Mistrețul

Mistrețul (Sus scrofa) este o sălbăticiune despre care avem impresia că știm câte ceva; mult, puțin, aproape nimic? Omul privește mistreții mai ales din punct de vedere utilitarist, egocentric, antropocentric. Să nu intre prin porumb sau la cartofi, să nu dijmuiască recolta. E privit din perspectiva gospodarului/ agricultor- țăran care vrea toată recolta doar pentru el. Sau ca sursă de carne, pentru vânători/ braconieri. Împușcat pentru trofeul reprezentat de colții masculului – deci, din perspectiva criminal-vânătorească în care fericirea este de a ucide. Aceste două perspective fiind supra-dominante, aproape că nu rămâne loc pentru o perspectivă naturalistică în care mistrețul este privit ca valoare în sine, ca ființă interesantă care ar merita să fie mai cunoscută. Pe lângă perspectiva țărănească sau criminal-vânătorească, perspectiva naturalistică aproape nu există: deloc nu interesează cum trăiește el, Mistrețul, animalul în sine. Cine să se ocupe de o astfel de porcărie? Cine are vreme de așa-ceva? Să se intereseze pe bune cum trăiește porcul acesta sălbatic?

Deși este o specie prezentă în foarte multe și variate habitate, din stufărișuri ale deltei prin păduri de pe dealuri și munți, prin lunci de râuri și pe la margini de mlaștini, prin preajma zonelor agricole marginale, totuși foarte puțini oameni au văzut măcar un singur mistreț în natură. Deoarece se ferește de om ca de dracu. Este un animal relativ inteligent, adică undeva la nivelul câinelului și delfinilor; prin inteligența asta știe că îi este vital să se țină cât mai departe de om. Să iasă doar în întuneric, când e liniște și nu umblă nimeni; în rest să stea ascuns în cele mai neumblate desișuri.

Mistrețul cu colții de argint. Să auzi cum recită cineva poezia asta la foc de tabără, undeva în noapte spre dimineață, când greu se mai poate defini cine și ce ești.

***

© dr. Peter Lengyel 

Publicat în Mamifere | 3 comentarii

Corbul – Corvus corax

Corbul era mult mai rar în urmă cu câteva decenii – mai ales din cauza că mulți au murit când lupii erau otrăviți cu hoituri cu strichnină; consumau și păsările astea din hoituri cu otravă și era gata de ele. Corbii au devenit o raritate – cel puțin în comparație cu abundența populațiilor lor naturale (dacă există așa-ceva) sau cu cele de acum. Spre exemplu în zonele cunoscute de noi pe vremea copilăriei, prin anii 1980, erau doar două cuiburi: unul pe o vale dintre Șugău și Valea Cufundoasă în apropiere de Sighet, și un cuib în Pădurea Crăiască din Ocna Șugatag. Atât. Apoi efectivele de corbi au crescut rapid, au ajuns să cuibărească și în interiorul Sighetului, spre exemplu în cimitirul reformat; de ani de zile este cuib și în parcul Grădina Morii, și în 2021 este folosit, au pui. La gropile de gunoi, la marginea Sighetului sau la Vișeu se pot vedea zeci de corbi adunați, uneori și 60-80, ceea ce în copilărie nici nu ne puteam imagina. De la două cuiburi în aria cunoscută de noi, probabil că acum pe același teritoriu sunt cam 20 de cuiburi de corbi. Pe orice vale îi auzi cu croncănitul lor metalic, îi poți vedea în zbor cu penajul strălucitor, iar dacă trec prin zbor aproape de tine se aude și fâșâitul aripilor care taie aerul. Au revenit păsările corvinilor. Se mai întâmplă și lucruri bune.

Corbii au relații de cuplu de foarte lungă durată, pasărea definind practic cu cine își va petrece toată viața. Dacă vezi un corb singur, probabil e un juvenil care încă nu are pereche. Odată un cuplu format, cele două păsări sunt veșnic una în preajma celeilalte. Nu doar pe vremea creșterii puilor ci și iarna. Spre exemplu în zona lacului Teplița de multe ori am văzut zeci și zeci de corbi, dar nu toate laolaltă ci pe cupluri. Adică, se vede clar la ele că atunci când se odihnesc pe ceva movile, păsările din cuplu stau la câțiva metri unul de celălalt, poate 1-2 metri, pe când cuplurile vecine au cam 10-15 metri una față de alta. Se întâmplă să fie toate împreună doar când e vreme de lipsă de hrană, iarna, și ele descoperă spre exemplu un hoit. Așa se adună multe la un loc, să se hrănească, dar imediat ce pleacă de acolo fiecare e cu perechea lui. Adică, e pe bune pentru toată viața.

