Peștera Unguru Mare

Peștera Unguru Mare – aici au fost descoperite urme de locuire începând din neolitic. Ei au fost primii pe aici. Făceau focuri prin gura peșterii și prindeau pești din Crișul Repede; vânau prin zonă, culegeau fructe sălbatice; semi-animale ai putea zice, totuși oameni fix ca noi. Au lăsat pe aici unelte de piatră, lame cioplite, dălți șlefuite – tot din piatră. Au fost găsite și unelte din os, sub forma unor ace și sule probabil folosite la coaserea unor piei de animale – cu care ei se acopereau… Plus niște fragmente din vase ceramice pictate, făcute în epoci mai recente. În peșteră, în cea mai îndepărtată zonă a ei (Galeria Sacră), au fost găsite artefacte din epoca bronzului: o necropolă cu schelete umane, obiecte de bronz, bucăți de vase ceramice din care au putut să fie re-asamblate vase întregi; tot aici a fost găsită o mărgea de chihlimbar… care provine din regiunea Mării Baltice… ceea ce arată existența unor contacte/ schimburi/ mișcări de oameni și obiecte pe o distanță enormă pentru acea perioadă. Primitivi, dar aveau chef să străbată pe jos toată Europa.

 

Situată în vestul Apusenilor – în zona Munților Pădurea Craiului, pe cursul Crișului Repede, lângă localitatea Șuncuiuș, Peștera Unguru Mare mai este numită și Peștera Ungurului sau peștera de la Bolhac. La malul Crișului Repede vezi o mare stâncă ce coboară abrupt-vertical la râu – una dintre enormele blocuri de calcar care se văd în peisaj. Doar că asta are o uriașă intrare de peșteră, imediat la marginea apei. Dimensiunea portalului, o arcadă care are înălțime de 32 de metri și lățime de 22 metri… deja arată impresionant. Sectorul de intrare în subteran se prezintă ca o monumentală galerie de aproximativ 150 metri lungime, înălțime de 10-33 metri și lățime de 15-25 de metri. Desfășurarea acestei galerii este cvasi-lineară, podeaua este aproape orizontală; galeria este străbătută de un fir de apă albicios-lăptos, plin de calcar dizolvat și de un mineral rar – numit crisit. Spre interior, galeria cotește puternic spre stânga și se ramifică în două galerii… dar acestea se reunesc apoi într-o sală; aici se află un sifon până acum impenetrabil, din care iese apă – cea care formează cursul albicios ce străbate peștera. Literatura speologică consideră că Peștera Unguru Mare face parte dintr-un vast sistem endocarstic, fiind nivelul inferior al acestuia; nivelul superior este dat de Peștera de la Hodoabă, aflat deasupra sectorului din capătul Peșterii Ungurului. Asta înseamnă că ele au fost legate, sau sunt legate pe galerii neștiute, inundate de apă, colmatate, prăbușite șamd.

 

Pentru a vedea cât de târzie este explorarea locurilor acestea – din punct de vedere carstic, speologic, geografic – și menționarea lor în literatură științifică – este destul să constați că prima menționare a peșterii este realizată de E. Bokor în 1921; foarte târziu, dacă te gândești la un portal imens aflat în ceva loc extrem de accesibil, pe malul apei – ceva ce sare în ochi oricărui păstor; doar că pe nimeni nu interesa să scrie despre peșteri, sau nu știau să scrie; sau nu știau ce sens are scrisul.

 

Acest loc este impresionant și fotogenic în așa de mare măsură că îmi pot imagina ca odată să îi aloc ceva timp – 2-3 zile. Să fie făcute imagini interesante, cu luminarea controlată a pereților, cu aparat pus pe trepied, cu timp lung de expunere… nu așa, aflat în trecere. Și interesant ar putea să fie să studiezi de aproape bibliografia științifică, însemnările diferiților autori, studii de arheologie cu detaliile lor. Întrebarea este: cine are timp și energie de ele?

DSC_9348DSC_9353DSC_9363DSC_9438DSC_9458DSC_9463DSC_9468DSC_9718DSC_9723DSC_9750DSC_9765DSC_9769DSC_9772DSC_9787DSC_9792DSC_9803DSC_9825DSC_9843DSC_9847DSC_9850DSC_9853DSC_9854DSC_9870

© dr. Peter Lengyel

 

 

Publicat în Muntii Apuseni | Lasă un comentariu

Stejarul secular de la Magyarremete – Remetea

Un exemplar monumental de stejar pedunculat (Quercus robur) – cu vârsta de circa 400 de ani – înalt de circa 25 de metri și cu un diametru al trunchiului de circa 170 cm. Este situat în vecinătatea localității Magyarremete – Remetea, județul Bihor. Aceste exemplar (cu încă un exemplar con-specific care a căzut de atunci), a fost declarat protejat prin Decizia nr. 19 din 1995 a Consiliului Județean Bihor. Adică, ai aici un fel de Ultimul Mohican, care a supraviețuit la sute și mii de furtuni… la secete și geruri… și nu a fost tăiat de careva ciudat cu secure, fierăstrău sau drujbă.

