Bohemian Rhapsody

“The supreme happiness of life is the conviction that we are loved; loved for ourselves, and even loved in spite of ourselves.” Victor Hugo – Les Misérables.

 

31 decembrie 2016 – 1 ianuarie 2017. Era ger afară, iar înăuntru era cald și prietenos. Destindere, povești cu amici și prietene, vin bun… ce poți să îți dorești? Doar așa din distracție câteva cadre care să surprindă ceva din atmosfera unei nopți boeme și plăcute, o amintire.

dsc_4642dsc_4643dsc_4643xxdsc_4643xxxdsc_4611dsc_4604dsc_4553dsc_4515dsc_4515xdsc_4575dsc_4575xdsc_4772dsc_4664dsc_4670dsc_4703dsc_4683dsc_4808dsc_4835dsc_4826dsc_4805

© dr. Peter Lengyel

 

 

Publicat în umane | 1 comentariu

Iarna pe Gutin

dsc_4506dsc_4374dsc_4385dsc_4397

dsc_4404dsc_4406dsc_4415

dsc_4418dsc_4427dsc_4433dsc_4439dsc_4449

dsc_4455dsc_4461dsc_4469dsc_4472dsc_4477

Pădurea cu zăpadă și soare dă un sentiment de puritate, ceva de care cred că fiecare dintre noi are nevoie ca de aer. E fain să te oprești lângă careva arbore mai monumental, să îi vezi statornicia impunătoare. Doar că aici pe pământ nu este paradisul decât pentru puțin timp și localizat: vezi cum TAF-urile umblă pe versanți și trag în jos lemnul, cum drujbiștii doboară rând pe rând copacii. Nu știu ce simți când vezi că aici era un paltin mare și acum este o cioată ca un mormânt… dar știu ce simt eu. Știu exact momentul când am fost aici, când am făcut o imagine de primăvară, și unde este imaginea inclusă pe blog. Poate că pare cam dur și exagerat de negativist să simt asta, dar fiecare arbore monumental când dispare din peisaj, simt că am pierdut un prieten. Un copac pe care îl știam când era viu.

 

Habar nu am dacă omul modern mai poate să simtă durerea unui copac tăiat; că nu mai simte nici bombardamentele, că oricum sunt departe. Cumva, toate sunt prea departe. Nu știu dacă omul mai ține la natură la modul concret… la paltinul de aici, la fagul de acolo, la molidul bătrân pe care este cuibul de corb. Mai ține cineva la vulpe, la șorecari? Sau, am ajuns să „iubim natura” la un mod totalmente teoretic, fără nici un fel de realism, fără nici un fel de contact direct cu pădurea sau râul sau zăpada? Fără a avea regrete: arborii doborâți și sălbăticiuni împușcate din plăcere. Fără iubiri și fără regrete.

dsc_4490dsc_4502

 

30 decembrie 2016. La Sighet termometrul de pe balcon arată minus 14,4 grade… și e soare afară. Am ieșit cu Mark, dar era atât de puternic soarele cu zăpadă încât am zis că e mai bine să intrăm în pădurile de pe Gutin. O vulpe a fost fotografiată atât de aproape încât nici nu încăpea în cadru. Desigur, ne putem imagina lumini mult mai bune; dar, realitatea din teren nu poate să fie totdeauna perfectă – mai corect, foarte rar este perfectă din punctul de vedere al fotografierii. Să zicem azi, deși era aproape, vulpea stătea în ceva zonă destul de întunecată. Să ridici mai tare sensibilitatea, ai zgomot de imagine, dacă e mai jos riști ca imaginile să fie mișcate, plus că nu ai deloc profunzime de câmp. Așa că… vrând/ nevrând, ești constrâns de condiții… Deși era aproape – spre foarte aproape, adică pe la limita minimă la care se poate focaliza cu acest hiper-teleobiectiv (5 metri)… vulpea era acoperită peste 90% din timp de variate crengi – fix bune să distrugă imaginea. Pe de o parte aceste sute și mii de crenguțe creează probleme de focalizare dacă folosești autofocus, iar dacă începi să pierzi vremea cu focalizare manuală și le ai în cadru… tot reduc din calitatea imaginii, ai un fel de benzi și linii încețoșate care să submineze perfecțiunea… care nu o să existe. Așa că ai 1001 motive care să îngreuneze situația sau să facă imposibilă calitatea perfectă din punct de vedere tehnic și compozițional.

dsc_9346dsc_9347dsc_9350dsc_9350xdsc_9352dsc_9354

Revenind la vulpea care se plimbă în valea asta înghețată, ai un fel de senzație de admirație… cât de rezistentă este; să se plimbe toată ziua prin zăpezi și printre ghețuri; să își găsească hrană în pustietatea de pădure de iarnă, destul de tare performanță. Să rămână agilă și sănătoasă și vie, în pofida tuturor greutăților. Aproape că ai zice de ea că devine un exemplu de vigurozitate, curaj și dorință de a exista.