4 mai 2021. Dupămasa spre seară, Valea Stejarului. O cioară grivă trece în zbor cu o creangă în cioc; își construiește cuib. Vine un corb și este imediat atacat de perechea de ciori; deși corbul este mult mai mare, este șicanat și alungat de ciorile care își apără teritoriul cu vigurozitate. În timpul hârjolelior aeriene, corbul se întoarce de câteva ori cu picioarele în sus, în încercarea de a se proteja de cioroii care se apropie tare de tot.

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Pasari | 4 comentarii

Fotografierea de specii

În fotografierea de natură există foarte multe variante de abordare.

La fotografiere de peisaje sau aspecte eco mai generale, gen prezentare de arii protejate sau regiuni geografice/ masive muntoase, râuri șamd, speciile au un rol de exemplificare, de punere a unor detalii dar nu au rol primordial. În acest sens, nu e mare diferența dacă se știe exact ce specie este – sau nu e clară încadrarea sistematică, având în imagine doar o plantă care arată bine, o pasăre răpitoare, ceva ciupercă. Rolul imaginilor cu respectivele specii este să arate cam ce ființe se pot vedea în zonă, cu scop de exemplu mai mult sau mai puțin vag. În acest context, speciile au rol secundar, prioritar fiind sistemul, ecosistemul, adică entitatea de rang superior.

La fotografierea de specii – făcută ca atare, situația se schimbă total. Aici prim-planul este specia în sine. Devine deci fundamental important să se știe exact încadrararea sistematică, ce anume specie de pasăre, sau rozător sau ciupercă sau plantă este. Fără definirea sigură a apartenenței specifice, sau cu determinarea greșită a speciei, este subminat din start întregul edificiu. În acest context, al fotografierii speciei, nu contează atât de mult dacă fotografia este făcută în careva loc sau în altul, în Carpații Meridionali sau în Maramureș, sau alte aspecte de acest gen; ceea ce contează la modul esențial este ca specia să fie prezentată cât mai perfect în serii de imagini – fotografii în care să fie din ce în ce mai ridicată ștacheta, atât pe plan tehnic cât și artistic. Și relevante biologic/ ecologic.  

Până acum am pe blog câteva postări focalizate pe câte o anume specie, de la mierla neagră la fluturele mare al plopului… dar proporția unor astfel de postări este nesemnificativă în comparație cu cele care prezintă zone/ arii protejate (incluzând specii). Probabil că este necesară o echilibrare, încât speciile prezentate la modul pur să aibă o pondere mai decentă. Până acum există câteva mii bune de specii despre care am imagini acceptabile, bune sau excelente, unele postate pe blog, altele care nu au fost încă văzute de nimeni. Ele ar trebui puse pe categorii, în așa fel încât pozele cu huhurezul mare să fie toate la un loc, cele cu țestoasa de baltă la fel, și tot așa. Postări separate pe specii. Prin asta se ajunge și la o clarificare a situației, un fel de măsurare a situației de acum, să vezi care este nivelul la care ai ajuns. Și cum se poate ridica ștacheta în continuare.     

Prezentări cu specii pot să fie anoste sau pot să fie foarte interesante – depinde cum sunt făcute. Pe de o parte, calitatea tehnică și artistică a imaginilor poate să fie crescută oricât, nu ai nici un fel de bariere. Doar finalul existenței umane. La fel și textele de prezentare, fără de care imaginile sunt… ok sau proaste… dar oricum le lipsește încadrarea în context.

