Hot air ballooning in Maramures

 

This is a draft version.

 

Peter

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Movavi Slideshow Maker

De mai multă vreme mă gândeam că am făcut multe imagini fotografice, dar ele sunt cumva prea statice. Si că ar putea să fie o variantă bună ca ele să fie combinate în ceva prezentări mai dinamice, nu simple serii de poze. Și ar trebui să existe treceri adecvate între imaginile succesive, și ar trebui să existe un fond sonor, muzică, sunete din natură, poate cuvinte… astfel încât din baza de imagini să se poată face un fel de clip-uri. Acum am cumpărat și instalat softul numit Movavi Slideshow Maker… dar o să fie o distracție bună până ajung să îl controlez bine, aproape instinctiv. O să vedem ce rezultă din asta.

 

Am experimentat azi cum funcționează splendoarea asta de soft. Ceea ce îmi place la el este că nu e nici prea complicat, adică nu are un milion de funcții pe care niciodată nu o să le folosești, și nici meniuri prea stufoase în care ai toate șansele să te pierzi dacă nu vrei să îți aloci restul vieții pentru studierea lui – dar nu e nici prea simplu, ca ceva tâmp, făcut special pentru complet-idioți. Adică, e bine calibrat. Are ceea ce eu am nevoie, e intuitiv și plăcut. Am experimentat încărcarea folderelor cu imagini, să văd în ce ordine le pune, cum percepe numerotarea lor; apoi, cum se poate face trecerea de la o imagine la alta… există vreo 60 de variante de trecere; am văzut cum se face setarea perioadei cât să fie vizibilă fiecare imagine în parte. Am experimentat variatele formate de text care să apară suprapuse peste imagini. Am încărcat fișier de sunet, am văzut cum îl poți tăia la dimensiune, cum se poate muta ici-acolo, cum se fac mai multe benzi de sunet șamd. Se pot include și filmulețe în mișcare în aceste prezentări multimedia, se poate înregistra și voiceover… dar asta încă nu am încercat… și nici nu cred că aș lăsa să fie la nivelul de performanțe ale unui laptop. Ca experiment am exportat un film sau slideshow sau ce o fi acesta… din imagini, treceri între ele, texte suprapuse, bandă de sunet; evident că a fost șters, că scopul lui nu era să rămână… a fost doar o încercare să vedem ce poate să facă tehnic acest soft. De acum urmează partea mai fină, să vezi ce imagini merită să fie incluse, ce treceri să fie între ele, cât de lung să persiste pe ecran fiecare imagine în parte, ce cuvinte merită să apară și în ce formate, cum se combină toată suita de imagini cu ritmul muzicii, ce muzică poți include… ceva care nu iese cu scandal pe drepturi de autor (adică de preferat ceva înregistrat de tine, cu acordul celui care interpretează). Rezultă în final un clip care poate să fie un kitsch perfect, sau ceva plăcut… sau ceva intermediar?

 

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Fotografiere | Lasă un comentariu

Visul African

Cred că nu trebuie să detaliez de ce își dorește orice biolog, oricare naturalist care simte nevoia să aibă o impresie realistă despre Lume… să ajungă să vadă Africa, live. Și nu mă refer aici la o tură standard în care să vezi un oarecare parc național în Kenya sau Africa de Sud, sau să trăiești în careva oraș în care există șanse să nu mori prea repede. Ci total altfel. Cumva, programatic, să ajungi să vezi cam cele care contează, măcar în linii mari. Problema este că acest continent este foarte mare, accesul în locurile bune nu este ușor, riscurile de toate felurile sunt multe, costul expedițiilor serioase este exorbitant.

 

Dar există locuri în care dacă ai ajunge în condiții cât de cât sigure, cu echipamentele care contează… ar rezulta momente bestiale. De la Serengeti… Kenya/ Tanzania… lei, girafe, elefanți, antilope, hiene, gheparzi, leoparzi… amintiri din cărți cu Joy & George Adamson, la Deșertul Namibian, de la Cascada Victoria… la lemurienii din Madagascar, baobabi și crocodili, de la Delta Okavango la Marele Rift, locuri unde făceau cercetările Leakey, sau gorilele din Ruanda… Dian Fossey… pe un milion de planuri întrece orice imaginație. Îți imaginezi cam ce șerpi și țestoase, cam ce fluturi și libelule, câte specii de păsări pe care eventual le-ai văzut cândva în poze. Dacă nu ar exista atât de multe probleme cu nesiguranța socială, sărăcia, criminalitatea, recent islamismul terorist, infrastructura jalnică, bolile tropicale, spitale din care nu prea scapi viu șamd… Africa putea să fie un paradis al naturaliștilor. Și așa este foarte atractivă, dar poți să mori cam prea ușor, sau poți să ai regrete. O întrebare este totuși, nu este mai mare regret dacă îmbătrânești și nu ai vizitat acele locuri africane paradisiace, atunci când încă avea sens să le vezi?

 

Îmi închipui că fix așa cum în trecut doream să merg în toate locurile bune din Dobrogea… și apoi au fost atinse rând pe rând, de multe ori, în oricât de multe ture de teren… cam tot la fel se poate face Africa, doar că la altă scară. Dacă vrei să faci din asta un fel de chestie serioasă, trebuie să conștientizezi în ce te bagi; care sunt distanțele, dimensiunile zonei, cum arată costurile, riscurile, sensul, măcar ca ordin de mărime. E bine să faci eventual un fel de analiză SWOT, în care să vezi care sunt punctele tari, slabe, oportunitățile și riscurile. Și apoi să cântărești bine, să vezi cum poți să construiești pe punctele tari și pe oportunități… și cum poți reduce/ evita punctele slabe și riscurile prea brutale. Printre punctele tari și oportunități este că deja poți să arăți cam ce ai putea face acolo, dacă ai ajunge unde trebuie… plus că există o rețea de contacte în cadrul IUCN, pe care poți să construiești, eventual. Dar toate acestea nu fac nici doi bani dacă nu te implici pe bune, la modul acela conștient, cu asiduitate, trecând peste toate greutățile, cu scopul de a face ceva care să merite; ai nevoie de o abordare care este capabilă să îți schimbe viața, prin faptul că ai un nou țel la care să lucrezi. Poți avea motivația să nu te plafonezi, să nu ajungi un animal blazat care nu are chef să iasă din casă.

