Tragicomedia mișcării de mediu

Discutam telefonic cu un prieten, un om care știe bine cam tot ce a fost cu mișcarea de mediu din țara asta în ultimii 30 de ani. A apărut și subiectul dezastrului în care se află acum mișcarea de mediu. Ceva atât de jalnic și fără vlagă, atât de copleșit de ciudățenii și aberații… încât ai tendința să faci doi pași în spate. În loc să vezi o panteră… perfectă și funcțională… cizelată de evoluție, ai senzația că vezi niște amoniți cu forme aberante, cochilii torsionate diforme și specii care nu au cum să aibă viitor. Populisme ieftine, tot felul de văicăreli, exagerări, lipsa coerenței și a contactului cu realitatea, fel de fel de misticisme demne de medievali… cam greu este să îți imaginezi că astfel de abordări au ceva cu stilul omului cult, rațional, bazat pe știință și pe moralitate, un fel de prototip al omului eco al viitorului. Cei care am văzut ce era în mișcarea de mediu prin anii 1990, parcă nu putem să credem că acum în 2017 se poate să fie atât de catastrofală situația. Cam tot capitalul de imagine, capitalul de încredere, cam tot ce era știință și verticalitate, raționalitate și demnitate… pasiune și încredere, a fost pierdut pe drum. Constați în schimb un fel de OTV-izare, antenatreizare, manipulări și decădere până la un nivel la care îți este greu să găsești orice sens de comunicare… o incultură incredibilă; tot felul de “daci” și alte dubioșenii de toate felurile; exaltați care plantează specii invazive sau au tot felul de acțiuni similare – cu mare PR și mediatizarea tâmpeniei fără de margini. Rating. Nimic nu mai contează, nici adevărul, nici moralitatea, nici raționalitatea. Nimic nu mai contează din cele care contau cândva. Te poți întreba, ce om rezonabil poate să își asume un fel de apartenență la o astfel de mizerie?

 

Dacă îți amintești de stilul mișcării de mediu din anii 1990, exista un elan proaspăt: ONGuri care se formau și se consolidau, își deschideau noi filiale, aveau tot felul de acțiuni în teren, nenumărate tabere eco, programe de educație ecologică, exista comunicare serioasă între ele, tot felul de workshopuri și conferințe și simpozioane în care erau analizate pe bune subiectele momentului, plus tot felul de parteneriate și cooperare, grupuri de lucru pe diferite teme, de la agricultură ecologică la transporturi și la biodiversitate, de la energie la schimbări climatice, de la educație ecologică la comunicare, un fel de deschidere și optimism… și toate au devenit amintire, rând pe rând. A existat dezbatere vie pe tot felul de subiecte, a existat implicare sinceră, fără rezerve. Dar anii au trecut. Elanul și dezvoltarea au fost transformate în stagnare și decădere. Desigur, și azi mai există câte o tabără ornitologică, câte o activitate de cercetare a liliecilor, sau acțiune de protejare a râului Tur, câte o tabără Junior Ranger, o petiție sau altele asemenea, ceva întâlnire a unei coaliții care încă nu a murit de tot… dar față de nivelul de dezvoltare a societății în ansamblul ei, mișcarea de mediu a devenit mult mai marginalizată, mult mai nesemnificativă, mai lipsită de prezență consistentă și viabilă, o dihanie senescentă și lipsită de viziune, un rebut în comparație cu ceea ce era ea în societatea anilor 1990.

 

Față de cum arăta mișcarea de mediu prin anii 1990 în comparație cu societatea din care făcea parte, acum ea este o ciudățenie penibilă; adică, nu a putut ține pasul. Arată ca un avorton. Ca o entitate difuză, în care mai există semne de viață ici-colo, dar în ansamblul ei este vai de ea. Greu poți să o numești mișcare de mediu… că nu mai mișcă aproape deloc. Iar unde vezi mișcare… de multe ori ai senzația că mai bine nu mișca. Plantează copăcei invazivi, cu verdele în sus. Vezi tot felul de afirmații zise nonșalant în fața camerelor de filmat, că îți crapă obrazul… câtă lipsă de realism și câtă lipsă de credibilitate profesională. Față de naivitatea pură și înduioșătoare a începuturilor… dar validă din punct de vedere uman și ideatic, mișcarea de mediu a devenit din ce în ce mai corporatizată, mai plină de parșivenie, în luptă pentru vizibilitate de dragul ratingului, mai plină de manipulare și de conexiuni care mai de care mai ciudate. Până și în cazul când mișcarea de mediu a dat ministru sau secretari de stat, educația ecologică era în continuare praf și pulbere, tăierile de pădure la modul agresiv continuau zi și noapte, se bracona în draci până și în ariile protejate, a fost distrus ecosistemul apelor termale și speciile endemice care trăiau acolo, în rezervație, sit Natura 2000 șamd. În schimb se fac sute de planuri de management pe sute de milioane de euro, poate miliarde… multe dintre ele pline de aberații și măsuri standard care veci nu o să aibă finanțare pentru a ajunge implementate.

Mișcare de mediu? Micile insulițe de funcționalitate, din ce în ce mai izolate, acumulând frustrare după frustrare, evident că nu au o dinamică pozitivă. Cu finanțări intermitente, ultrabirocratizate, fără să aibă vizibilitate pe canalele mediatice în care curge mizeria… ele au tendința să își piardă din relevanță. Decența, profesionalismul, cumpătarea, ajung să fie călcate în picioare și exterminate, lent dar sigur. Chiar dacă ele există, pentru societate în ansamblul ei e ca și cum nu ar exista.

Cumva, cam tot ce era frumos, interesant, pozitiv și uman în mișcarea de mediu… a ajuns să se marginalizeze, să se disipeze, lent să dispară. Societatea asta și mai ales canalele mediatice care formau gusturile oamenilor, nu aveau nevoie de birdwatching și de filme eco despre valorile naturale din arii protejate, nici despre specii endemice și relictare, despre etologie, biogeografie, fosile de pterosauri, dinosauri pitici din Hațeg, despre explorări de peșteri, despre expediții și despre științe biologice; târfele și exaltații făceau mult mai mult rating. Din câte pare, atracția față de natură nu e cu nimic mai mare, cunoașterea speciilor nu e cu nimic mai răspândită, înțelegerea proceselor ecosistemice cu nimic mai bună… decât era în urmă cu 3 decenii; vezi o incultură incredibilă, jalnică și jenantă, până și în interiorul mișcării de mediu – plantare de salcâmi și de stejar roșu. Ecologismul, lent dar sigur, a devenit mai ales scandal. Cam tot ecologismul a ajuns să fie un scandal despre gunoaie (unde sunt ecologiștii să vină să facă curat?), despre cianură (o problemă potențial-mare… totuși infinitezimal de mică în comparație cu degradarea la nivel de peisaj) și despre defrișări/ tăieri de pădure (unde nu se vede nici un efect concret privind diminuarea acestora măcar în arii protejate). Aproape nimic din frumusețe, din valoare, din aspectele interesante, din chestiunile pozitive… nu a fost de interes mediatic și societal… doar scandalurile și conflictele au reușit să răzbată.

