie diferite sau asemănătoare: aspecte tehnice ale filmării, modalități de realizare a filmelor documentare, tehnici de fotografiere, subiecte legate de partea artistică, aspecte etice și multe altele. Se pot face tabere specializate pe fotografiere și filmare de fluturi, macro, peisaje, fotografiere urbană, fotografiere a tradițiilor și aspectelor eco-rurale și un milion de altele – asemănătoare sau radical diferite. Implicarea unor persoane care dețin expertiza necesară și au și tactul pedagogic… mai corect de comunicare liberă cu cei aflați în tabăra de creație, favorizarea unei atmosfere destinse și prietenoase, poate da sens evenimentului.

 

La nivelul spațiului carpato-danubiano-pontic este nevoie de o cantitate relevantă de tineri cu preocupări naturalistice, dinamici, apți să se implice în eco-mediatizare, la o calitate care să facă față situației. Acești tineri pot să apară de la sine (sau nu?) în societatea actuală, dar un ajutor din partea ONG-urilor de mediu sigur că ar putea să catalizeze dezvoltarea lor. Dacă la nivelul țării ar exista anual câte 10 tabere de eco-fotografiere… fiecare cu câte o săptămână de activitate și câte 15 participanți… ar avea ceva output sesizabil. La fel, dacă ar exista 3 tabere de eco-video, cu câte 10 participanți și durată de o săptămână… îți dai seama ce ar rezulta în 10 ani? Din 1.500 de unități umane care au participat la tabăra de eco-fotografiere (numărul lor real ar ajunge să fie mai mic, deoarece unele persoane ar participa probabil la mai multe tabere în același an sau din diferiți ani), și 300 unități umane care au participat la tabără de eco-filmare… chiar dacă ai calcula o brutală disipare și pierdere pe traseu… totuși ai rămâne cu sute de oameni care să producă imagine naturalistică de calitate. Finanțarea unor astfel de activități de educație ecologică cu potențial multiplicator se putea face și până acum – dacă fondul de mediu nu era politic deturnat către industria auto, sau fonduri europene de mediu nu ajungeau masiv orientate politic la diferite firme de consultanță cu caracter evident mafiot.

 

O tabără eco în care să le ții prelegeri sterpe la care ei să își taie venele… nu mai are nici un efect în realitatea de azi. Problema este că pe tinerii inteligenți și geniali nu prea ai cum să îi atragi dacă tabăra nu are aventură, ajungerea la locurile cele mai bestiale, filmare noaptea cu camere cu termoviziune, drone și altele asemenea, tot felul de abordări care până și pentru profesioniști pot să fie puțin spre SF. Pur și simplu „turația” la care lucrează creierul lor (mă refer la cei inteligenți, de care ai nevoie…) și adicția la gadgeturi face ca o abordare naturalistă de secol 20 să le pară ca fiind de secol 14. Faza este că acum nu tinerii trebuie să se adapteze ecologismului anchilozat, ci ecologismul trebuie să facă față dinamicii tinerilor mai inteligenți din lumea digitalizată – și să le dea oportunități de manifestare.

 

Combinarea 1. taberelor eco de stil mai mult sau mai puțin tradițional cu 2. ideea de a face fotografiere și filmare în natură… poate să aducă un uriaș plus de atractivitate acestor inițiative. Tinerii de azi trăiesc în lumea gadgeturilor, a smartphone-urilor, a prezenței pe rețelele de socializare… iar utilizarea tehnicii foto-video și postărilor on-line poate să fie mult mai atractivă decât o simplă plimbare printre copaci. Dacă ai reuși să cooptezi acei informali lideri de opinie care au influență în rândul generației lor… ai avea o șansă în plus. A trezi interesul, competiția… “care poate să facă o chestie și mai tare?”, „care este cel mai original?”, „care poate aduce cele mai multe like-uri sau share-uri?”, combină ecologismul clasic cu ceva on-line-itate, aduce natura spre zone comunicaționale unde se derulează viața tinerilor în lumea de azi.

 

Desigur, tinerii/ studenții potriviți să ia parte la astfel de tabere de fotografiere și filmare naturalistică… trebuie selectați pe baza unor recomandări credibile, sau a participări la concursuri de fotografie sau de spoturi video organizate de către managerii taberelor; cei care au ceva capacitate în domeniu, trebuie intervievați și apoi au ocazia să primească un boost prin săptămâna de teren și cursuri interactive – orientată pe rezultate. Grupul unei tabere nu trebuie să fie mai mare de 10-15 oameni, pentru a putea face deplasări în teren la un mod acceptabil… în dorința de a face fotografiere și/ sau filmare; de fapt, apropierea de subiecte concrete în teren trebuie să se facă în grupuri și mai mici… dacă se doresc ceva șanse. Pe lângă participarea la o tabără… de preferat este abordarea de tip coaching, în care „antrenorul” îl poate consilia pe cel tânăr… când și cât este nevoie, lăsând foarte-foarte multă libertate (fără să îl omoare cu nenumărate ciudățenii retrograde).