 

Oricum, asta nu e o joacă, și dacă e să faci ceva cât de cât semnificativ, trebuie să gândești cam totul la nivel de decenii. Să începi cu locurile mai simple, să vezi cum se poate face o expediție, cum se poate participa la ceva safari, pe ce te poți baza la nivel local și pe ce nu te poți baza. Africa e foarte neiertătoare, și există toate șansele să mori, dacă nu faci lucrurile așa cum trebuie. Și siguranță prea mare nu vei avea oricum.

 

Pare o idee cam bombastică o abordare naturalistic-continentală a Africii chiar dacă ai avea la dispoziție un deceniu; dar, până la urmă este o chestiune de management, de creativitate, de contacte, de șanse; șansele nu apar doar așa, ci ele trebuie cumva căutate. Dacă te documentezi despre ce se întâmplă acum în zonele care contează, încerci să construiești punțile de legătură cu naturaliștii/ conservaționiștii din zonele în cauză… te gândești la parteneriate reciproc-benefice, dacă ai ce să le oferi… aloci ceva energie, pui ceva pasiune… în principiu poate să fie o abordare funcțională. Dacă gândești proiecte… și cauți finanțarea… fiind conștient că nu sunt prea mulți care au astfel de preocupări… și nici capacitatea. În orice abordare de succes, chiar și atunci când alții o să îți zică că nu se poate face asta, ei nu prea contează; dacă tu ai încredere în idee, dacă vezi măcar grosso modo pașii necesari, vezi logica, sensul, vezi și zonele abrupte și marasmul, dar ai în minte și în suflet dorința să o faci… deja ai un avantaj uriaș. Dacă ai motivația (îți imaginezi cam ce este pe acolo), dacă ai capacitatea de muncă și experiența organizatorică, și dacă ai nevoia ca de aer de ceva nou sens… e destul de probabil să poți să o faci.

 

© dr. Peter Lengyel

 

PS. Și da, cred că m-ar face mai fericit toată chestia asta cu Africa. Dacă visul african ar deveni realitate.

Publicat în Africa | 2 comentarii

Ce te face să exiști?

Ce te face să exiști? Bine, nu mă refer la mâncare, băutură, aer, eventual iubire. Ci la ceva lăuntric, ceva sens care să te facă viu, să ai chef de viață, creativitate, să vrei să trăiești. Impresia mea este că oamenii avem scheme de gândire, anumite patternuri care dacă sunt destul de funcționale, pot să permită și să faciliteze producții pe o anumită linie. Spre exemplu, Darwin a scris o serie de cărți excelente… nu a scris una; avea un stil, un pattern de abordare a subiectelor naturalistice care și azi te lasă mască. Marii compozitori, marii pictori șamd au compus fiecare în parte câte o serie vehementă de lucrări… fiecare în stilul lui. Ce se vede la toate acestea, este că a scrie o carte, sau a crea o compoziție muzicală sau o pictură… acestea sunt doar manifestările sesizabile ale câte unui titan al domeniului. Întrebarea este, cum anume ajunge cineva la nivelul intelectual și artistic – încât ceea ce el scrie sau pictează sau compune, sau fotografiază sau filmează… să aibă un sens dincolo de banal. Cum ajunge să dețină omul un fel de pattern de creativitate care să producă performanță?

 

Este sigur un fel de evoluție personală, cu etape, crize dure, eșecuri și succes, alte eșecuri și alte momente când viața este mai aproape de ideal. Te poți întreba, cine naiba putea să îi zică lui Darwin că e bine ce face, sau că este rău… adică cine avea căderea să își exprime părerea despre ceea ce el gândea, pe vremea când încă totul era în stare embrionară? Cine poate să comenteze despre o nouă direcție științifică, despre teorii ample care să aibă capacitate predictivă și explicativă… pe care moimele nu le pot înțelege nici peste o sută de ani? Poate că era mai simplu la Mozart, Picasso… dar în chestiile artistice este și mai mult subiectivism, enorm de mult. Oricum, acești oameni aveau o dăruire nemaipomenită față de domeniile lor, o preocupare mai mult decât sinceră… cumva activitatea lor creativă era chiar viața lor. Probabil că nu doar genialitatea, ci și preocuparea aceea totală au fost esențele care au făcut diferența între un diletant și unul care a adus lumină, culoare, armonie, înțelegere în câte un domeniu al percepției umane.

 

Cel mai dificil este să creezi câte un nou pattern de abordare. De la cele mai simple. De a avea obișnuința să citești cărți bune; să le găsești, să ai răbdarea de a le parcurge… în timp ce asta îți aduce fericire – acesta este un pattern de succes și sustenabil. Sau de a ajunge parte din mișcarea ecologistă, a participa pa tot felul de conferințe, simpozioane, congrese undeva la mama naibii, cunoscând oameni și idei, proiectele și reușitele lor (că despre eșecuri nu vorbim decât foarte rar). Sau de a avea obișnuința să ieși pe teren la fotografiere naturalistică… producând imagini, texte șamd care pot să fie puse pe web sau care pot ajunge alte și alte cărți publicate în stil clasic; și întotdeauna se poate mai bine, mai adecvat timpurilor prezente, cu filmări razante sau cu clipuri produse din imagini statice combinate cu sunet/ cuvinte/ muzică. Sau de a crea un pattern – de a avea sustenabilitate financiară, granturi care să susțină activitatea pe care o desfășori, asta e o treabă dură, și dacă te gândești la orice proiect de cercetare/ filmare/ expediții/ publicare șamd… aproape toate aveau uriașe probleme pe acest plan (vezi Cousteau spre exemplu). În lumea de azi constați o dinamică extraordinară, ceea ce era OK și modern și fain în trecutul recent, azi nu mai merită atenția; există o uriașă presiune de adaptare, iar dacă vrei să nu ajungi un rebut uitat, ești cumva constrâns să rămâi pe val. A gândi expediții naturalistice care să aibă și sustenabilitate financiară, și producție de imagine, și output științific… deloc nu este simplu. Dar cred că are sens. Am impresia.

