Biserica evanghelică fortificată din Fälmern – Felmern – Felmér – Felmer

În centrul României actuale, în județul Brașov, undeva între Sighișoara, Brașov și Sibiu. Ca să ajungi la localitatea asta, singurul drum de acces este un chin; cam un milion de gropi pe circa 10 kilometri; deja la intrare are inscripția Drumul Rușinii, în română. Oricum dintre localnici nu cred că mulți au capacitatea să citească. Trăiesc aici parcă 400 de oameni, aproape cu toții romi. În urmă cu un secol, așezarea era locuită de circa 1400 de oameni, preponderent sași-germani dar și români și țigani; azi mai sunt aici 4 sași. Este unul dintre locurile care arată soarta civilizației săsești din Transilvania. Pare un loc perfect pentru a se face ceva sărbătorire a centenarului.

 

Pentru a vedea cam cât de izolat este locul acesta, e destul să constați că nu există nici un fel de semnal de telefonie mobilă – de la nici un operator. Când vezi sărăcia aceea cruntă, mizeria, casele care se dărâmă una după alta… e o senzație postapocaliptică. Există aici un băiat/ bărbat, istoric, care s-a mutat în localitate în urmă cu 4 ani; el a deschis biserica; a povestit interesant și cu limbaj de specialitate despre încercările de a o restaura. Se vede că încearcă să pună suflet, să implice specialiști șamd; dar aici întregul sistem e putred, de la drumul de acces la casele din localitate, de la semnalul GSM inexistent la comunitatea umană descompusă. Dacă te uiți realist la situație, pare că nu mai e nimic de salvat; adică, resursele necesare pentru a ține pe aparate o asemenea entitate aflată în starea actuală… nu au cum să existe, defel. Locurile acestea aveau sens și farmec atât timp cât au fost populate de sași. Iar cei actuali nu au capacitatea nici măcar să păstreze minunile făcute de alții… Cei care au preferat să plece, după aproape 1.000 de ani de existență în Transilvania. E o chestie, ca după un mileniu să constați că pe aici nu mai vezi nici un viitor.

 

Cu secole și milenii înainte au mai trăit tot felul de populații umane pe aici, dar natura acoperă repede orice urmă. În zona localității au fost descoperite urme de locuire neolitică, epoca romană și post-romană. În 1867 a fost descoperită o necropolă cu doi tumuli, din Epoca Bronzului; în aceste movile au fost găsite oase incinerate, cenușă, lespezi de piatră.

 

Coloniștii sași au sosit în 1150-1190, câteva familii venite din zona Main/ Rin și Flandra. Îți poți imagina locurile astea goale, naturale, virgine ai putea zice… unde ei au decis că e fix bine de trăit. Denumirea localității este dată de numele primului preot, venit cu coloniștii. Îți dai seama cam ce administrație era pe vremea aceea, dacă se păstrează un document din 6 septembrie 1206, emis de II. András, Regele Ungariei… un act de donație către Johannes Latinus den Wallonen (referire la originea acestuia, din Valonia). La recensământul din 1488 aici existau 34 de capi de familie, un învățător/ conducător de școală și o moară; atacurile repetate ale turcilor au făcut ca la recensământul din 1532 la Felner să fie doar 21 capi de familie. Ca urmare a decimării populației săsești, episcopul decide colonizarea de români veniți din Moldova – cu menirea de păstori și slujitori ai sașilor. La epidemia de holeră din 1848 în Felner au murit 170 de oameni (112 sași și 58 români și țigani); la epidemia de holeră din 1871 au murit 80; epidemia de gripă spaniolă din 1918 a ucis 69 de localnici. În 1862 Felner avea 656 de locuitori sași, în 1883 erau 443, în 1910 erau 488, în 1930 au ajuns să fie 525. În 1945, toți bărbații germani din Transilvania care aveau între 17 și 45 de ani și toate femeile între 18 și 30 de ani au fost deportați/ deportate în Siberia, la muncă forțată. Dintre cei care au scăpat cu viață, mare parte au emigrat în Germania. În 2007 mai erau 5. Acum, în 2018, au mai rămas 4.