Nimic nu ai aflat despre Parcul Național Defileul Jiului – decât eventual scandalul produs de proiectul prin care apele râului vor ajunge deviate… astfel că în tot defileul din parcul național râul o să devină un fel de firicel de apă. Iar reacția publicului la distrugerea râului exact în parc național… este foarte vagă. Asta din lipsa de cultură ecologică. Din lipsa iubirii față de natura sălbatică. Din lipsa iubirii față de valorile naturalistice de pe la noi. Când prima dată auzi despre un Parc Național – despre a cărui existență probabil nici nu știai – adică prima ta informație este că o să fie trase apele râului în conductă… ce să te impresioneze? Când nu ai cunoștințe despre vidre și raci, despre pescărelul albastru sau pescărelul negru… nici nu îți aduci aminte cum arată și nici nu te prea interesează. Când nu ai nici un fel de respect pentru nici o mreană vânătă, să nu mai zic de zglăvoacă, dunăriță, sau porcușorul de vad; când absolut deloc nu te interesează nevertebratele acvatice care își vor pierde habitatele. Desigur, iubești natura la nivel teoretic, dar practic nu te interesează. Adică, dacă la vasta majoritate a populației lipsește baza sentimentală și rațională pentru protecție… dacă nu există dezvoltată o afinitate eco… ce să te aștepți la acțiune și susținere? Așa că liniștit râul din parcul național poate să fie tras în țeavă. Fără nici o urmă de regrete.

Oare ce nu a mers bine? Ecologismul a devenit un fel de serie de acțiuni pompieristice: salvați tinovul X, salvați pădurea Y, salvați sturionii, salvați vipera de stepă șamd. În general proiecte care se implementau în 2 ani și apoi toți plecau acasă. Sau în șomaj. Sau în Anglia. Să nu zic de centre de vizitare, planuri de management, zonări interne și altele asemenea.. o groază de onanisme din care se alege praful. Dacă ai vedea o parte din locurile în care în urmă cu câțiva ani au fost implementate proiecte de milioane de euro pentru salvarea a ceva… ai zice că e cazul să fie făcut un film de Tarkovski. Lipsa unei abordări strategice coerente la nivel de peisaj, lipsa stabilirii priorităților, lipsa unei finanțări sustenabile, fluente și previzibile… a făcut ca mare parte a acțiunilor eco să fie heirupisme conjuncturale lăsate apoi în paragină. Oamenii erau expuși nesiguranței, plecau când la o firmă de consultanță, când se retrăgeau în sistemul de învățământ, când ajungeau slugi la mafii guvernamentale, sau se zbăteau (de multe ori ca peștele pe uscat) pentru a rămâne în zona de sustenabilitate. Între timp prosperau firmele conectate politic care sifonau zeci și sute de milioane de euro… poate miliarde… din finanțarea disponibilă pentru protecția naturii… plătind eventual o mână de experți care astfel își găseau vremelnic o șansă de supraviețuire. Cel mai jalnic este că a dispărut ținuta și verticalitatea din însăși mișcarea asta de mediu sau ce a ajuns ea.

© dr. Peter Lengyel

PS. Un prieten are o firmă unde se face ITP, inspecția tehnică periodică pentru mașini. Discutând despre costurile de rulare a unei mașini de teren, atât pe asfalt cât mai ales în condiții dure, pe drumuri care să intre la mama naibii prin munte… calculele ajungeau să dea niște costuri foarte mari. Adică, dacă incluzi nu doar carburantul, dar adaugi asigurarea obligatorie și casco, plus impozit, plus service cu piesele originale… plus uzura mașinii, plus costul achiziționării unui vehicul din aceeași categorie atunci când asta și-a terminat durata de viață… atunci situația este greu de susținut financiar. Îmi povestea cum mulți oameni care făceau taxi, cu mașinile lor mici prin oraș sau împrejurimi… ajungeau să se decapitalizeze: pentru a face față concurenței, lucrau la prețuri mici, iar din venituri se susțineau pe ei, dar nu aveau destul pentru a menține mașina în stare perfectă. Adică, se distrugea baza existenței lor… devenea o rablă, și nicidecum nu acumulau bani pentru a cumpăra o mașină nouă. Concurența acerbă și situația financiar-socială jalnică a împins multe persoane spre o astfel de abordare… în care cu fiecare zi supraviețuită omul se afundă în nonsustenabilitate pe termen mediu și lung. Apoi, urmează emigrarea dacă ești fost taximetrist. Dar stilul se poate extrapola pe nenumărate alte activități, spre exemplu decapitalizarea mișcării de mediu… aproape dispariția ei. Îți dai seama cam cât de aberant este ca o mișcare de mediu care dorea să promoveze sustenabilitatea pe paliere cât mai ample… să nu aibă sustenabilitate măcar la nivelul ei.

Publicat în Miscarea de Mediu | 13 comentarii

Pleci sau mai stai?

Hai să presupunem că pui mult suflet în ceea ce faci. Și vezi că deși încerci să faci lucrurile să funcționeze, treaba este nasoală, din diferite puncte de vedere. Ori că cineva te ia de fraier și crede că are o cârpă la dispoziție… și nu un partener în chestiunile eco; își vede doar interesele lui și nu contează că tu ești la pierderi colaterale. Îți dai seama că asta nu sună bine. Alteori tu ești pe bune cel aberant, dacă îți faci speranțe acolo unde ele nu există. Dacă mai adaugi ceva hiper-birocrație, ceva expunere la riscuri financiare… ceva taxe și impozite, ceva reparații la mașina de teren și la aparatura foto, îți dai seama că e dur. Iar rezultatele, câte sunt ele, sunt doar vârful pozitiv al icebergului. E fațada frumoasă, care se vede. Dar în rest, există și motive de a aduna oricâte frustrări și dureri și a îți pune întrebarea… oare nu era mai bine să pleci… așa cum au plecat atât de mulți oameni inteligenți, care au zis că aici nu se poate trăi deloc în mod uman. Că aici șansele sunt mult mai mari să te chinui… și că pentru cele mai mici realizări trebuie depuse de 100 de ori mai mari eforturi decât în lumea normală. Oricum, o lună cum a fost aprilie 2017 și îi înțelegi la perfecție pe toți cei care au plecat de aici, cât mai departe.

Chiar și aspecte pe care le consideri ca fiind OK, funcționale, au tendința să se șubrezească, să fie pe ducă. Deci, cam mult efort pentru a ține lucrurile măcar pe linia de plutire. Șanse de progres… ? Dacă aș lua 10 aspecte majore din luna aprilie 2017, cel puțin 7 au mari probleme – și culmea că acestea erau destul de improbabile să existe… 2 sunt la parametri rezonabili și a fost și 1 bucată surpriză pozitivă. O surpriză pozitivă care îmi dă o imagine despre cum o să fie următorii 2 ani. Dar cum să răzbești în ceva marasm în care simți că rar de tot e ceva curent ascendent, în rest doar bariere, frecușuri, jegoșenii de cea mai joasă speță, una după alta. O astfel de societate îți secătuiește energiile, îți ia cheful de viață. Vorbesc cu prieteni, amici, și zilnic aud tot felul de mizerii întâmplate, care mai de care mai incredibile… de o uluitoare varietate. O societate în care până și cele mai elementare aspecte necesită o luptă crâncenă pentru a ajunge rezolvate… nu prea are cum să permită performanțe mai reprezentative, comparabile cu cele din lumea civilizată.

Cum de fericirea este atât de rară pe aici? Cum de nu zâmbesc oamenii pe stradă… decât în cazuri mai speciale? Cum de atmosfera în general este destul de viciată [aici am schimbat termenul, că cel inițial era prea sincer și prea vulgar]. Când e pe muchie de cuțit, existența. Când vezi câte o șuntare venită de la careva persoană pe care o considerai prieten/partener în domeniul eco… câte o formulare care te lasă mască? Surprinzător, nu? Bine, asta se putea întâmpla oriunde, probabil. Mici frecușuri, tâmpenii de la oameni care au tendința să intre pe arătură. Oricum, după câteva decenii de existență nu te mai impresionează orice jeg, că în societate îți dezvolți o cuirasă de stegozaur, de poate să pice lângă tine și bomba nucleară… și nu te mai impresionează. Totuși, am impresia că mizerabilitățile umane inevitabile sunt mai puțin distructive în societățile prospere, unde există o stabilitate și o siguranță relativ mai bună. Dar cum e aici, unde avem o societate în care orice mic rahat poate avea efecte catastrofale? Te poți întreba, oare la ce nivel de performanțe te poți aștepta la vietatea umană, acolo unde ea este expusă permanent riscurilor de toate felurile, unde există o adevărată zbatere doar pentru a îți asigura supraviețuirea? Există oare o tragedie mai specială a condiției umane în societățile marginale?