 

Interesant este cum ștacheta ajunge pusă din ce în ce mai sus. Adică, dacă în trecut era un vis să faci o imagine perfectă cu o barză neagră sau cu niște cocori, sau un peisaj de sus privit cu un râu meandrat, ori Creasta Cocoșului să fie fix sub tine la apus de soare… toate au ajuns bifate, rând pe rând… și deci nu prezintă prea mare interes deja. Chiar dacă ai face o poză perfectă cu o altă specie de cocor, tot cam pe acolo este senzația; pentru a avea din nou sens, poate este entuziasmant să fotografiezi flamingii în cantitate uriașă undeva în Ngorongoro. La fel dacă ai zbura peste o altă creastă stâncoasă – pentru a avea satisfacție trebuie să crești miza, spre exemplu să faci un zbor de fotografiere peste Himalaia în loc de Carpați. Cu trecerea anilor, omul acumulează experiență, dar și devine mai puțin dinamic, nu se lansează în acțiune pentru orice mic guvid; iar pentru niște mari proiecte de tip nou – apte să te facă să miști, barierele financiare sunt dure. Din acest punct de vedere, depinzi mult de societatea în care trăiești – de breșele și oportunitățile pe care le poți folosi sau le poți rata cu brio, rând pe rând. A decide care sunt variantele care să merite efortul, timpul, a decide care sunt ideile care merită dezvoltate, implementate… este mai mult artă decât știință, un fel de artă a vieții.

 

O chestiune la fel de interesantă este motivația care stă la baza acțiunilor. Pe lângă bazele raționale și morale, fără de care nu prea are cum să existe o acțiune acceptabilă, trebuie adăugat și elementul hedonistic, al plăcerii umane. Atât în știință cât în artă, a te baza pe motivații financiare nu prea este realist; apoi, sentimentul datoriei poate să ajute ceva, dar creează o abordare acră, amară, o luptă aberantă și absurdă… care nu prea poate să reprezinte un exemplu atractiv și pentru alții; abordarea naturalistică, bio/ eco, cea cu biodiversitate și expediții și cunoașterea fenomenelor grandioase ori de detaliu, are eminamente o componentă hedonistică, a plăcerii de a vedea lumea, a admirației și iubirii totale față de fenomenul viului. Poate că o șansă de viitor pentru abordarea naturalistică este să dea sens și plăcere pentru atât de mulți oameni care simt nevoia de a avea o existență umană acceptabilă.

 

© dr. Peter Lengyel

 

Publicat în umane | Lasă un comentariu

Căsuța din povești

Undeva pe la marginea Sighetului. Brândușa zicea că arată ca o căsuță din povești. E clar că are o estetică aparte, o finețe, o combinație de elemente care să dea o senzația de bine – îți poți imagina aici fericirea. OK, fericirea este în noi, sau nu este; dar și mediul, atmosfera, culorile, obiectele pot să ajute să simți că respiri mai ușor. Mai ales în ceva seară de iunie, să mănânci înghețată cu căpșuni, e bine.

 

Mă întrebam, oare ce este atât de plăcut la casa asta? Proporțiile? Că este ceva ce poate să fie realizat fără să fie necesar să jefuiești o bancă sau să ai 1.000 de sclavi pe plantație. Adică nu este un fel de mausoleu din beton, în care a intrat atât ciment din care se putea construi tot barajul. Ci este altfel. Nu are garaj în care să încapă 5 mașini de pompier. Este de dimensiuni umane.

DSC_2961DSC_3097DSC_3079DSC_3066DSC_3082DSC_3022DSC_3045DSC_3126DSC_3006DSC_3192DSC_3213DSC_3204DSC_3226DSC_3232DSC_3237DSC_3249DSC_3261DSC_3267DSC_3282DSC_3144DSC_3159DSC_3175DSC_3180DSC_3114DSC_3294

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Maramures | 8 comentarii

Snagov – lacul și pădurea

Lacul Snagov și Pădurea Snagov sunt situate la circa 30-40 km nord de București. O seară de fotografiere cândva în septembrie 2012. A rezultat un folder cu 386 de poze. Evident, nu au fost văzute niciodată, până acum în iunie 2017. Bănuiesc că pot să existe câteva care să merite să devină vizibile pe net; poate 50 de imagini care pot să dea o impresie.

DSC_6325DSC_6331DSC_6333DSC_6336DSC_6342

Lacul Snagov este un liman fluviatil de formă foarte alungită, șerpuită – sinuoasă, cu mici golfuri, o fâșie întinsă pe circa 16 km lungime – cu orientare generală nord-est – sud-vest. În afara lagunelor Razelm – Sinoe, a lacurilor din Deltă, plus Techirghiol și alte câteva mari lacuri dobrogene, lacul Snagov este unul dintre cele mai întinse lacuri naturale din țară (adică, aici nu se includ lacurile de baraj); date despre suprafața lacului sunt variate, arătând o arie de 575-720 de hectare; adâncimea maximă a apei ajunge la 9 metri – ceea ce face ca Snagovul să fie cel mai adânc lac din Câmpia Dunării de Jos. Ca geneză, există și idei că ar reprezenta o rămășiță a Mării Sarmatice (care ocupa o enormă suprafață în urmă cu 2 milioane de ani), din care au persistat Marea Neagră, lacul Balaton și… lacul Snagov. Altă idee este că acest lac este un liman fluviatil, adică un curs de apă care are un baraj natural sub formă de grind; dacă te uiți la hartă și vezi forma luciului de apă, ai tentația să zici că nu seamănă nici cu Marea Neagră și nici cu Lacul Balaton, deloc; și că este perfect asemănător cu un curs de apă care are un baraj la capăt.