Dacă te-ai focaliza pe specii, ai tot felul de decizii de luat. Pe de o parte, fără o specializare scrict pe păsări răpitoare sau pe amfibii, sau doar pe cosași, e mai greu sau spre imposibil să faci ceva relevant. Bine, e greu și să îți aloci viața doar pentru fotografierea de greieri și nimic mai mult – dar așa se poate face performanță pe bune. Prin focalizare strictă, fără compromisuri, aproape maniacală, prin hiper-specializare. Nu de alta, dar viața e scurtă – și nu ai timp de toate. Dacă ai fotografia doar specii de orhidee, ai avea nevoie de ceva călătorii, chiar dacă te-ai rezuma la țara asta. Să nu zic dacă te-ai ocupa de specii de orhidee la nivel global. Dar dacă vrei să faci imagine macro cu orice specii, sau doar fotografiere de păsări, un deal precum Solovanul de lângă Sighet îți ajunge o viață întreagă – și tot nu termini. Când vezi diversitatea de specii, posibilitățile de a face imagine din ce în ce mai ridicată ca nivel tehnic și artistic, e clar că orice ai face, o viață umană este îndeajuns doar pentru a atinge subiectul la modul superficial.

Ca fotograf de natură, nu știu ce urme ai putea lăsa în lumea actuală. Nu prea multe. A trecut vremea coloșilor precum Ansel Adams, și până și despre el vasta majoritate a oamenilor nici măcar nu a auzit. Cu evoluția rapidă a tehnicii – și creșterea uriașă a pretențiilor, reușitele de azi pot părea niște mizerii în ziua de mâine. Plus cu chestia concurențială la nivel global, tare tare speciale trebuie să fie imaginile tale să aibă măcar o relevanță de moment, de nișă, mai mult decât locală. Să nu zic pe termen lung.

Un fel de concluzie este că oricum ai face, ești nevoit să faci niște compromisuri, dure, din cauza variatelor chestii limitative; tehnice, de timp șamd; ce se poate spera este să faci din plăcere, cu pasiune, niște imagini care să te aducă mai aproape de cunoșaterea naturii și eventual să îi ajute și pe alții să înțeleagă mai bine Lumea din care facem parte. Totodată, prin fotografiere, preocupări artistice și/ sau naturalistice se poate spera să ai un grad de fericire și o calitate a vieții mai OK decât ar putea să fie fără astea.    

© dr. Peter Lengyel  

Publicat în Fotografiere | Lasă un comentariu

Toamna la Bârsana

Pe blog sunt postate mai multe serii de imagini de la Bârsana, unele prezentând aspecte generale din variate anotimpuri, altele doar de iarnă, serii din zbor, biserica UNESCO șamd. Cu imaginile de toamnă mai recente și cele care vor urma – probabil că e necesar să se înceapă o nouă serie, focalizată pe acest anotimp. Cu anii, aici se vor aduna acele fotografii care să dea o impresie despre aspectele tomnatice ale acestor locuri.

© dr. Peter Lengyel

Bârsana

Biserica UNESCO de la Bârsana

Iarna la Bârsana

Zboruri de iarnă la Bârsana

Zboruri de primăvară la Bârsana

Publicat în Maramures | Lasă un comentariu

Mestecănișul de la Reci

Cum se poate aborda o asemenea arie protejată? Probabil că primul și cel mai important aspect este să te intereseze. Nu la modul maniacal, să ai senzația că doar zona asta e esența universului ( – și mai ales broaștele de mlaștină de aici), ci așa, decent, încât să vrei să o cunoști cât de cât. Cât se poate în viața reală, cu limitările reale. Adică, un prim pas este să conștientizezi că aici există niște aspecte naturalistice interesante, că locul merită atenția. Apoi, să faci în așa fel încât când și când să ajungi pe aici, în condiții variate ale anotimpurilor, luminilor, cu speranțe diferite. La început îți faci o impresie despre diversitatea habitatelor, cum arată la nivel peisagistic zona, cam ce posibilități de acces sunt, care sunt subiectele mai relevante șamd. Nu poți avea naivitatea să speri ca din prima o să faci niște imagini spectaculoase.. dacă ești realist iei în considerare toate felurile de limitări date de disponibilitatea timpului, vremea nefavorabilă, lipsa ta de implicare șamd. Dacă ai făcut măcar una-două vizite prin zonă, deja te poate interesa la modul mai concret ce au găsit alții în zonă, care sunt elementele naturalistice mai de detaliu, când și cum se pot aborda ele. Esențial este să nu îți faci prea mari speranțe, mai bine lejer, cu multă dezinvoltură, să nu aduni frustrări. Să te surprindă pozitiv când lucrurile ies bine sau foarte bine.