 

Construirea bisericii a început în anul 1250; ea este menționată în documente din 1494. În secolul 15 biserica devine bazilică fortificată; în 1484 costurile fortificării sunt ajutate de orașe săsești din Transilvania; fortificația din jurul bisericii avea mai multe bastioane, dintre care două se păstrează până azi (altele au fost demolate pentru a avea materie primă la construirea școlii în 1909); în bastioane se păstrau provizii de cereale. Elemente de stil romanic au fost adăugate în secolul 18. Turla bisericii a fost finalizată în 1795; aici erau păstrate provizii de slănină. Clopotnița are trei clopote, cel mai vechi e din 1614. Biserica avea un pupitru pe care inscripția arată 1766, obiect restaurat și mutat la Făgăraș. Orga bisericii a fost construită în 1780 de Johannes Prause venit din Silezia; în 1995, când în localitate mai erau doar 16 sași, această orgă a fost mutată la biserica evanghelică din Făgăraș. Cred că este simbolic pentru situația de azi că în biserica evanghelică Felmer în urmă cu câțiva ani a fost furată pictura din altar. Acum e înlocuită cu un fel de coală imprimată cu o imagine fotografiată în alt loc. Oricum, cu sau fără pictura originală, totul este un mare dezastru.

 

Există documentarea școlii din localitate din 1488; în 1909 a fost construită o nouă școală, folosind materiale din turnurile de apărare ale zidului de fortificare din jurul bisericii. Această școală, mai nouă, acum este o jalnică ruină.

 

Părerea mea este că șanse reale de restaurare în această localitate sunt apropiate de zero; nu mă refer doar la casele de locuit ale sașilor, aflate azi în stare deplorabilă, dărâmate sau transformate în chiciurile cele mai oribile – ci mă refer și la biserica fortificată. Faptul că accesul în localitate se face pe un drum atât de distrus, în afara unor fluxuri turistice, într-o zonă geografică unde există multe alte biserici săsești fortificate mai reprezentative și aflate în stare bună de conservare… creează condițiile pentru ca pe aici la Felmer totul să se dărâme. E doar o chestiune de timp. Încetul cu încetul, strădania a sute de ani de muncă a sașilor se va integra frumos sub nivelul solului, praf și pulbere.

DSC_2114DSC_2123DSC_2126DSC_2135DSC_2138DSC_2143DSC_2144DSC_2147DSC_2156DSC_2159DSC_2164DSC_2167DSC_2170DSC_2173DSC_2174DSC_2179DSC_2185DSC_2186DSC_2113DSC_2107DSC_2102DSC_2129DSC_2132DSC_2090DSC_2096DSC_2099DSC_2086DSC_2194DSC_2200DSC_2203

© dr. Peter Lengyel

 

Publicat în Splendori in Iubita Noastra Transilvania | 3 comentarii

Zboruri cu berze

Să zbori cu drona la nivelul ierbii, încet de tot, și să ajungi prin preajma berzelor care vânează lăcuste, șerpi, rozătoare și broaște… orice vietăți de prin fânațe. Riscul este ca măcar una dintre păsări să vină să alunge intrusul-robotizat… și când pasărea ajunge fix lângă dronă să nu se dea la o parte; azi a fost bine… dar razant. Sau să te rotești deasupra stolului de berze aflate pe ceva curent termic ascendent. Îți dai seama ce imagini filmate ar rezulta, penajul lor alb-negru, ciocul și picioarele roșiatice, formele lor perfecte… profilate impecabil peste pajiștile verzi sau peste peisaje rurale mai ample. Să zbori în paralel cu stolurile lor, puțin deasupra păsărilor. Dar asta se poate face doar în modul sport al dronei – când aparatul se deplasează cu 72 km/oră, că viteza de zbor a berzelor este mai mare decât cea de circa 43-50 km/oră cu care zboară drona asta în modul mai safe, cu radarele pornite. Cred că este evident faptul că o asemenea abordare prezintă riscuri pentru dronă, dar la fel de evident este că anumite cadre care rezultă din acest mod de a alege subiectul viu… pot să dea sens și spectaculozitate unor filme făcute tot din dronă, dar care se limitează la pajiști cu clăi și nimic mai mult.

 

În acest context al realizări de imagini video (sau foto) cu păsări în zbor, poți avea ceva speranțe cu astea mari și foarte mari, și cât mai lente… să ai șansa să le ții în cadru. Mai mult sunt speranțe cu stoluri, când imaginea este salvată ca spectaculozitate de mai multe exemplare aflate în cadru… că altfel… e cam penibilă situația. Obiectivul aflat pe drona asta are distanța focală echivalent 20 mm pentru formatul 35 mm… ceea ce înseamnă că este un superangular… deloc favorabil pentru a apropia imaginea; adică, pentru a vedea cât de cât ceva, trebuie să ajungi foarte aproape de subiect; mult prea aproape; sau nerealist de aproape; există posibilitatea de a mai mări/ decupa părțile mai bune din imagine, dar asta înseamnă pierdere de calitate… imaginea video nu mai rămâne 4K și nici fotografia nu mai rămâne de peste 20 de megapixeli.

