Halmágy – Halmagen – Hălmeag

….

DSC_1943DSC_1934DSC_1937

DSC_1927DSC_1951DSC_1957DSC_1961DSC_1999DSC_1909

DSC_1910DSC_1915DSC_1982DSC_1991DSC_1931DSC_1916DSC_1919DSC_1928

DSC_1972DSC_1975DSC_1976DSC_1981DSC_1901DSC_1904

DSC_2000DSC_2003DSC_2006

DSC_2009DSC_2012DSC_2015DSC_2018DSC_2027DSC_2032DSC_2038DSC_2041DSC_2045DSC_2048DSC_2057DSC_2060DSC_2075DSC_2078DSC_2069

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Splendori in Iubita Noastra Transilvania | Lasă un comentariu

Algoritmi de fotografiere

Interesant cum creierul uman gândește în patternuri, în algoritmi, ai putea constata. Spre exemplu la fotografiere. Dacă iau seria de imagini cu ghioceii de pe Ronișoara, este clar că având aceeași aparatură – se poate replica abordarea la un mod cvasi-identic cu alte specii de plante asemănătoare, de la lușcuțe la măseaua-ciutei, de la primule la hepatica. Rezultatele sunt previzionabile, previzibile, fără mari salturi calitative sus-jos. Sau dacă iau seria de imagini de vară din dronă cu Creasta Cocoșului… cred că este evident că se poate face și în alte anotimpuri, cu rezultate aproximativ previzibile… dacă investești același efort. Sau la păsările de pe un oarecare lac semnificativ de-a lungul Dunării sau prin Dobrogea, unde să ai serii reprezentative cu limicole, rațe, pelicani, lopătari șamd. Ori imaginile din clădiri monumentale – cu arhitectură impresionantă. Imaginile macro cu flash nu prea au ceva în comun cu cele trase din dronă… fiecare abordare e un pattern, o serie de acțiuni pe baza unui algoritm testat în teren… încât la final să fie previzibil că a ieșit ceea ce doreai. Și chiar dacă imaginile o să fie impresionante, întotdeauna o să ai senzația că se putea și mai bine. Că data viitoare ștacheta trebuie pusă cu ceva mai sus.

 

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Fotografiere | Lasă un comentariu

Primăvara în Pădurea Crăiască

23 martie 2019. O după-masă superbă în Pădurea Crăiască… imaginile pe care le doream cu arborii seculari. Cred că e cea mai frumoasă pădure din Maramureșul Istoric. Neglijată, nebăgată în seamă la un mod semnificativ, totuși cea mai frumoasă. Cea mai plină de viață.

 

Așa cum ani de zile am ieșit pe valea Ronișoara la fotografiere naturalistică, vreau ca de acum încolo să aplic metodologia/ stilul acesta la Pădurea Crăiască. Să îi descopăr luminile, arborii care au personalitate mai aparte, văgăunile ascunse. Pe undeva trebuie să fie o vizuină de bursuci, din câte am auzit. Rând pe rând, speciile de păsări să le văd, să le aud. Să știu exact unde e cuibul de ciocănitoare neagră – să aflu dacă este o pereche sau sunt mai multe (azi am văzut un exemplar). Să găsesc cuibul de uliu porumbar. Să văd dacă mai sunt pe aici huhurezi mici care erau cândva. Să fac poze cu veverițe și căprioare – poate fix cu cele pe care le-am văzut azi. Și tot așa… să îmi fac o impresie realistă despre biodiversitatea actuală de aici. Nu ce a fost în urmă cu 50 de ani – listele de specii și estimările numerice din lucrările domnului biolog/ ornitolog Béres József; nu ceea ce am văzut noi în urmă cu 3 decenii. Ci o imagine de actualitate.

 

Să stai liniștit și singur în pădurea asta… în lumini de după-amiază, la baza unui trunchi multisecular. Să vezi cum de undeva apare o ciocănitoare neagră, fâlfâind din aripi… și se pune pe un trunchi nu departe de tine. Nu te așteptai. O pasăre mare, cea mai mare ciocănitoare din Europa, penajul negru și o pată roșie-stridentă pe cap; ochii albi. Incredibil câtă vigurozitate sălbatică este în vietatea asta. Se simte pe ea uriașa dorință de a exista și abilitatea de a găsi soluția. Cum a venit așa a plecat, puternică și splendidă, scoțând un strigăt în timp ce se îndepărta printre arbori. Aici e împărăția ei.