Stejarul pedunculat poate trăi aproximativ 600 de ani – doar că nu are șansa pe la noi. Îți poți imagina cam cum ar arăta păduri întregi de asemenea coloși vegetali – fiecare exemplar să aibă 400, 500, 600 de ani. Unele exemplare să fie căzute la pământ, când viața lor se termină la modul natural. Să fie totul plin de scorburi, lilieci, bufnițe, ciuperci, croitori. Și, desigur, să fie și exemplare tinere de stejari, plante care cresc în locurile eliberate de cei căzuți la pământ. Așa ar trebui să arate o rezervație naturală, nu ciopârțită și tăiată în fel și chip de cretinii care o managerizează. Dar cum să îi explici asta imbecilului cu drujba? Când escrocul ar tăia și ultimul arbore pentru a mai stoarce bani pentru mafia din care face parte.

DSC_1229DSC_1244DSC_1252DSC_1262DSC_1269DSC_1287DSC_1304DSC_1314DSC_1319DSC_1324DSC_1343DSC_1357DSC_1364DSC_1372DSC_1377DSC_1217DSC_1227

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Muntii Apuseni | Lasă un comentariu

Toamna pe Crișul Repede – la Șuncuiuș

Început de octombrie, 2011. O plimbare de-a lungul Crișului Repede în zona Șuncuiuș; în studenție, pe la mijlocul/ spre sfârșitul anilor 1990, veneam frecvent pe aici; ture speologice prin Peștera Vântului, la Peștera Vadu Crișului, la peștera Unguru Mare șamd… au fost perioade frumoase; pe vremea aceea știam cum se numesc variate stânci din zonă, știam fisurile cu mari colonii de lilieci… erau alte timpuri.

 

S-ar putea scrie o carte întreagă doar prezentând aventurile acelor vremuri; sau să îi lași pe alții sau altele să o facă. Erau vremuri de alt gen, în care studenții naturaliști chiar făceau ieșiri pe teren, la modul frecvent; cu trenul, cu mașina veche a căruiva, nu prea conta, dar ture se organizau permanent. Erau multe cluburi de speologie la Cluj, era acolo Viehmann la institut, la facultate la cluburi; era viață pe acest plan. Totuși, pe vremea aceea nu conștientizam că suntem mai câștigați decât studenții care o să urmeze această cale, peste ani și ani. În vremurile perfecte de azi, pe la nivel de 2018, studenții de la biologie de la UBB, sau cei de la geografie, geologie etc, din câte am auzit, nu prea au timp de teren – și nici dorință; ce peșteri, să mori acolo? Ce sens are să le vezi? De ce să cheltuiești bani, de ce să pierzi timpul, de ce să îți asumi riscuri, oboseală? De ce naiba să ieși din Cluj? Nu te ajută cu nimic. Așa că totul se bazează pe o vagă teorie. Cred că nici cadrele universitare de azi nu și-ar pierde vremea cu studenții pe la cine știe ce cabane. Nu se pretează. Domnule.

 

Acum – 2011, oprire în câtva locuri faine, câteva cadre banale cu peisajul, unele fotografii mai reușite – cu stânca oglindită în apă, cu ceva ferigi în adâncul pădurii, lumini tăioase și umbre adânci. Alevinii de pești îi vezi în număr mare prin apele mici de la marginea râului. Dacă ai avea timp de locurile astea, să stai pe aici mult, să studiezi luminile… altfel ar arăta. Dar probabil că nimeni nu are timp și energie de așa-ceva, nu există resurse de nici un fel. Așa că rămâne câte o atingere, o trecere prin peisaj… o amintire.

DSC_0004DSC_0011DSC_0021DSC_0041DSC_0046DSC_0049DSC_0074DSC_0080DSC_0084DSC_0089DSC_0099DSC_0114DSC_0121DSC_0146DSC_0151DSC_0161DSC_0169DSC_8805DSC_8823DSC_8838DSC_8851DSC_8871DSC_8883DSC_8893DSC_8910DSC_8926DSC_8945DSC_8971DSC_8976DSC_9013DSC_9020DSC_9033DSC_9040DSC_9050DSC_9060DSC_9070DSC_9075DSC_9088DSC_9093DSC_9098DSC_9101DSC_9105DSC_9110DSC_9114DSC_9125DSC_9130DSC_9135DSC_9140DSC_9183DSC_9210DSC_9215DSC_9220DSC_9238DSC_9275DSC_9280DSC_9290DSC_9295DSC_9308DSC_9314DSC_9340DSC_9375DSC_9390DSC_9396DSC_9400DSC_9405DSC_9420DSC_9475DSC_9513DSC_9523DSC_9529DSC_9534DSC_9543DSC_9548DSC_9555DSC_9585DSC_9609DSC_9615DSC_9650DSC_9660DSC_9663DSC_9676DSC_9686DSC_9700DSC_9710DSC_9734DSC_9735DSC_9875DSC_9895DSC_9958DSC_9968DSC_9998

© dr. Peter Lengyel

 

PS. Pozele de la peștera Unguru Mare vor ajunge postate separat.