De multe ori se întâmplă să aud că: în zona asta nu este nimic, nu am văzut nici una dintre speciile de pe panouri. Nu mă refer la Reci ci la oricare altă zonă. Realitatea este că multe dintre speciile astea au o manifestare discretă, nu e așa de ușor să le vezi. Plante cu flori au câte o scurtă perioadă de exuberanță, apoi specia respectivă aproape că nici nu o poți remarca între atâtea ierburi banale… buruieni sau boscheți… Plus că populațiile lor sunt de multe ori insulare, mici, cine știe în care habitat favorabil unde încă nu au fost distruse. La fel cu variate reptile, mamifere șamd fiecare cu activitatea lui discretă, la unele crepusculară, altele nocturne, altele care se feresc de om ca de naiba. Variate insecte au exemplare adulte câte o anumită perioadă a anului. Diferitele păsări pot să fie prezente doar vara sau doar iarna sau în migrație șamd. Și tot așa. La o trecere rapidă prin zonă poți vedea aspecte generale, peisaje, arbori, câteva habitate și cu asta basta. Pentru a percepe concret, față în față, aspectele naturalistice discrete, interesante și mai speciale, este nevoie de o implicare serioasă, mult timp, răbdare, profesionalism, documentare și… noroc/ hazard care să te ajute. Ceea ce nu neapărat este la dispoziția noastră.

Din aria asta protejată am niște foldere cu poze făcute în trecut, în total văd că sunt 940 de imagini. Desigur, puternic redundante, câteva subiecte mai interesante fotografiate în rafale, când eram în trecere prin zonă. Am oprit câte o zi când și când, sau câte o după-masă. Niciodată nu am prins până acum aspectele cele mai esențiale ale acestui loc, spre exemplu reproducerea broaștelor de mlaștină, când masculii au culoare albastru-azuriu. Probabil și asta a făcut să nu mă intereseze să selectez măcar pozele existente. Dar, cu sau fără broaște albastre, cred că zona ar merita o postare pe blog.

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Carpatii Orientali, Tinutul Secuiesc | Lasă un comentariu

Viață de câine pe Ronișoara

Câinele stă încolăcit pe mijlocul drumului de pământ, și încearcă să se curețe, să își aranjeze blana. Este un câine lățos, neîngriit. Cam la fel arată de multă vreme. Doar că acum nu mai percepe deloc apropierea mașinii. Opresc, constat că deși e la botul vehiculului, pur și simplu nu își dă seama că ar trebui să plece mai încolo cu 2 metri. Aproape că ai zice că nu mai vrea sau nu mai poate.

Din casa dărăpănată iese o babă, și se roagă la câine să plece din drum. Întotdeauna e neîngrijită, la fel de bătrână și singuratică. Pare că timpul nu mai curge pentru ea, e aproximativ la fel cum era în urmă cu 15 ani. Pe vremea aceea, câinele era un tânăr cățeluș. Când treceam pe aici, pe valea Ronișoara, îl vedeam cum vrea să vină să se joace – așa cum se comportă cam orice câine tânăr. Doar că nu avea cu cine. Apoi a devenit mare și puternic, și sărea la roțile mașinii; era stăpânul zonei; fugea după vehicul, și era mândru că a putut proteja proprietatea, că alungă orice dihanie. Dar trecea timpul. De la an la an devenea mai neîngrijit, cu blana plină de scaieți când trecea prin smârcuri. Nu mai avea nici viteza de reacție, nici vigurozitatea, nici energia să se ia de mașini. Cu toate că pe aici rar trece câte una. Nici nu îl mai interesa. Nimic. Doar privea apatic. Acum e în faza când nici nu mai aude, poate nici nu mai vede. Doar percepe rugămintea bătrânei, care încearcă să îl protejeze, să îl aibă în preajma ei cât se poate de mult.

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Castelul Haller din Csákigorbó – Gârbou

Castelul Haller din Csákigorbó/ Gârbou, județul Sălaj. În Transilvania există o sumenie de castele care aparțineau familiei Haller, așa că la orice discuție despre careva dintre ele, trebuie menționată localitatea în care edificiul respectiv se află – nu e destul să zici numele castelului. Interesant este că în familia fostului vicepreședinte al SUA, Al Gore, există printre strămoși și o persoană din familia Haller, anume contele/ gróf Haller de Sânpaul.