 

E o senzație aparte să stai sub un exemplar secular aparținând căreiva specii de stejar (aici avem gorun – Quercus petraea și stejar pedunculat – Quercus robur). Mai ales dacă te așezi sub cel mai mare exemplar din Pădurea Crăiască, un arbore de circa 400 de ani… simți că timpul trece altfel. Adică, vietatea asta e aici de 4 secole. A rezistat tuturor furtunilor, gerurilor, secetelor, caniculei… și cumva nu a fost tăiat de oameni. Interesant e să te gândești cam ce metabolism perfect are arborele acesta, dacă a rezistat tuturor variațiunilor climatice de-a lungul vremurilor; a rezistat ciupercilor și insectelor, diferitelor boli pe care le pot avea plantele. Și e aici, mai adevărat și mai viu ca niciodată. Îți poți imagina cam ce rădăcini trebuie să aibă, pentru a menține stabil un colos care se ridică la zeci de metri înălțime; nu doar să îl mențină vertical pe vreme bună, ci și pe timpurile furtunilor năprasnice care au doborât atâția copaci inclusiv în pădurea asta; și acum poți vedea cam 30 de trunchiuri mari căzute la pământ – stejari, larice, pini rupți.

 

Chiar dacă acum nu prea e în pericol să fie tăiat de oameni – că nu prea văd cine ar risca să îl taie fix pe acesta… totuși… viitorul lui este destul de clar. Oricât de falnic este acum, oricât de impresionant, tot o să vină o furtună care o să îl doboare, o să îl răstoarne din rădăcini sau o să îl rupă. Dacă apar putregaiuri în interiorul trunchiului, stejarii se pot rupe chiar și de la bază, ceea ce nu pare verosimil la prima vedere. Ori, dacă nu o să fie doborât de furtună sau de imbecili umani, tot mai are de trăit eventual câteva secole; coronamentul o să fie din ce în ce mai terfelit, mai răpciugos, crengi mari se vor usca și se vor rupe. Ai putea avea senzația că acum este cel mai impresionant și mai viguros, pe toată perioada lui de existență multiseculară. Bine, nu acum în 2019, ci acum între 1950-2100. Că altfel trec anii pentru el.

 

Poți să iubești la modul special un oarecare exemplar de stejar sau gorun? De ce? Doar pentru că a trăit deja 400 de ani? Pentru că este colosal, imens și puternic? Doar pentru că a arătat că se poate avea o viață frumoasă și în aceste locuri?

 

Arborele acesta a cărui vârstă este estimată la 4 secole oferă prin prezența lui un fel de valoare monumentală întregii păduri. Interesant, cum un singur exemplar poate să schimbe atmosfera… pentru noi, oamenii. Cei care atribuim semnificație. Statutul pădurii devine ceva sacru. E ca și cum toți ceilalți arbori, tufele și păsările, melcii și florile mărunte… toate s-ar afla sub protecția lui. Sub tutela lui, sub umbrela lui, în lumina lui. Din punct de vedere ecosistemic dispariția acestui exemplar monumental nu ar reprezenta nimic, nu ar avea nici o semnificație pentru alte specii (ciocănitori, uliu, nenumărați pițigoi, oricâte specii de insecte șamd) sau alte exemplare de goruni/ stejari mai mult sau mai apropiate ca vârstă. Și, totuși, pentru noi, oamenii care știm pădurea asta (cât de cât), dacă ar cădea acest arbore, locul ar părea altfel; mult mai gol; ca o casă părăsită. În care cauți ceva ce nu mai este acolo.

DSC_6624DSC_6627DSC_6636DSC_6643DSC_6649DSC_6652DSC_6669DSC_6672DSC_6675DSC_6693DSC_6696DSC_6714DSC_6717DSC_6726DSC_6738DSC_6747DSC_6756DSC_6759DSC_6765DSC_6771DSC_6774DSC_6786DSC_6792DSC_6798DSC_6816DSC_6825DSC_6831DSC_6840DSC_6846DSC_6849DSC_6861DSC_6873DSC_6884DSC_6888DSC_6897DSC_6906DSC_6912DSC_6921DSC_6924DSC_6927DSC_6933DSC_6936DSC_6957DSC_6960DSC_6966DSC_6981DSC_6987DSC_6993DSC_6996DSC_7002DSC_7008DSC_7020DSC_7026DSC_7032

7 aprilie 2019. O după-masă de plimbare cu binoclul prin Pădurea Crăiască. Și seara niște poze cu superangular.