Publicat în Muntii Apuseni | 1 comentariu

100 de ani printre diavoli

Avem aici o entitate statală care în forma ei actuală împlinește un secol. E o bună ocazie de a arunca o privire asupra acestei perioade. Ai câteva chestii frumoase de văzut. Închisorile comuniste, canalul, asasinate, torționarii, preluarea proprietății private de către stat, cenzura, dictatura, distrugerea intelectualității, foamea – bătaia pentru pâine prin orașe, frigul din locuințe, întunericul – tăierea curentului electric, împușcarea la graniță a celor care încercau să fugă din țară, frica ce le-a intrat tuturor în oase. Emigrarea masivă a sașilor, vânduți la bucată… lăsând în urma lor tot ce aveau – după aproape un mileniu petrecut în Transilvania. Revoluția când armata a împușcat la grămadă oameni de pe străzi din orașe – copii, femei, fete și băieți, bărbați și bătrâni. Cleptocrația postdecembristă, îmbogățirea fără de margini a foștilor securiști și a copiilor lor. Emigrarea masivă a celor care nu mai suportă țara asta – a celor care nu mai au nici o speranță. Familii distruse, copii lăsați în grija bunicilor, nenumărate tragedii personale. A rezultat o societate cu cea mai mare proporție de analfabeți (în Uniunea Europeană), cea mai săracă populație, cea mai înapoiată pe un milion de planuri. 100 de ani în Statul Criminal România. Ăștia suntem. Pentru moment avem măcar libertatea să ne exprimăm, dar nu se știe cât mai durează.

 

Statul Național Legionar Român a fost denumirea oficială a acestei țări, pentru o perioadă, înainte de dictatura lui Antonescu. Mișcarea Legionară (Legiunea Arhanghelul Mihail) a fost o organizație teroristă paramilitară religioasă (național-creștină), de orientare fascistă. Organizația a avut o prezență semnificativă în rândul studențimii românești, atât la Iași cât la Cluj, București etc; plus o susținere serioasă din partea preoților ortodocși. Totul pentru Țară, Garda de Fier, asasinarea primului ministru în 1933 apoi a celui din 1939, jafuri, pogromuri împotriva evreilor în tot felul de locuri, mutilarea cadavrelor. Nicolae Iorga, istoric român, profesor universitar, fost prim-ministru, a fost și el asasinat de către legionari: răpit, împușcat de 9 ori, să fie sigură treaba. Aveau ca hobby uciderea: lista crimelor comise de legionari este enormă, și arată cam ce pot să facă niște diavoli, în numele poporului și a creștinismului. Interesant este că adepți ai acestei ideologii există și acum.

 

Există și aspecte la care România a fost în rând cu lumea. Spre exemplu, participarea la uciderea evreilor. Nu așa, trimițând trenuri către niște „lagăre de muncă” managerizate de germani, ci mai direct. Pogromul de la Iași, implementat de forțe guvernamentale aflate sub conducerea primului-ministru de atunci; pe străzi era plin de evreii omorâți, peste 13.000 de oameni în frumosul târg al Ieșilor. Interesant este că nu au avut nici un fel de milă față de femei, copii. Uciderile au fost implementate de soldați, polițiști și ceilalți oameni ai orașului – care au participat benevol la această acțiune. Poate că le făcea plăcere. Trenul Morții în care la Iași au fost înghesuiți circa 5.000 de evrei, a ajuns peste o săptămână la Călărași; oameni fără mâncare, fără apă, în condiții de o bestialitate demnă de evul mediu; au rămas în viață 1.000 din cei 5.000 – dar ce amintire bună aveau despre frumusețea locurilor. În privința antisemitismului, țara asta a fost aproximativ similară celor din regiune, doar că a fost mai activă la acțiune directă.

 

Nu știu dacă ai lucrat vreodată. Sau ai strâns din dinți, să economisești ceva bani. Să aduni monedă cu monedă, din greu, pentru a cumpăra un teren, o casă, un cal, pentru a construi o afacere, un atelier, un magazin, o fabrică. Să poți avea viața în mâinile tale, să nu te milogești nimănui. Hai să zicem că reușești să faci ceva. Apoi, vine Statul Român și naționalizează totul. Livezi și măcelării, batoze și fabrici, toate au fost luate de la proprietari. Am auzit de un caz când de la țăran a fost luat și biciul, ironic zicându-i-se că oricum fără cai nu va mai avea nevoie de el. Cei care comentau ceva… riscau să dispară; venea după ei Statul Român, noaptea. Erau duși în locuri frumoase, cu multă verdeață; acolo unde nu mai există nici un fel de griji. Mulți dintre cei care au văzut că toată truda lor de o viață le este furată de către Statul Român, au ajuns să se sinucidă, sau au ajuns niște epave. Ușor ai putea să găsești o sută de motive pentru care oamenii au blestemat soarta… că s-au născut în țara asta frumoasă. Doar că trebuiau să o facă în mintea lor… că dacă se exprimau, venea Statul Criminal, să îi rezolve.