 

Pentru ca treaba să fie un pic și mai proastă, se poate adăuga viteza de reacție cam slabă la declanșarea șarjei de fotografii… adică de la comanda dată până la realizare trece ceva timp; nu mult, dar fix destul să nu mai ai nimic în cadru din ceva fază interesantă; desigur, asta nu contează la fotografierea de peisaje, dar dacă barza a prins o broască, până faci imaginea e gata înghițită. Așa că mai realist este să faci filmare bună. Plus, probabilitatea să ai focalizare pe o pasăre în zbor și nu pe peisajul de sub ea… înseamnă că trebuie să fie bine aproape… Mai este un element cam ciudat, că pentru a face fotografii cu păsări aflate în zbor, trebuie să ridici sensibilitatea cam sus, iar asta înseamnă zgomot de imagine, pixelare/ scăderea de calitate – iar dacă nu ridici ISO, atunci vei avea imagini șterse, lipsite de claritate în toate zonele de mișcare…. deci, doar mizerie digitală. Cred că înțelegi acum de ce nu ai văzut poze bune făcute în acest stil.

 

Să existe o expunere cât de cât corectă pe o pasăre alb-negru care nu se știe cât de aproape o să fie de obiectiv, în luminile variabile din unghiuri imprevizibile, ai ceva șanse doar cu serii de bracketing. Problema este că probabilitatea ca 1. fix imaginea expusă bine să fie și 2. cea care are o încadrare bună și este 3. făcută în momentul când subiectul fotografiat este în poziția cea mai favorabilă… îți dai seama că este spre zero undeva. Eventual, pentru a maximiza cumva speranțele ca imaginile să fie rezonabile, se poate seta o iluminare mai slabă a lor (pentru ca albul berzelor să nu fie ars) și se pot face serii în rafale fără a mai utiliza bracketingul – care de altfel ar oferi ceva siguranță (măcar în cazul peisajelor). Dar aceste elemente – și combinațiile lor – pot să dea un fel de sens, să te scoată din banal, să nu fie rutina care ucide tot ce este viu în jurul ei. Să fie senzația aceea că dacă reușești să faci câteva imagini foto și filmări bune, ai ridicat ștacheta acolo unde nu a mai fost.

 

Dacă e să faci ceva fotografiere și filmare mai serioasă cu berzele în zbor, îți trebuie un loc deschis, unde să nu fie deloc stâlpi de electricitate, cabluri, tot felul de obstacole. Doar pentru a ține în cadru un stol de berze aflate în deplasare liberă prin masa de aer… deja e o problemă; dacă mai trebuie să ai și grija stâlpilor/ cablurilor… nu ai nici o șansă. Ca la orice idee, de la apariția ei până la punerea în practică la modul impecabil, este ceva muncă serioasă de făcut. La momentul de față, aici există ideea și o primă testare nu foarte firavă dar nici foarte încrezătoare… un fel de testare a limitelor. Fără experiența directă, rezultată din acțiune concretă – nu doar a te rezuma la experimente ideatice… oricum nu ai cum să vezi cam care sunt parametri de luat în calcul. Când vezi niște berze pe câmp, sau unele aflate în zbor, e totalmente alta situația – decât atunci când ești printre ele cu drona: și trebuie să ajungi aproape, dar nu mult-prea-aproape, și trebuie să ai imagini cu încadrare corectă, în luminile ideale, fotografii și filmări tehnic cât mai OK, apte să facă diferența… că altfel mai bine stăteai acasă.

 

Considerând că ești la o anumită distanță de berzele aflate în zbor, spre exemplu 5 berze se învârt sub dronă la X metri, absolut sigur că filmarea o să fie mai spectaculoasă decât fotografierea. Prin mișcarea dronei, în spațiu, plus mișcarea păsărilor față de sol și unele față de altele, plus mișcarea dronei față de păsări, deja există un dinamism care crește atractivitatea respectivei reprezentări. Dacă din același punct ai face o serie de imagini cu aceleași păsări, aproape că nu ai avea ce să păstrezi; niște puncte cvasi-banale; pentru ca imaginea fotografică – eminamente statică – să fie la fel de spectaculoasă (bine… nu poate să fie la fel)…, subiectul trebuie să fie mult-mult mai aproape. Și dacă s-ar putea un pic și mai aproape, nici aia nu ar strica.