Castelul Haller din Csákigorbó este cunoscut și sub denumirea Burgul. Castelul a fost ctitorit de către contele gróf János Haller V (al 5-lea… au mai fost și alții cu numele respectiv, generații după generații în familie, inclusiv unul care a fost Guvernator al Transilvaniei), parte din familia Haller de Hallerkő; castelul este (a fost…) o construcție în stil baroc, terminată în 1766; pe ruinele porții se mai vedea inscripția anului 1766. Sculptura în piatră a fost realizată de Anton Schuchbauer. Pe Lista Monumentelor Istorice are cod LMI SJ-II-a-B-05055. Istoricul maghiar Hodor Károly, în secolul 19 scria despre castelul Haller din Csákigorbó: „Rousseau ar putea să găsească aici a lui închipuită Ermenon ville, acel loc pe care îl caută ca scop în viață sufletul uman dornic să se reîntoarcă la naturalețe.”

Ca la orice situație de acest gen, datele sunt fragmentare, contradictorii uneori. Dar se poate contura cât de cât o imagine. De unde provine domeniul? Domeniul a fost multă vreme în proprietatea familiei Csáky – de aici și denumirea localității: Csákigorbó; au fost numeroase procese în justiție pentru variatele proprietăți, atât între membrii ai familiei cât și cu alte persoane. Există date conform cărora Csáky Imre a fost furat sistematic de către slujitorii/ slugile lui; după moartea lui, doar două lăzi de bani au fost aduse de la Szurdok la Gorbó/ Csákigorbó, apoi la Kolozsvár – Cluj, unde banii au fost împărțiți de fiicele lui, Katalin și Borbála. Prin căsătoria cu una dintre fiice, domeniul Gorbó a ajuns la familia Haller, mai concret la gróf Haller János.

Pe acest domeniu a fost ridicat castelul Haller din Csákigorbó. Complexul arhitectonic era compus din pavilion rezidențial, biserică romano-catolică sau capelă (1783), fântână (construită în 1760), poartă cu blazonul familiei și ziduri de apărare.

Legende locale combinate cu fapte istorice susțin că a existat un conflict concurențial politic, militar, pe bază de orgolii personale și aspecte sentimentale între contele Haller János V și vecinul lui, baronul Wesselényi Miklós III din Zsibó/ Jibou. Baronul Wesselény avea și el în construcție impunătorul castel din Jibou, ajuns cel mai mare castel baroc din Transilvania. Inițial a existat ceva conflict pornit din vânzarea unor cai. A fost o situație complicată și de iubirea aceeiași femei; din câte pare Wesselényi încă din copilărie o iubea pe frumoasa Nemes Zsuzsa care a ajuns soția lui Haller. Legendele zic că ea a dorit să se sinucidă, să se arunce de la balconul castelului.

Conflictul care mocnea de multă vremne a re-izbucnit pe baza unui subiect legat de câțiva iobagi. În octombrie 1781, îngrijitorul neamț al cailor lui Wesselényi, precum și aghiotantul îngrijitorului cailor, un țigan (din câte pare, nu au mai îndurat bătăile lui Wesselényi) au fugit pe domeniul lui Haller. Aici au fost reținuți/ arestați. Unul a fost trimis înapoi lui Wesselényi, iar pe celălalt Haller a decis să îl judece. Wesselényi a considerat gestul ca fiind o insultă. Oricum, la data de 16 octombrie 1781, Miklós Wesselényi numit și Zimbrul din Jibou a atacat castelul Haller din Csákigorbó – având la dispoziție o oaste formată din 540 (după alte surse circa 400) de dărăbani/ dorobanți/ soldați de infanterie, iobagi și vânători – oameni înarmați cu puști, cose, furci și buzdugane/ măciuci; în oasea asta erau incluși și 12 haiduci – adică era o adunătură destul de pestriță – mare parte formată din personalul lui Wesselényi. . Wesselényi îl ia prin surprindere pe Haller. După câteva zile de asediu, iobagii din oaste sparg poarta castelului, Wesselényi a ocupat castelul, iar cei din castel s-au predat; a avut loc un schimb de replici între baroni, o ceartă ca la ușa castelului incluzând injurii; au fost lansate invitații la duel, provocări atât către contele Haller, cât și către invitații acestuia care erau în vizită la castel. Wessélenyi îl ia ostatic pe un oaspete a lui Haller, și pleacă cu el.