 

Faptul că Enescu, Cioran, Brâncuși, Eliade, Ionesco șamd au emigrat, cred că devine de înțeles. Adică, ce naiba puteau să facă pe aici? Dacă rămâneau în țara asta, se alegea praful de ei. Salvarea lor a fost că au putut să plece la timp, înainte de a avea ocazia să vadă de aproape cam cum se pune problema când Statul Român te managerizează. Elita universitară maghiară din Cluj a emigrat masiv, când încă nu era târziu; bănuiesc că nu a regretat nici unul – mai ales când vedeau ce se întâmplă cu cei care au rămas acasă. Ce act de vitejie-inconștientă, ce sinucidere publică era să rămâi. Puțini au fost cei care au persistat în Transilvania natală, acolo unde o mie de ani strămoșii acestor familii au construit orașe, monumente arhitecturale urbane de care acum toți sunt atât de mândri. Cei culți erau destul de inteligenți să prevadă ce va urma. Am impresia.

 

Ce a pățit elita intelectuală? Statul Român a implementat un program de a îi transforma în spartani. Au fost sparți. Adunați în penitenciare, au fost supuși unui program de remodelare. O dietă low carb, combinată cu lipsă de grăsimi și lipsă de proteine, a reușit repede să dea efecte vizibile; au ajuns la greutatea ideală. Nici nu se mai puteau ridica în picioare. Cei care comentau – inconștienții, erau reajustați la realitate. Primeau o bătaie de se căcau pe ai; dacă aveau ce elimina. Oameni politici, profesori universitari, lideri ai intelectualității, toți își primeau numărul… și își pierdeau numele. Pentru ca programul să meargă mai bine, se făceau și antrenamente speciale. Spre exemplu, pe timp de iarnă, cu toții făceau baie caldă, apoi erau duși în curtea penitenciarului, în ger… unde așteptau o oră să vină șeful să îi vadă înșirați; duși înapoi în celule reci, cu paturi de fier de îți îngheța sufletul, îți dai seama ce urma. Pneumonie, și nu era nevoie de medicamente. Se eliberau locuri în închisoare. La Sighet, stârvurile erau duse noaptea și băgate în gropi nesemnalizate, la marginea orașului, în locul numit cimitirul săracilor. Una dintre cele o sută de reușite.

 

Aici poți să pățești! E bine să nu uiți cam ce a pățit Iuliu Maniu, deputat de Transilvania în Parlamentul de la Budapesta, apoi Prim-Ministru al României de mai multe ori, membru de onoare al Academiei Române… unul dintre organizatorii adunării de la Alba Iulia; ca recompensă pentru faptele sale, a fost arestat, întemnițat, condamnat la închisoare pe viață; a murit în condiții jalnice la închisoarea din Sighet, aruncat în ceva groapă la marginea orașului; nici până acum nu se știe unde este locul unde trupul lui a fost lăsat să putrezească; dar, mai recent, ai străzi cu numele lui. Îți dai seama ce făceau cu el dacă nu era român. Nu avea nici un nume de stradă.

 

La Pitești a fost creat un vestit centru de re-educare. Aici, studenții au avut ocazia să vadă cum stă treaba cu România. Un documentar prezintă detalii: cei închiși împreună în celulă erau puși să mănânce căcat; uman; dar nu propriul căcat, ci pe cel al căruiva coleg de celulă. Era o metodă pedagogică experimentată cu succes. A mai fost una foarte bună, tot la Pitești. Cei închiși erau puși să se tortureze unul pe celălalt. Cele derulate întreceau orice închipuire. Nu am chef să descriu acum variatele aspecte, dar poți să te documentezi, să vezi ce mândri erau că erau români. Se pot costata și aici o sută de lucruri faine.

 

În timpurile glorioase ale dezvoltării socialiste cu înaintare spre țelurile mărețe ale comunismului, populația României era muritoare de foame; și cu pantalonii rupți; oricum, era și frig în locuințe, era și întuneric, și nici nu aveai voie să observi că e dezastru… că te luau securiștii. Unii nu mai suportau lipsa de speranțe și încercau să fugă din țară. Tineri naivi, cu dorința de a trăi în libertate… Îți dai seama cam la ce riscuri te expuneai, să ajungi spre frontiera cu Ungaria sau cu Serbia (Iugoslavia)… unde să te furișezi noaptea printre tufe, sau să încerci să treci înot Dunărea. Știau băieții tineri la ce se expun: este destul de probabil să fie împușcați de soldații Armatei Române, cei care apărau țara de elementele subversive care doreau să fugă din lagăr. Sârmă ghimpată, câini care să îi urmărească pe cei care doreau să scape de aici, soldați gata să îi împuște în cap fără nici un fel de reținere. Îți dai seama cam câți de aceștia răniți mortal erau duși de apele Dunării, mâncați de pești sau putrezind undeva pe mal. Fratele tău, fiul cuiva… nu a avut noroc că s-a născut în Grădina Carpaților… înconjurată de foișoare, sârmă ghimpată și criminali aflați în solda Statului Român. Cei care managerizau uciderea tinerilor pe frontiere, tot felul de colonei și generali care mai de care mai viteji, mai bravi, acum sunt răsplătiți cu pensii speciale uriașe – ca semn al recunoștinței pe care o au din partea Statului Român Criminal. La fel ca securiștii, torționarii șamd. Iar fii și fiicele lor sunt parlamentari, procurori, judecători, oameni de afaceri. E țara lor – și așa o să și rămână, din câte pare.