 

Pe o insulă dinspre extremitatea nord-estică a lacului se află mănăstirea Snagov, a cărei biserică în stil bizantin a fost ridicată în 1517 – 1521 și pictată cu fresce peste aproape un secol; o parte a istoricilor consideră că Vlad Țepeș a fost înmormântat la această biserică. Mănăstirea a avut rol cultural, aici a funcționat o tiparniță, dar apoi a devenit închisoare.

DSC_6305DSC_6320

Dintre plantele acvatice autohtone, de menționat săgeata apei (Sagittaria latifolia) și nufărul alb (Nymphaea alba); la marginea apei există stufărișuri (Phragmites communis) și papură (Typha sp). În apele lacului este prezentă scoica Dreyssena polymorpha. Ihtiofauna lacului cuprinde 16 specii, atât specii de pești autohtoni cât și specii introduse; dintre speciile care trăiesc în mod natural aici, se pot menționa: carasul, linul, țiparul, obletele, roșioara, plătica, știuca, șalăul, somnul, bibanul șamd. Dintre amfibieni, broasca mare de lac și brotăcelul sunt bine reprezentate. Dintre reptile, de amintit șarpele de apă, țestoasa de baltă. Dintre mamifere, de menționat vidra și câteva specii de lilieci.

DSC_5988DSC_5998

Un lac de 620 de hectare (575-720 hectare), dintre care 100 de hectare sunt zona protejată. Lotusul indian (Nelumbo nucifera) a ajuns să acopere o parte din apa lacului; nuferii autohtoni, atât cel alb cât și cel galben nu au cum să facă față concurenței pentru habitate favorabile… presiunii din partea speciei invazive. Cum te raportezi la situație dacă o plantă este frumoasă, spectaculoasă chiar, dar este o specie alohtonă invazivă? În aria naturală protejată… acțiunea rațională a biologului preocupat de conservarea diversității biologice ar trebui să fie eradicarea speciei respective… care în mod natural nu avea ce să caute aici.

DSC_5962DSC_5977DSC_6002DSC_6007DSC_6012DSC_6015DSC_6025DSC_6028

DSC_6055DSC_6060DSC_6067DSC_6070DSC_6073DSC_6075DSC_6077DSC_6082DSC_6087DSC_6107DSC_6122DSC_6127DSC_6147DSC_6155DSC_6160DSC_6163DSC_6165DSC_6170

Pădurea Snagov (1470 de hectare) este o rămășiță din Codrii Vlăsiei – care acopereau mari suprafețe din Câmpia Dunării, înainte ca zonele silvatice să ajungă fragmentate, rând pe rând defrișate. Pădurea este constituită din specii de stejari (Quercus robur, Quercus cerris), frasin (Fraxinus sp.), tei (Tilia cordata) șamd, arborii ajungând la circa 30 metri înălțime. Dintre arbuști, aici există alunul (Corylus avellana), socul (Sambucus nigra), lemnul câinesc (Ligustrum vulgare), cătina albă (Hippophaë rhamnoides L) șamd. Dintre plantele ierboase, se poate menționa crinul de pădure (Lilium martagon), lăcrămioara (Convallaria majalis), brândușă de toamnă (Colchicum autumnale). Circa 10 hectare din Pădurea Snagov sunt rezervație. Zona este un refugiu pentru căprioare, cerbi, pisici sălbatice și alte specii care au nevoie de pădure… specii care în puține arii își găsesc condiții de existență în câmpia lipsită de păduri.

DSC_6032DSC_6048DSC_6051DSC_6052

Zona Snagov are peisaje lacustre și silvatice cu o estetică aparte, landșaft care a atras și o parte a șmecherilor Bucureștiului. Vile construite prin localitățile de la malul apei, la Izvorani, Snagov șamd… lângă ele ancorate bărci dotate cu motoare de mare putere –  exemple reprezentative ale vieții de bogătaș; terenuri de tenis, piscine, terase, baruri, restaurante de lux șamd. Există și debarcadere ponosite, vezi oameni cu caiace, variate ambarcațiuni de pescuit sportiv sau șalupe bine motorizate. Deci, diversitate. Biologică.

DSC_6178DSC_6180DSC_6211DSC_6216DSC_6221DSC_6225DSC_6227DSC_6231DSC_6232DSC_6250DSC_6267DSC_6272DSC_6277DSC_6291

3 seri pe lacul Snagov. Iulie 2017. Ziua e prea cald, doar pe la 6 seara are sens să ieși pe lac. Până și la ora asta, când ajungi la debarcader și vrei să intri în barcă, sub copertinele de plastic simți că aerul e atât de încins că abia se poate respira; după ridicarea copertinelor situația devine oarecum mai acceptabilă, dar nu cu mult. Aici, unde este apă și pădure, totuși e mai bine decât între betoanele Bucureștiului, aflat nu departe. Am senzația că pentru a face fotografiere mai serioasă, merită să vizitezi zona mai ales primăvara sau toamna.

