Lăschia – Maramureș

Intenția mea actuală este de a mai lărgi baza de imagini care prezintă Maramureșul, în sensul de a ieși și în afara Maramureșului Istoric. Așa am ajuns azi pe la satul Lăschia (în maghiară Lacház) – parte din comuna Copalnic Mănăștur (Kápolnokmonostor). Vremea nu era prea prielnică pentru fotografiere, cer mohorât, lumini fade, dar ceva se putea încerca, măcar. Niște poze cu construcții de lemn, grajduri, biserica, stupi etc. Biserica de lemn din Lăschia este considerată monument istoric, deși este oarecum recentă; a fost construită în 1868… care nu e chiar azi, dar față de vârsta altor monumente similare… este puțin. Forma mai ciudată a turnului, care are niște asemănări cu turle rusești sub formă de ceapă… câteva aspecte arhitecturale, o pictură pe bârne… au ceva estetică a lor; dar mare parte e destul de banal, chiar un fel de kitsch. Turnul bisericii are numeroase găuri făcute de ciocănitori, am impresia că păsările acestea sunt foarte admirate de cei care întrețin monumentul. Totodată, este de remarcat că turnul bisericii are două paratrăsnete, care coboară pe laterală – ceea ce arată un oarecare pragmatism al constructorilor… care nu se bazau atât de tare pe bunăvoința cerului pe timp de furtună. Oricum, interesante locuri. Cred că o să mai ieșim pe aici la fotografiere.

dsc_3490dsc_3493dsc_3496dsc_3502

dsc_3511dsc_3505dsc_3476dsc_3470dsc_3467dsc_3464

dsc_3461

dsc_3562dsc_3553dsc_3520dsc_3517dsc_3550dsc_3532dsc_3538dsc_3542dsc_3526

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Maramures | Lasă un comentariu

Bánffyhunyad – Huedin – Heynod

Primele poze făcute în aprilie 2018. Biserica reformată, secolul 13.

 

3 februarie 2019. Cele mai interesante poze de azi au fost făcute în biserica reformată de la Bánffyhunyad – Huedin. Fotografiile au fost realizate cu 3 obiective: un superangular, un obiectiv normal și un tilt and shift. Detalii arhitecturale în lumini naturale plăcute, picturile de pe tavanul cu casete, orga, inscripții în piatra șamd. Am și câteva cu oamenii, inclusiv preotul. Oricum, dintre toate manifestările religioase, cele mai acceptabile le simt pe cele de stil reformat. Mai realiste și mai umane, se simte influența culturii germane, vestice. Mă simt mai acasă în atmosfera asta. Azi după predică a fost și împărtășanie, așa că am avut de așteptat ceva până să pot fotografia în liniște. Dar aproape regret că nu am ascultat ce avea de zis preotul/ pastorul.

 

Azi am testat live – pentru prima dată – obiectivul tilt and shift de 24 mm. Arată perfect efectul în care unele zone sunt clare, iar restul este blurat. Scoate în evidență fix detaliile pe care le consideri importante, iar estul e lăsat mai vag. Oferă o mare plusvaloare la creativitate. Am reluat câteva teme pe care le-am mai făcut. Cred că a meritat foarte mult să iau aceste două obiective tilt and shift. Două minuni optice. Manuale. Fără autofocus, fără zoom, fără expunere computerizata, fără stabilizare de imagine – dar cu libertate de creație.

 

Locuri cu o atmosferă pe care eu o percep ca fiind pozitivă, mai concret aspecte arhitecturale, forme ale secolelor trecute, artefacte umane, simboluri greu de descifrat. Oare ce reprezentau ele? Când ești în locuri de acest gen, fotografierea este o activitate destul de intensivă…, în situații bune cu ceva catharsis/ euforie,  în timp scurt/ limitat trebuie să faci cadrele care eventual contează. Cam cât timp pot eu să petrec la Bánffyhunyad/ Huedin pentru a fotografia o biserică reformată? Evident, foarte puțin. Câteva opriri pe drum, în trecere prin zonă. Interesant e că astfel de opriri în puncte-cheie sunt fix destul pentru a face imagine fotografică la modul OK. Când simți că acum e momentul. Ocazia. Să definești subiecte, să alegi perspective, unghiuri. Este ceva creativitate, competiție cu tine… încercând să faci imagini mai bune decât cele făcute în trecut, artă (sau nu). Poate și un fel de dăruire a imaginii, încât ea să ajungă perceptibilă undeva departe, privită de oameni care pot descoperi aspecte, lumini, forme, impresii – sublimul dacă el există pe undeva. E greu de zis cât este imagine documentară și cât e ceva artistic. Și nici nu contează, am impresia.