 

Pentru derularea taberelor, în viitor merită dezvoltată cooperarea cu administrații ale unor parcuri naționale & alte arii protejate. Pe baza contactelor personale directe, a încrederii reciproce și a dorinței de a produce creații apte să susțină conservarea diversității biologice, inclusiv prin utilizarea de mijloace mediatice moderne, imagine, film, social media… cooperarea devine benefică tuturor celor implicați, cu efecte pozitive asupra protecției naturii.

 

În anul 2017 se va derula o primă astfel de tabără, focalizată pe filmare. Persoane participante trebuie selectate pe baza interesului de a învăța modalități/ tehnici/ tactici de creare a filmelor ecologiste. În timpul taberei se vor parcurge etapele succesive: alegerea subiectelor, documentarea, crearea unor drafturi/ scenarii/ scripturi, ieșirea în teren și filmarea, înregistrarea de interviuri interesante – apte să creeze materialul brut pe baza căruia se poate trece la montaj și finisarea unui film coerent. Filmul realizat trebuie să fie apoi promovat; se vor dezbate modalitățile realiste în domeniul informațional accesibil ONG-urilor. Feed-back-ul trebuie să ajute ca următoarea realizare să aibă calitate mai bună, dacă oamenii implicați au capacitatea de a învăța din mers și au dorință de a se dezvolta. Experiențe și cunoștințe împărtășite de un regizor şi de un operator vor crește capacitatea participanților de a aborda sub formă de filme coerente subiecte ecologiste, producând creații care să poată atrage atenția publicului general asupra acestor subiecte.

 

În cadrul taberei de 7 zile, cei 15 participanți vor avea ocazia de a experimenta modul de realizare a filmelor documentare/ naturalistice/ ecologice. În prima parte vor exista prezentări teoretice, caracteristicile generale ale aparaturii, tehnici de filmare șamd. Apoi se vor face filmări pe anumite subiecte, sub îndrumarea unor persoane cu experiență regizorală și de operator; materialele brute vor fi selectate și vor ajunge montate în filme scurte – pe subiecte definite. Pentru oamenii de la ONG-uri care vor participa la tabără, aceste scurt-metraje vor reprezenta o primă experiență directă cu activitatea de creație de filme sau o creștere a performanței în cazul celor care au deja astfel de preocupări. Este de dorit ca la finalul taberei să existe aproximativ 30 de noi filmulețe realizate de către participanți.

 

În general, primul pas este cel mai greoi. Dacă odată omul ajunge să aibă încredere că poate să facă un film eco… este pe o traiectorie a realizărilor, deja devine o chestiune de timp și de perfecționare, până rezultatele sunt mai impresionante. În principiu, omul poate să devină pasionat de subiect, poate să producă în serie creații noi și noi. Pentru a avea influență societală, este nevoie de oricât de multe filme, pe diferite subiecte locale sau regionale, unele de amploare mai mare, cu tente mai ludice sau mai filosofice… fiecare având nișa lui.

 

Ca la pictură sau compoziții muzicale, nu te poți aștepta din start să apară Mona Lisa & Simfonia a 7-a. Și la filmări e nevoie de o etapă inițială de cunoaștere a echipamentelor, a procedurii de a crea filme și apoi se poate trece la acțiune… directă, mai sofisticată, mai agresivă, mai punct ochit – punct lovit. Din start trebuie să avem realismul să înțelegem că scopul nu este neapărat să faci ceva filme care să scrie istorie, bazat pe 50 de euro/ bucata. Undeva este bine să existe un început, chiar timid eventual, dar oricum mai bun decât indiferența totală. Te poți întreba, cum era dacă în momentul de azi un Federico Fellini sau un David Attenborough, ori un Gerald Durrell ar avea ocazia să pună mâna pe tehnica video actuală și să înceapă să filmeze. Deloc nu este exclus ca unul dintre participanții la tabăra de filmare… prin realizări viitoare să depășească speranțele optimiste. Adică, nu există un factor limitativ concret, pe termen mediu… cât timp există pasiune, implicare și capacitatea de a obține resursele minim-necesare. Resursa cea mai importantă este omul, și asta e bine de ținut minte.

 

  1. Parteneriate cu ONG-uri care derulează evenimente care se pretează la transpunerea în filme. Costul unor acțiuni de filmare realizate de firme specializate întrece cu mult sumele disponibile în proiectele mici ale organizațiilor neguvernamentale. Dar, realizarea de parteneriate benefice între persoane din societatea civilă, poate duce la crearea materialelor și la transfer de experiență, la întărirea coerenței sectorului.