 

Din câte am senzația, puține sunt familiile în care există o stabilitate financiară acceptabilă… sau bună; și în general asta se întâmplă în zona de vârf a societății, cei poare 1% care prin diferite reușite conjuncturale au putut să rezolve problema pe 2-3 generații (adică, pot să stea liniștiți… cât timp nu vine un nou holocaust, un război regional sau global, sau ceva cataclism care să distrugă totul). Dar, vasta majoritate a clasei de mijloc trebuie să lupte serios pentru supraviețuire. E ca și cum ai zbura cu un avion defect, care când nu mai are carburant, când nu are altimetru funcțional, când se strică trenul de aterizare… iar dacă ai familie, și ei sunt cu tine și răspunzi de ei. Cu o astfel de situație, mai greu rămâne timp și energie pentru cultură, pentru știință, muzee, teatru, discuții filosofice, să nu zic de călătorii sau alte elemente care să ducă la un fel de emancipare și o perfecționare intelectuală. Te poți întreba, omul care trebuie să se zbată pentru a își asigura existența, cam cât poate să investească în cunoaștere, cât poate să aibă stare care să permită creativitate artistică, științifică, intelectuală? Iar dacă pune accent/ timp/ energie pe aceste chestii mai sofisticate… cam cât de mult riscă să izbească acel metaforic avion jalnic, să îl dea de stânci sau de pământ.

 

Și cum trăiește omul? Ai doar acel metaforic avion răpciugos (afacere, stil de viață, context socio-economic șamd)… și în vremurile astea e greu să îl păstrezi funcțional; trebuie să ai o atenție hiper-distributivă, să auzi ce și unde scârțâie, pârâie, bipăie (cam de peste tot…). Să vezi la ce viraje rezistă, cum poți să îl ajustezi din zbor. Problema este că trebuie nu doar să faci alimentare din mers cu rabla asta, să îi faci mentenanța, dar trebuie să îl perfecționezi. Să eviți vârfurile de molizi cu aripile, să treci peste culme… și sigur de multe ori ai senzația că era cât pe ce să o faci praf. Câteva momente de respirație mai lejeră când constați că ai reușit să o treci prin zona de turbulențe, deși deja părea clar că urmează momentul impactului. După astfel de glume dure, devine amuzant să zbori prin pâclă și printre fuioare de ceață, aproape că nu te mai deranjează să treci razant pe lângă bolovani. Cu o asemenea mizerie zburătoare, garantat că atingi când și când câte ceva… de ies scântei; și uneori, noi oamenii reușim să spargem toată situația… de ne trebuie ani de zile până reușim din nou să zburăm – dacă nu am rămas întinși definitiv printre bucățile fumegânde de aluminiu.

 

Am impresia că pe la noi în vasta majoritate a cazurilor din așa-zisa clasă mijlocie, cam fiecare stil de viață este pe muchie de cuțit… sau puțin pe lângă; adică, atât în cazul celor care au o mică afacere, sau a celor din sectorul neguvernamental, ca și în cazul celor cu venituri standard din sectorul public. Față de veniturile reale, pretențiile minimale pentru a avea senzația că ești om (un fel de om) sunt de cel puțin 5 ori mai mari, așa că din start ai o frustrare de 80%… și te descurci din 20%. Asta presupune că astupi găurile mai mari, pe unde intră cea mai multă apă în barcă; simți cam permanent trendul scufundării. Câteva facturi mai mari pe paliere neașteptate, ceva reparații, ceva taxe, ceva ciudățenii și deja ești pe zona cu probleme; siguranță, acumulare de capital… aproape imposibil în marea majoritate a cazurilor. Până și stilul de viață cât de cât european (est… european) este greu de susținut; iar visele cu o viață normală, decentă, liniștită, cu muncă în care nu te omori, cu o familie fericită, locuință impecabilă, mașină bună, concedii în locuri bune, niște bani în rezerve pentru zile negre… aproape spre imposibil. Cât despre proprietăți mai serioase, îți dai seama cam cum se poate… și cum nu. Caracteristica clasei de mijloc este că oamenii muncesc o viață întreagă de le sar capacele, sunt supra-exploatați în fel și chip, apoi statul trage de pe ei cam 7 piei prin impozite, taxe, accize de un milion de feluri… iar dacă tragi linia, la final rămâne o mică mizerie: asta a rezultat.

 

Nu știu ce naiba mă face să îmi doresc totuși să continui. Obișnuința? Comoditatea de a face ceea ce ai experimentat și cu sânge ai plătit… până a ajuns să fie cât de cât pe linie de plutire? Lipsa unei alternative mai funcționale? Neîncrederea în existența unor forțe care să îți permită să o iei de la zero în Noua Zeelandă? Constatarea că deja ai 44 de ani? Iubirea prea mare față de Maramureș, Carpați, Dobrogea? Speranța tâmpită că poate și aici există ceva șanse de sustenabilitate și de fericire, dacă nu la nivel societal, măcar la nivel personal? Că există o firavă rețea de câțiva oameni interconectați… mai culți, mai educați, mai umani, mai geniali, mai speciali, mai morali… cu care să aibă sens să porți o discuție. Sau faptul că deși e o societate cu o uriașă mizerie încorporată, cu toate rahaturile postcomunismului, cu toate manelismele și sugătorismele de moaște, cu toate țărănismele tractoriste, cu defrișarea intelectualității… totuși, pe asta măcar o cunoști. Aproximezi cât de cât corect ce te poți aștepta de la ea. Impresia că până și așa, cu tot dezastrul de pe aici, dacă cunoști sistemul ai mai mari șanse de succes decât în societățile performante… unde tu ești fix la fel cu cel care a venit din ceva peșteră din Afganistan? Impresia că acolo cărțile sunt deja făcute, este decis cine sunt lorzii, cine sunt magnații și cine o să spele toaleta?

© dr. Peter Lengyel

Publicat în umane | 7 comentarii

Hermannstadt – Nagyszeben – Sibiu by night

În ultimii doi ani am fost la Sibiu de circa 8 ori. Dar întotdeauna a fost cumva nefavorabil fotografierii, o conferință de la care am ieșit seara la ceva terasă cu colegii și prietenii, sau am stat prin hoteluri și nu aveam chef să fac imagini, deloc; sau eram prea obosit, venind de pe coclauri; sau era prea rece și ningea sau ploua sau era orice altceva ce să nu îmi convină. Adică, pentru a face niște imagini până și cu un centru de oraș… cu câteva străzi și piețe, este nevoie de o anumită stare sufletească. Trebuie să te intereseze. E nevoie să ai conjunctura favorabilă, altfel praful se alege. Dacă nu simți că ar avea sens… chiar nu e cazul să te apuci de fotografiere. Mai bine stai la povești cu careva prieten sau prietenă, în ceva restaurant plăcut, sau te duci la hotel și dormi, ca animalul.