 

Erau 14 poze din primăvara 2018 făcute la biserica reformată din Huedin/ Bánffyhunyad. Au ajuns să fie selectate 91 de cadre din seria nouă, din februarie 2019. Deci, în total, cu ceva peste 100. Cam mult? Ce mai trebuie făcut cândva? Câteva imagini cu teleobiectiv, prezentând detalii ale tavanului cu casete: a le aduce în prim-plan, vizibile, superbe poate.

dsc_7449dsc_7462dsc_7462xdsc_7467dsc_7470dsc_7474dsc_7480dsc_7492dsc_7495dsc_7501dsc_7504dsc_7519dsc_7530dsc_7534

DSC_3785DSC_3781DSC_3792DSC_3804DSC_3808DSC_3812DSC_3826DSC_3841DSC_3844DSC_3850DSC_3853DSC_3856DSC_3859DSC_3862DSC_3868DSC_3871DSC_3880DSC_3883DSC_3887DSC_3890DSC_3903DSC_3893DSC_3906DSC_4079DSC_4085DSC_4091

DSC_4180DSC_4195DSC_4200DSC_4202DSC_4212DSC_4165

DSC_4094DSC_4105DSC_4112DSC_4118DSC_4127DSC_4133DSC_4139DSC_4147DSC_4154DSC_4216DSC_4222

DSC_4238DSC_4243DSC_4253DSC_4225DSC_4228

DSC_4282DSC_4291DSC_4297DSC_4271DSC_4283DSC_4298

DSC_4348DSC_4357DSC_4393DSC_4408DSC_4414DSC_4423DSC_4429DSC_4478DSC_4489

DSC_4354DSC_4442DSC_4466DSC_4436DSC_4453DSC_4455DSC_4457DSC_4460DSC_4358DSC_4360DSC_4361DSC_4363

DSC_4473DSC_4490

DSC_4364DSC_4367DSC_4382DSC_4387DSC_4390DSC_4397DSC_4435DSC_4379

DSC_4324DSC_4327DSC_4333DSC_4340DSC_4309DSC_4315

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Splendori in Iubita Noastra Transilvania | 3 comentarii

Imagine macro

dsc_7009

În urmă cu câteva zile am selectat niște poze vechi cu portrete ale unei vipere negre. Și mi-am dat seama cât de rar fac imagine macro în ultima vreme – de ani de zile aproape niciodată. Și ce bine poate asta să se schimbe. Și câtă fericire poate aduce sufletului de naturalist atunci când vede de la extrem de mică distanță splendoarea naturii sălbatice… prin aparatura care poate face imagine așa cum trebuie. Și ce ușor este să ai o zi perfectă la marginea unei păduri sau pe o fâneață. Cum crește calitatea vieții umane prin fericirea de a face artă fotografică.

 

Fotografierea macro este puternic dependentă de o sursă de lumină artificială; dacă ai aștepta ca un anume gândac sau fața unei țestoase să fie perfect iluminate… cam mult optimism e necesar. Utilizarea uzuală de blitzuri sau de lumini de tipul celor pentru filmare video, face ca fotografierea macro să nu depindă atât de mult de condițiile de lumină din mediu.. cum e cazul la imagine din dronă sau la peisaje. Prin iluminarea subiectului aflat în fața obiectivului, ai ocazia să faci fotografie și pe vreme închisă, noaptea, în păduri întunecate șamd. Adică, abordând și acest domeniu, nu te simți atât de ușor blocat de condițiile meteo și de lipsa luminilor perfecte…

 

În trecutul cam îndepărtat aveam destul de uzual dispoziția să fac imagini macro… tot felul de insecte și alte nevertebrate, detalii de plante.. flori de orhidee, portrete de reptile șamd; chiar și imagini create sub microscopul binocular, multe dintre ele erau splendide. A fost demult. Focalizarea a trecut pe imagine aeriană, filmare. Cauzele dezinteresului față de macro sunt multe. În primul rând, dacă nu ai asamblat tot echipamentul dedicat macro – care să producă previzibil imagine impecabilă… deja se instalează indiferența. Apoi, atracția față de drone, filmări 4K, time-lapse etc poate să fie pentru moment destul de mare, încât să nu te mai intereseze nici un fluture, oricât de perfect este. Și nici un portret de viperă neagră. Dar, situația e pe cale să se schimbe.