 

După finalizarea proiectului, adică din 2018, este necesară crearea unei liste actualizate cât mai exhaustive cu organizațiile de mediu care există în țară, cu persoane de contact valide. Pe baza acestor date se poate manageriza informația necesară construcției unui mecanism mediatic de promovare a ideilor eco, a evenimentelor, acțiunilor, taberelor, proiectelor șamd… prin materiale video realizate cu respectivele organizații.

 

Ar fi de dorit realizarea unui calendar de evenimente ale ONG-urilor de mediu; pe baza unor înțelegeri prealabile de la caz la caz, să existe participări la eveniment, cu scopul filmării. Se pot face mici contracte scrise, în care să fie menționat și faptul că la filmul pre-final pot exista intervenții din partea ONG-ului în cauză, inclusiv drept de veto pentru excluderea unor secvențe; prin acest fel se crește încrederea în ideea că materialele rezultate vor menține linia acceptabilă de către respectiva organizație.

 

Dacă există o implicare mai serioasă din partea respectivelor ONG-uri, atât pe plan logistic, financiar cât și ideatic/ regizoral, filmele se pot realiza în co-producție. Combinarea resurselor de diferite proveniențe poate ajuta la creșterea sustenabilității sectorului și la efecte mai spectaculoase, atinse cu resurse financiare în general nu foarte abundente. Ar putea rezulta o creștere a eficienței și un grad mai mare de sustenabilitate a producției de filme eco în interiorul societății civile preocupate de protecția naturii și dezvoltare durabilă.

 

  1. Încercarea de colaborare cu unele televiziuni. Dacă televiziunile sunt controlate de moguli și structuri corporatiste unde prioritatea este profitul și nicidecum educație ecologică… a spera o influență mare prin televiziuni este destul de mare naivitate. Conjunctural pot să fie incluse eventual câteva idei fragmentare, dar a pune baze solide în privința transmiterii mesajelor eco prin canalele mass mediei corporatiste… nu denotă realism prea mare. Internetul este (încă…) destul de liber, depinde de stilul și capacitatea ONG-urilor să își dezvolte canale comunicaționale cât mai active și mai performante. Există azi youtube, vimeo, facebook, twitter – pentru a aminti doar cele mai cunoscute… și cine știe câte altele vor apare, iar cele învechite vor dispare. Prezența mesajelor eco pe cele de actualitate, cu informație validă, cu stil modern… este o oportunitate și cumva un fel de obligație morală a celor care doresc să promoveze idei de protecție a naturalului.

 

Cu toate acestea, a libertății pe internet și a blocajelor mari în privința transmiterii mesajelor ecologiste prin canale de televiziune, totuși este necesară tatonarea posibilităților și eventual găsirea unor modalități care să nu lase totalmente neacoperite aceste potențiale canale.

 

  1. Crearea unui Festival Internațional de Film Eco. Ideea de a avea un festival de film ecologist sună bine, dar presupune atragerea suportului financiar adecvat și organizare serioasă. Crearea unui brand de succes în domeniul “festival de film” presupune o bună înțelegere a contextului în care ne aflăm: 1. limitări serioase de toate felurile dar și oportunități nesperate, 2. analiza realistă a producției la nivelul spațiului carpato-danubiano-pontic în context regional. Pentru a avea consistență locală… și a nu ajunge la nevoia de a umple timpul cu proiectarea unor filme mai mult sau mai puțin perfecte realizate în alte zone… este nevoie de o maturizare a producției documentare și filme eco de pe la noi. Totodată, o astfel de maturizare este necesară și pentru a nu avea situația penibilă în care comparăm producții locale și constatăm foarte mari diferențe de nivel… față de cele din același gen, produse mai spre vest. Desigur, aici nu vorbim de compararea unor filme care au bugete zero sau câteva sute de euro… cu cele care au bugete de milioane și zeci de milioane de euro. Analiza reușitelor apărute în contexte bugetare similare, filme eco neguvernamentale produse în țări apropiate, poate arăta cam unde ne situăm, care sunt standardele de azi și eventual care sunt direcțiile de urmat. Trebuie văzut cam unde putem ajunge cu resursele realmente aflate la dispoziție și creativitatea pusă în filme.