 

Cea mai frecventă pasăre în pădurea asta este graurul (Sturnus vulgaris). Sunt multe sute de exemplare, sute de perechi care vor cuibări aici; fiecare pereche în scorbura lui – făcută cândva de o ciocănitoare. La început poate că te surprinde că un trunchi de gorun sau stejar are 4 scorburi observabile instantaneu pe o parte, dar dacă te-ai uita bine de jur-împrejur poate ai mai vedea și altele. Apoi vezi pe un trunchi 6 scorburi, iar pe altul 15. Ar fi interesant de estimat cândva numărul arborilor din pădure și numărul de scorburi… Azi am văzut 3 specii de ciocănitori: ciocănitoare pestriță mare (Dendrocopus major), ciocănitoare neagră (Dryocopus martius) și careva ghionoaie (Picus sp); ciocănitorile nici nu pleacă de pe aici, tot timpul anului, zi de zi de zi bat în copacii aceștia. Primăvara, sunetul bătăilor este și mai tare; acum ele bat darabana, adică își găsesc o creangă uscată care rezonează puternic și bat în ea pentru a își anunța prezența, a arăta altor ciocănitori că respectiva zonă este ocupată.

 

Interesant e că de scorburile astea depind și pițigoii (variate specii), țicleanul, liliecii; sunt folosite și de pârși.

 

Pițigoi-albastru (Parus caeruleus); văd un exemplar, apoi apare și perechea lui; sunt la circa 7-10 metri de ei, dar cu binoclul de 7X se văd la perfecție… fiecare detaliu, impecabil; evident că își caută un loc de cuibărire, inspectează tot felul de scorburi; doar că resursele sunt limitate, inclusiv locurile de cuibărit: vine un pițigoi mare (Parus major), și îi alungă imediat. Habar nu ai care e atitudinea demnă, să constați că așa e în natură, sau să îți fie un pic milă de ei; mai mici, mai firavi, mai puțin agresivi, mai retrași; care își caută și ei un loc al lor, în pădurea asta mare.

 

Frunze uscate din anii trecuți, litiera pădurii. Cafeniu, banal. Parcă vezi o mișcare. O frunză luată de vânt? E o broască roșie de pădure (Rana dalmatina); gracilă, fină, face salturi cam de 50 de centimetri; din câte știu, poate să sară și mult mai mult, dar acum nu se grăbește nicăieri; dacă ridici privirea de pe ea, greu o regăsești, atât de perfect se integrează cromatic în substrat. Aproape de necrezut că și specia asta e consumată de oameni; mai concret, picioarele posterioare, ca două scobitori; probabil că trebuie să ucizi câteva sute pentru a avea o cină minimalistă pentru o persoană… nu să mănânce pe săturate.

 

Când vezi trunchiurile căzute la pământ, lemnul aflat în diferite stadii de descompunere… îți poți imagina cam ce diversitate de specii xilofage trebuie să existe în pădurea asta; dar cine să stea după croitori, să vadă ce și cum e cu ei; să nu mai zic de diversitatea de fungi, ciuperci de sute de feluri… nu doar cele macroscopice ci și chestii mărunte, totalmente nebăgate în seamă.

DSC_8268DSC_8276DSC_8277DSC_8280DSC_8284DSC_8289DSC_8298DSC_8301DSC_8328DSC_8337DSC_8343DSC_8352DSC_8364DSC_8367DSC_8382DSC_8385DSC_8394DSC_8397DSC_8400DSC_8430DSC_8439DSC_8448DSC_8454DSC_8457DSC_8473DSC_8481DSC_8487DSC_8499DSC_8514DSC_8521DSC_8523DSC_8530DSC_8536DSC_8557DSC_8559DSC_8569DSC_8578DSC_8581DSC_8587DSC_8595DSC_8598

© dr. Peter Lengyel

 

 

 

Publicat în Maramures | Lasă un comentariu

Ghiocei pe valea Ronișoara

22 martie 2019. Ghiocelul comun (Galanthus nivalis) nu este atât de comun precum s-ar deduce din numele lui. Cel puțin nu prin Maramureș. Pe valea Ronișoara spre exemplu, există două mici suprafețe unde este prezentă specia. Asta îmi zice un țăran care a umblat pe toți coclaurii. Unul dintre aceste locuri e la câțiva metri de cursul apei, pe un mic versant ce nu e observabil de pe drum, deși treci foarte aproape de ei.