 

La fotografierea în natură, o problemă foarte mare este praful care ajunge în interiorul aparaturii în momentele când se schimbă obiective. Dacă vrei să pui un obiectiv macro pe aparatul care are alt obiectiv montat deja… există riscul ca niște praf să ajungă pe senzor. Cu ochiul liber nici nu se vede, evident. Dar dacă asta e procedura obișnuită, praful devine o problemă și începe să se vadă pe imaginile mari, pe monitor. A edita aceste defecte este un consum de timp și de energie totalmente aberant, așa că de multe ori preferi să nu schimbi obiectivul – pentru a face câteva poze cu un gândac. O lași naibii de imagine. Total altfel este dacă ai o geantă în care este un aparat de fotografiat asamblat deja cu un obiectiv macro dedicat lui, plus blitzurile macro cu care să se potrivească la perfecție. Două obiective macro de la Nikon am deja, unul de 105 altul de 200 mm; plus setul de blitzuri macro… două mici surse de lumină care comunică wireless cu device-ul de declanșare montat pe aparat… așa că astea sunt OK. Dacă reușesc să cumpăr încă un Nikon DSLR cu senzor DX… care are un factor de crop ce ajută la mărirea imaginii (în comparație cu full-frame FX)… și are și destui megapixeli… adică de pe o suprafață mică senzorul trage 24 de milioane de pixeli… e destul de bine.

 

Mă refer la obiectivele Nikon AF-S VR Micro-Nikkor 105 mm f/2.8G IF-ED și Nikon AF Micro-Nikkor 200 mm f/4D IF-ED, la setul de blitzuri macro Nikon R1C1 Wireless Close-Up Speedlight System și la aparatul de fotografiat Nikon D7200. Când ai acestea în geanta lor, ai chef să te întinzi pe jos pe iarbă sau pe o saltea și să vezi de foarte aproape… privirea animalului. Sau floarea de orhidee.

 

Cele două obiective macro dedicate, produse de Nikon… astea cu care am făcut și eu fotografiere… au plusurile și minusurile lor. Cel cu distanța focală de 105 mm are și reducerea vibrațiilor… ceea ce ajută la fotografierea din mână – plus că este mai luminos; cel de 200 mm ajută la apropierea de unele subiecte care nu neapărat vor să stea la câțiva centimetri în fața obiectivului – spre exemplu fluturi de zi în plină activitate.

 

De ce insist pe chestiuni de aparatură, de tehnică foto pe care o ai la dispoziție? 1. Pe de o parte, cred că dorința de a face performanță în orice domeniu are șanse să crească dacă omul are la dispoziție echipamentele/ uneltele/ tehnica de vârf din domeniul în cauză. Cred că un violonist cântă cu mai mare dăruire pe un Stradivarius decât pe o oarecare vioară banală. Chiar dacă nu ar utiliza la perfecție obiectul în cauză, măcar simte că limitarea nu provine de la aparate. Eu dacă simt că nu am la dispoziție echipamentele care să fie mai mult decât performante, nu prea am chef să îmi pierd vremea cu activitatea în respectivul sub-subdomeniu. 2. Lumea se perfecționează permanent, iar dacă nu crești nivelul tehnic și artistic, repede poți avea surpriza să ajungi o fosilă vie în domeniul în care activezi; nu cred că îți dorești asta. 3. Chiar și doar pentru fericirea personală, dacă nu reușești să te autodepășești la intervale oarecare, îți dai seama că ești cam penibil. Adică, e nevoie ca peste 2 ani să se vadă că ai mai evoluat, că ai atins performanțe mai bune, nu doar niște activități redundante cu rezultat previzibil. Atât A. constrângerile de a ține pasul cât B. atracția față de performanță superioară reprezintă niște motivații pentru a ridica ștacheta… încă puțin mai sus.