 

Fiecare dictatură a produs nenumărate tragedii individuale, atât dictatura regală, cât cea legionar-antonesciană apoi dictatura comunistă. Faptul că e mai cunoscută ultima dintre ele (de până acum), este dat de situația că oamenii uită sau mor… și nu există cine să le aducă aminte. Instaurarea dictaturii comuniste a fost un proces complex, bazat pe frică; Statul Român avea ca angajați o serie consistentă de torționari, care îi preluau pe sărmanii adunați de Securitate – aduși în beciuri, închisori sau tabere de muncă forțată (tabere de exterminare). Îți dai seama cam ce urma. Ceea ce vezi în filme horror, își are echivalentul în realitatea asta. În timp groaza a ajuns să intre în oameni, în toți oamenii; fiecare putea să fie luat de acasă și dus undeva în zona întunericului. După o vreme, frica a intrat atât de mult în sufletul oamenilor că nici nu mai era nevoie de torționari. Aplaudau automat la tot ce zice partidul și conducătorul, Geniul Carpaților. De aici venim noi, cu toții; din iadul de pe Pământ. Doar că unii nu am uitat.

 

Interesant este că doar pe aici armata a tras în populație, cu ocazia finalului de comunism. Au rămas mormane de stârvuri umane, copii și femei, băieți și bătrâni omorâți la grămadă – cu o mare vitejie. Oricum, armata avea deja experiență cu uciderea cetățenilor, a celor care doreau să fugă din țară, și erau împușcați ca niște lepre, pe frontieră. Totuși, la Revoluție a fost mult mai spectaculos totul; Timișoara, Cluj, București… șamd, a devenit vizibil pentru o Lume întreagă, cam de ce este capabil Statul Român. Prin dezinformare și manipulare organizată de către securiști, trupele anti-tero trăgeau în militari, soldații trăgeau în cei de la anti-tero, și împreună trăgeau în oamenii de pe stradă. Totul televizat în direct, să nu existe dubiu.

 

Cei care se lingușeau pe lângă Ceaușescu & Leana Academiciana, adică cercurile apropiate, oameni de încredere ai familiei, militari de rang înalt care au fost beneficiarii favorurilor… au considerat că în situația revoluționară este momentul să îi execute pe cei doi. Un început perfect pentru noua democrație, când avocatul dictatorilor ajută la învinuirea lor, în loc să încerce să îi apere, îi acuză – atât de bine își înțelegea rolul. Un regim criminal dictatorial trece în altul, criminal în altfel. Ce frumos cadou creștinesc de Crăciun, când Geniul Carpaților, cizmarul care a primit un miliard de aplauze și lingușeli… ajunge să fie executat de militari ai Armatei Române… frumos, împreună cu soția. Împușcați ca doi câini jegoși, filmat totul să rămână amintire. Simulacrul acela de proces a fost un început promițător pentru noul stat de drept… și a arătat ce înseamnă țara asta. Desigur, aici nu e vorba că Ceaușescu ar fi meritat altceva, ci arată cam cine a venit în locul lui. Doi diavoli au fost împușcați – și au rămas ceilalți.

 

După căderea comunismului – transformarea lui în mafia de azi, pe la 1989 a existat o rază de lumină. Adică, a intrat ceva aer curat dinspre lumea civilizată. E ca și cum ai deschide un borcan închis demult, să vezi ce e în el. Cameramanii au ajuns să vadă condițiile din orfelinate – inclusiv locurile în care erau ținute ființele care aveau probleme medicale. Planeta întreagă (zona unde exista televizor…) a fost oripilată de cele filmate în aceste locuri; nimeni nu își putea imagina că există așa ceva, la sfârșit de secol 20, în Europa. Te doare stomacul dacă vezi acele imagini. Până și oamenii obișnuiți din orașe și sate erau vai de mama lor, dar cele constatate în acele spații blestemate… au fost iadul. Iadul din Grădina Carpaților.