DSC_0911DSC_0914DSC_0919DSC_1019DSC_1049DSC_1054DSC_1069DSC_1074DSC_1075DSC_1076DSC_1495DSC_1512DSC_0994DSC_1480DSC_1480xDSC_1492DSC_1650DSC_1664DSC_1689DSC_1703DSC_1090DSC_1083DSC_1513DSC_1514DSC_1515DSC_1606DSC_1610DSC_1627DSC_1637DSC_1641DSC_1103DSC_1115DSC_1120DSC_1124DSC_1126DSC_1138DSC_1155DSC_1161DSC_1163DSC_1173DSC_1176DSC_1177DSC_1178DSC_1180DSC_1184DSC_1188DSC_1194DSC_1199DSC_1204DSC_1219DSC_1223DSC_1239DSC_1370DSC_1379DSC_1389DSC_1399DSC_1442DSC_1445DSC_1445xDSC_1448DSC_1453DSC_1456DSC_1459DSC_1469DSC_1473DSC_1149DSC_1264DSC_1268DSC_1274DSC_1504DSC_1531DSC_1534DSC_1537DSC_1546DSC_1565DSC_1594DSC_1301DSC_1303DSC_1305DSC_1325DSC_1335DSC_1339DSC_1349DSC_0852DSC_0868DSC_0897DSC_0905DSC_0971DSC_1714DSC_1717

Două seri am ieșit pe lac cu barca lui Constantin Turmac, cel care administrează Fundația Snagov, custode al ariei protejate; am fotografiat stârci și egrete, corcodei și rațe – nimic ultraspectaculos ornitologic dar destul de frumos pe plan estetic. O altă seară am peregrinat prin zonă, în încercarea de a face niște imagini de sus cu ecosistemele locului, așa cum nu am mai fost făcute niciodată.

 

Ca naturalist, dacă privești splendoarea pădurilor cu stejarii lor seculari, dacă vezi întinderile de ape, cu nuferi albi și galbeni… cu păsările de baltă, totul pare paradisiac. Un apus cu niște culori de acelea perfecte, cum era de așteptat. Dar dacă vezi trendurile, și dacă auzi cam ce se întâmplă prin zonă, deja apar și dubiile. Dubioșeniile. Mafiotisme mai mari decât tot lacul. În această schemă, să fii de partea protecției naturii, a conservării diversității biologice din aria protejată (chiar ciuntită cum este ea), deja este o situația riscantă. Până unde se pot face compromisuri, ce trebuie să accepți ca inevitabil, cât te poți opune agresiunilor… deloc nu este o treabă ușoară. Și cine îți sunt aliații? Că nu se prea văd. Aici ai un exemplu concret cum se face managementul biodiversității pe teren, nu la cursuri de acelea cu pliante și fursecuri, și experți naivi sau fraieri din cine știe ce zone îndepărtate.

 

În deceniile postcomuniste a crescut foarte mult numărul vilelor de la mal, în pădure, imediat lângă apă. Bărci luxoase, de mare putere… Dacă treci cu barca pe lângă ele, dacă mai fotografiezi sau filmezi, sigur nu vezi fețe fericite, ci se simte tensiunea. La una dintre ieșirile pe lac am încercat să ajungem în ceva diverticul, un fel de prelungire laterală alungită; pe traseu am dat de un loc unde buldozerele și excavatoarele au curățat malul, stuful era mărunțit pe o bună bucată. Rizomii de stuf erau peste tot pe ape, așa că motorul nici nu mai avea putere să împingă barca. Plus că puteai să rămâi blocat pe undeva pe la mama naibii, și nu știu cine venea aici pe seară… să te scoată dintre milioanele de țânțari.

 

Am auzit despre atacul unor potentați locali asupra custodelui rezervației, am văzut filmarea care arată cum au căzut în apă în timpul atacului. Am auzit povești lungi despre zbaterea pentru a interzice artificiile care la modul ultra-frecvent făceau ca prin bubuiturile lor zona să nu fie una liniștită. Despre case și vile care apar fără nici un fel de acte, despre betonarea malurilor, despre eradicarea stufului pentru a avea ieșire liberă la apă. Despre pițipoance care vor și în fața casei lor să fie prezent lotusul indian, specie invazivă. Serii lungi de nume sonore, mafioți și politicieni de toate felurile, cam jumătate dintre ei aflați (deja) la închisoare, care din ceva motiv au avut nevoie să își facă vilă și debarcader în acest loc. Desigur, există convingerea că aici trăiesc și mulți oameni foarte OK, dar presiunea antropică asupra naturii este foarte mare. Iar lupta inegală dintre un custode care încearcă să protejeze naturalul sălbatic al rezervației… și o uriașă grupare de oameni care vor să transforme locul în parc de distracție, este o luptă inegală, care produce foarte multe durere.

DSC_5013DSC_5020DSC_5025DSC_5160DSC_5241DSC_5247

Am auzit despre tot felul de interviuri filmate de diverse televiziuni, care apoi prin mecanisme ciudate veci nu au ajuns să fie difuzate; nu își asumau să intre în aceste jocuri prea dure și prea murdare, și preferau să tacă – asta poate să le fie de ajutor. Deși de sus pare un loc liniștit și elitist, totuși există pe aici o masivă luptă a diferitelor interese, mai ales cele legate de dezvoltare imobiliară. Naturalul este ciupit pe toate părțile, prin mizerii administrative au ajuns „să uite” cumva că exista o declarare a protecției pe o mare suprafață… din care peste 90% au pierdut statutul de arie protejată (rămânând protejate doar 10 hectare de pădure și 100 de hectare din lac)…  Până și pe vremea comuniștilor putea să existe mai multă raționalitate, și un fel de minim bun-simț față de unele valori naturalistice – adică era ideea să se protejeze lacul și pădurea ce a mai rămas, un mic ciot din Codrii Vlăsiei. Cum a ajuns apoi în democrație să se reducă protecția la 100 de hectare din lac și la 10 hectare din pădure, asta se poate înțelege doar dacă ai ceva cunoaștere a mafiotismelor de toate felurile, a ciudaților/ ciudatelor care erau în funcții decizionale prin minister, a presiunii politice care distrugea orice urmă de verticalitate.