 

Având deci la dispoziție tehnica din zona de vârf, ai deschisă calea spre a o face utilă. Cât de mult ai înțeles aspectele tehnice, cât de mult ai stors din ceea ce poate obiectivul, aparatul, blitzurile… asta cam de tine depinde. Rezultă de aici că în principiu, pentru a avea șanse mai mari de a face fotografie adevărată, e nevoie de aparatură de vârf și de o bună cunoaștere a ei. Astea sunt un fel de premise ale activității. Iar ceea ce urmează mai apoi, deja este arta. Care sunt subiectele alese, cum sunt ele încadrate, care este compoziția din imagine, cum sunt luminile, umbrele, patternurile, culorile și combinațiile lor… ce senzație dă fotografia șamd. Adică, imaginile acelea brici, mai mult decât perfecte, sunt rodul unor străduințe, a investirii de energie, timp, bani… suflet.

 

Evident, tot „circul” acesta cu macro, nu merită pentru a face când și când o poză, sau câteva imagini pe an. Pentru a cumpăra două obiective macro de acest gen, plus (de preferat) două aparate de fotografiat dedicate lor, plus setul de blitzuri… deja ajungi la prețul unei mașini de teren rulate. Faci astfel de cheltuieli/ „investiții” mai ales dacă ești “pus pe fapte mari”. Dacă ai la dispoziție tot ce trebuie, aparatură, timp de ieșiri, chef, energie, creativitate, dedicare șamd… se poate contura un fel de stil, sau un fel de protocol… cum anume se face imagine. Când merită ieșit, câte gadgeturi/ accesorii merită cărate, câte imagini merită făcute, cu ce subiecte. Iar dacă totul este în regulă, și treaba merge brici, rezultatele se produc oarecum pe bandă rulantă. Aproape ca un procedeu industrial. Se deschide în fața ta, și în fața privitorilor de imagini… o lume necunoscută, incredibilă prin splendorile ei.

 

© dr. Peter Lengyel

 

PS. La fotografierea de orice fel, pentru a o face bine, este nevoie ca totul să fie OK, pentru ca dihania umană să se simtă bine. În cazul fotografierii macro făcute în teren, de multe ori este obligatoriu să te întinzi pe jos, pe iarbă, pe sol, pe litieră etc; odată cu trecerea anilor, omul devine mai comod, în general; pentru a mă culca pe jos, tare bun trebuie să fie subiectul – iar dacă este ceva fantastic de interesant, atunci nimic nu mai contează; dar la subiecte care eventual ar putea să fie OK la o adică… dar unde există ceva dubiu, deja se pune problema să ai o situație cât mai bună, cât mai comodă; mă refer la saltea, izopren, pătură sau mai știu eu ce noutăți folosite în camping. Așa că dacă ai în mașina de teren o cutie în care să depozitezi 3-4 feluri de saltele waterproof/ pături pentru picnic, pe care le poți combina cum e nevoie… crește mult probabilitatea să faci fotografiere atunci când trebuie. Să ai starea să te întinzi fix unde subiectul este cel mai aproape de perfecțiune, să ai răbdarea să tragi seria de cadre dintre care poate una sau două o să merite să fie numite fotografie.

 

 

Publicat în Fotografiere | 1 comentariu

Amintiri cu Asociația Valea Verde

Paleontologie printre poze vechi… Am dat de un folder cu niște poze din februarie 2008 – un workshop organizat de Asociația Valea Verde. Ce fețe tinere aveam pe atunci… Plăcute amintiri. Ne făceam planuri mari. Și vise. O parte a lor a devenit între timp realitate… fără să ne impresioneze prea mult. Joerg Lohmann, un coleg de la IUCN – Belgrad (el este de altfel german) – ținea prezentări despre scriere de proiecte, management, despre team-building șamd.

 

În poze apare și Johnny Popescu, prietenul și ziaristul sighetean care nu mai este printre noi. În privința lui, se poate constata cam care este atitudinea generală a societății față de oamenii care sunt mai aparte – în orice fel. Impresia mea este că atât timp cât a trăit, a fost marginalizat, ignorat, izolat chiar. Când avea nevoie de ajutor, extrem de puțini au fost cei care au încercat să îi facă viața mai acceptabilă. Nu sunt în măsură să evaluez cărțile publicate de el, dar tot la nivel de impresie… pare că a fost foarte preocupat de aspecte istorice, mai ales de trecutul comunității evreiești în Sighet și mai larg în Maramureș. De remarcat este că după ce a murit, a primit distincția de Cetățean de Onoare a Municipiului Sighetu Marmației. Adică, atât timp cât a trăit, nu putea să fie asumat de liderii formali ai comunității – oricare ar fi fost ei. Doar când nu mai exista, îi deveneau recunoscute strădaniile… fără ca el să mai afle. Aceștia suntem noi. Privește omul.