Poate că vulpile din zăpezi și șorecarii (fie ei șorecari comuni), corbii și acvilele de munte, ne contaminează puțin cu sălbăticia și vigurozitatea lor, cu strălucirea din ochii de vietate perfectă. Și cumva plimbarea prin pădurile de iarnă, cu cerul superb-albastru, cu molizi mici și încărcați de omăt… au o șansă de a produce pentru puțin timp măcar… fericirea. Să vezi de aproape păsările sălbatice și mamiferele în habitatele lor, câteva căprioare care prin salturi elegante aproape că zboară prin pădure… garantat că pot să dea zilei o calitate mai ridicată, ceva care să te facă să ai senzația că a meritat, că a fost frumos. Că mai vrei.

Aceste faze tari, când animalul sălbatic aflat în habitatul lui, liber… este totuși aproape sau foarte aproape și există cât de cât vizibilitate și condiții de fotografiere… sunt niște momente care nu durează mult. Dacă începi să freci aparatul, să faci setări de nu-știu-care, să potrivești totul încât să fie fix adecvat momentului, aproape sigur ratezi ocazia; așa că, din experiența de până acum, am senzația că trebuie să fie cam totul pre-setat… pentru a avea o șansă de a face cât de cât ceva. O mare problemă o reprezintă aparatura actuală care are un milion de variante și șanse mari să se de-seteze, începând de la funcții pe teleobiectiv, până la meniuri de toate felurile de pe aparat… care la o atingere involuntară (mai ales în mașină unde pot să se atingă de cine știe ce…) pot să o ia pe arătură… rău de tot. Iar regretele tardive nu se contorizează.

 

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Maramures | 2 comentarii

Portrete de iarnă

27 decembrie 2016. La Sighet azi este festivalul de obiceiuri laice de iarnă. Dacă vezi atmosfera morocănoasă, umedă și rece parcă nu neapărat dorești să ieși afară. Zăpadă în petece jilave, nimic spectaculos din punct de vedere al condițiilor. Dar, este momentul când se pot face măcar niște portrete de țărani. Nikon D810 cu obiectivul Nikkor de 24-70 plus blitzul Nikon Speedlight 900… cred că este o combinație rezonabilă, adică ceva cu care te poți plimba fără să târăști cu tine prea multe echipamente… și o geantă. Îmi propuneam să fac măcar 10 portrete… adică să scoți valoarea pură și tradițională din marea de mizerie, dintre dracii jegoși de parcă nu erau spălați de 50 de ani, țărani în blugi și fețe banale. Cei care nu erau din Maramureșul Istoric nu au reprezentat subiecte pentru mine. Pentru a avea aceste cadre, suporți niște coline redundante și tărăgănate și false, plus zdrăngănitul aiurea a tălăngilor mari… în speranța să existe câteva imagini care să facă diferența.

dsc_3195dsc_3195xdsc_3195xxdsc_3195xxx

dsc_3440dsc_3440xdsc_3440xx

Dacă vrei să faci portrete unor țărani de orice gen aflați în peisajele maramureșene, poate să fie puțin mai aparte situația; în sensul că nu este foarte obișnuit ca cineva să vină și să facă poze cu omul aflat în treaba lui. Cu tact, cu câteva cuvinte, se poate crea conexiunea necesară pentru a putea ulterior să faci fotografiile, dar oricum este mai specială situația. În schimb, la un festival unde sunt destui care fac poze cu oamenii, măcar nu ai de explicat nimic nimănui, ci poți trece direct la subiect, fără a pierde vremea. Fără să pari ciudat, fără să riști refuzul, fără comentarii… ci direct Fotografia.