 

Deja de câțiva ani tot mă gândeam să ajung odată să îi fotografiez – când sunt înfloriți. Ori eram plecat din Maramureș, ori aveam alte priorități, ori era vreme ploioasă, ori toate erau perfecte dar totuși… poze nu se făceau. Nu a fost să fie. Azi am decis că vremea e favorabilă pentru a face imaginile și speram ca florile să fie frumoase. Am ieșit cu echipamentele pentru macro, inclusiv flash-uri specializate; plus folii hidroizolante și pături (4 feluri) cumpărate recent, care să facă mai comodă fotografierea… când ești întins pe solul reavăn, umed și rece (și nu pentru 3 minute).

 

O oarecare problemă era că lumina solară directă nu ajungea la 95% dintre plante. Au rămas câteva pe o muchie mai înaltă, iluminate frumos de Soare; cu lumina blitzurilor se putea face în așa fel încât ele să fie OK în imagini. Am stat întins pe lângă ghioceii aceștia cam o oră (cu unele pauze când răspundeam la telefon). A fost plăcut să îi vezi de aproape. Imaginile? Nu zic că e perfecțiunea totală seria asta (oricum nu există așa ceva), dar a fost o încercare. Și sper ca anul viitor să fie mai bine. Iar dacă nu o să fie… tot a fost minunat… ceea ce a fost realitate nu doar vis.

 

Au capacitatea niște plante sa îți facă ziua mai buna, dacă le vezi de aproape si faci poze cu ele? Pot sa transforme o zi banala sau grea in ceva cu aer mai respirabil? Ar putea si mâine o alta specie sa aducă ceva culoare? Ceva lumina? Ceva contact cu natura sălbatică, reala, perfecta in felul ei. O modalitate de a trece peste sau printre sau prin tot felul de situații pe care nu le doreai?

007_4340007_4346007_4349007_4352007_4361007_4370007_4403007_4408007_4423007_4439007_4444007_4444b007_4453007_4458007_4463007_4468007_4473007_4483007_4488007_4498007_4504007_4504b007_4508007_4518007_4533007_4538007_4548007_4553007_4553b007_4558007_4559007_4574007_4578007_4578b007_4578c007_4594007_4599007_4608007_4614007_4618007_4633007_4633b007_4638007_4643007_4648007_4649

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Plante | Lasă un comentariu

Muzeul Istoriei Evreilor din Nagyvárad – Oradea – גרויסווארדיין

Martie 2019. O zi oarecare. Am ieșit câteva ore la fotografiat marea sinagogă recent restaurată și sinagoga mai mică devenita muzeu al istoriei evreilor din Oradea. Au rezultat două serii de imagini, dar există și marea durere a dezastrului numit holocaust. Indiferent că recunoaștem sau nu, holocaustul este cel mai mare dezastru al omului modern și civilizat. Ceva care nu avea cum să se întâmple dacă eram oameni.

DSC_6369DSC_6372DSC_6378DSC_6381

DSC_6221DSC_6224DSC_6227DSC_6230DSC_6233DSC_6236DSC_6239DSC_6242DSC_6245DSC_6248DSC_6251DSC_6254DSC_6266DSC_6266aDSC_6266bDSC_6266cDSC_6270DSC_6275DSC_6281DSC_6284DSC_6288DSC_6297DSC_6302DSC_6308DSC_6310DSC_6317DSC_6318DSC_6322DSC_6325DSC_6331DSC_6335DSC_6338DSC_6341DSC_6344DSC_6347DSC_6348DSC_6351DSC_6355DSC_6362DSC_6365DSC_6368

© dr. Peter Lengyel

 

Publicat în Splendori in Iubita Noastra Transilvania | Lasă un comentariu

Nagykároly – Großkarol – Carei – Castelul Károlyi

Când treci prin Carei/ Nagykároly, vezi printre arborii parcului o clădire interesantă. Castelul. Decenii la rând era un mare desiș acest parc, se vedeau eventual niște elemente marginale ale complexului, un fel de turn părăginit. Toate clădirile erau semi-dărâmate, lăsate de izbeliște în marele jeg al comunismului și postcomunismului. Dar în ultima vreme… rând pe rând se restaurează diferitele clădiri, castelul în sine e deja acum o minunăție. Când este iluminat, seara, noaptea… te simți în ceva țară vest-europeană.