 

Pozele astea au fost făcute cu primul meu aparat digital, un mic Nikon… nici măcar nu era DSLR. Pe vremea aceea, fotografiile serioase le făceam pe film diapozitiv, cu Nikonuri profesionale non-digitale. Cred că pozele astea le-am făcut pentru raport (era un proiect depus direct la Brussel… și aprobat); sau am făcut pozele din distracție… habar nu am. Chiar dacă din punct de vedere tehnic ele sunt cu semnul întrebării… totuși… vremurile acelea nu se mai întorc.

dscn1417dscn1422dscn1425dscn1428dscn1431dscn1436dscn1438dscn1470dscn1472dscn1477dscn1484dscn1523dscn1526dscn1528dscn1532dscn1557dscn1567dscn1569dscn1571dscn1576dscn1579dscn1583dscn1596dscn1605dscn1612dscn1621

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Uncategorized | 6 comentarii

Sighet în Maramureșul turistic

dsc_4459

Turismul este un domeniu foarte volatil. Ceea ce ieri era OK, azi poate să fie faliment pur, și invers. Pentru a dezvolta industria turismului, cu nenumăratele lui fațete și stiluri, e nevoie de o adaptabilitate extraordinară și de o viziune realistă, bine înrădăcinată în tot felul de aspecte politice, economice, de siguranță, imagine, crearea și promovarea unui produs greu de cuantificat. În Maramureș, avem noroc cu unele aspecte peisagistice și atracții naturale, precum și cu câteva elemente antropice/ arhitecturale/ istorice/ culturale care pot să fie o bază de plecare. Dar de aici, a face turism la nivelul performanțelor Europene de secol 21… calea este fantastic de anevoioasă și lungă. Pe calea asta au fost făcuți 2-3 pași.

 

Cei care am avut ocazia să călătorim în multe zeci de țări, atât în lumea bună cât și în zone la marginea prăpastiei, ne putem da seama la un mod destul de realist cam unde se situează orașul nostru natal. Îi putem vedea limitările dar și potențialul. De o bună vreme am încercat să fac imagini care să fie reprezentative pentru locurile acestea – fotografii demne să apară în publicații; mai recent am făcut și filmare; devine clar că e nevoie ca aspectele de promovare să fie integrate într-un  mecanism mult mai bine structurat. Ceva de gen parteneriat public-privat, în care diferitele entități („stakeholderi”) să își găsească locul, în care interesul personal și de business să se subsumeze interesului public comun. O astfel de grupare ar trebui să privească atât către interesele strategice – definibile pe plan ideatic, cât să facă pașii concreți pentru a promova dezvoltarea business-ului turistic, prin acțiuni de marketing-regional/ campanii de imagine.

 

Sighetul are norocul că Maramureșul Istoric este destul de atractiv pe plan turistic… iar orașul se află în centrul acestei zone. Dar, el în sine, ce este la ora actuală?  În privința spațiilor de cazare – hoteluri/ pensiuni, a restaurantelor, cafenelelor… cred că există o ofertă destul de adecvată, cel puțin pentru situația de acum. Avem și câteva atracții reprezentate de muzeul victimelor comunismului, casa memorială Elie Wiesel, muzeul satului; o oarecare atractivitate o are și muzeul etnografic; mult mai vag interes există pentru muzeul de istorie și arheologie precum și pentru muzeul de științe ale naturii. Festivalurile sunt aproape zero barat, în sensul că ele nu reușesc să atragă vizitatori din exterior la un mod care să facă diferența. Putea să fie altfel, dar din păcate chiar și când au existat persoane capabile să ridice ștacheta, ele au fost rapid înlăturate. Centrul Vechi al Sighetului – singura zonă care are relevanță turistică urbană – trebuie să fie pus în valoare la un mod radical diferit față de ce vezi acum. Cândva a fost câștigat un proiect de circa 10 milioane de euro pentru restaurare, dar din cauza dezastrului cu Palatul Cultural care a ajuns pe mâna mafiei sutaniștilor… s-a ales praful și pulberea. Din acest context trebuie ridicat edificiul turistic, apt să concureze cu nenumărate atracții ale Europei. Nu o să fie ușor. Dar dacă reușim, o să se vadă diferența.