DSC_5040DSC_5049DSC_5064DSC_5070DSC_5073DSC_5076DSC_5079DSC_5081DSC_5094DSC_5097DSC_5103DSC_5109DSC_5112DSC_5115DSC_5118DSC_5121DSC_5125DSC_5130DSC_5181DSC_5188DSC_5197DSC_5202DSC_5208DSC_5217DSC_5220DSC_5223DSC_5229DSC_5238DSC_5250DSC_5256DSC_5259DSC_5260DSC_5262DSC_5263

Un alt aspect interesant este cât de puțin știu oamenii locului despre speciile care trăiesc în zonă. Până și cei care aparent au ceva treabă cu natura, sau exploatarea ei, gen silvici și vânători… au impresia că pe acolo sunt doar câteva specii. Greu le vine să creadă când aud ce au găsit cercetătorii veniți de la Universitatea București sau de la Muzeul Antipa. Desigur, asta arată cam ce șubred și răpciugos este intelectul lor, focalizat doar pe șiretlicuri și șmecherii de două parale – și fără nici un fel de înțelegere a realităților naturale.

DSC_5136DSC_5139DSC_5142DSC_5166DSC_5170DSC_5173DSC_5176

Am avut lungi discuții despre situația ecologică, antropică, problemele de toate felurile ale zonei; am filmat ceva interviu cu Constantin. Discuții despre asasinate legionare, despre politruci germani și ruși, despre detenția lui Nagy Imre, despre servicii secrete și întâlniri politice de toate felurile, despre averi ascunse, bani, bărci cu motor de peste 1.000 de cai-putere, despre accidente cu morți pe lac, despre cercetători care studiază plante, moluște, pești, păsări. Despre specii de lilieci și despre vidre, pescari și Antipa și multe multe altele. A fost frumos.

DSC_4995DSC_5274DSC_5280DSC_5301DSC_5304DSC_5313DSC_5320DSC_5328DSC_5322DSC_5286DSC_5291DSC_5307DSC_5310DSC_5331DSC_5298

Mă întreb, oare cum e bine să fie la modul ideal prototipul celui care preia custodia unei arii protejate? Există așa-ceva? Trebuie să aibă pregătire științifică mai serioasă, să știe denumirile latine la cât mai multe specii și să înțeleagă aspecte de ecologie? Sau trebuie să fie un bun comunicator, să aibă capacitatea de a face legături funcționale cu oamenii din zonă, și încetul cu încetul să îi îndrepte spre zonele mai sustenabile? Sau trebuie să fie un om hârșit prin toate luptele, să pună pe prim-plan interesul protecției naturii… și doar pe plan secund interesul de a exista chiar și el? Oricum, cei care au impresia că e simplă și plăcută munca în domeniul protecției naturii, ar trebui să facă o vizită prin zonă – și să stea la povești cu cel care este custodele ariei protejate.

 

Ceva concluzie? Vezi că există pe aici niște valori naturalistice care au supraviețuit încă, niște habitate și niște specii protejate… dar lațul se strânge în jurul lor. Iar lupta pentru protejarea lor, adică pentru limitarea agresiunii umane reprezentate de activitatea și interesele unor multe persoane cu o mare putere financiară și politică… este cumva un fel de luptă cu morile de vânt. Sau cu mafia, ai putea zice. O schemă în care e foarte ușor să ajungi o victimă colaterală.

DCIM100MEDIADJI_0008.JPGDCIM100MEDIADJI_0012.JPGDCIM100MEDIADJI_0018.JPGDCIM100MEDIADJI_0019.JPGDCIM100MEDIADJI_0030.JPGDCIM100MEDIADJI_0031.JPGDCIM100MEDIADJI_0032.JPGDCIM100MEDIADJI_0033.JPGDCIM100MEDIADJI_0038.JPGDCIM100MEDIADJI_0040.JPGDCIM100MEDIADJI_0043.JPGDCIM100MEDIADJI_0044.JPGDCIM100MEDIADJI_0052.JPGDCIM100MEDIADJI_0035.JPGDCIM100MEDIADJI_0036.JPGDCIM100MEDIADJI_0047.JPGDCIM100MEDIADJI_0049.JPGDCIM100MEDIADJI_0050.JPGDCIM100MEDIADJI_0037.JPGDCIM100MEDIADJI_0054.JPGDCIM100MEDIADJI_0055.JPGDCIM100MEDIADJI_0056.JPGDCIM100MEDIADJI_0057.JPGDCIM100MEDIADJI_0059.JPGDCIM100MEDIADJI_0062.JPGDCIM100MEDIADJI_0063.JPGDCIM100MEDIADJI_0065.JPGDCIM100MEDIADJI_0068.JPGDCIM100MEDIADJI_0070.JPGDCIM100MEDIADJI_0071.JPGDCIM100MEDIADJI_0073.JPGDCIM100MEDIADJI_0074.JPGDCIM100MEDIADJI_0028.JPGDCIM100MEDIADJI_0080.JPGDCIM100MEDIADJI_0082.JPGDCIM100MEDIADJI_0083.JPGDCIM100MEDIADJI_0087.JPGDCIM100MEDIADJI_0089.JPGDCIM100MEDIADJI_0090.JPGDCIM100MEDIADJI_0110.JPGDCIM100MEDIADJI_0111.JPGDCIM100MEDIADJI_0106.JPGDCIM100MEDIADJI_0096.JPGDCIM100MEDIADJI_0101.JPG

 

Am auzit o poveste frumoasă. În Japonia, după un tsunami, erau pe mal scoase milioane de stele de mare încă vii – cât vezi cu ochii, iar un om arunca înapoi câte una, bucată cu bucată. Vine un altul și îl întrebă ce sens are, că oricum o să moară atât de multe, și o să vină buldozerele să le curețe de pe plajă. La care el răspunde ceva de genul: Vezi asta, pe care acum o arunc înapoi în mare? Asta o să trăiască.