 

În 2017 se va realiza pregătirea, organizarea și derularea unui Festival Internațional de Eco Filme de Scurt-Metraj. Vor participa reprezentanți ai unor ONG-uri și invitaţi. Vor fi parcurse toate etapele care să favorizeze crearea unui eveniment de calitate, apt să aibă numeroase ediții și să devină un factor de promovare a subiectului și de creștere a calității. Se va stabili o locație adecvată, va fi promovat încât să poată atrage realizări ecologiste interesante. La acest Festival vor fi prezentate și o parte din cele 100 producţii realizate în cadrul proiectului Focalizare prin Obiectiv: Dezvoltare Durabilă. Festivalul se va desfăşura pe o perioadă de 3 zile, având un număr de 35–40 participanţi, fiind în acelaşi timp considerat şi un eveniment mediatic important al promovării rezultatelor proiectului. Dacă se va reuși o implicare semnificativă la nivel local şi regional, acest Festival se poate permanentiza şi derula la un interval de doi ani (iar dacă vor exista resursele necesare, poate să fi și an de an). Va crea efervescență în jurul subiectului filmelor ecologiste, așa încât idea să fie cât mai larg difuzată în cadrul societății civile interesate de protejarea naturalului și de promovarea dezvoltării durabile.

 

  1. Participarea la festivaluri de film. Cartarea în regiune a festivalurilor de film cu relevanță pentru domeniul eco, în vederea participării susținute în viitori ani la acest tip de evenimente. Participarea inițială mai mult ca observatori, pentru a vedea nivelul acțiunilor… iar mai apoi o prezență mai pro-activă. Analiza SWOT a acestora, din punctul de vedere al inițiativei noastre. Încercarea de a combina elementele lor mai performante. Cartarea la nivel global a festivalurilor de film eco.

 

  1. Crearea de modele de succes – filme eco – replicabile de organizații neguvernamentale de mediu. Este facil să faci un film bun cu un buget de 1 milion de euro, sau un film documentar de 52 de minute cu câteva sute de mii de euro. Dar aceste costuri nu vor putea să fie acoperite de ONG-uri de mediu la modul uzual, ele nu au la dispoziție asemenea bugete, decât la mod excepțional, astfel că abordări foarte costisitoare nu au cum să reprezinte modele replicabile. A face însă un interviu lângă un foc de tabără în timpul unei nopți de vară, nu este imposibil. Valoare eco poate să fie creată prin finețe și subiecte interesante. Nu doar efectele speciale, macarale și filmări din elicopter sunt cele care pot produce atractivitate, ci și o discuție sinceră și la obiect despre un subiect care ne preocupă la modul real. Fie că e vorba de ierbarul universității, de grădina botanică, de situația studenților de la biologie, de managementul parcului natural X, tabăra internațională în care tinerii au un contact cu natura și oamenii unei zone, modul în care lucrează pictori, sculptori sau alți artiști care ating subiecte eco-rurale, interviuri cu cei pasionați de mountain bike șamd… important este să apară o preocupare de a transpune în filme aceste subiecte.

 

În 2017 se va progresa cu realizarea unei serii reprezentate de 100 de filme (între 2 și 52 minute fiecare) pe subiecte ecologice/ ecologiste: filme de informare despre biodiversitate/ dezvoltare durabilă. Este fezabilă crearea unei serii de filme-interviu cu o parte dintre liderii mișcării ecologiste neguvernamentale, dar și universitari, cercetători, personalități ale domeniului… în care să fie prezentate idei despre ce a fost trecutul acestei coagulării, cum este prezentul și ce se întrevede pentru viitor.

 

Ideea nu este ca din start să te apuci de cele mai dure subiecte – să te iei de mafiile cele mai tari. Calm. Soft. Mai întâi acumulezi experiență, vezi cum se face – nu te bazezi doar pe cum îți închipui că se face. Când te simți mai tare, poți să iei taurul de coarne. La început e de preferat un taur mai mic. Bine, nici nu ai un secol să îl petreci cu “învățatul”. Dar ceva experiență practică îți trebuie, până să poți concepe proiecte bune, fezabile, și să le duci la final – adică să rezulte filme de succes, valide în felul lor.

 

Desigur, la alegerea subiectelor prioritatea nu trebuie să fie doar numărul potențial mare al celor interesați de respectivul film. Spre exemplu subiectul ierbarului universitar poate că nu o să intereseze 1 milion de oameni, dar este de interes pentru botaniști, naturaliști, studenți interesați pe bune de subiectul biologiei, cercetători, administratori de arii protejate, geografi șamd. Valoarea subiectului și a informației transmise nu depinde doar de numărul oamenilor interesați de film ci și de stilul acestora. Este spațiu destul pentru subiecte de nișă, care chiar și fără a avea vizionări de la sute de mii sau milioane de oameni oarecum indiferenți, totuși pot avea efecte foarte mari asupra domeniului conservării biodiversității, prin atingerea celor care se ocupă de subiect la mod mai serios. Se ajunge astfel la crearea unei imagini pozitive a sectorului, conștientizarea valorii muncii depuse, conturarea senzației că ceea ce facem contează foarte mult pentru natură și pentru sustenabilitatea civilizației umane.