 

Important este ca păsările să nu fie prea stresate, adică să aibă un comportament natural sau cvasi-natural. Este clar că orice intervenție umană asupra păsărilor – inclusiv cele științifice și eco – făcute în interesul lor, de la inelare unde sunt prinse de om în plase (și unele exemplare nu supraviețuiesc)… la montarea unor emițătoare prin care să fie posibilă localizarea câte unui exemplar timp de multe luni sau ani pentru a îi monitoriza migrația și… viața… (nu cred că tare îi convine să poarte mii de km un astfel de aparat pe spate)… de fapt aproape orice cercetare, fotografiere, filmare, inclusiv cea cu drona, sigur că este și un oarecare deranj pentru ele. Întrebarea este, până unde merită să fie făcute acțiuni cu scop benign pentru ele, care duc la o mai bună cunoaștere a lor sau o mai bună imagine despre ele. Cât despre uciderea lor voită cu miile și zecile de mii, sutele de mii și milioanele de păsări terfelite de vânători italieni pasionați de crimă și sărăntoci africani amețiți de foame… parcă nici nu mai are sens să vorbim. Nici despre restrângerea habitatelor, desecarea zonelor umede, chimizarea agriculturii. Din păcate, poți avea senzația că dacă trendul global actual continuă încă ceva vreme, nu mult timp o să le vezi pe aici în zbor.

 

DCIM100MEDIADJI_0020.JPGDCIM100MEDIADJI_0025.JPGDCIM100MEDIADJI_0030.JPGDCIM100MEDIADJI_0043.JPGDCIM100MEDIADJI_0049.JPGDCIM100MEDIADJI_0059.JPGDCIM100MEDIADJI_0074.JPG

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Desești, Maramureș – Biserica monument UNESCO

La Desești, ieșind puțin de pe șoseaua Sighet – Baia Mare, la doar 150 de metri, se poate ajunge la acest monument de arhitectură. Lemnul, picturile vechi… creează împreună o atmosferă care atrage și turiști străini – plus statutul de monument UNESCO. În zilele de vară pare că zilnic ajung pe aici cam 50 de oameni care vin să viziteze. Asta înseamnă că se păstrează și liniștea, și autenticitatea, aspecte care au tendința să dispară repede în locurile devenite mai turistice, afectate de turismul de masă.

DCIM100MEDIADJI_0052.JPGDCIM100MEDIADJI_0057.JPGDCIM100MEDIADJI_0061.JPGDCIM100MEDIADJI_0072.JPGDCIM100MEDIADJI_0077.JPGDCIM100MEDIADJI_0003.JPGDCIM100MEDIADJI_0008.JPGDCIM100MEDIADJI_0013.JPGDCIM100MEDIADJI_0025.JPGDCIM100MEDIADJI_0030.JPGDCIM100MEDIADJI_0018.JPGDCIM100MEDIADJI_0039.JPGDCIM100MEDIADJI_0095.JPGDCIM100MEDIADJI_0090.JPGDCIM100MEDIADJI_0085.JPG

DSC_1034DSC_1037DSC_1041DSC_1043DSC_1046DSC_1052DSC_1055DSC_1058DSC_1061DSC_1064DSC_1067DSC_1070DSC_1071DSC_1072DSC_1074DSC_1075DSC_1076DSC_1078DSC_1079DSC_1081DSC_1083DSC_1087DSC_1089DSC_1091DSC_1092DSC_1094DSC_1097DSC_1098DSC_1106DSC_1108DSC_1111DSC_1114DSC_1120DSC_1123DSC_1133DSC_1136DSC_1144DSC_1154

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Maramures | Lasă un comentariu