dsc_3522

dsc_3255dsc_3255xx

Ideea este să selectezi câteva persoane – câteva fetițe și băieței, fete, băieți, bărbați și femei, bătrâni și bătrâne, ființe apte să reprezinte umanul maramureșean la un mod real și totuși perfect… idealizat cumva. Ai de a face cu o serie concretă de persoane, dintre care poți alege ceea ce ai impresia că are ceva izbitor prin frumusețea sălbatică a omului. Din cele fotografiate, probabil că aproximativ 50% erau români și 50% ruteni/ ucraineni; în Maramureș maghiarii sunt preponderent urbani, dar există și țărani unguri – numai că nu au nici un fel de legătură cu participarea la acest festival. Pot oare niște chipuri umane să reprezinte legătura cu bolovanii și pădurile, cu fânul și oile, cu grindina și viitura? Se simte oare prin portrete duritatea vieții în aceste locuri peisagistic superbe dar neiertătoare? Se poate avea senzația când te uiți la fața lui sau ei că e clar că e 100% din Maramureș… la un mod absolut-total?

 

dsc_3219dsc_3219x

dsc_3021dsc_3007dsc_3007x

dsc_3029dsc_3029x

În general mie îmi place să fotografiez cu lumină naturală… pe cât posibil numai cu lumină naturală; dar dacă mă uit la fotografiile de azi, sunt conștient că fără o utilizare permanentă a blitzului… nu aveai nici o șansă de a face ceea ce trebuie; adică, în condițiile de acum, doar funcționarea perfectă a computerizării din aparatul foto și din flash care să comunice la un mod diabolic de performant… este ceea ce poate să reprezinte o soluție tehnică. E benefic să poți să te preocupi doar tangențial de partea tehnică (să nu îți ia multă atenție și energie), încât să te poți focaliza pe deciziile de selectare a subiectelor și eventual elemente compoziționale. Că, altfel, ai ieșit degeaba din locuință.

dsc_3317dsc_3317xdsc_3317xx

dsc_3393dsc_3393xdsc_3393xx

dsc_3369dsc_3369xdsc_3369xx

dsc_3426xdsc_3426xx

dsc_3453dsc_3456dsc_3486dsc_3495Au fost trase 580 de cadre, ceea ce reprezintă 60,6 GB. Am utilizat permanent funcția de bracketing, pentru a avea din ce alege o imagine care să îmi convină ca expunere (1 din 3). În acest fel se poate spera să existe imaginile necesare și suficiente care să fie o bază bună pentru selectarea cadrelor care să merite păstrate. Când vezi un portret de 36 de megapixeli, se vede fiecare detaliu la modul brutal. Ai informația din care se pot face acele crop-uri care să fie beton. Deci, partea tehnică este cât de cât securizată la un mod decent. Acum se poate trece la partea de concept, artistică ai putea zice, simbolistică… adică acea zonă care reprezintă esențialul din fotografie. Aici, nici un fel de blitz, nici un fel de computer ultraperformant din aparatura Nikon nu te poate ajuta. Aici ești de fapt tu cel care trebuie să facă diferența. Și e enorm de mare diferența dintre zero barat și o capodoperă la care greu se poate spera.

 

dsc_3324dsc_3324xdsc_3324xx

dsc_3210dsc_3210x

dsc_3210xx

În general, ai avea impresia că nu se poate să existe prea mare rezoluție. Dar, din punct de vedere estetic, există o zonă unde se poate intra… iar dacă o depășești, ajungi să vezi câte o arteră, poate capilarele din colțul ochilor… și e prea mult. Cumva, ai nevoie de un pas în spate, pentru a lăsa loc de intimitate, și a vedea aspectul de ansamblu a persoanei. Ca în toate privințele fotografiei, și aici este o echilibristică, între ce este prea departe și ce este prea aproape, ce este prea întunecat și ce este prea luminos… iar estetica se găsește undeva între aceste zone extreme.

 

În general, când fotografiez o persoană, îmi place să las în jurul ei ceva spațiu – să aibă aer, să se simtă o parte din mediul în care se află. Asta are și avantajul de a rămâne la formele generale și esențiale, fără a permite observarea acelor detalii pe care omul nu le vede când se uită la o altă persoană de la o distanță normală. La o apropiere mai brutală cu aparatură performantă, se văd toate detaliile… iar marea majoritate a acestora sunt tot felul de defecte care trebuie corectate în imaginile editate, altfel praful se alege din ele. Cunoscând toate aceste aspecte, este de preferat să ai subiectul izolat de toate interferențele nedorite, adică de alți oameni în cazul nostru, ceea ce la un festival este greu spre imposibil de realizat. Nu e simplu să faci fotografiere, din nenumărate motive tehnice și conjuncturale. Până când te rezumi la imagine documentară… aproape nimic nu contează, dar când treci spre zona artistică devine mai dificilă situația… în încercarea de a extrage idealul din realitatea concretă și deloc ideală.