 

O sută de ani de durere. Dacă ai înșira doar așa, punctat, catastrofele societale prin care au trecut diferite feluri de oameni de pe acest teritoriu… ai zice că e nerealist de dramatic și tragic. A fost mult prea mult. Nu mă refer doar la cei care au murit în chinuri cumplite – lăsați pe mâinile torționarilor; și nici la cei care au supraviețuit fizic… dar erau de facto un fel de morți pentru tot restul vieții. Mă refer la toți oamenii obișnuiți care au învățat să le fie frică, să vorbească pe ascuns, toți care au învățat să tacă, să umble cu capul plecat… uriașele mase de țărani, intelectuali, muncitori, evrei, români, maghiari și nemți care aveau din start statutul de cârpă, statutul de victimă. După dictatura îndelungată care avea în vârf un cizmar și o academiciană care scuipa semințe… ce putea să urmeze? Când eșalonul doi al structurilor dictatoriale ajunge să preia puterea. A rezultat o clasă politică mafiotă, abjectă, agramată, incultă… de un penibil fără de margini; aproape că nu îți vine a crede că o astfel de realitate este posibilă în Uniunea Europeană în secolul 21. Auzi că tinerii inteligenți pleacă în masă. Ai aici niște semnale care arată cam ce cred despre țara asta cei inteligenți și tineri…. Constată că aici nu au nici o șansă reală, că cel mai bine este să plece în țări unde omul este respectat… măcar nu este expus tuturor înjosirilor, acasă la el. Ce speranțe mai au oamenii de aici? Și ce viitor poate avea o țară părăsită de tineri, părăsită de intelectuali, pradă hoților și mafioților de toate felurile.

 

Interesant de constatat este că Biserica Ortodoxă Română a fost în cârdășie atât cu legionarii, cât mai apoi cu comuniștii, iar ulterior cu clasa politică mafiotă a vremurilor recente. În fiecare etapă a avut ceva de câștigat; spre exemplu în vremea comuniștilor a primit cadou nenumărate proprietăți–biserici înainte aparținând românilor greco-catolici; patriarhul Teoctist, cândva cu participări la acțiuni legionare, apoi informator al securității, homosexual și susținător al ceaușismului – o personalitate emblematică; Sinodul Bisericii Ortodoxe i-a trimis lui Ceaușescu o scrisoare de felicitare după reprimarea sângeroasă a protestelor din Timișoara. Nu credeau că o mișcare declanșată de un maghiar reformat poate avea șanse de a schimba ceva, în fața puterilor brute, violente, ale aparatului represiv format din Securitate și Armată. Doar așa, să îți aduci aminte cu cine ai de-a face. După 1989 biserica ortodoxă a fost alimentată permanent cu fonduri publice, au fost ridicate foarte multe biserici – locuri de manipulare a prostimii; peste tot vezi sutanismul la el acasă; abordările medievale se instalează ușor în populația săracă economic, incultă și fără nici o perspectivă europeană. Clasa politică – toată – fiecare partid are nevoie de bunăvoința aparatului de manipulare reprezentat de biserică, atunci când vin alegerile. Așa că se taie fonduri publice de la sănătate, de la cercetare, de la infrastructură, de la învățământ, de oriunde și banii se dau ofrandă mafiei religioase. O nouă catedrală, a bântuirii, are un clopot uriaș care prevestește că aici gândirea rațională, civismul european și umanismul nu mai au nici o șansă.

 

În plus, clasa politică actuală se află totalmente la cheremul structurilor securistoide – servicii de toate felurile care au rezultat din fostele organe de represiune ale Statului Comunist Criminal. Din câte pare (articole din mass media occidentală), serviciile de pe aici au zeci de mii de angajați, oameni infiltrați în toate sferele sociale (mult mai mult decât în alte state europene, calibrat la populație). Securistoizii colectează informații din toate locurile posibile și imposibile – asta le este munca. Nimeni nu poate controla serviciile – deși UE cere ca Parlamentul să găsească soluții pentru a exista un fel de control. Doar că șanse reale, zero. Odată scăpat controlul… ciao. Probabil că nici nu a existat vreodată control democratic asupra organelor de tip securistoid. Jocul politic era și este la cheremul lor. Controlând informația, oricând puteau să însceneze orice; puteau face dosare oricui, sau puteau să susțină orice mafie. Dar nu vedeau de ce dispar pădurile, nu vedea marile afaceri de tip mafiot, Caritas, privatizări aberante, preluarea băncilor de tot felul de grupuri de interese; logic pare să deduci că nu contracarau mafiotizarea, pentru că o managerizau. Îți dai seama că oricine poate să dispară, dacă așa vrea Sistemul. Asta este realitatea.

 

După toate astea, devine de înțeles cum de România este cea mai primitivă țară din Uniunea Europeană. Sărăcie, analfabetism, boală, șubrezire, corupție, mafie guvernamentală, lipsă de speranțe, emigrație. Cu cel mai mare număr de săraci lipiți pământului, sate cu sărăcie lucie…. unde și șoarecii ajung să moară de foame; am văzut în mass media caz de copil mic mort de foame în 2018; sau femeie înghețată în casă – lângă copilul ei sugar. Vezi ce pățesc cei care nu pleacă la timp. Cum de aici este cea mai mare proporția analfabeților; cum de școlile produc pe bandă rulantă analfabeți-funcțional. E destul să vezi cam cum se exprimă primul-ministru de acum, sau oricare dintre miniștri și îți poți imagina cum sună viitorul. Realitatea i-a „branconat” pe toți. Cum de sistemul de sănătate publică e la pământ – iar medicii preferă să plece în masă… Infrastructura feroviară este de tip muzeu, infrastructura rutieră nu se compară cu cea din state civilizate; flota a fost vândută la fier vechi. Cercetarea de facto nu mai există; eventual câțiva ciudați care se duc la muncă, unde să frece menta, că cercetarea adevărată nu se poate face cu 5 lei; decât de astea gen observații de păsări la malul lacului. Se poate înțelege la perfecție cum rata emigrației este similară celei din zonele afectate de război – pentru că și aici se dă o luptă pentru supraviețuire, pe viață și pe moarte. Și, deja foarte mulți au murit, o mare parte a lor fără să își dea seama.