George Orwell – Animal Farm

Pe la începutul anului 2018, deci în urmă cu câteva luni, China a pus sub cenzură nuvela Ferma Animalelor scrisă de George Orwell (pe lângă alte cărți, inclusiv 1984 – tot sub sechestrul cenzurii chineze); referiri la acest text sunt blocate și pe net în zona controlată de China. Din start te poți întreba, care sunt oare cauzele care au dus la o astfel de acțiune. Dacă era un tratat gros despre modul de instalare a dictaturilor, un text de 890 de pagini în care să fie un milion de referințe bibliografice exacte, plus tabele și grafice, garantat că putea să rămână disponibil. Că oricum, nici naiba nu îl citea. Dar un text de circa 150 de pagini (sau spre 190 dacă sunt caractere mari și spații largi între rânduri), deci ceva scurt și ușor de citit, fără mari dileme filosofice ci scris simplu aproape ca pentru preșcolari… asta deja devine o problemă. Descriind alegoric cum o societate în care animalele decid să trăiască libere și egale, se transformă pas cu pas în cea mai imbecilă dictatură, unde controlul este preluat de porci. Este descris la perfecție cum se folosește manipularea, intimidarea, cum se instalează teroarea, cum e controlată societatea cu ajutorul câinilor care mârâie, gata să sară la beregată. Cum porcii devin din ce în ce mai bețivi, mai diabolici, mai perfizi, cum se ridică în două picioare – și cum rând pe rând îi subjugă sau îi nimicesc pe ceilalți. Cum totul ajunge o mare masă de sclavi înfometați, care muncesc până la epuizare, apoi sunt vânduți pentru a satisface nevoia de îmbogățire și de putere, nevoia de alcool a porcilor-umanizați.

 

Porcii preiau conducerea, încep să își aloce hrana cea mai bună în cantitate mai mult decât suficientă, locurile cele mai bune pentru dormit, nu mai au obligații, pot să doarmă mai mult, se ocupă de mizerii birocratice care nu au nici un fel de efect concret. Modul cum un lider-porc este alungat de alt lider-porc ajutat de câini, cum meritele primului sunt șterse, trecute cu vederea, cum imaginea lui este ponegrită și cum i se atribuie toate relele din Lume… iar ideile lui bune sunt preluate de parcă nu proveneau de la el… parcă ai vedea la fix cum se întâmplă în cercurile politice actuale. Porcul-lider devine din ce în ce mai mare bestie, apărat de câinii lui; slugile apropiate îi dedică poeme și ode. Cei care au cele mai nesemnificative atitudini de împotrivire – sunt masacrați la grămadă.

 

Este frumos descris cum animalele sunt îndoctrinate cu ideea că munca multă și foarte multă și sărăcia cât mai mare sunt cele mai demne feluri de viață… un fel de virtute. Trăgând din greu, istoviți de atâta trudă, muritori de foame… în timp ce porcii-conducători se desfată și nu mai știu de bine. Dacă scria o analiză politică serioasă și nu o satiră, nu reprezenta pericol pentru nici un dictator, niciodată. Orwell a clarificat că în această carte plină cu simbolism politic a încercat să transpună în formă inteligibilă ceea ce se derula în Uniunea Sovietică în epoca stalinistă, cu aspecte de instalare a terorii și cultului personalității dictatorului. Bine, există și aici la noi experiența minunată cu Ceaușescu – al cărui hoit a infectat iremediabil și tot ce a urmat după 1989. Ca o ironie a sorții, inițial tot felul de edituri au refuzat publicarea textului, pentru ca mai apoi cartea să devină una dintre cele mai reprezentative texte literare ale secolului 20.

 

“(…) întâmpinau însă dificultăți și mai mari când aveau de contracarat minciunile răspândite de Moise, corbul domesticit. Moise (…) era un spion și un colportor, dar mai era și un vorbitor inteligent. El pretindea că știe de existența unui ținut misterios numit Muntele de Zahăr Candel, unde ajungeau toate animalele după ce mureau. Moise spunea că acesta se află undeva sus, în cer, la mică distanță deasupra norilor. La Muntele de Zahăr Candel era duminică șapte zile pe săptămână, trifoiul înflorea cât era anul de lung, iar zahărul cubic și turtele de in creșteau în tufișuri. Animalele îl detestau pe Moise pentru că umbla cu bârfe și nu muncea niciodată, dar unele dintre ele credeau în Muntele de Zahăr Candel (…)” George Orwell, Ferma animalelor, 1945.