 

dsc_3246dsc_3246xdsc_3246xx

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Maramures | 1 comentariu

Kolozsvár – Cluj – Klausenburg

Centrul Transilvaniei. Un oraș care a reușit să mă atragă dar când ajungi să îl vezi mai în detaliu, a reușit să mai reducă din speranțe. Sclipire și splendoare și inteligență, cu multă mizerie umană și inumană. Cumva îl simțeam apropiat, al meu pentru destui ani, dar și rece, indiferent și supra-aglomerat și jalnic. La fel este senzația pe care o am față de Budapesta: un oraș splendid și atractiv și potrivit sufletește, dar unde nu prea am ce căuta. Când trec prin Cluj pentru câteva zile, poate ar merita să fac niște imagini… ca semn al anilor trăiți prin universitate, prin parcuri, cinematografe, săli de lectură, pe străzi umblate și neumblate.

344384429

519543470561

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Splendori in Iubita Noastra Transilvania | 1 comentariu

Iarna la Slătioara

În peregrinările maramureșene de iarnă se poate ajunge ușor și prin zona Slătioara, doar trebuie să ieși puțin de pe artera principală a Izei; nu știu cât potențial de imagine are zona, aproape totdeauna când am trecut pe aici lipsea ceva sau avea tendințe de banalitate… dar nu se poate exclude ca odată și odată să găsești totul ca un miracol de frumusețe. De fapt, în fotografia de acest gen ești aproape totalmente dependent de condițiile meteorologice și de lumină… și nu doar de aspecte generale ale acestora ci de detalii de finețe. O singură rază de lumină care să țină 5 secunde poate să schimbe totul, să transforme un peisaj banal în Raiul pe Pământ. Dacă ești la momentul potrivit la locul potrivit, poți avea parte de miracol. Dacă te interesează.

dsc_2162dsc_2186dsc_2747

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Maramures | 1 comentariu

Sărbătorile păgâne de iarnă

Trece ziua cu cea mai lungă noapte. Începe să crească durata perioadei în care este Lumină. Sacralitatea păgână a sărbătorilor legate de solstițiul de iarnă… este dată de speranța vieții în noul an ce urmează. Cândva, probabil pe multe mii de ani (poate zece mii chiar?) această sărbătoare era un fel de purificare, de închidere a trecutului și deschidere spre nou… spre viitor. Micile comunități tribale simțeau că au o nouă șansă de supraviețuire, odată cu zilele ce devin mai luminoase în Emisfera Nordică; oamenii aceia primitivi aveau contactul lor direct cu transformările ritmice ale Planetei. Putem să ne imaginăm că aceste sărbători păgâne, în forma lor pură și arhaică, aveau un sens profund și zguduitor, al speranței de a exista.

 

Te poți întreba, cum naiba a ajuns sărbătoarea speranței solstițiale și festivitățile saturnaliilor să se transforme în uriașul kitsch consumerist absolut jalnic al zilelor de azi? Unde a fost pierdut sensul, cum a fost furat sau deturnat? În ultimele aproape două milenii, ca un parazit perfid și diabolic, morbul iudeo-creștinismului a acaparat sărbătorile păgâne ancestrale legate de marile momente simbolice ale anului; suflul deșertului a distrus și maltratat simbolurile eco-păgâne de toate felurile, de la saturnalii la bradul împodobit. Și mai recent, sărbătorile de iarnă au fost degradate la mizeria consumerismului capitalist. În loc să fie o sărbătoare a noilor speranțe, aceste momente au devenit o uriașă prefăcătorie, o ipocrizie de zile mari, o goană agresivă după sclipici, o minciună de proporții. Impostură cât încape, satane în sutane aurite trăgând cu jind la banii puțini ai săracilor,  șmecherii de toate felurile, marketingul perfid de promovare a invaziei kitschurilor și mizeriilor, asta avem acum; asta a ajuns să suplinească fericirea ancestrală a renașterii speranței date de trecerea zilei cu noaptea cea mai lungă. Se poate constata o involuție spirituală, transformarea oamenilor în gloate tâmpe și exploatabile de vietăți imbecilizate. Cel mai ciudat și mai jalnic este că din câte pare, fix fericirea lipsește cel mai mult din toată ciudățenia asta de sărbătoare păgână deturnată de iudeo-creștini, pervertită ce capitalismul-consumerist și ajunsă o formă cu sclipici dar lipsită de esența speranței.