 

  1. Crearea unui context favorabil pentru finanțarea producției de filme eco din fondurile teoretic disponibile.

 

Organizarea unor acțiuni de lobby/ advocacy către Administrația Fondului de Mediu și către Guvern, în vederea alocării finanțării fluente, an de an pentru proiecte 1. de conștientizare ecologică și 2. de conservarea biodiversității care să fie implementate de organizații neguvernamentale de mediu. Deși există fonduri guvernamentale care ar putea susține activitățile de acest gen, puterea de influențare pe care o are industria auto face ca aceste finanțări să fie mult mai ușor orientate către rable decât să fie accesibile pentru educație ecologică și protecția valorilor naturale.

 

Crearea de proiecte care să fie depuse la structurile de finanțare ale ONG-urilor și ale activităților eco. Doar asigurarea unei finanțări adecvate va permite creșterea calității și susținerea producției de filme ecologiste la un nivel tehnic și artistic precum și la un număr de filme care să aibă o influență societală evidentă.

 

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Miscarea de Mediu | Lasă un comentariu

Corul Vânătorilor și Drujbiștilor

De ce este oare atât de ineficientă protecția valorilor naturale? De ce auzi de noi și noi păduri tăiate la ras până și în “arii protejate”? De ce nu prea vezi animale sălbatice decât rar de tot prin peisaje? Cum au fost eradicate speciile endemice din apele termale de la Pețea – în sit Natura 2000? De ce cam toate reglementările de protecție sunt litere moarte pe hârtie? De ce nu există finanțare adecvată a protecției și implementare – decât ca o caricaturală fațadă, dar există oricâți bani pentru exploatări și distrugeri ale naturii în toate felurile posibile? Pentru că e mafie-statală. Și nimeni nu i se poate opune, decât riscându-și viața. De aia.

 

Dacă te învârți puțin printre senatori, deputați, bancheri, oameni de afaceri, șefi din diferite structuri ale administrației… constați fără surprindere cam cât de mulți dintre ei sunt vânători. Au o pasiune pentru a ucide. Le place să omoare, ca hobby.  Deja din start ai un semn cam nefast pentru protecția naturii, dacă atât de mulți din structurile decizionale sunt ucigași pasionați. Și nu auzi că e pasionat careva de studierea sau protecția naturii… niciunul. Niciunul. Din start ai o mare problemă de abordare… și o prăpastie de netrecut spre protecție și conservare. Cred că nu te miră că o țară unde acești braconieri fac legea, nu prea mai are animale sălbatice vii, vizibile prin peisaje.

 

Când constați cam câți kilometri trebuie să parcurgi ca să vezi măcar un iepure sălbatic sau o căprioară, de cerb să nici nu zic… conștientizezi că ai de a face cu un genocid în derulare, la nivelul peisajului. Inclusiv în interiorul „ariilor protejate”, în vasta majoritate a cazurilor – situația faunei sălbatice este absolut dramatică. Adică, aproape că nu vezi animale mari, au fost ucise la grămadă. Dacă pui în calcul procentul uriaș al vânătorilor din Parlament, tot felul de parveniți agramați – târâturi fecaloide de o incultură incredibilă… îți dai seama că problema este de facto nerezolvabilă. Braconierii-vânători, în cârdășie cu structurile statale care ar trebui să stopeze agresiunea… au ajuns să distrugă populațiile animalelor sălbatice, să le aducă foarte aproape de extincție locală și regională. Cum poți să îi zici fenomenului? Holocaustul Animalelor Sălbatice Mari?

 

E greu de definit câte căprioare ar trebui să fie; la fel, e greu de zis câte sunt. Dar poți să îți faci măcar niște impresii. Hai să presupunem că o căprioară sau un căprior are nevoie de circa 10 hectare de habitat pentru a avea condițiile de existență asigurate. Pe un pătrat de 1 km X 1 km cu păduri, tufe, poieni șamd… îți poți imagina să trăiască lejer 10 căprioare. La câte pare – peisajul din Munții Igniș plus dealurile de la periferia acestuia, văile cu păduri, tufărișuri și poieni… zona pare destul de aproape de perfecțiune din punctul de vedere al necesităților ecologice ale acestei specii.

 

Între Sighet și Baia Mare, în linie aeriană sunt 23 km (65 pe șosea); dacă iei în calcul marele Platou Vulcanic Igniș și versanții acestuia, de la vest la est ai cam 40 km, iar de la nord la sud ai cam 25 km, adică 1.000 kilometri pătrați sau 100.000 hectare. Ai aici o suprafață relativ sălbatică, fără localități, cea mai mare arie ne-antropizată de pe teritoriul țării. Dacă un exemplar are nevoie de circa 10 hectare, teoretic acest teritoriu ar putea să susțină circa 10.000 de căprioare. La deplasări în teren, poți traversa această zonă prin mijlocul ei fără să vezi măcar un exemplar, alteori vezi una, sau 2-3, dar niciodată nu vezi cu zecile sau sutele. Dacă ești optimist, poți să presupui că în aria respectivă există poate 100, eventual maxim câteva sute, ascunse prin zone mai neumblate, trăind retrase din fața oamenilor… iar dintre ele tu ai ocazia să vezi când și unde, câte un exemplar sau două. Dacă ești pesimist, nu ai siguranța că există măcar 100, braconate și vânate fără milă… pe suprafața care eventual ar putea să aibă și 10.000 de exemplare. Deci, e posibil să ai doar pe la 1% din ceea ce putea să fie.