 

Interesant personaj este unul dintre cai; Boxer; un animal puternic, loial, dedicat muncii, dar naiv… al naibii; muncitor, care trage cât poate în folosul comunității, neluând în considerare nici măcar interesul de a își păstra sănătatea, de a se odihni… măcar acum, spre bătrânețe. “Câteodată orele lungi petrecute cu stomacul gol erau greu de îndurat, dar [calul] nu șovăia niciodată. Nimic din ce spunea sau ce făcea nu arăta în vreun fel că forța lui nu mai era cea de pe vremuri. Doar înfățișarea îi era puțin schimbată: pielea îi era mai puțin lucioasă decât pe vremuri, iar coapsele lui uriașe păreau să se fi micșorat. (…) Uneori, când se opintea să tragă vreun bolovan uriaș pe panta ce ducea în vârful carierei, parcă nu-l mai ținea în picioare nimic altceva în afară de propria-i voință. În asemenea momente buzele lui conturau cuvintele „Am să muncesc și mai mult”. Glas nu mai avea. (…) a căzut (…) Stă întins pe-o parte și nu mai poate să se ridice. (…) zăcea cu gâtul întins, neavând putere nici măcar să ridice capul. Ochii îi erau sticloși, trupul, scăldat în sudoare.” George Orwell, Ferma animalelor, 1945. Calul acesta, când pică de oboseală și bătrânețe, dar încă viu… este vândut de porcii-conducători. Vine după el un măcelar de cai, producător de clei, negustor de piei și de făină de oase. Iar porcii susțin că a fost trimis la un spital, unde nu a putut să fie salvat. Frumoasă descriere a societății umane.

 

E minunat cum anumite idei agreate împreună pe la începuturi, cu timpul sunt manipulate, schimbate, distorsionate și contorsionate în fel și chip – cu scopul de a servi bunăstarea porcilor-politici. Sloganul de pe la începuturi, anume că “toate animalele sunt egale”, se transformă cu timpul în fraza în care „toate animalele sunt egale, dar unele animale sunt mai egale decât celelalte”.

 

Vacile și găinile exploatate brutal, prostite și stoarse de toată energia lor. Dacă se revoltă, sunt ucise fără rezerve. Seamănă cu ceva, sau cineva? Oile, ființe amorfe cu capacitate intelectuală penibilă, o masă de manevră ușor de manipulat, apte să memoreze sloganuri simple și imbecile pe care să le repete exasperant și să umple cu behăitul lor tot spațiul – susținându-l fără rezerve pe Porcul-Șef. Ele pot reprezenta mass-media controlată și aservită, gloata de mizerabili (și mizerabile) pe care îi poți vedea la televiziune în sistemele totalitare (dar nu numai).

 

Interesant stil are pisica: apare rar de tot în scenă, niciodată nu face nici un fel de muncă – eventual își înfige ghearele în gâtul căruiva dușman; întotdeauna are scuze perfecte, de ce nu a putut să vină la întâlniri; este dezinvoltă și lipsită de interes față de chestiile societății, votând deodată cu toți candidații.

 

Măgarul (Benjamin) este prezentat ca un animal bătrân, dar care cu modul lui de viață o să trăiască mai mult decât toți ceilalți. O ființă discretă, cinică, care își ține gura – în sensul că nu comentează prea multe în fața porcilor-politici și a câinilor-aserviți; cu un scepticism perfect, care nu are încredere în tot felul de schimbări și mode trecătoare. O vietate care știe că nu prea sunt șanse ca lucrurile să se schimbe în bine.

 

Porcii-politici și câinii-aghiotanți deveneau din ce în ce mai mulți, pe când celelalte vietăți ajungeau terfelite, înfometate, subjugate și exterminate.

 

Noroc că prin zonele noastre marea masă oricum nu citește aproape nimic – de facto, chiar nimic; zona e populată majoritar de animale imbecilizate, de medievali pupători de moaște, așa că nici nu e necesar să fie interzisă nici un fel de carte… situație diferită de cea de la chinezi.

 

© dr. Peter Lengyel

 

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu

Septembrie

Stătea în fața casei. O după-masă de septembrie, undeva pe o vale din Maramureș, printre dealuri. Foarte plăcut afară, nici prea cald și nici rece, soare, cer albastru, totul era frumos. O casă veche pe o coastă, în fața ei stătea un bătrân oarecare. Doar el. Iarba verde începea de la casă, trecea peste locul mai deschis care era curtea și continua neîntrerupt prin livadă și pe dealuri, ca un covor verde fără de capăt. Livada era o adunătură de pomi trecuți prin viață, dar plini de roade. Merii erau atât de încărcați cu fructe că tindeau să se rupă. Totuși, nu era nimeni în putere să îi culeagă. Nu mai era nimeni cine să cosească, să facă fân, nu mai era nimeni cine să aibă grijă de animale. Te uitai la peisaj, la lumini, la poame, era destul de paradisiac. Dacă aveai capacitatea să vezi în timp, se percepea cum tufele pun stăpânire pe pășuni și fânațe, se simțea cum pădurea coboară spre vale – asta e Natura; își ia înapoi ce era a ei. Bătrânii și tinerii au plecat cu toții în locuri îndepărtate, necunoscute; doar el a mai rămas în fața casei, mai singur decât a crezut că poate să fie vreodată.