Ca urmare a acestui circ/ scandal, Haller l-a dat în judecată pe Wesselényi, la curtea de la Viena, pentru 6 capete de acuzare: 1. blasfemie, 2. jurământ strâmb, 3. amenințare cu incendiere, 4. provocare la duel, 5. arestare de funcționari regali și 6. tulburarea securității publice. Procesul este soluționat după 3 ani, când Împăratul Iosif al II-lea de Habsburg (fiul împărătesei Maria Tereza) îl condamnă pe Wesselényi la 4 ani în temnița de la Kufstein. De altfel, Împăratul Iosif al II-lea a avut și el diferite neplăceri/ conflicte anterioare cu marele aristocrat din Jibou. Wesselényi nu s-a lăsat întemnițat, retras pe domniul de la Jibou. Împăratul a ordonat să fie capurat de o formație militară, viu sau mort; Wesselényi s-a refugiat pe domeniul unchiului său, unde a fost capturat la 12 februarie 1785 – la 5 luni după sentința împăratului. A fost eliberat în decembrie 1789, după care s-a întors pe domeniul de la Jibou – continuând construcția marelui său castel baroc.

După ce domeniul Castelului Haller din Csákigorbó a trecut în proprietatea baronului Jósika, familia a considerat că acest castel e neîncăpător; o parte din materialele de construcție ale castelului au fost reutilizate pentru ridicarea unui nou castel, nu departe pe domeniu; vechiul castel a fost transformat în locuințe de serviciu. Contele Jósika (I.) János a ridicat un castel în stil clasicist, care adăpostea valoroasa bibliotecă provenită de la familia Csáky, colecție de cărți obținută ca zestre de cununie.

În 1944 clădirile au fost în mare parte distruse iar materialele de construcții au fost furate de către localnici. Pe vremea comunismului clădirile încă existente au fost folosite ca sediu de CAP și depozite de cereale și fructe; abandonate după 1970, ele au continuat să se degradeze până la starea lor actuală. Azi se mai păstrează în stare ruinată atât biserica, cât poarta și fântâna. Biserica are în interior printre zidurile ei o vegetație ca de junglă… ceea ce nu te-ai aștepta să vezi în interiorul unei clădiri de acet gen. Doar turnul este cât de cât încă semeț, dar în scurt timp o să fie și el un morman de pietre.

Te poți întreba, cum de a rămas neruinat fix turnul bisericii? Impresia mea este că locuitorii satului, credincioși, probabil că nu au avut nici o reținere să spargă castelul și să care pietrele, dar când erau pe cale să se apuce să spargă și biserica, parcă aveau ceva intrat în fund.

5 aprilie 2021. Un bețivan arde miriștea în curtea castelului. Cu soția și copiii. Incendiază buruienișuri uscate. OK, e ușor să comentezi, cât a băut și de ce, dar dacă erai în locul lui, poate erai și mai distrus. Nu se știe. Zice că au locuit aici în trecut, între ruine, el cu mama lui. Ea l-a rugat să scoată ceva bârnă din tavanul bisericii castelului, să aibă cu ce să facă foc. Doar că lemnul a căzut peste ea – și a murit din cauza loviturii la cap. Un fost primar, mare mafiot local, a furat și clopotul. Dar bunul Dumnezeu nu a suportat asta și l-a distrus și pe el și pe cei din familia lui. Tot povestește despre beciurile care acum sunt niște hrube prăbușite acoperite de vegetație, despre picturile care erau pe pereți, despre un mic sicriu care nu avea nici 80 de centimetri. Despre sculpturile în piatră – cu splendide detalii – care acum sunt aruncate printre niște pruni. Sute și sute de detalii care se mai păstrează în mintea lui care dansează cu Bachus. Fântâna este atât de adânca încât ajunge la nivelul văii, deși aici suntem pe un mic deal de 15-20 m înălțime. Doar că acum fântâna e umplută cu toate mizeriile planetei. Se mai văd sculpturi cu lei pe poarta monumentală, Hercule, blazonul, instripții, simbolurile familiei – amintiri ale trecutului care nu mai există demult. Acum e ruină totul. Ce jeg infect e societatea asta, aproape că nu îți vine a crede. Nu doar prin rea-voință ci mai ales prin incapacitate intelectuală și imbecilitate de toate felurile. Omul transformă locurile după chipul și asemănarea lui. Îmi pot imagina ce ar zice contele Haller dacă ar vedea situația de acum. Sau ce ar zice contele Wesselényi, dacă ar vedea cum arată castelul lui baroc din Jibou. Cumva ei și-au făcut datoria la vremea lor, cu măreția și mizerabilitățile fiecăruia, iar apoi Dumnezeu cu mila. Ceea ce a urmat este mai trist.

