Broasca Vie

9 martie 2017 – Munții Făgărașului. Cam la 800-1000 metri altitudine, un loc unde nu ai semnal de mobil și nici nu e nevoie. E liniște. Se aude natura. Și era pădure vie peste tot, pădure încă neatinsă de securi, securiști, drujbe și durere. Sufla un vânt de primăvară, cam rece și cam dur, dar oricum, natural și ne-distrugător.

 

În malul pârâului, prin solul reavăn acoperit de litieră… începe ceva să miște. De-abia sesizabil. Și, splendid, iese la suprafață o broască roșie de munte. Își deschide ochii, prin ei pătrunde o lumină neverosimil de caldă, aptă să ajungă la sufletul încă amorțit. E o zi specială pentru ea, simte că învie. Îți poți imagina cum este să revezi Soarele după ce ai stat 4-5 luni în pământ? Aproape că e o renaștere să ieși din hibernare. Să îți deschizi ochii și să percepi Lumea. E cam aspră, cu ape înghețate în parte, cu zăpezi în petece, cu mici băltiri. Dar e lumea ta! Cu grohotișuri, stânci de o duritate incredibilă, cu perne de mușchi verde. Cu șerpi.

 

Poate că broasca noastră asculta susurul apei, poate îi plăceau șoaptele liniștitoare ale pârâului. Nu se știe. Oricum, stătea nemișcată și privea. Absorbea căldura Soarelui. În ochi îi strălucea perfect o lumină astrală, dar se reflectau și culorile și formele pădurii, toate splendorile pădurii neatinse. Arborii uriași, tufele, albul cascadei. Din câte pare, broasca admiră cu fericire fiecare pată de culoare, fiecare buștean căzut, fiecare urmă din frunzele trecutului. Sigur nu le percepe prea rațional, dar global le simte mai bine decât tine sau mine. Desigur, broasca roșie de munte nu știe ce este Soarele și ce specii de arbori sunt în pădurea ei, nu știe de unde vine pârâul și unde se duce. Nu este menirea ei să le știe. Dar absolut sigur le simte mai bine decât tine. Sau decât mine. Le simte când le atinge, pietre, plante, le percepe căldura sau răcoarea, simte apa mai bine decât am putea noi vreodată. Nu face mari analize sofisticate, ci simte că trebuie să se îndrepte către apele stagnante, bune pentru mormoloci și broscuțe. Nu știe ce e cu diversitatea genetică și vigurozitatea populațiilor, dar pare că simte mai bine ideea decât tine sau mine.

 

Primăvara întotdeauna a fost o fericire pentru ele, pentru toate broaștele roșii de munte, cele de azi și cele din trecut. Își destinde membrele prin câțiva pași și niște mici salturi… totul este perfect funcțional, testat prin evoluția pe multe milioane de ani. Fără grabă, pornește printre ghiocei albi ca niște speranțe imaculate. Trece peste petece de zăpadă. Printre frunze. Se lasă în apa rece a pârâiașului și trece înot pe celălalt mal. Acolo e mult mai bine. Ajunge la bălțile la care a visat întreaga iarnă, în acele momente când viața în ea era mai mult inexistentă decât reală. Deja sunt sosiți alți câțiva masculi și destule femele tinere, broaște roșii de munte care depun ponte gelatinoase, promisiunea viitorului. Vor rezulta mii de mormoloci, din care o mică parte vor trece peste toate neșansele și vor da generația broaștelor și mai perfecte. Le poți admira în naturalețea lor sălbatică.

 

Generația broaștelor și mai perfecte? Destul de evident, perfectul nu are grade de comparație… ci este a priori, perfect. Cum pot alea din viitor să fie și mai perfecte decât cele de azi? Dacă te uiți la broaștele roșii de munte, ai senzația că ele sunt minunate, ca efect al sutelor de milioane de ani, a miliardelor de ani de evoluție biologică. Când te apropii destul de vietate, dacă o vezi cum respiră, cum simte oportunitățile, pericolele, cum vânează prăzile, cum prevede că vine iarna sau primăvara… și cum reacționează la ele, dacă vezi cum se integrează cromatic în mediul ei de nici nu o percepi… îți dă senzația că este fix perfectă. Totuși, evoluția o cizelează de la generație la generație, o modelează, o face și mai adecvată, și mai impecabil potrivită locului ei, “nișei ecologice” ocupate. Din acest punct de vedere, simți că deși ea pare acum perfectă, în principiu broaștele din viitor vor ajunge și mai superb adaptate, vieții. Și, poate apare dureros întrebarea: mai bine decât noi.

 

Dacă te uiți la broasca asta, te întrebi cam cât de tare este ea parte din pădure? Cât este dependentă de văile răcoroase, de umbra arborilor, de litiera reavănă, de băltirile de lângă cursul de apă? Total? Desigur, mai poate să iasă și pe pășuni umede, o vezi și prin gol de munte, prin jnepenișuri… dar parcă și culorile ei, homocromia care se integrează în litiera pădurii arată că ea aici se simte perfect. Aici este fericită. Și asta contează foarte mult pentru ea. Să se simtă bine.

 

Dacă le vezi stând în ape aproape înghețate… fantastic cât de vulnerabile și cât de rezistente par. Cât de adecvate, cât de perfecte. Pădurea asta virgină e grădina edenului pentru ele; răcoroasă, cu pete însorite, cu hrană îmbelșugată din oricâte feluri de insecte și alte nevertebrate mărunte. Cu locuri bune pentru hibernare. Pădurea asta neatinsă, cu bălți înșiruite pe lângă pâraie, cu fagi și molizi seculari, cu ferigi mari pe timp de vară… e un fel de paradis pentru ele și pentru noi.

 

© dr. Peter Lengyel

Acest articol a fost publicat în Amfibieni. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Broasca Vie

  1. gigi zice:

    Din ce in ce tot mai putini oameni apreciaza asta…pacat!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s