DSC_1349DSC_1366DSC_1369DSC_1376DSC_1594

Am impresia că noaptea se vede mult mai bine orașul, decât pe timpul zilei. Serii de imagini de noapte de la Baia Mare, Oradea, Sibiu, Cluj, Sighișoara… până și Roșia Montană, pot să redea o atmosferă care pare mult mai perfectă decât realitatea zilelor când lumina strică totul.

DSC_1471DSC_1474DSC_1483DSC_1488DSC_1491DSC_1494DSC_1497DSC_1513DSC_1519DSC_1525DSC_1530DSC_1531DSC_1543DSC_1548DSC_1552DSC_1555DSC_1570DSC_1576DSC_1582

O seară de aprilie 2017. Chem un taxi și mă duc în zona centrală a Sibiului. Hermannstadt – Nagyszeben. Singur, cu un aparat de fotografiat. Lăsând în spate drumurile în locuri dure, fără mașina de teren și fără obligații, lăsând speranțele și conflictele… debarasând toate-toate. Am impresia că în astfel de fotografiere de orașe pe timp de noapte, ideal este să o faci singur. Să nu fie nimeni care să întrebe de ce așteptăm aici când nu e nimic, de ce faci atât de multe poze cu clădirea X, de ce nu ne ducem odată acasă. Să te întrebe dacă nu era mai bine să le faci de pe trepied. Mai ales dacă ești cu o ea, orașul nu are nici o șansă, ci atenția, involuntar, îți este focalizată pe splendoarea ei, pe gesturi, în fiecare clipă. Și așa este natural să fie. Să îți povestească tot felul de chestii și să te întrebe, fără să poți să stai în liniște și să te uiți la clădiri, la poți vechi, la ziduri, la arhitectură. La relația dintre forme, lumină și întuneric. Plus că dacă e o ea acolo, o bună parte a pozelor o să includă și prezența ei; asta nu o să îți placă neapărat peste câțiva ani, când o să ai impresia că era mai bine dacă acele imagini nu îți aminteau atât de evident ce și cum a fost.

DSC_1342DSC_1380DSC_1387DSC_1389DSC_1407DSC_1413DSC_1419DSC_1422DSC_1437DSC_1443

Întotdeauna când fac imagini în orașe construite în vremurile medievale, am impresia că este un fel de lume de poveste, în sensul cel mai pur; casele seamănă cumva cu cele din cărțile de povești, și vezi băbuțe în ferestre bătrâne, locuri fără termopane; și biserici de pe vremuri în care ai impresia că mai exista ceva umanitate în oameni. Impresionante clădiri care sunt ridicate de sașii de aici de pe vremea Regatului Ungariei, de pe vremea Principatului Transilvaniei, clădiri care au supraviețuit comunismului din România și se păstrează cumva… fără să prezinte vizibil tendința să se prăbușească. Desigur, este un oraș viu. Poți vedea de aproape mașinile de lux, terasele cu fetele sofisticate, oamenii care trec pe sub poduri, grăbiți și singuri. Iar dacă stai destul, poți vedea străzile goale.

DSC_1600DSC_1608DSC_1617DSC_1623DSC_1626DSC_1629DSC_1632DSC_1641DSC_1644DSC_1650DSC_1653DSC_1662DSC_1668DSC_1675DSC_1677DSC_1680DSC_1683DSC_1689DSC_1695DSC_1701DSC_1705DSC_1713DSC_1726DSC_1728DSC_1731DSC_1737DSC_1740DSC_1744DSC_1750DSC_1758DSC_1765DSC_1777

De preferat este să faci fotografiere de acest gen în afara sezonului turistic. Scapi de o parte din umbreluțele de pe terase și de colcăiala din străzile pline. Ai mai multă liniște, și orașul, cumva în ancestralitatea lui. Fără concerte cu lasere, fără reclame luminoase care să spargă totul. Fără presiunea umană care să te facă să dorești să nu stai în calea puhoiului de vizitatori. Impresia mea este că orașul vechi e mai plăcut când avem liniște, când se ajunge mai mult spre esențele lui; când nu există atât de multe interferențe care nu au ce să caute în imagine; când se ajunge la o simplitate și o sinceritate izbitoare a zidurilor bătrâne. Când poți să simți secolele trecute, iar dacă pui imaginea în oglindă, le simți și pe cele viitoare.

 

Imagini de noapte din oraș? Habar nu am cât pot ele să fie de banale sau de impresionante. Există probabil multe milioane de poze cu aceste clădiri, tot felul de imagini. Are sens să mai faci, alte câteva? Poți să realizezi ceva care să aibă un stil aparte, sau nu există nici o șansă? Ce creativitate? Ce amprentă și ce originalitate? Zero? Este doar plăcerea de a face ceva… despre care să poți zice că sunt create de tine? Un amalgam de întrebări. Oricum, ideea este ca imaginile să reflecte o stare a unor momente care erau plăcute, chiar splendide poate, prin simplitatea și frumusețea lor. Măcar tu, cel care le face, să poți să zici că a meritat, a fost ceea ce aveai nevoie.

 

Hermannstadt – Nagyszeben – Sibiu. O plimbare prin Piața Mică și prin Piața Mare. Nu durează mai mult de o oră și jumătate să te uiți la clădirile astea iluminate. Să simți o lume care a dispărut demult, cea care a dus la apariția acestor monumente de artă arhitecturală. Este destul să vezi clădirile din centrul vechi al orașului și îți dai seama că locul acesta aparținea cândva de civilizația de tip-vest european. Dar este evident și faptul că multă vreme în secolul 20 a fost izolat de vest, a fost deconectat, se simte că cei care au ridicat orașul au fost alungați de mizeria național-comunismului. Ce putea să reziste… în afară de clădiri? Se simte că a rămas cumva suspendat între ceea ce a fost odată… și ceea ce putea să fie. Desigur, niște ziduri pot să fie tencuite, vopsite, zugrăvite, se pot pune niște lumini… dar se simte că esența locului, germanitatea lui, a căzut pradă uriașului dezastru prin care a trecut Transilvania. O pierdere pe care marea majoritate nici nu poate să o conștientizeze.

DSC_1782DSC_1788DSC_1795DSC_1797DSC_1809DSC_1812DSC_1824DSC_1827DSC_1830

Plecarea masivă a nemților din Transilvania în timpul dezastrului național-comunist – este un fenomen simbolic; după ce multe secole au construit orașele-cetate, satele cu bisericile lor fortificate, multe splendori arhitecturale atât de admirate azi… ei au decis în masă să plece, să lase totul în urmă. Totul. Case, amintiri, viața, trecutul… deoarece prezentul era insuportabil. Prăpădirea civilizației săsești din Transilvania, umplerea caselor cu câte 6 cai frumoși, iar mai recent tencuirea fațadelor… cam asta a rezultat. Dar, peste tot simți lipsa lor. Simți kitsch-ul ordinar care acoperă valorile, ca un fel de mâzgă, ca un fel de putregai, ca un fel de mucegai pe care degeaba dai cu tencuială. Poate să acopere puțin, dar esența rămâne neschimbată. Dacă faci o plimbare prin centrele urbane mai semnificative ale Transilvaniei, cumva îți vine întrebarea… cum puteau să arate aceste zone, dacă nu era dezastrul din secolul 20. Dacă nu venea peste Transilvania toată mizeria… care din păcate a ajuns să se manifeste? Te întrebi, cum arăta zona, dacă istoria era altfel?