 

© dr. Peter Lengyel

 

Publicat în Campia Dunarii de Jos | 4 comentarii

Situl Ramsar Blahnița

O arie protejată de 43.711 hectare. Undeva în Lunca Dunării, aval de Parcul Natural Porțile de Fier, în Mehedinți… există un sit Natura 2000 (înființat în 2007) devenit și sit Ramsar (din 2013): Blahnița. Această mare zonă umedă are și două rezervații naturale, pădurea Stârmina și pădurea Bunget; plus lacuri, mlaștini, pajiști, terenuri cultivate șamd. Am fost prin zonă de vreo 4 sau 5 ori – participând la diferite proiecte legate de Dunăre, arii protejate, realizarea unor filme sau analize de biodiversitate/ sustenabilitate, dar niciodată nu am pus măcar o poză pe net. Ca la atâtea altele faine, existau veșnic priorități… de alt gen. Un folder cu imagini din septembrie 2012… are  939 de fotografii: peisaje cu păduri și ape, dune de nisip, tufărișuri, păsări, țestoase de uscat, vite, ciuperci, Dunărea, barje și vapoare de lux, apusuri de soare. Este realist să îmi propun ca măcar acest prim folder să fie selectat și să fie vizibile câteva dintre imagini, poate 150. Nu știu cât de perfecte sunt fotografiile, dar bănuiesc că e destul de probabil să se poată face cea mai bună prezentare care există pe net. Iar apoi, altădată, se mai poate continua. Zona asta are potențial, teoretic se poate face o prezentare foarte tare, dacă ai chef, energie, timp, resurse. Din câte pare, până acum așa ceva nu a existat.

DSC_2702

_DSC9088_DSC9093_DSC9098_DSC9106_DSC9114_DSC9116_DSC9119_DSC9121_DSC9124_DSC9126

Cursul inferior al Dunării aval de Porțile de Fier, mă refer la cel care este granița dintre România și Bulgaria/ Serbia, are nenumărate zone splendide, dintre care unele au devenit arii protejate. Doar că ele sunt cam în afara oricăror fluxuri de cercetare, să nu mai zic de vizibilitate eco-turistică. Poate că mai trece pe la careva dintre ele când și când câte un ornitolog, ceva grup de pasionați de birdwatching… dar extrem de rar se întâmplă asta. În rest pescari, păstori de capre, oameni ai locurilor marginale care au ajuns cumva să piardă vremea printre boscheți. Pe distanțe mari nu există locuri de cazare, mănânci pe capota mașinii, așa că sunt puțini cei care decid să străbată zona situată între Porțile de Fier și Dobrogea… de-a lungul fluviului. Cu toate că dacă ai fost măcar odată… ca naturalist sigur vei dori să revezi aceste locuri. Cel mai mult mergeam prin zonă în perioada când am lucrat ca expert de biodiversitate în cadrul unui proiect de cooperare transfrontalieră România-Bulgaria… pe la nivelul anilor 2005-2006. Au fost ieșiri care au permis o impresie realistă despre aspectele naturalistice ale cursului inferior al Dunării, atât pe malul de la noi cât și pe cel bulgăresc. Doar că pe vremea aceea încă nu exista aparatura foto digitală performantă (care să fie mai bună decât calitatea imaginii pe film dia), așa că au fost făcute imagini pe filme diapozitive (culorile pe un Fuji Velvia sau Provia profesional erau… bestiale – dar si costul filmelor). Sigur nu îți permiteai financiar să faci 1.000 de cadre cu ceva mlaștină… sau dacă se învârtea deasupra ta un vultur hoitar sau treceau niște mistreți grămadă prin apă. Dar a fost splendid.

DSC_1962DSC_1971DSC_1977DSC_2122DSC_2125DSC_2130DSC_2135DSC_2143DSC_2149DSC_2150DSC_2155DSC_2162DSC_2165DSC_2177DSC_2232

DSC_2192DSC_2195DSC_2212DSC_2222DSC_2227

DSC_1987DSC_2007DSC_2012DSC_2027DSC_2037DSC_2042

DSC_1940DSC_1955

_DSC9031_DSC9046

_DSC8986_DSC8989_DSC8991_DSC8993_DSC8996_DSC8998_DSC9002

_DSC9058

DSC_2412DSC_2452DSC_2457DSC_2467DSC_2477DSC_2485DSC_2492DSC_2502DSC_2512DSC_2537DSC_2552

DSC_1647DSC_1665DSC_1680DSC_1685DSC_1695

DSC_1807DSC_1817DSC_1842DSC_1857DSC_1862DSC_1870DSC_1875DSC_1886DSC_1897DSC_1912DSC_1916

DSC_2435DSC_2445

Impresia mea este că atunci când faci fotografie naturalistică, nu neapărat trebuie să cauți ceva ieșit din comun. Desigur, o specie rară de pasăre sau de plantă, văzută de aproape, în lumini perfecte… este o valoare. Dar până și un plop de pe marginea apei, fără lumini dramatice, fără nimic special, poate să fie perfect de frumos: textura scoarței, nuanțele frunzelor, forma trunchiului și crengilor… au capacitatea să creeze o impresie despre viața sălbatică reală, în felul ei natural. Admirabil.