 

E destul de jenant să ai impresia că barbarii aceia păgâni și primitivi erau mai umani decât suntem noi azi; erau mai umani, mai eco și mai sacrii și mai sfinți decât toți mizerabilii-moderni care trăim azi.

 

© dr. Peter Lengyel

Publicat în umane | 1 comentariu

Artistul Fotograf

Dacă un fierar-betonist ia bisturiul și se pune la masa de operații, nu a devenit din start neurochirurg; și nici nu are impresia. O gorilă dacă se pune la manșa unui Boeing, nu a devenit pilot. Iau în mână un Stradivarius, pot să îl pun finuț la loc, și atât. Am putea face nenumărate alte comparații; totuși, aparent… parcă ar exista o excepție, anume fotografia; orice vietate care își cumpără un DSLR are impresia nefondată că a devenit instantaneu un creator de artă fotografică. Am văzut și expoziții cu poze făcute de variate fufe, unde nu găseai nici o singură fotografie care să merite privirea, măcar pentru o secundă. Continuând cu comparațiile anterioare, expoziția fotografică dădea impresia de reușite a la medicul Ciomu, cu pacientul cu capul tăiat, sau Boeingul izbit de munte cu pasageri cu tot, ori un australopitec ce cântă la vioară. Doar că în acele cazuri, efectul este direct, evident și incontestabil, încât orice bou își poate da seama.

 

E destul de dificil să definești un fotograf și poate și mai spre imposibil este să definești artistul-fotograf. Cu toate acestea, se percepe diferența dintre o imagine care are suflet și una care e făcută la plezneală. Diferența sigur nu e dată de detaliile tehnice (sau oricum nu în primul rând de acestea), ci este de ordin artistic, de sens al imaginii, de compoziție, de lumină, de nuanțe… adică aspecte de finețe. Se simte dacă omul a avut un aparat de fotografiat (sau un telefon…) în mână și a tras un cadru aiurea în tramvai (o imagine care tehnic poate să fie perfectă, dar atât)… sau dacă cel care a făcut imaginea a avut tactul de a ridica la rang de artă…  creația fotografică. Se simte fantastic de tare cine anume a făcut imaginea.

 

Poate să existe genialitate ca predispoziție… interpreți, compozitori sau matematicieni care la vârste (destul de) fragede au capacitatea să creeze minuni. Totuși, nu îți poți imagina un neurochirurg de 20 de ani… pentru că o astfel de preocupare necesită mulți ani de pregătire teoretică și practică. De tăiat e destul de simplu cu bisturiul, dar ce anume tai, când, unde și cu ce scop, cu ce efecte… aici treaba devine mai complicată. Cam la fel și cu fotografia, tehnic e ușor să faci poze brici; dar, ce este în imagine și ce efecte are acea activitate… deja necesită un fel de viziune asupra Lumii – o filosofie care nu poate să fie prea concretă până nu ai văzut destul de bine situația. În imagini se va reflecta inevitabil filosofia ta de viață, ce anume are importanță. Cu fotografia naturalistică  sau cea etnografică… se poate parcurge gradual, treptat sau în salturi… o evoluție artistică unde esențele, simplitatea și puritatea să devină din ce în ce mai vizibile.

 

Ca la un maestru care cântă la Stardivarius, te poți aștepta să ajungă la perfecțiune (eventual) dacă și-a pus viața în conexiune cu manifestarea în domeniul respectiv. Nici un fel de străduință nu asigură succesul, și nici genialitatea fără cizelare, dar ambele elemente pot să contribuie la creșterea șanselor de a ajunge la un nivel care să iasă mult peste cel standard. De acolo în sus ești în zone cu aer rarefiat, unde oricum nu mulți au ajuns, și unde nu prea găsești autorități ale căror critică sau apreciere să conteze – eventual puțin, pentru orgoliul nostru uman, dar nu la modul esențial. Opera artistică (sau științifică sau filosofică) nici nu trebuie să fie neapărat apreciată de mase mari ale oamenilor contemporani… de fapt e clar că nu ai de la cine să te aștepți la mari aprecieri. Cel mai dur critic de artă este artistul însuși… el poate să aprecieze destul de realist dacă a realizat sau nu ceea ce trebuia făcut în condițiile date. Dacă a zis în texte, în imagini, în filme, în picturi sau sculpturi ceea ce era de spus.

 

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Fotografiere | 1 comentariu