 

© dr. Peter Lengyel

 

PS. Imagini de noapte la Sibiu. Cum niciodată omul nu este totalmente mulțumit de rezultate, în sensul că își poate imagina mai mult, mai altfel, mai creativ, mai fin… data viitoare poate în loc de 24-70 iei un teleobiectiv de 200-400 mm, sau un superangular de 14-20 mm și vezi altfel – același oraș în noapte. Îți poți imagina cum este să filtrezi apoi creativ luminile, adică nu să lași nuanțele galben-portocaliu-roșiatice ale felinarelor… ci să transformi totul în ceva mai sepia sau alb-negru. Poate este o esențializare care are sens. Sau nu. Rămâne de văzut.

Publicat în Splendori in Iubita Noastra Transilvania | 6 comentarii

Viața fericită, doi copii morți și o avalanșă

Văd că au fost un milion de comentarii despre copiii morți în avalanșa din Retezat; mass media a avut un subiect pe care să facă rating. Fiind pe teren în aceste zile, din fericire pentru mine nu am văzut decât o mică parte din circul mediatic… oricum jenant. Îmi pare că se pierde esențialul din toată faza asta. Adică, asumarea riscului… inclusiv de a ajunge mort pe stânci, în zăpadă. De a face din generația tânără oameni apți să treacă prin obstacole, să treacă peste ele, chiar să moară dacă este cazul. Iar asumarea riscurilor nu se poate începe la 18 ani… că este prea târziu. Cu stilul actual, atât de soft și safe, atât de fake și de lipsit de vlagă, atât de fricos și de reținut, veci nu mai cobora pre-omul din copac, că jos erau leii și hienele. Cu stilul actual, veci nu se lua de mamuți, veci nu ieșea din Africa, veci nu ajungea în America. Nici în spațiu. Nici nu studia șerpii veninoși, și nici bacterii și virusuri, veci nu descoperea antibiotice și veci nu ajungea să facă vaccinuri. Veci nu exista curent electric, care poate să te omoare. Și nici mașini, nici avioane supersonice. În stilul actual, stătea safe în siguranța bananierului, eventual încerca din când în când ce se poate face cu o banană. Îi dădea jos coaja, al un capăt.

Și da. Riscurile există. Everestul este plin de morți. Și nu puțini au murit prin Carpați, spre exemplu în avalanșe, sau de la o bucată de gheață care se desprinde din cascadă în Igniș, sau de la o alunecare și cădere în gol, sau un fulger; ori o ursoaică cu pui. Și mulți dintre temerarii care au plecat să descopere lumea nu au fost revăzuți niciodată. Oceanul Planetar este imens și primitor. Dar nici cei care au stat acasă nu cred că au fost neapărat mai fericiți. Îți dai seama cam cum este să stai cu soacra, să ascuți și tâmpeniile unei iubite-sofisticate care știe totul… pe care nu o mai iubești; și să mergi zilnic la un job pe care îl urăști, să ai din ce să plătești ratele la bancă? Adică, ce sens mai are? Nu pare mai demn să încerci să vezi lumea, să cobori în aven sau să faci scufundare prin galerii de peșteri, să ajungi cumva pe insule de care nu ai auzit măcar? Sau să faci ture peste zăpezile și stâncile crestelor alpine? Cumva să dai sens zilei.

Cel mai amuzant este să auzi tot felul de expârți’ cum făceau ei dacă erau acolo. Cum dacă erau ei, nu se întâmpla nimic. Cum ei erau prevăzători. Și geniali. Știau de dinainte. Acest tip de imbecil este atât de retardat că nu înțelege cât de penibil este să comentezi… după. Dacă ei erau la Cernobâl, nu mai exploda nimic. Dacă ei erau la Fukushima, nu mai era nici cutremur și nici tsunami. Dacă ei erau printre dinosauri, nici aceia nu dispăreau. Doar că din păcate pentru Planeta asta, ei erau ocupați să dea jos coaja de pe banană, la un capăt.

Dacă era pe baza acestor expârți’, am senzația că omul veci nu cobora din copaci: ca maimuță antropoidă nu avea ce să caute pe sol, mai ales fără cască de protecție. Și nici Ötzi nu avea ce să caute pe zăpezile din Alpi, mai ales că nu era echipat standard, asta fiind în urmă cu peste 5.000 de ani. Dacă era pe baza acestor rebuturi umane, încă nici un om nu ajungea să urce pe Everest; și nici pe Olimp, unde colcăia de zeii antici. Tot felul de retardați comentează de pe margine, despre siguranță… de parcă ea este ori existentă ori inexistentă, a sau b. Fără a conștientiza că siguranță totală nu există niciodată, și nu poți să urci pe munte sau să cobori în aven cu un milion de echipamente care să te protejeze total. Plus, care mai este fericirea de a merge în natură, având pe cap o cască pe care nu o poate sparge nici măcar un asteroid. Poți să încerci să te păstrezi cumva on the safe side, dar limitele acceptabile le stabilești tu. Când nu ai evaluat corect, sau dacă nu ai noroc, ai murit. Demn. Frumos. Mai repede decât putea să se întâmple dacă trăiai până aveai resurse biologice de viață, dar oricum natural. Fericit, că nu ai dus o viață umilitoare, de sclav angajat să suporte mizeriile căruiva cretin. Părerea mea este că cei doi copii care au murit au avut o viață mai frumoasă decât aproape toți comentatorii retardați care povestesc ce făceau ei dacă erau în Retezat, și cum fentau ei avalanșa cu capul lor de beton.

 

Riscuri. Performanță. Atingerea unor vârfuri de 4.000 de metri, de 5.000, (8.000 mai apoi)… înseamnă asumarea clară a riscului de a rămâne mort pe munte. Indiferent că ești copil sau adult. Când vezi cam ce căldări glaciare sunt în zonele înalte, câtă zăpadă, cam ce risc de avalanșe, ce creste stâncoase, gheață, prăbușiri de stânci șamd, când vezi cât de repede se schimbă vremea… îți dai seama cu ce te joci. Doborârea unor recorduri mondiale, cam ce crezi că înseamnă? Că ai acceptat riscurile la un nivel pe care alții nu au fost dispuși să o facă. Înseamnă antrenamente duse la extrem, nu plimbări pe potecile însorite. Înseamnă că ești dispus să mergi pe muchie, acolo unde alții ar zice că nu este cazul să ajungă omul. Din păcate, performanța presupune acceptarea riscului de a muri. Și asta nu doar la alpinism, cățărare pe stânci, ci și la orice sport… de la călărie la gimnastică, de la rafting la parapantă, de la raliuri la scufundări. Diferența dintre a exista sau nu este aproape insesizabilă. Iar cei care nu au conștientizat asta, înseamnă că sunt niște animale primitive, niște medievali sugători de moaște.

 

Și încă ceva. Dacă era copilul meu, dacă aveam un copil, nu era pe zăpezile alea din Retezat la ora asta. Și nici eu nu eram acolo. Poate eram altundeva, în ceva loc aparent mai puțin riscant. Să nu o cauți cu lumânarea. Dar dacă e să fie… e destul un tractorist beat care iese cu utilajul pe șosea, sau o căruță neiluminată, plină de lemne, fix după curbă. Și cu toții suntem datori cu o moarte, pentru splendoarea numită viață. Întrebarea este: ce facem până atunci… pe unde ne ducem, ce vedem, cum vorbim, cum încercăm să fim oameni. Cum îi acceptăm pe ceilalți, pe cei care vor să urce pe creste prin zăpadă, pe cei care doreau să treacă prin ocean când nu se știa ce este dincolo, pe cei care trăiesc viața puțin mai la extrem decât noi. Sau, poate avem noi senzația.