DSC_1787DSC_1792DSC_1797

Dacă vezi zonele astea cu nisipuri, cu dune și depozite de loess, atât de frecvente de-a lungul Dunării până în Dobrogea… îți dai seama că ai o problemă în privința fotografiatului: când suflă puțin vânt, sau până și la acalmie… deja prin deplasarea în zonă… ridici un praf de toată frumusețea; asta înseamnă că ai praf în mașină, cam peste tot, și evident și pe aparatura foto/ filmare; dacă vrei să schimbi un obiectiv cu altul… ajunge și pe senzor. Inevitabil. Pe vremea realizării acestor imagini fotografiam cu un Nikon D3… iar când de pe un macro treceai pe un superangular sau pe un obiectiv normal, ori puneai careva teleobiectiv… îți dai seama că se aduna praf pe senzor. Poți încerca cu diferite pompe, compresoare, kituri de curățare a senzorului… oricum rămâne cu ceva praf. Iar acel praf trebuie cumva șters la editarea imaginii. Asta înseamnă pierdere de vreme, fără sens. Soluția ulterioară a fost să fotografiez cu mai multe aparate, fiecare cu obiectivul lui; e bine și să nu pierzi vremea când vezi un animal de aproape… o acvilă spre exemplu… că dacă ai un super-tele fără aparat pe el… pierzi momentul. Totuși, problema rămâne: dacă ai două macro cu distanțe focale diferite, două teleobiective/ hiperteleobiective, un superangular și un obiectiv normal, este cam aberant și costisitor să ai și 6 aparate foto performante… e greoi să le cari după tine prin mașină, prin toate smârcurile planetei.

DSC_2558DSC_2565DSC_2580DSC_2595DSC_2602DSC_2607

_DSC8953_DSC8956_DSC8961_DSC8966_DSC8976_DSC8981_DSC8983

Poate că nu pare prea mare distracție, dar pentru un naturalist este perfect să stea întins în iarbă și să privească de aproape o țestoasă de uscat (Testudo hermanni). Eventual, să se uite la ea prin obiectivul aparatului de fotografiat sau de filmat. Să vadă detalii ale carapacei, ale plăcilor și solzilor cornoși, să vadă marginile tăioase ale „ciocului” de reptilă primitivă, să vadă ghearele cu care acest animal poate să sape în pământ un mic ascunziș unde să se retragă. E plăcut să aștepți până reptila se liniștește, nu îi mai este frică de dihania umană, și are curajul să își întindă gâtul, să își scoată picioarele. Să vezi ultimele raze de soare cum strălucesc în ochii aceia negricioși. Merită o jumătate de oră, merită senzația.

DSC_2261DSC_2266DSC_2276DSC_2291DSC_2306DSC_2307DSC_2307xDSC_2307xxDSC_2312DSC_2312xDSC_2312xxDSC_2316DSC_2316xDSC_2316xxDSC_2331DSC_2331xDSC_2331xxDSC_2337DSC_2337xDSC_2337xxDSC_2342DSC_2347DSC_2352DSC_2356DSC_2377DSC_2386DSC_2391DSC_2401

DSC_2826

O altă situație aparent banală este ca înainte de apusul Soarelui să găsești un loc mai ridicat, ceva deal de unde se vede peisajul apelor, mlaștinilor, uriașele stufărișuri; să stai aici o jumătate de oră, să te uiți la libelulele care încă mai vânează, să asculți orăcăitul broaștelor, țipetele de păsări de baltă. În acele lumini de apus, chiar și peisaje care altădată ar reprezenta un mare zero, pot avea o scurtă perioadă de splendoare, înainte să se facă întuneric. Apoi urmează să ajungi în mașină înaintea țânțarilor… și să găsești o cale de a ieși la careva șosea.

DSC_2615DSC_2627DSC_2630DSC_2635DSC_2650DSC_2657DSC_2667DSC_2672DSC_2685DSC_2692DSC_2695DSC_2717DSC_2728DSC_2733DSC_2735DSC_2740DSC_2747DSC_2757DSC_2765DSC_2776DSC_2781DSC_2787DSC_2806

Interesant că dacă faci serii de bracketing, cu expunere în serie cu variații de luminozitate a imaginii, adică timp de expunere diferit și diafragmă diferită (în jurul unei valori standard care ar reprezenta expunerea corectă din punct de vedere tehnic)… atunci când te uiți la imagini deloc nu este sigur că vei alege imaginea-standard. Poate că unele subexpuse, sau altele supraexpuse, au o capacitate mult mai bună să descrie senzația pe care o aveai când erai acolo. Imaginea-standard, deși acceptabilă în majoritatea situațiilor, poate să piardă exact sensul unui apus când strălucește apa lacului la modul alb-orbitor, sau întunericul din ceva desiș de pădure. Poate să fie tehnic-perfect, dar lipsește senzația de realism și nu are nici un fel de valoare… ca artă.

DSC_1736DSC_1753DSC_1762DSC_1768DSC_1778DSC_2061DSC_2077DSC_2106

Până ajungi la un fel de esențe ale zonei, la imagini arhetipale despre care se poate zice că ele sunt reprezentative la modul brutal pentru acea arie, în cazul nostru pentru Blahnița… sigur că expui câteva cadre. Multe dintre ele o să fie banale, redundante, fără prea mare valoare estetică & compozițională, fără prea mare impresionism naturalistic… dar din aproape în aproape se poate ajunge în zona aceea care dă sens. A spera că poți să aștepți să treacă toate situațiile banale și să expui doar 2 cadre geniale, care să zică totul… nu e prea realist. Eventual, după ce 1. ai expus cam tot ce se putea, și 2. selectezi să rămână cele care aparent au ceva sens, apoi 3. le ajustezi să fie în conformitate cu impresiile tale… poți să faci 4. o nouă analiză, care să extragă chintesența. Două cadre, un peisaj (spre exemplu cu o zonă de baltă, stuf, dealuri îndepărtate) și un detaliu (spre exemplu o țestoasă de uscat cu gâtul întins la maxim). Două imagini care pot să zică tot ce era de zis despre 43.000 de hectare.

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Campia Dunarii de Jos | 4 comentarii