 

Pentru a avea șansa să devină un fel de atracție turistică semnificativă, localitatea asta trebuie să re-devină mai întâi un oraș european. Asta se referă la toate aspectele bazale precum starea asfaltului, curățenie, alimentarea cu apă, canalizare-epurare, drumuri de acces etc. Despre situația actuală nu prea poți să zici că e catastrofală, cel puțin în comparație cu ce a fost în deceniile care au trecut… să zicem în ultimii 50 de ani. Dar ce poate oferi orașul, pentru ca oamenii să vină aici de la mai mare distanță în număr mai semnificativ? Pentru ce să plătească? Problema este că pe planul atractivității turistice, în era mobilității… Sighetul este nevoit să concureze cu Sibiu, Oradea, Sighișoara, Budapesta, să nu zic de orașe și stațiuni turistice din Austria, Elveția, Slovenia, Italia șamd. Fără a vedea bine piața turistică regională, fără a defini punctele forte pe care ar trebui construit stilul turistic local… cam ce șanse există pe o piață concurențială dură? Probabil că Sighetul, luat individual, nu ar face față – decât ca parte din Maramureș. Întrebarea este… cum se poate face din realitatea asta un fel de ofertă turistică atractivă, aptă să producă bani la modul semnificativ.

 

Ceea ce vreau să fac eu referitor la subiectul turismului în Sighet și Maramureș este crearea mecanismelor de promovare a zonei – bazat pe imagine foto și video, care să ajungă la un număr foarte mare de oameni. Imaginile fotografice și parțial și cele video care să reprezinte o bună bază de plecare – din fericire există deja. Un pas este crearea colaborărilor cu acele persoane care sunt apte să dezvolte structurile digitale prin care imaginile cele mai bune să ajungă în fluxurile semnificative de informație; aici e nevoie atât de tehnicieni în domeniul informaticii/ web design, translatori de texte, cât și de oameni cu simț artistic dezvoltat. Plus să finanțezi tot sistemul – din surse publice și private interesate de dezvoltarea turismului, încât el să nu moară în fașă. Că toți cei care lucrează la el, trebuie să trăiască bine – măcar să simtă o șansă de fericire pe termen mediu. Altfel, cu toții pleacă.

 

Simt eu oare potențial în direcția asta? Evident că da!

 

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Maramures | Lasă un comentariu

Iarna la Săpânța

Hai să vedem tot niște imagini de la început de ianuarie 2010. Vechi, dar asta este. O plimbare prin pădurea de goruni/ stejari ne arată cum sunt tăiați rând pe rând arborii aceștia. Deja nu mai este vorba de exemplare seculare/ multiseculare, care au fost tăiate toate pentru construirea bisericii. Deja au ajuns la exemplarele care nu au nici măcar 100 de ani. Dar e nevoie de alt material lemnos, pentru porți și turnuri de mai multe feluri, așa că… pornește drujba. Biserica, numită Mănăstirea Săpânța – Peri, este considerată cea mai înaltă construcție de lemn din Europa. Cei care se ocupau de edificiu, ziceau că la construcția lui au fost utilizate doar materiale de cea mai bună calitate, trunchiuri de stejari fără o scorbură, lemn-pur. Tăiau tot ce era mare, și extrăgeau doar materialul lemnos care era impecabil-de-sănătos. Construcția are o anumită estetică, o linie frumoasă – dar eu aș fi preferat să existe pădurea multiseculară, vie. Cea cu lilieci și bufnițe, cu scorburi și croitori și cuiburi de păsări răpitoare.

281291299305313324329341349383354359364369375379

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Maramures | 2 comentarii

Iarna pe Tisa Superioară


3 ianuarie 2010. Au trecut câțiva ani de când au fost expuse aceste cadre. Doar acum, în ianuarie 2019 e timp să arunc o privire peste ele. O bună parte dintre arborii din imagini nu mai există în teren – deși este sit Natura 2000 – protejat de legislația europeană. Crezi că interesează pe cineva? Rămân niște amintiri cu un peisaj cândva destul de sălbatic; pe an ce trece, zona devine din ce în ce mai uniformizată, mai afectată de agresiunea antropică omniprezentă, mai săracă în biodiversitate. Oricum, și priveliștea cu turma de oi este dezolantă. Poate că dacă acum aș trece prin locuri similare, nici nu aș scoate aparatura foto din geantă. Sau aș face altfel de cadre? Cu timpul, te obișnuiești cu ideea că realitatea-banală nu contează…

199206212219226234247254259264269276

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Maramures | 1 comentariu