 

Să nu mai fim atât de pămpălăi și de tăntălăi safe and soft. Să admirăm curajul temerar, evaluarea riscurilor și acceptarea lor – inclusiv a celor pe care noi personal nu le-am face, să simțim ceva din miza explorărilor ca stil de viață, să simțim ceva din demnitatea unei existențe umane terminate prin avalanșa albă și zdrobitoare, venită de sus din munte. Îți mai aduci aminte de ideea aceea: mai bine 2 zile acvilă de munte, decât 10 ani vierme de gălbează. Simți diferența?

 

© dr. Peter Lengyel

 

to share or not to share?

Publicat în Uncategorized | 36 comentarii

Film: The Revenant

Hai să presupunem că nu toată ziua stai prin păduri și printre mlaștini, sau pe net, ci din când în când dorești să vezi un film bun. Dar nu ai habar care film ar merita să aloci timpul pentru el. Bănuiesc că ești sătul de filme de duzină. Nu? Mi-a fost recomandat să văd The Revenant. A meritat. Dacă ai nevoie de ceva care să aibă altfel de abordare… dacă vrei să vezi ceva filmat excelent, ai ocazia. Acele tipuri de imagini și interpretări, care nu se predau la cursuri… nici despre natura sălbatică, nici despre realitățile istorice, nici despre duritatea vieții umane.

 

***

 

“Când e furtună și te uiți la ramurile unui copac, ești sigur că o să se prăbușească; dar dacă te iuiți la trunchi, vezi cât de neclintit este.”

 

Păduri imense, ape uriașe care se prăvălesc peste cataracte, colosalii munți nord-americani și avalanșele din ele. Un altfel de Yellowstone, pe vremea când natura nu era închisă în Parcul Național, ci naturalul era imensitatea sălbăticiei nord-americane.

 

Despre traperi și castori și pieile lor. Lupta cu ursul grizzly care e cât pe ce să te omoare; momentul când simți că vijelia smulge nu doar arborii, dar și peisajul cu tine cu tot… te smulge, iar tu ai ocazia doar să privești. Cât te poți baza pe camarazi, și cât nu? Despre mârșăvie, trădare. Dar mai ales despre dorința de a exista, de ieși la suprafață. Cum să nu te lași pradă corbilor din munte. Târâș, lent, înapoi la viață. Despre puterea de a te ridica în picioare, atunci când nu mai părea posibil. Omul singuratic în imensitatea sălbatică, peștele prins cu mâna, pe care îl sfârteci crud și simți o șansă de a supraviețui dezastrului. Uriașe turme de bizoni, cu haite de lupi care îl atacă pe careva: iar tu te uiți de aproape.

 

Despre călărie sălbatică și prăbușirea în prăpastie. Despre izbirea între albi și amerindieni, despre interferențe care mai de care mai insolvabile. Despre viol, înjosire, scalpări și ucidere, despre purificare. Chipuri umane. Despre pierderea iubitei, ucise în fața ta, despre pierderea fiului, omorât de față cu tine… fără să poți să îl aperi. Despre infecții în răni crunte, și epuizare, și ajutorul uman în secundele care contează. Despre vindecarea rănilor… și puterea de a te ridica din nou, vertical. Despre rănile cicatrizate, pe care le purtăm pe noi, în noi, pentru totdeauna. Bănuiesc că nu ai parcurs singur uriașe întinderi de gheață, dar am impresia că la o adică, ai face fiecare pas. Bănuiesc că nu ai stat ascuns într-un cal mort, dar am impresia că ai face asta, dacă așa ai avea o șansă în plus, pentru a persista.

 

Și da, este eliberator să îl urmărești pe cel care ți-a ucis fiul, să îl cauți, să îți faci un scop din a îl zdrobi fără milă. Deși nu pare deloc moral, adevărul este că e cumva inevitabil și natural: trebuie să îl urmărești și să te lupți cu el pe viață și pe moarte, e mai demn așa decât să trăiești cu amintirea unor afaceri neîncheiate. Și, în ultima secundă să îți zici (poate…): să nu ucizi! În acest film, eroul principal este un supraom, care aparent îl lasă în voia sorții pe dușman… atunci când deja este clar că treaba murdară o să fie făcută de alții. Poate e mai bine așa, să nu mai adaugi încă o piatră pe suflet?

 

Nu zic că viața fiecăruia este fix în acest stil, dar sunt convins că în mare parte ai simțit senzația, aproape fiecare, rând pe rând. Care este senzația per total? Că fiecare dintre noi este un fel de highlander, apt să treacă prin foc și dezastre de toate felurile… apoi să renască, să fie viu din nou. Ca orice mare film, ca orice mare creație de artă, indiferent că e vorba de pictură, fotografie sau operă literară, este o chintesență despre condiția umană. Metaforic poate, dramatic, dar punând punctul pe esențial. Este despre tine. Poate că nu ai dat de ursoaica aceea care își apără puii, în timp ce te sfârtecă instinctiv; dacă ai stat mai mult printre băieții cu papion, ursoaica asta se manifestă sub forma devastatoarei crize financiare; dacă ești pe coastele asiatice, ursoaica se manifestă sub forma unui nimicitor tsunami… care te lasă atârnat de vreun copac.

 

Ideea este să poți să te pui în situația personajului. Omul, în context istoric, parte din set-up-ul landșaftului, omul printre stânci și ghețuri, omul printre alte ființe… încercând să existe, să persiste, să rămână… viu fizic și moral. Omul expus durităților de orice fel, care îl pot pune exact pe margine, la limită, unde doar o idee îl mai ține. Și dacă vezi filmul, poate că se conturează senzația că deși este vorba de supraviețuirea fizică, de ridicarea în picioare, până la urmă verticalitatea morală este și mai importantă.

 

Despre pierderi irecuperabile. Despre ochii limpezi cu care după viscol, poți să privești, cerul. Despre minunata ocazie să fii om.

 

© dr. Peter Lengyel

 

PS. Mulțumesc, Laura, că mi-ai zis de el, altfel probabil niciodată nu îi alocam timpul. Câteva Oscar-uri, câteva critici. Mă întreb, cum ar putea să fie făcute astfel de filme artistice, pe subiecte eco-umane mai apropiate de noi.

Publicat în Filmare | 1 comentariu

Cavalcada călătoriilor eco

Ma gandeam ca luna asta abia am postat ceva pe blog. Nu a fost timp. Dar a fost splendid prin Ignis si Muntii Maramuresului, prin Rodnei si Calimani, prin Torocko, Hunedoara, Semenic – Cheile Carasului, Cheile Nerei – Beusnita, Portile de Fier, Apuseni/ Rosia Montana, Oradea, Sibiu apoi din nou prin Maramures. Iti poti imagina cam ce poze si ce filmari au fost realizate. Si mai este pana la sfarsitul lunii. Prin ploi, vant, zapezi, apusuri, ceata, noroaie, oboseala, sperante, rareori fericire, cu Land Rover-ul cateva mii de kilometri (cam 5.000 km pe luna). De multe ori prin locuri pe unde nici mama dracului nu umbla, aproape niciodata. Prin paduri neatinse de drujbe, pe vai uitate de lume, prin uriase halde de steril si pe la imense lacuri de baraj umplute cu maluri ultra-toxice, prin defrisari de padure absolut jenante. Real life. Sa vezi realitatea eco-naturalistica asa cum poate nimeni nu a avut ocazia. Cu 1.000 de riscuri asumate, cu presiuni de unde nu te asteptai, cu noi oportunitati si momente cand e cat pe ce sa nu fie bine.