 

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Uncategorized | 6 comentarii

Licitații și supralicitații cu GIS-iști

Există în implementare tot felul de proiecte finanțate din fonduri europene, în cadrul cărora se fac planuri de management pentru situri Natura 2000, inclusiv studii asupra speciilor de interes comunitar din siturile în cauză; finanțările acestea sunt făcute în așa fel încât fiecare unitate de implementare a proiectului este nevoită să subcontracteze studiile… să le contracteze cu firme care câștigă licitațiile. Până aici nu e nimic ciudat.

 

Cât timp există un Ordin de Ministru care stabilește formatul Planului de Management, inclusiv formatul hărților de distribuție a speciilor care trebuie făcute în GIS (Geographical Information System), ai zice că e destul de clară treaba. Adică, munca este de facto a biologilor care fac activitățile de teren, iar datele sunt transpuse în hărți GIS de către un expert GIS apt să traseze un poligon. Din acest punct de vedere, expertul în GIS nu trebuie să vină cu nu știu ce creativitate, că are de făcut o treabă simplă și clară, ceva pueril în domeniul în cauză. Se înțelege de aici că nu e nevoie de nici un fel de creativitate de arhitectură GIS sau alte aspecte mai complexe.

 

Ciudățenia apare atunci când în caietele de sarcini pregătite pentru licitații apar criterii obligatorii de implicare a unor GIS-iși ultra-specializați, care au atestate de la anumite cursuri de 2-3 săptămâni care se predau spre exemplu în SUA; hai să presupunem că în țara asta există doar două persoane care au acele atestate, persoane care sunt angajate la o anumită firmă. Sau, hai să vedem un alt caz teoretic (și practic?), situație când la o licitație de acest gen e nevoie de 10 GIS-iști pe un singur proiect cu biodiversitate; cu numărul acesta de GIS-iști, deja ai impresia că nici nu mai e vorba de un proiect cu un număr nu foarte mare de specii de interes comunitar din ceva sit Natura 2000 care oricum nu este uriaș nici el. Pentru ca 10 GIS-iști să aibă ce să lucreze – trasând niște poligoane pentru specii, ai presupune că e nevoie de 1.000 de biologi care să adune date din teren în situl respectiv – ceea ce evident că nu se cere.

 

Citind condițiile din acest tip de caiet de sarcini, poți avea senzația că se face un mare abuz, un fel de eliminare din start a concurenței prin impunerea unor condiții speciale aberante – condiții care nu ai putea zice că ar avea ceva legătură concretă cu clarificarea situației unor specii de interes comunitar în respectivele situri Natura 2000. Ai putea avea senzația că este vorba de concurență neloială, de firme agreate care e clar că vor câștiga licitația; sau, ai putea percepe că este vorba de Mafie, în înțelesul cel mai clar al termenului.

 

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Uncategorized | 6 comentarii

Uriașul sictir al generației noastre

 

36722369_1716497305124847_8214283820145311744_n

Este aproape incredibil cât de multă dezamăgire și indiferență se adună în sufletele oamenilor care acum au vârsta de peste 40 de ani. Nu mă refer la cei care lucrează în fabrici, sau cei de pe câmp… că nu știu care e situația cu ei. Dar cei care au o oarecare educație, ceva expertiză, cei care ar trebui să traseze liniile pentru dezvoltarea de mâine… parcă sunt deja acum mult prea dezamăgiți, obosiți, epuizați, indiferenți. Când deja ai impresia că prea multe lucruri pozitive serioase nu prea au motive să se întâmple, dar totodată mai ai timp destul de viață în care ar trebui să încerci să fie acceptabil de bine. În trecut era varianta să se schimbe sistemul, sau să emigrezi în America sau Australia, dar acum nici astea nu mai par soluții măcar teoretice. Cum îmi zicea azi un prieten, dacă vrem să vedem ceva frumos rămâne să ne amintim de trecut. Doar că un om de 40+ nu se poate scufunda doar în amintiri… și nici nu e sustenabil să trăiască doar pe linie de plutire. Aproape că este obligat să se reinventeze, permanent, dacă vrea să continue… să aibă energie pentru a ieși din casă. Și tot prietenul acesta mi-a amintit că Ceaușescu a devenit șeful statului când avea 49 de ani; ce energie diabolică avea acel sărman diavol; și ce scopuri mărețe – doar că a fost împușcat în ziua de Crăciun, împreună cu iubita lui cu funcție de academician. Dacă și viitorul o să fie la fel de amuzant cum a fost trecutul, măcar distracția nu o să lipsească.