 

Mulți dintre cei care au trăit pe aici au tendința să uite aspectele de acest gen și să își amintească doar de peisajele frumoase, de iubiri trecute și de prieteni. Conform zicalei, te faci frate cu dracu până treci puntea. Apoi uiți. Eu nu am uitat.

 

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Uncategorized | 12 comentarii

Torockó – Eisenburg – Rîmetea

Torockó este cel mai frumos sat din Transilvania. Atât clădirile tradiționale, păstrate în mare parte în forma lor naturală, cât ordinea, bunul gust, peisajul în care se află – Munții Insulari ai Transilvaniei (Munții Apuseni)… toate contribuie cu câte ceva la senzația că satul acesta este aproape de perfecțiune.

 

Seria asta de poze a fost realizată în iulie 2012. Atunci am avut timp să stau câteva zile pe aici, să pot să admir fără grabă locurile, să stau la povești cu oamenii. Evident, pentru a face fotografiere de acest gen ai nevoie de o stare de armonie, să nu te grăbești nicăieri. Să ai chef să descoperi aspecte generale și câteva detalii mai semnificative. În anii care au urmat am mai trecut de câteva ori pe aici, dar niciodată nu am avut timp să stau – decât eventual pentru noapte. O singură zi am mai avut ocazia să aloc acestui loc, speram să fac niște imagini cu drona, dar era un vânt care nu a permis nici măcar un zbor.

 

Torockó este satul despre care cred că ar fi cel mai bun loc pentru mine, dacă ar fi să îmi găsesc o localitate rurală unde să existe condiții bune de viață. Comunitatea maghiară rurală păstrează un fel de stil ancestral care a dispărut din multe locuri, acolo unde urbanul și graba, aglomerația și fast-food-ul au pus stăpânire pe toate. Evident că și aici trebuie să existe tot felul de probleme, dar măcar priveliștea, curățenia, liniștea, atmosfera la modul general are un fel de aer proaspăt și respirabil. Casele înșirate elegant, zidurile perfect-albe, ferestrele cu jaluzele verzi de lemn, țiglele care acoperă casele, florile plantate în ghivece sau prin preajma locuințelor, stilul în care sunt făcute firmele pensiunilor, toate contribuie cu câte ceva pentru a da o senzație de liniște și stil rural autentic. Interesant că până și spre marginea localității, în locurile unde probabil că trăiau cei mai săraci, vezi case foarte bine gospodărite, chiar dacă sunt mici. Adică, se simte un fel de bun-gust și o finețe care în alte locuri a dispărut sub efectul pohoaielor de kitsch, tablă de aluminiu, eternit, balustrade nichelate, megalomanie nefuncțională și ne-sustenabilă.

 

Localitatea asta are toate atuurile pentru a dezvolta eco-turism & turism rural; curățenia impecabilă din localitate, casele frumoase, bine întreținute, stilul tradițional al arhitecturii, al porților, grădinilor, munca rurală în desfășurare… toate sunt OK. Existența unor mici muzee private – amenajate în casele unor locuitori, – oferă un grad și mai mare de autenticitate, de posibilitate de a vedea modul de existență care era prezent aici în secolele trecute. Un muzeu etnografic al localității adună tot felul de artefacte interesante, de la fotografii vechi de peste un secol la port popular maghiar local, de la obiecte de uz minier la cele de uz agricol, obiecte din gospodării șamd. Îți poți face o impresie destul de obiectivă și de detaliată despre stilul vieții umane în aceste peisaje ale Apusenilor. Un plus este și imediata vecinătate a Pietrei Secuiului… care se vede de oriunde din localitate… și unde se pot face plimbări și ture foarte interesante.

 

Poate că în trecut erau și alte sate la fel de frumoase, sau mai frumoase – mă refer aici la satele săsești, dar după alungarea germanilor de către statul criminal… fostele sate săsești au devenit câte o mare țigănie. Degeaba rămân clădirile pentru o vreme, degeaba le zugrăvește cineva în cadrul unui proiect finanțat din vest… cât timp noii locuitori țin caii în casă. Și, în timp scurt totul începe să se prăbușească… unul dintre marile dezastre ale Transilvaniei.