Turele de acest gen, pe mii de km/ luna, iti cam utilizeaza capacitatea de adaptare. Sa te ajustezi la stilul diferitilor oameni cu care ai programate cateva zile impreuna, sa te adaptezi la pretentiile si la ifosele care mai de care ale fiecaruia si fiecareia, sa accepti cazarile in locurile de la capatul lumii unde nu prea ai din ce alege… sa mananci conserve de peste ca la restaurantul local nu vrei „sa te risti”… iar un loc cat de cat acceptabil este la 80 km… multe complicatii. Iar daca nu le accepti pe astea, nu ai cum sa iti faci o impresie despre realitatea ecologica din ziua de azi. Ramai un simplu eco-papagal, care are impresia ca stie, desi este un tantalau si nimic mai mult. Un activist penibil, care nu stie sau nu vrea sa stie care este realitatea.

Ce inseamna sustenabilitatea actiunii? Imi zicea recent un prieten: sa tragem tare aceste 4 zile. Doar ca se referea la cele 4 care eram noi impreuna, fara sa ia in calcul altele, zeci de zile de teren luna asta, in care eu tot pe munte sunt… dar cu altii, sau cu o ea. Asa ca trebuie sa avem o oarecare retinere, o oarecare mila fata de noi insine. Sa dormim 8 ore, ca daca nu esti odihnit & fericit, dracu le ia pe toate. O miscare gresita si esti zburat in prapastie. Plus sa nu ne punem prea ridicate stachete, ca apoi apare frustrarea ca nici asta nici cealalta nu au fost realizate. Mai mult sa avem un fel de deschidere, un fel de preocupare sincera si linistita, sa incercam sa facem zilnic ceea ce trebuie, dar sa pastram rezervele rezonabile de energie, incat pe la 1 noaptea sa avem chef sa mai conducem tancul pana la hotel. Chiar daca echipamentele sunt forjate pana la maxim, ele pot avea piesele inlocuite, dar omul? Asadar, pentru sustenabilitate, este important sa avem o iubire si o mila fata de noi… si dragoste pentru ceea ce facem.

 

Cand odihna perfecta in ceva hotel exclusivist, cand noapte tremurata in ceva casa aproape neincalzita… incat dimineata esti un jalnic robot carcit care nu mai are chef de viata. Cand balaceala in piscine de lux, cand apa atat de rece incat nici nu vrei sa te gandesti la un dus… rece. Cand restaurante sofisticate, cand mancarea intinsa pe botul masinii. Discutii cu biologi, ecologisti fanatici, pastori cu vitele lor, practicieni in domeniul turismului… fiecare cu lumea lui. Discutii cu experti in patrimoniul UNESCO, alti experti in dinamitare si defrisare. Adica, bune si rele, in ceva cavalcada amestecata, cu cele mai splendide locuri pastrate cumva miraculos de pure… si altele devenite niste scursuri ultra-otravite, unde viata nu mai poate exista. Stii cum arata un cimitir partial acoperit de apele si namolurile din bazinul de decantare… crucile iesind un pic din apa? Turla bisericii iesind peste nivel. Localitati din care au plecat cei vii, ducand cu ei si o parte a celor care erau deja doar o amintire. Locuri care deja au disparut si altele care refuza sa se predea… progresului cu cianura. Multe subiecte eco de o duritate crunta.

E un extraordinar flux de informatie, o asemenea calatorie. Adica, banuiesc ca nu iti vei aminti ziua x in care ai frecat menta pe la birou, dar daca ai fost pe valea Iabalcea si ai vazut de sus cam cum arata… cred ca ramane pe veci in memorie. Sau daca ai fost la exploatarile de carbune, aflate la suprafata. Sau la niste galerii de minerit facute in urma cu 2.000 de ani. Sau daca in cateva nopti frumoase ai fotografiat cladirile din Rosia Montana, pe fondul negru al cerului instelat. Sa treci pe stradute parasite, printre ruine, tare de tot senzatia.

E foarte important sa vezi lucrurile la fata locului. Sa discuti cu oamenii. Sa vezi ce a fost si ce este… si ce ar putea sa fie. Din pacate lumea de azi a ajuns atat de aberanta ca nu mai este timp sa fie vazute realitatile, ci de multe ori activitatea de cercetare se rezuma la parcurgea unor statistici, a unor rapoarte mai vechi, eventual operarea unor chestionare lipsite de viata. Adica, moarte. Cine naiba are timp sa stea cu batranul-cult de 87 de ani care sa povesteasca despre tineretea lui prin Rosia Montana, cum mergea cu sania pana la Gura Rosiei si cum era Craciunul si afacerea, si casa, si scoala, si minele? Si cum au ajuns parintii lui in puscarie, in minununatia bestiala a national-comunismului. Cine are timp sa o asculte pe o baba destul de smechera, despre holoangari si steampuri si valve albe si negre si cine stie cate chestii despre care nu ai auzit, niciodata? Ai tu timp de lumea lor?

Despre aur. Despre frica oamenilor de a povesti in fata camerei de filmat cand e vorba de subiecte-dure. Razgandire, infrangere, despre momentul cand nu mai vrea sa zica nimic. Despre accesul interzis. Reglementari. Despre lideri religiosi cumparati de corporatie. Mizerabilitatea umana. Despre locuri-sfinte care au fost pangarite in cel mai grotesc si cel mai nesimtit mod cu putinta. Despre puterea banului care corupe, inevitabil.

Despre manipulare stil antena3 e aici, cand goana dupa senzational si dupa rating este singurul dumnezeu, un zeu cretin care calca in picioare demnitatea si adevarul… si oricum nu are cine sa se duca pe acolo sa vada care este situatia de fapt. Despre moralitate in mass media si despre lipsa ei. Despre tendinte de manipulare, preluate cu succes si in afara domeniului.

 

Hai sa presupunem ca trecem prin peisaj. Carpatii. Oare trebuie sa facem imagine si in locurile splendide, cu padure de iti taie respiratia, sau trebuie sa ajungem cat mai repede la o defrisare care este la 100 de km? Oare trebuie sa il ascultam si pe dezvoltatorul care doreste sa ridice o cabana la malul lacului de acumulare, sau nu are nici un sens, ca din start acest tip de om este o polutie (o urma umeda lasata pe cearsaf). Unde este echilibrul intre un ecologism hard-core si un ecologism soft-nothing? Ce compromisuri se pot face? Care compromisuri sunt necesare? Se poate gandi un ecologism fara compromisuri, in care la final nici tu nu mai existi? Este ecologismul mai mult un fel de gandire rationala asupra realitatii ecologice si o incercare de a intelege cele aflate in derulare… sau este mai mult un activism agresiv si desantat cu plantarea de copaci exotici invazivi… cu verdele in sus? Deep ecology… cat este un fel de religiozitate si cat de riscant este cand aluneca spre zone mai freeky, cu cate un guru care are o mare iubire fata de ciupercile care il transfera in alta lume? Adica, intrebarile sunt multe. Si ai timp sa le dezbati, cu ea sau doar cu tine, cand stai pe malul lacului.

 

Bine. Deci, treaba e complicata cu iesirile pe teren facute la modul acesta brutal. Mii de kilometri pe luna. Resurse, oboseala acumulata, riscuri samd. Tensiuni intre oameni; fiecare are prioritatile lui sau ei, viziunea despre ce trebuie facut si cum anume, si cand, si de ce. Cateva zile impreuna, in general este acceptabil, dar odata cu trecerea zilelor, fiecare simte ca devine mai irascibil (sau mai irascibila, la fete). Daca mai adaugi ca nici unul din gasca asta  nu e chiar un sfant, iti dai seama ca mai apare si tensiune. Si, evident ca ea zice ca pentru orice problema doar tu esti vinovat, asta se stie a priori. Macar unul trebuie sa fie mai destept, sa lase lucrurile sa se calmeze, sa lase de la el, ca oricum este de unde. Si, cu astfel de abordare inteligenta, se poate spera ca peste o vreme sa ne amintim de momentele placute. Daca au existat, cele 3 minute cat eram apropiati. Iar daca nu au existat, sa presupunem ca puteau sa fie.