 

Este oare revoltător ca până și în interiorul Parcurilor Naționale să fie absolut legal ca pădurea să fie tăiată la ras chiar și pe lângă traseele turistice? Este acesta un semn clar al agresiunii nelimitate asupra biodiversității, asupra esteticii și o violare a bunului-simț din toate direcțiile? Simți aici că legea/ legalitatea este dată de niște foi pe care au fost scrise mârșăviile juntelor/ huntelor mafiote aflate la putere?

 

Modul în care sunt administrate ariile protejate… toate parcurile naționale și naturale, rezervațiile biosferei, rezervațiile naturale și siturile Natura 2000… ar trebuie să se bazeze pe o gândire naturalistică, biologică, ecologică. Să nu fie jăcmănite cu drujbe, TAF-uri, umplute cu microhidrocentrale, să nu colcăie de vânători. Faptul că aceste “arii protejate” sunt acum forme fără fond în multe cazuri, căsăpite în fel și chip, prezentând variate catastrofe peisagistice de îți este rușine să treci prin ele… este rezultatul situației că trăim în statul criminal mafiotizat până în vârf, până în miezul structurilor de putere. Din păcate, ai de a face cu un stat criminal, în cel mai dur înțeles al cuvântului. Realist vorbind, nu te puteai aștepta la altceva, dacă îți amintești spre exemplu de situația când armata a ieșit în orașe să împuște oamenii, fetele, băieții, copiii, bătrânii… când nu era vorba de stejari și urși, ci de noi.

 

În fața mafiei-statale, cea care are la cheremul ei deciziile politice și toate structurile de forță ale statului-mafiotizat, îți dai seama că nu au șansă nici pădurile, nici sălbăticiunile și nici „ariile protejate”. Iar dacă faci prea detaliate analize, dacă ajungi să interferezi cu interesele criminale la un nivel care să devină deranjant pentru ei, îți dai seama că te expui rău de tot. Adică, poți ajunge braconat, defrișat… pentru că de partea naturii, de partea protecției, nu ai nici un fel de structură sau forță semnificativă, care să îți fie aliată. Situația asta nu e o noutate, așa era și atunci când a fost ras versantul maramureșean al Parcului Național Munții Rodnei  – Rezervație a Biosferei, când caprele negre din acest parc au fost aduse din nou pe muchia extincției. Când erau căsăpite rând pe rând pădurile – la nivel de peisaj – pe Valea Vaser în Parcul Natural Munții Maramureșului, Parcul Natural Apuseni, Parcul Național Piatra Craiului șamd. Te poți întreba, ce au făcut în acest timp autoritățile statului? Tot felul de acțiuni mafiote și campanii electorale din ce defrișări au fost finanțate? Cred că bănuiești răspunsul. Nu?

 

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Silvici contra Naturii | 33 comentarii

44 de ani

dsc_1424xxxx

 

Te trezești și constați că ai 44 de ani. Bună glumă. E bine că afară e soare: pe Gutin mai spre după-masă ar putea să fie făcute niște filmări și fotografii așa cum nu au fost realizate niciodată, de nimeni; când ultimele raze vor atinge pădurile și crestele stâncoase; știință, artă, joacă aproape copilărească, habar nu am ce este predominant, dar știu cum se face să rezulte ceva frumos și interesant și să îmi și placă. Subiectul acesta al vârstei este destul de sensibil, nu doar la fete/ femei… ci și la bărbați. Când eram copil, dacă auzeam de unul că are 44 de ani, mi se părea cvasi-mathusalemic, nici nu îmi puteam imagina cât de tânăr poate să fie în suflet, în dorințe, în vise și speranțe. Sau cât de bătrân. Atunci părea că unul care a trăit atât ar putea să zică merci. Bine, cu trecerea anilor se schimbă perspectivele, prioritățile, dar important este să rămâi viu sufletește nu doar fizic. Să păstrezi curiozitatea aceea nativă a copilului, care vrea să vadă ce este dincolo de gard, care vrea să intre în pădure, să pună mâna pe țestoasă, să zboare cu zmeul. Copilul care vrea să meargă cu barca pe lac, pe râu, pe mare. Copilul acela din noi care se trezește și vrea o bicicletă nouă… poate cu 250 de cai-putere. Din acest punct de vedere, viața are atractivitate până păstrezi acea copilărească atracție față de Lume, față de fluturii coada rândunicii, care zboară, splendizi, galbeni cu negru.