 

Modelele. În tinerețe îți puteai alege și niște modele de succes, oameni care au arătat că se poate ajunge la reușită – așa părea. În trecut parcă erau și oameni la care să te uiți cu admirație. Dacă auzeai de careva că a primit Premiul Nobel spre exemplu, sau dacă era proprietarul unei platforme industriale, sau dacă era profesor universitar, sau dacă era fotograf la cea mai bună revistă despre animale… aveai tendința să te uiți în sus la el; nu știu cum a dispărut senzația, dar e clar că s-a ales praful de ea. Dacă ai ajuns să cunoști tot felul de exemple reale dintre cei care au atins acele mari performanțe, și îi vezi ca oameni, cu toate aspectele lor, nu doar cele profesionale… Poate că și din cauza că îți dai seama că în spatele unor reușite aparente, de multe ori există sacrificii și auto-sacrificări inumane, și/ sau mafiozități de toate felurile, și/ sau compromisuri inacceptabile, plus mizerii politice, incultură de toate felurile, iar  reușitele pe un anume plan nicidecum nu le poți extrapola pe celelalte planuri ale vieții umane. Din acest punct de vedere, până și cei extrem de puțini care odată în trecut au ajuns să fie cei mai buni în domeniile lor, nu prea mai par atât de străluciți și impecabili, iar reușitele lor din alte vremuri și alte contexte socio-politice par mult mai prăfuite decât îți imaginai că pot ele să devină vreodată.

 

Despre meritocrație și lipsa ei. Exista pe undeva un fel de promisiune – nu una afirmată concret, ci un fel de idee esențială integrată în viziunea naivă a societății despre viitor. Anume că dacă te străduiești, dacă treci prin tot felul de etape, dacă ai anumite merite, până la urmă lucrurile vor avea o tendință pozitivă. A fost un fel de idealizare, similar cu Visul American, un fel de Vis European; nu a luat în calcul toată mafia securistoido-politico-economică care nu o să lase nici o breșă ci o să dețină puterea pe termen nedefinit, nu a luat în calcul crizele economice globale, nu a luat în calcul șubrezirea Uniunii Europene, adică a fost bazat pe speranțe. Și nu a mai pus în calcul că după o mie de șuturi luate în față, oamenii nu mai au energia să se ridice… decât în filmele de la Hollywood. Acesta este contextul care a creat forțele politice pe care le vezi la guvernare și în opoziție… și care la nivel macro, societal, nu prea mai dau ocazie niciunui fel de speranță. Din cauza asta au plecat aproape toți oamenii cu care cândva eram aici, împreună, prieteni, și visam la un viitor uman. Aproape că nu mai este niciunul.

 

Te poți întreba, oare ce a fost atât de dezastruos încât atât de mulți oameni au preferat să plece? Sigur un element a fost cel financiar/ material, anume raportul dintre 1. venituri realizate concret (sau realizabile fără să faci parte din Mafie) și 2. costul hranei, încălzirii, curentului electric, chiriei, reparațiilor la mașină, carburantului, asigurărilor șamd; adică, faptul că dacă ai venituri normale (non-mafiote) din start ești la marginea societății, un fel de pielea de pe trompetă. Dar poate mai important decât asta este fața politrucilor din administrație – plus aroganța și vilele lor, modul în care ești jăcmănit și înjosit de către ANAF, decăderea din spitale, degradarea învățământului, jegul incomensurabil din aproape orice domeniu de activitate, nesiguranța zilei de mâine, alunecarea spre o religiozitate bigotă medievală. Adică, un fel de constatare că locul acesta nu doar că nu are ce să îți ofere acum, dar nici nu îți mai poate promite nimic pentru care să preferi să stai. Nu că altundeva ar exista perfecțiunea, dar parcă-parcă se mai vede un fel de licărire de speranță. Ceva ce nu prea mai vezi pe aici – pe fețele oamenilor; e destul să faci o plimbare prin orice sat sau oraș și înțelegi cu exactitate la ce mă refer. Sau să te uiți în oglindă.

 

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Uncategorized | 2 comentarii