 

Iti dai seama ca un astfel de stil de viata nu permite nici sa ai ceva angajament la ceva putregai de minister controlat politic – unde profesionalismul si rationalitatea sunt expuse violului zi de zi, sau la ceva firma de consultanta in care sa ai de facut un milion de rapoarte despre nimic – poate chiar pentru a masacra ce a mai ramas din natura, sau la ceva institut de invatamant care sa iti frece creierii cu planuri si sedinte de toate felurile, pana iti consuma viata. Nici nu te poti mira ca pana si naturalistii de pe aici au o impresie destul de vaga despre realitatile naturale din tara asta. Conjunctura nefavorabila, oameni batuti in cuie pe la diverse birouri fade, structuri pline de sefi-politruci care mai de care mai cretini, lipsa de resurse… sa nu mai zic situatia data de familie/ sotie/ sot/ copil… iti dai seama ca nu ai cum sa vezi nici macar 1 la 1.000.000 din ceea ce ar merita. In schimb, poti sa te uiti la moaca diferitilor pitecantropi care iti controleaza viata. Fain. Foarte fain.

 

Un prieten constata in urma cu 10-15 ani, ca mie imi place foarte mult sa plec in calatorie, dar la fel de mult sa ajung acasa. Avea dreptate. E minunat sa poti pleca sa vezi lumea… iar daca esti constrans sa stai mult in careva loc oricat de OK… e destul de probabil sa iti scada cheful de viata; cel putin, asa este la mine. Dar la fel de important este sa ai un loc pe care sa il simti al tau, un cuib sau o vagauna, asa cum are aproape orice animal. Undeva unde dupa ce ai inchis usa, nu te mai freaca nimeni la creier. Unde poti sa stai destins, in pace, in liniste, unde poti sa iti ingrijesti ranile produse de izbirile inevitabile. Unde ai muzica ta, cartile tale, amintirile care nu au fost uitate, un loc de unde nu doresti sa pleci definitiv, niciodata. Suntem foarte norocosi cei care avem locul nostru iubit si prafuit, din care putem sa iesim in lume, si sa o vedem in toata splendoarea si dezastrul ei. Apoi sa ne intoarcem. Acasa.

 

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Uncategorized | 3 comentarii

Zboruri de primăvară la Bârsana

Dacă privești de sus peisajul de la Bârsana, vezi că există două mari tipuri de peisaj: 1. câmpul/ lunca râului și 2. peisajul dealurilor. Lunca este puternic antropizată, defrișată, desecată, transformată în terenuri arabile sau ocupată de gospodării rurale; în afară de aspectele de geomorfologie și de cursul apei constrânse între diguri… naturalețea luncii este redusă la modul dramatic. Peisajul dealurilor, cu pădurile persistente mai ales pe zonele mai abrupte, cu pășuni, livezi, gospodării răzlețe, are o stare mai apropiată de cea naturală. Totuși, văzând aceste imagini ale zonei, îți poți imagina că există încă biodiversitate, multe sute de specii de plante, multe mii de specii de insecte, sălbăticiuni pe dealuri.

DCIM100MEDIADJI_0080.JPGDCIM100MEDIADJI_0091.JPGDCIM100MEDIADJI_0112.JPGDCIM100MEDIADJI_0113.JPGDCIM100MEDIADJI_0114.JPGDCIM100MEDIADJI_0116.JPGDCIM100MEDIADJI_0118.JPGDCIM100MEDIADJI_0119.JPGDCIM100MEDIADJI_0120.JPGDCIM100MEDIADJI_0123.JPGDCIM100MEDIADJI_0129.JPGDCIM100MEDIADJI_0132.JPGDCIM100MEDIADJI_0136.JPGDCIM100MEDIADJI_0137.JPG

În privința terasei și a luncii actuale, două câmpuri aluvionare plate evident rezultate din sedimentele aduse și depuse de râu… îți poți imagina 1. etapa care a dus la formarea acelui nivel care acum este terasa suspendată, vremea pe când apele curgeau mai sus și tot acel câmp aluvionar era unitar și regulat inundat de apele de viitură, iar apoi 2. o etapă cu condiții climatice/ erozionale schimbate, când acelasi râu a săpat mai adânc pe o parte a fostei lunci, a coborât nivelul apelor până a ajuns la un echilibru, unde depunea și nivela aluviunile care au format lunca inundabilă recentă. Interesante schimbări geomorfologice. Și mai interesant este să vezi că există loc unde cele două câmpuri aluvionare, 1. nivelul luncii actuale și 2. nivelul terasei suspendate ajung în contact, adică nu se mai vede nici un fel de denivelare între ele, arătând starea în care ele au avut continuitate cândva în trecutul geologic relativ recent. Îți dai seama ce splendori de fenomene naturale, râul sălbatic ce a erodat propria lui câmpie aluvionară în anumite sectoare ale cursului, a cărat de aici milioane de tone de sedimente depuse chiar de el în timpuri mai vechi… Îmi place.

DCIM100MEDIADJI_0082.JPGDCIM100MEDIADJI_0084.JPGDCIM100MEDIADJI_0086.JPGDCIM100MEDIADJI_0093.JPGDCIM100MEDIADJI_0095.JPGDCIM100MEDIADJI_0096.JPG

La procesele și fenomenele astea naturale… se adaugă agresiunea umană violentă, când râul sălbatic, liber și natural este îndiguit, malurile consolidate, brațele deconectate, pădurile de luncă defrișate, mlaștinile desecate… ucis tot ce mișcă… iar cursul de apă transformat în ceva canal jalnic… ce nu mai seamănă deloc cu ceea ce era când Iza curgea liber.

DCIM100MEDIADJI_0099.JPGDCIM100MEDIADJI_0100.JPGDCIM100MEDIADJI_0103.JPG

Dacă te uiți de sus la lunca Izei, acolo unde vezi pe câmp niște tufe dispuse structurat, poți să îți dai seama că a existat cândva un braț al râului… înainte ca el să fie încorsetat de diguri, consolidări de maluri și alte violuri asupra naturalului. O amintire a vieții sălbatice. Plus că se vede excelent delimitarea abruptă între lunca inferioară și terasa aflată la o altitudine cu ceva mai mare… aproape că ai zice că este un curs de geomorfologie, live. Pe lângă partea estetică, e bine să înțelegi ceea ce vezi, nu doar să privești; sau să încerci măcar.

DCIM100MEDIADJI_0107.JPGDCIM100MEDIADJI_0108.JPGDCIM100MEDIADJI_0111.JPG

Un cal, un țăran, o căruță plină cu îngrășăminte naturale… ieșind sâmbătă după-masa pe câmpul care are nevoie de nutrienți. Trece peste tarlale, printre smârcuri, pe drumuri neștiute printre tufe și buruienișuri. Dacă te uiți de sus, întreaga entitate pare o mică gâză care se plimbă printre ierburi și pietricele. Aproape că îți aduce aminte de gândacul de bălegar/ scarabeu, care poate să fie privit ca o mizerie… sau ca un zeu așa cum îl vedeau egiptenii antici. Îți aduci aminte: frumusețea este în ochii privitorului.

DCIM100MEDIADJI_0101.JPGDCIM100MEDIADJI_0109.JPGDCIM100MEDIADJI_0106.JPGDCIM100MEDIADJI_0107.JPGDCIM100MEDIADJI_0098.JPG

© dr. Peter Lengyel

Publicat în Maramures | 3 comentarii