 

Mă întreb, ce anume apreciam eu la oamenii care mie îmi păreau mulțumiți de viața lor… poate chiar fericiți. Din start este vorba în primul rând de oameni apropiați de natură. Faptul că la orice vârstă, până și la peste 80 de ani, ornitologul din Maramureș este interesat de situația din teren, de dinamica populațiilor din cine știe câte specii – este un succes în sine, o realizare. Speologul prin excelență, la 80 de ani avea chef să coboare în peșteri ale Apusenilor, iar dacă avea ocazia era dispus să plece oricând în Antarctida. Botanistul de 80 de ani, parcă primea aripi când știa că se apropie de un tinov la mama naibii pe culmea Carpaților, unde spera că poate mai persistă ceva populație relictară a unei specii – care pentru el avea semnificație. Să vezi cum herpetologul povestește detalii despre un exemplar mare de balaur prins prin Dobrogea, sau o anume șopârlă cu spatele cărămiziu… văzută în urmă cu 70 de ani. Să privești ihtiologul bătrân de 80 de ani cum se bagă în apă și cum e fericit că a văzut ceva caractere morfologice de diferențiere a unui taxon… ceva pește care pentru alții este zero. Lepidopterologul de peste 80 de ani, după simpozion iese cu participanții prin “zonele lui” și povestește cu iubire despre aspecte nebănuite, zeci și sute de secrete ale viului sălbatic. Interesant este că la toți acești oameni nu percepi nici o secundă un fel de sictir, sațietate, scârbă… ci au o imensă iubire față de viață, păstrarea activității intelectuale efervescente și umanism așa cum nu găsești la alții. Chiar și după lupte multe pierdute, se vede în ochii lor fericirea.

 

Dacă privesc în urmă la anii trecuți, consider că cea mai bună decizie a fost să mă preocup de ceea ce îmi place, adică de natură/ biologie/ fotografie (iar mai recent filmare). Sigur au fost și nenumărate situații dure, uneori jalnice & penibile… dar cred că era imposibil să fie totul perfect; oricum, mizeriile de toate felurile produse de contextul nostru uman au fost compensate foarte bine de atât de multe oportunități de a vedea Lumea… din lacuri și mlaștini deltaice cu pești și broaște, bălți cu limicole de toate felurile, în peșteri… lilieci în colonii de nu îți venea să crezi. Scolopendre și stepe, dealuri, oricât de multe salamandre și tritoni, acvile și fluturi de noapte, cerbi, capre negre și păduri răcoroase în creierii munților. Și au fost și călătorii în zone exotice multe, cu varani și elefanți, lei, antilope, maimuțe, liane, recife de corali, nenumărați raci și crabi, scorpioni, ursi grizzly și elani, bizoni, reni, ibecși și crocodili. Și au fost sute de simpozioane, congrese și conferințe, discuții înălțătoare cu o parte a celor mai luminate minți umane care se ocupă de acest domeniu. Orice altă variantă, orice recunoaștere socială și financiară… nu aveau cum să compenseze pierderea reprezentată de a face altceva decât ceea ce îți place pe bune. Banii nu pot să compenseze lipsa de timp.  Dacă iubești un domeniu… și constați că ai o viață, pur și simplu nu poți lua în calcul altă variantă.

 

Desigur, e important să ai bani. Dar, depinde cu ce sacrificii. Câte înjosiri, câte lupte birocratice, câte momente de tăcere când nu ai cum să comentezi… câtă supunere în fața șefilor, câtă durere. Să îl asculți pe careva cretin-incult cum urlă, fără să aibă nici un fel de dreptate, dar să nu ai cum să ripostezi din cauze ierarhice. Să te situezi permanent la cheremul lor, să ajungi acasă stresat și trist… și nimeni să nu știe prin câte mizerii ai de trecut zi de zi… mâine și poimâine și tot așa. Să vezi că sistemul este atât de putred, atât de nedrept, plin de nepotisme și pupincurisme, plin de lingușeală și de jeg politic până în tavan. Te poți întreba, pentru câți bani pot să te închirieze, să te streseze, să te violeze în fel și chip, să ajungi sluga cuiva? Față de toate acestea, este minunată libertatea, chiar dacă mai riscantă și mai slab-plătită. Îți permite să păstrezi măcar un minim de decență și demnitate.