 

Aveam nevoie de 2 ore să văd locurile astea să fac o serie de poze… dar nu a fost așa de ușor cum ar părea. Am trecut pe aici de zeci de ori, dar întotdeauna a fost ceva care să amâne o vizită de fotografiere în castelul acesta. Ori ne grăbeam să ajungem undeva departe, ori veneam prea obosiți și plini de prafurile Pannoniei, ori mașina era plină de echipamente și era prea riscant să rămână la disponibilitatea celor care au nevoie de 3 minute să facă diferența. Ori erau lumini prea banale, ori ploua, ori era ceață… veșnic existau motive pentru amânare. Deja era frustrant să vezi că ceva nu se potrivește. Așa că ocazia de acum când lucrurile erau de așa natură încât în sfârșit totul era acceptabil… a fost un fel de mulțumire sufletească. Și după o primă astfel de vizită, știu exact ce și unde este, cum ar putea să fie făcute imaginile care să completeze seria… și sper ca ele chiar să ajungă să fie realizate. Oricum, la următoarea trecere prin zonă, voi găsi calea să progresez cu fotografierea edificiului – până se va ajunge la o serie care să fie aproximativ impecabilă.

 

Castelul Károlyi din Carei. Ce atmosfera europeană, ce atitudine de secol 21. Se vede că e mai spre vest. În alt context social și cultural. Poți fotografia în liniște, nimeni nu comentează. Diferit față de atmosfera infectă de la Peleș unde ceva psihopat urlă de face spume la gură când scoți un aparat de fotografiat. Sau la câte o mănăstire din nordul Moldovei unde câte o curva bătrâna îmbrăcată în negru începe istericale dacă vrei să faci o poza măcar cu exteriorul clădirii.

 

Îți poți imagina stilul de viață a aristocrației maghiare din Transilvania… văzând cam cum arată artefactele din acest loc. Dacă te plimbi prin castel vezi că sunt niște panouri pe care sunt prezentate diferite alte castele ale familiei Károlyi; nu le-am fotografiat pe toate, dar și așa constați că erau alte și alte edificii aproximativ de acest calibru, unele mai reprezentative, pe teritorii care azi sunt în Ungaria, Slovacia. Era fain să faci parte din familia asta. Probabil că nu era atât de amuzant dacă erai una sau unul dintre nenumăratele slugi care să facă curățenie, să care lemne, sa dea de mâncare la cai.

 

Castelul Károlyi din Carei este un exemplu fericit, cum un edificiu de acest gen poate să scape oarecum viabil din dezastrele secolului 20 și să fie restaurat frumos în secolul 21. Prin Transilvania existau sute de edificii reprezentative, cetăți, castele, biserici fortificate sau nefortificate, abații șamd care au fost groaznic distruse în vremurile mizerabile ale secolului trecut: războaie mondiale, comunism, postcomunism, sărăcie, rea-voință, incultură cât încape. Realitatea tristă este că nici măcar micile case natale ale unor compozitori, scriitori, sculptori, poeți români nu au fost întreținute… așa că nu te miră ce a fost cu celelalte. Edificiile reprezentative au fost vandalizate rând pe rând de către săracii zonei, chiar și pietrele cărate către o altă întrebuințare, aproape toate au ajuns în starea deplorabilă din care nu prea mai este întoarcere.

 