DSC_9470DSC_9480DSC_9485DSC_9495DSC_9510DSC_9511DSC_9515DSC_9520DSC_9525DSC_9531DSC_9536DSC_9540DSC_9566DSC_9570DSC_9576DSC_9585DSC_9590DSC_9596DSC_9620DSC_9610DSC_9635DSC_9645DSC_9656DSC_0521DSC_9670DSC_9676DSC_9686DSC_9690DSC_9710DSC_9714DSC_9701DSC_9780DSC_9795DSC_9801DSC_9760DSC_9736DSC_9720DSC_9814DSC_9821DSC_9824DSC_9769DSC_9746DSC_9751DSC_9831DSC_9886DSC_9890DSC_9945DSC_9981DSC_9900DSC_9910DSC_9914DSC_9935DSC_9989DSC_9996DSC_0482DSC_0325DSC_0335DSC_0506DSC_0502DSC_0542DSC_0551DSC_0557DSC_0562DSC_0567DSC_0577DSC_0587DSC_0590DSC_0600DSC_0607DSC_0612DSC_9446DSC_9455DSC_9460DSC_9465DSC_0461DSC_0457DSC_0437DSC_0442DSC_0452DSC_0381DSC_0407DSC_0416DSC_0371DSC_0361DSC_0351DSC_0346DSC_9835DSC_9855DSC_9860DSC_9865DSC_9870DSC_9881DSC_0536DSC_0531DSC_0526

DSC_9999

 

 

DSC_0315DSC_0297DSC_0277

 

 

DSC_0011DSC_0017DSC_0021DSC_0032DSC_0037DSC_0041DSC_0047DSC_0052DSC_0072DSC_0077DSC_0082DSC_0090DSC_0100DSC_0105DSC_0112DSC_0117DSC_0120DSC_0127DSC_0132DSC_0147DSC_0162DSC_0167DSC_0171DSC_0175DSC_0190DSC_0202DSC_0215DSC_0210DSC_0227DSC_0232DSC_0220DSC_0238DSC_0262DSC_0270


© dr. Peter Lengyel

Publicat în Muntii Apuseni, Splendori in Iubita Noastra Transilvania | Lasă un comentariu

Cascada Vălul Miresei – Răchițele

Început de octombrie 2011. Munții Apuseni. Cascada Vălul Miresei. A fost o după-masă plăcută, liniștită. A încerca niște variante de fotografie despre cascadă, căderea de apă combinată cu soarele privit din față. A găsi câteva puncte stabile pe pietrele alunecoase, stropite de ape, a face câteva compoziții care să redea pe cât posibil frumusețea acestui loc. Ca un fel de primă încercare; sau mai corect, a doua încercare. Mai am ceva cadre de iarnă făcute la această cascadă; măcar o imagine a fost inclusă la o postare despre iarna în Apuseni. Văzând acum fotografiile făcute în 2011, mă gândesc că poate ar merita odată de stat pe la cascada asta pentru a face o serie cu timp lung de expunere – de pe trepied, în care apa să devină ca un voal alb, mult mai mistic, mai ireal, ca un vis. Poate anul viitor.

 

Pe lângă apele cascadei, am încercat câteva cadre cu aspecte vegetale, un fel de joacă cu forme, lumini și culori. Toată seria asta a fost făcută cu obiectiv superangular. Interesantă perspectiva pe care o transformă în imagine.

DSC_8393DSC_8398DSC_8443DSC_8448DSC_8453DSC_8462DSC_8467DSC_8472DSC_8492DSC_8522DSC_8522xDSC_8527DSC_8532DSC_8547DSC_8551DSC_8557DSC_8562DSC_8567DSC_8572DSC_8615DSC_8650DSC_8660DSC_8675DSC_8688DSC_8703DSC_8708DSC_8713DSC_8718DSC_8723DSC_8730DSC_8740DSC_8745

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Muntii Apuseni | Lasă un comentariu

Toamna prin Cheile Pociovaliștei

Cheile Pociovaliștei? Puțini au auzit de locurile acestea; niciodată ele nu apar în discuții, de parcă nu ar exista. Cunoscute de localnici, plus câțiva pasionați de speologie, geografie, biologie… în rest, liniște și pace. Un mic curs de apă, niște mari stânci – ca la orice chei. Până și pentru cei care ar fi interesați de a le studia mai de aproape… nu prea apare ocazia. Nu avem timp de ele. Eventual a trece pe aici, a îți crea o impresie sumară despre peisaj, a face două poze cu plante sau cu o lăcustă de pe un bolovan. Și cam atât. Poate altădată.

 

Pozele sunt din septembrie 2011… iar momentul pentru a le posta pe blog a venit în noiembrie 2018.

DSC_3777DSC_3783DSC_3791DSC_3798DSC_3808DSC_3813DSC_3633DSC_3578DSC_3583DSC_3598DSC_3603DSC_3613DSC_3616DSC_3628DSC_3643DSC_3653DSC_3683DSC_3691DSC_3699DSC_3741DSC_3753DSC_3768DSC_3823DSC_3838DSC_3851DSC_3868DSC_4038DSC_3883DSC_4071DSC_3658DSC_3668DSC_3711DSC_3733DSC_3886DSC_3901DSC_3921DSC_4027

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Muntii Apuseni | 1 comentariu