 

Impresia mea este că nimic nu putea compensa inexistența turelor prin peșterile Apusenilor – cu inegalabilul Profesor Viehmann; a serilor petrecute prin cabane, cu povestiri despre explorări și exploratori, despre expediții riscante în lumi unde intelectul uman nu a ajuns încă. Nimic nu putea să compenseze lipsa taberelor de inelare de la Histria – cu Peter Weber, sau ale celor de la Sumony, cu Bank László – ocazii cu care îți treceau prin mâini mii și mii de păsări. Adică, oricât de mulți bani “ai produce”, nimic nu “se pune” cu zăganul care se luptă cu acvila de munte undeva în Gran Paradisso – deasupra Alpilor. Sau cu turele din Caucaz ori cele din Munții Stâncoși, cu apele pline de somoni roșii care urcă pe râu – plus discuțiile cu oameni din triburi de amerindieni. Sau răsăritul de soare pe apele negre din Marea Chinei de Sud… și primele lumini care apar pe insule. Japonia, India, Thailanda, Coreea de Sud, Kazahstan… Azerbaidjan… culturi diferite, peisaje, plante, sălbăticiuni, senzații tari. Și cam câți bani ar compensa să nu ai timp să stai destul prin preajma pelicanilor? Sau să privești stolurile de flamingi cum se lasă pe apă, undeva prin Camargue. Multe realități sau lipsa lor… nu pot avea echivalent în bani. Care era suma care să merite să stai în timpul acesta la un birou plin cu acte, mormane de hârtie, cu ștampila rotundă pe colțul dreapta-sus?

 

Privind deceniile care au trecut, senzația generală este că a fost rezonabil de bine – la nivel personal. Mai ales dacă iei în calcul condițiile. Național-comunismul ca dezastru total, mizeria postcomunistă securistoid-mafiotă, imensul putregai economico-social anti-intelectualist, anti-științific, jegoșeniea medievală în care se zbate societatea. În asemenea condiții, cam care erau speranțele realiste? Ai învățat pe pielea ta cum este „hoping the best but expecting the worst”. Până și când părea că o să fie mai bine, că se termină dictatura, că ajungem parte din uniunea europeană… nu dura mult să constați că ai ajuns din lac în puț. Evident că nu putea să fie bine totul, ci au fost nenumărate nereușite și situații aberante. Au fost și supra-reușite, aproape că ai zice ocazii-nemeritate. Între cele două extreme a existat foarte multă muncă, mai concret zilnică preocupare cu natura/ biologia/ ecologia, timp de decenii. O dăruire sinceră, totală și cumva… salvatoare. Ceva ce să dea sens. Ceva ce să te facă să ai chef să te trezești, să ieși din casă, să trăiești, să respiri aerul mlaștinilor și cel al munților.

 

Sigur că nu mai urci în arbori la zeci de metri înălțime, neasigurat, la cuibul de corb sau de șorecar, și nici nu te arunci în apă să prinzi șarpele care înoată liber. Îți trebuie preocupări reajustate, dar în esență nimic nu te limitează ca ele să fie și mai tari, și mai interesante. Culmea este că se poate să fie zile și mai perfecte și calme și pline de senzații tari – cu adrenalina de care ai nevoie, aproape și departe, pe Gutin sau prin păduri tropicale cu vulpi zburătoare și mări cu pești strălucitori incredibil de faini. E bine că în civilizația de tip vestic oamenii își trăiesc viața la un mod mai plenar. Adică, după excesele și furtunile violente ale tinereții, nu toți bat în retragere – ci chiar există destui care vor să trăiască acele chestii pe care nu le-au experimentat în tinerețe. Le vin idei care mai de care. Nu toți se rezumă la distracții banale cu alcoolisme ieftine, ci unii ajung să sară cu parașuta din avion… nu la modul metaforic. Cel mai important element este că se vede pe mulți că au chef de viață. Deși au trecut de tinerețe, ei pot să aibă mai multă vigurozitate decât tinerii prinși în mlaștinile emo, inapți de a lua de coarne orice fel de taur, răpuși de orice adiere. E o mare ciudățenie să constați că există oameni non-tineri care prin atitudine și stil au în ei o vigurozitate și o deschidere mult mai mare decât junii înglodați în marasmul postmodernismului.

 

© dr. Peter Lengyel

 

7 martie 2017. Mi-am făcut ochelari. Mai concret, am fost la un magazin de optică, unde am stat în fața unui aparat… măsurători care au decis că am nevoie de +1, pentru citit. Mă întreabă doamna de acolo ce vârstă am, îi zic despre realitatea dură: 44 de ani și o lună. Ea consideră că e normal să am nevoie de ochelari pentru citit. Îi menționez miile de cărți parcurse… de acelea cu multe sute de pagini scrise mărunt, plus editarea de imagine pe calculator, nenumărate ore în fața monitoarelor. Îmi pun ochelarii și citesc ceva scris mărunt de tot… fără să am tendința să îndepărtez foaia. Și zâmbesc. Văd la perfecție fiecare mică mizerie de pe foaie, aproape că se văd porii hârtiei. E bine. E foarte bine. E o senzație nouă și perfectă… să citesc cu ochelari.

Publicat în umane | 12 comentarii