Chiar dacă structural nu a fost afectat, castelul din Carei a devenit totuși un element cenușiu, prăpădit, fără nici un fel de atractivitate; adică era perfect integrat în atmosfera secolului 20, acest dezastru care a terfelit Transilvania… și Europa. Norocul acestui castel a fost poziționarea lui în vecinătatea frontierei România-Ungaria, existența finanțărilor pentru cooperare transfrontalieră și alocarea unei sume oarecare pentru restaurare. Luată ca atare, suma este una nu foarte impresionantă, câteva sute de mii de euro, dar până și asta nu avea cum să existe din fonduri locale… ale unui orășel uitat de lume. Plus standardele la care a fost făcută restaurarea… nu prea ai ce comenta (decât detalii); au mai rămas niște cabluri care atârnă ciudat pe un stâlp de lemn și pe cădire; plus niște elemente de susținere a lanțurilor care înconjoară castelul sunt deja distruse la scurt timp după restaurare, dar per total este pe la 99,99% OK; nu așa cum vezi nenumărate catastrofe ale restaurărilor făcute de imbecili – care distrug mult mai mult decât ajută la readucerea la viață a splendorii. Oamenii din Carei pot să simtă bucuria de a avea o atracție turistică pe care se poate construi ceva viabil și demn de Transilvania.

DSC_5454DSC_5457DSC_5466DSC_5460DSC_5451DSC_5448DSC_5445DSC_5479DSC_5463DSC_5442DSC_5439DSC_5436DSC_5435DSC_5432DSC_5429DSC_5424DSC_5418DSC_5412DSC_5409DSC_5388DSC_5399DSC_5402DSC_5405DSC_5408DSC_5384DSC_5381DSC_5376DSC_5364DSC_5370DSC_5373DSC_5354DSC_5351DSC_5348DSC_5345DSC_5340DSC_5335

DSC_5484DSC_5880DSC_5874DSC_5871DSC_5868DSC_5865DSC_5859DSC_5855DSC_5852DSC_5844DSC_5840DSC_5487DSC_5877DSC_5883DSC_5499DSC_5505DSC_5508DSC_5493DSC_5496DSC_5514DSC_5517DSC_5520DSC_5523DSC_5526DSC_5529

DSC_5535DSC_5538DSC_5544DSC_5547DSC_5550DSC_5556DSC_5559DSC_5562DSC_5565DSC_5568DSC_5573DSC_5574DSC_5579DSC_5583DSC_5588DSC_5592DSC_5595DSC_5598

DSC_5601DSC_5604DSC_5607DSC_5610DSC_5616DSC_5622DSC_5625DSC_5631DSC_5634DSC_5643DSC_5646DSC_5649DSC_5652DSC_5657DSC_5661DSC_5667DSC_5673DSC_5676DSC_5682

DSC_5688DSC_5691DSC_5697DSC_5703DSC_5706DSC_5709DSC_5712DSC_5715DSC_5721DSC_5724DSC_5727DSC_5733DSC_5739DSC_5742DSC_5748DSC_5751DSC_5755DSC_5761

DSC_5768DSC_5771DSC_5774DSC_5777DSC_5780DSC_5783DSC_5786DSC_5789DSC_5801DSC_5802DSC_5813DSC_5810

DSC_5886DSC_5891DSC_5897DSC_5900DSC_5903DSC_5909DSC_5912DSC_5915DSC_5924DSC_5927

DSC_5816DSC_5817DSC_5820DSC_5825DSC_5828DSC_5837DSC_5829DSC_5832

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Splendori in Iubita Noastra Transilvania | 4 comentarii

Sinagoga Mare din Nagyvárad – Oradea – גרויסווארדיין

Știam în urmă cu câțiva ani că era în derulare un proiect de restaurare a Sinagogii Mari din Oradea; am și trecut pe acolo, dar nu era momentul de poze printre muncitori; apoi la alte vizite prin zonă, tot existau alte și alte priorități, cu pești endemici pe muchia extincției la Pețea, melci din ape termale, păsări de la Cefa și atâtea altele asemenea. Nici vorbă de timp și chef pentru sinagogă, deși era nevoie de jumătate de oră… când să faci imaginile. Am văzut recent nișe poze făcute cu telefonul, și am decis că la următoarea vizită prin Oradea voi face în așa fel încât să existe seria de imagini.

DSC_6215DSC_6206DSC_6203DSC_6198DSC_6192DSC_6189DSC_6186DSC_6183DSC_6180DSC_6177DSC_6174DSC_6165DSC_6157DSC_6147DSC_6143DSC_6141DSC_6135DSC_6132DSC_6129DSC_6122DSC_6123DSC_6125DSC_6111DSC_6108DSC_6105DSC_6102DSC_6101DSC_6096DSC_6093DSC_6090DSC_6087DSC_6081DSC_6078DSC_6159DSC_6114DSC_6117DSC_6162

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Splendori in Iubita Noastra Transilvania | Lasă un comentariu