La marginea unui sat uitat de lume, locul acesta cândva nobil – azi o ruină care în scurt timp nu o să mai fie, te face să îți pui mai acut și mai dureros acele întrebări pe care și de altfel le avem în suflet.

© dr. Peter Lengyel

PS. În zona satului Csákigorbó – Gârbou la sfârșit de secol 19 au fost descoperite urme ale unei fortificații romane/ castru, precum și băi romane, din secolul 1 e. n.; edificiul era situat la capătul de sud a localității actuale, pe niște dealuri – în zona actualului castel ruinat; este posibil ca elemente de piatră din aceste ziduri să fi fost utilizate la construcția castelului Haller.

Publicat în Salaj, Splendori in Iubita Noastra Transilvania | Lasă un comentariu

Primăvara la Râpa Roșie

O după-masă de primăvară, martie 2013. Să stai pe dealurile astea în atmosfere banale, să privești cum pasc oile; trece cu turma o femeie-păstor, cu o mare gubă de blană, sau cum îi zice la îmbrăcămintea aceea. Câteva stâne împrăștiate. O liniște de aceea odihnitoare, ai putea rămâne aici pentru totdeauna. Dacă ai răbdare, o să vină și ceva momente cu lumini diafane, soft, un fel de inundare blajină, care să scoată în relief sumedenia de forme ciudate modelate de eroziune. Poate că mulți s-ar plictisi să se uite la nimic, dar naturalismul înseamnă de multe ori o stare de scufundare în contemplarea realității naturalistice, fără nici o dorință de a te grăbi altundeva, fără dorința de a produce neapărat ceva folositor, ceva mare descoperire epocală și colosală, sau nu știu ce artă… doar starea de zen, mai mult cunoscută orientalilor, budhiștilor și altora asemenea. O stare care dispare din vestul civilizat, unde totul trebuie să fie rentabil, profitabil, mecanizat, pus în grafice, cu scopuri clare. Aici scopuri nu prea există, în afară de a privi dealul. Nu e nici o parte din ceva proiect, pot să stea imaginile trase oricâți ani, până în 2021 aprilie când găsești răgazul să te uiți la ele. Oricum, e clar că și la momentul fotografierii și la momentul selectării pozelor, a fost o plăcere, un fel de contemplare semi-pasivă, semi-activă. La limita dintre a nu face nimic și a face totuși ceva.          

Cum este să faci fotografiere în astfel de locuri? Nu știu dacă e nevoie de ceva străduință și profesionalism, sau e destul dacă faci totul dezinvolt, natural, aproape flegmatic… dar punând suflet. Pentru ca să aibă ceva sens, e clar că e nevoie de atașare sufletească, de dorința pe bune de a face cumva să arate bine imaginea, să se simtă mirarea, admirația, cum te uiți la locurile respective – ca gorila la poarta nouă.

A te plimba pe dealuri cu un aparat de fotografiat, a intra în ravene printre râpe, a încerca să pui în cadru niște imagini cât de cât reprezentative – cam asta este. Fără prea mari ifose artistice, doar cele mai OK imagini pe care le-ai făcut tu în condițiile date. Probabil că aparatul foto ajută, în sensul că te impulsionează și dă motivație concretă – să te strecori printre tufe, să ajungi pe marginea cealaltă a râpei, să intri în locuri pe care de altfel nu le-ai accesa, dacă nu ai avea și intenția de a le transpune în imagine. Poți uita de toate durerile din trecut (bănuiesc că ai câteva), de probleme care pot să urmeze, uiți de toate grijile și te poți scufunda în afternoons in superbia. Clar că nu o să îți rezolvi toate problemele, dar răgazul acesta de liniște, de contemplare, poate să aducă ceva detașare, ceva vindecare de mizeria cenușie a zilelor. Oile de pe deal, detaliul râpei, o plantă interesantă, un arbore crescut în loc mai ciudat, lumina brici dinainte de dispariția Soarelui la orizont… cam orice chestie de asta cvasi-banală poate să adauge o calitate pozitivă zilei. Și se conturează niște amintiri sub formă de cadre fotografice. Bune la ceva? Nu se știe, dar nici nu asta este partea cea mai importantă.  

Care este impactul vizual al locului? Un milion de variante de abordare. Sper ca în viitor să ies pe aici să fac și imagini din dronă, cred că ar putea avea ceva spectaculozitate brutală. Unghiuri nemaivăzute, imagine supra-realistă, bizară, mai ales dacă ai avea și luminile care să dea sens. Să se vadă detaliile formelor sculptate de natură, modele, patternuri. Versanți plini de surpături, crevase, alunecări de teren, variate forme de eroziune, zone cu badlands… e ceva curios și ciudat, magic sau ai putea zice și mistic… în zona asta. Ce metafore ai folosi, facă ai ajunge aici, habar nu am. Poate niciuna. Pe unii ne lasă rece orice, pe alții ne face fericiți să vedem anumite realități naturale mai aparte, fiecare cu stilul lui. De facto, fiecare cu stilul lui în momente diferite. Adică, uneori mă atrage un loc, alteori nu mă interesează deloc. Așa cum locul este întotdeauna altfel, deși același, cam așa e și omul.  

       

La postarea veche despre Râpa Roșie sunt incluse 51 de poze. Unele de primăvară-târzie, altele de toamnă. Mă uitam ce diferențe de culoare, aflorimentele astea ciudate, râpele sunt diferit colorate în variate zone, variate lumini șamd.  Este acolo și un text lung despre rezervație, aspecte de geologie, floră, faună. Cred că postarea aceea este bine așa cum este. Nu merită complicată cu pozele astea de primăvară-devreme.

© dr. Peter Lengyel

PS. În ceea ce privește postarea mai veche de pe blogul meu, despre Râpa Roșie, văd imagini din seria respectivă în tot felul de alte locuri, fără să fie menționată măcar sursa. Așa e cu mizerabilismele și jegoșeniile de doi bani atât de frecvente până și printre cei care se consideră mai speciali.

Publicat în Biodiversitate in Romania | 5 comentarii

Lacul Sfânta Ana și tinovul Mohoș – zboruri de iarnă

Câteva zboruri cu drona peste peisajele înzăpezite din zona lacului Sfânta Ana și a Tinovului Mohoș. Condițiile de zbor erau cam la limită, atât din cauza temperaturilor scăzute cât din cauza vântului care sufla cu putere mare la înălțime. Dar dorința de a avea măcar câteva cadre decente în care să se vadă caracteristicile generale ale locurilor, craterul vulcanic în care este lacul sau aspectul general al tinovului… face ca omul să împingă lucrurile mai spre extrem.

Se poate spera să fie și alte ieșiri de acest gen, cândva în primăvară și în vară, apoi în toamnă, în care să se poată zbura pentru a lua aspecte de detaliu ale tinovului, sau peisaje colorate, cu cețuri și răsărituri. Dar… pentru început, și asta este OK. E cu ceva mai mult decât zero. Nu cu mult, dar totuși.

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Carpatii Orientali, Tinutul Secuiesc | Lasă un comentariu

Templul Mare și sinagoga Saare Tora din Szatmárnémeti – Satu Mare – Sathmar

În imediata apropiere de piața centrală/ centrul vechi din Satu Mare observi interesantele clădiri ale Templului Mare și sinagogii Saare Tora. Acum am făcut doar câteva imagini de exterior, sper ca odată să le pot vedea și fotografia și în interior.

 © dr. Peter Lengyel

Publicat în Splendori in Iubita Noastra Transilvania | Lasă un comentariu