luna focurile cesare pavese

Cesare Pavese. În timpul facultății, Sergiu, coleg și cel mai apropiat prieten al acelor vremuri – frecvent îmi zicea de Cesare Pavese. Doar că niciodată nu aveam eu timp de astfel de texte literare – aveam alte priorități. Șerpi, țestoase, păsări. Totuși, a rămas undeva ideea că odată și odată ar merita citite câteva din acele povești. Atunci când simți că ele îți sunt necesare. Să vezi pe de o parte ce zice, adică ce subiecte sunt puse în text, și apoi cum sunt ele exprimate, ce stil are. Bine, ca să citești în liniște un asemenea text – îți trebuie ceva detașare, un fel de indiferență la toate mizeriile actuale. Iar pentru a găsi un moment favorabil, au mai trecut două decenii.

 

Mulți consideră că „Luna și focurile” este cea mai reușită scriere a lui Cesare Pavese. Publicată în 1950, nici foarte veche, nici foarte nouă. Se putea întâmpla în Italia sau aici în Carpați, esențele sunt fix identice. Locurile în care ai crescut, zbateri, plecări în țări îndepărtate, întoarcere acasă – care nu mai este. Despre căutarea unui loc în care viața să nu fie înjositoare. Unde existența ta să aibă un fel de sens. Societățile periferice cu mizeriile lor inerente, zvârcolirea ființelor umane în contexte sociale și istorice care mai de care mai imposibile.

 

“Trebuie să ai un sat al tău, fie și numai pentru pofta de a pleca din el. Un sat înseamnă să nu fii singur, să știi că în oameni, în ierburi, în pământ e ceva din tine care și când nu ești de față stă și te așteaptă. Dar nu e ușor să stai liniștit prin locurile astea. (…) Și e cu putință oare ca la patruzeci de ani, după ce am văzut lumea întreagă, să nu știu încă ce e satul meu? (…) Nuto, care, în comparație cu mine, nu s-a îndepărtat niciodată de Salto, spune că pentru a putea trăi în valea asta nu trebuie să ieși niciodată din ea.”

 

Amintirea unor detalii petrecute cu mulți ani în urmă, în ceva fel de copilărie maturizantă prea devreme. Despre un prieten care îți zice să citești cărți (găsite în ceva vechi pod de clădire), că altfel oricum rămâi o nulitate pentru totdeauna. Mici fericiri pe care omul le are indiferent că trăiește în palat sau nu are pantofii lui. Cumva speranța nu a dispărut niciodată, că poate-poate cândva o să fie cu ceva mai bine.

 

“Era oricând gata s-o șteargă, și se știa că, ducându-te cu el, nu te țineai numai de joacă, nu-ți pierdeai timpul de pomană – se întâmpla ceva de fiecare dată, discutai, te întâlneai cu cineva, dădeai peste un cuib mai acătării, peste vreo vietate pe care n-o mai văzuseși, ajungeai într-un loc necunoscut – în sfârșit, erai întotdeauna în câștig, aveai întotdeauna ce povesti. (…) Avea de pe atunci ochii aceia crestați parcă, de pisică, și după ce spunea ceva, încheia: “Dacă greșesc, corectează-mă”.”

 

Despre neșansa de a te naște un fel de nimeni, o făptură neînsemnată la marginea periferiei. Caprele, munca pe lângă grajduri, acceptarea statutului de slugă… în timp ce vezi fete superbe care cântă la pian. Cum de copil te uiți la propriile mâini noduroase și muncite și constați că întotdeauna se va vedea pe tine ceea ce ești. Cum singura scăpare este să pleci undeva departe, cât mai departe de toată mizeria asta, acceptând toate riscurile. Povestea lui Pavese, din Italia spre SUA, este azi de o anvergură inimaginabil de mare, când miliarde de tineri din toate zonele sărace și bogate ale Globului încearcă să forțeze o ieșire din slugărnicia și sărăcia previzibilă pe termen nedefinit.

 

“Seri în care o lumină, un pâlpâit de foc zărite pe dealurile din depărtare mă făceau să țip și să mă tăvălesc pe jos de ciudă că eram sărac, că eram copil, că eram un nimic. Aproape că aș fi dorit să vină o furtună, un prăpăd din alea de vară, ca să le strice petrecerea. Și acum, gândindu-mă la timpurile de atunci, le regretam, aș fi vrut să mai fie o dată.”

 

“Pe vremea aceea nu pricepeam ce înseamnă să crești, credeam că e vorba doar să faci ceva greu – cum ar fi să cumperi o pereche de boi, să faci prețul strugurilor, să pornești mașina de treierat. Nu știam că a crește înseamnă să pleci, să îmbătrânești, să vezi oamenii cum mor, să regăsești Mora cum era acum.”

 

Trecerea singuratică prin pustiuri de pe un alt continent, contacte superficiale cu ființe umane la fel de pierdute prin lume. Și decizia de a te întoarce în locurile copilăriei. Doar că ele nu mai sunt ce au fost; nici măcar ce au fost.

 

“Oare puteam să-i spun cuiva că ceea ce căutam era doar să văd ce mai văzusem? Să văd. Să văd care, să văd fântâni (…), o floare de cicoare (…) Și figurile îmi plăceau așa cum erau, cum le văzusem întotdeauna: bătrâne, zbârcite, boi înțelepți, fete cu ramuri înflorite, acoperișuri cu hulubării.”

 

“Era ciudat cum toate se schimbaseră și totuși rămăseseră la fel. Nici măcar o coardă de viță nu rămăsese din cele vechi (…) acum pajiștile erau lanuri, iar lanurile șiruri de araci; oamenii se perindaseră, îmbătrâniseră, muriseră; rădăcinile fuseseră smulse (…) și totuși, dacă priveai în jur (…) drumurile îndepărtate în coastele dealului (…) ogrăzile, puțurile, glasurile, gropile, totul era neschimbat, totul avea mireasma, gustul, culoarea de altădată.”

 

Povești despre fete inițial fine și stilate, care meritau o soartă mai bună, dar care rând pe rând se prăpădesc sub tirania unor bădărani violenți, transformate în târfe, nimicite de boli sau încurcate în aspecte politice fără de ieșire – prin anii tulburi ai mijlocului de secol 20. După ani de zile să te întorci prin satul tău și să auzi că toate fetele acelea au murit, fără excepție. Că praful s-a ales de ele. Deși prezentate fără încrâncenare, similaritatea traseelor existenței fetelor, cu tinerețea imaculată și vaporoasă care ajunge ulterior să se transforme în mizerie și degradare… deloc nu sună bine. Acest text de Pavese scris în stil destul de lejer, are o sumedenie de subiecte neplăcute, fiecare cu doza lui de durere. Doar frumusețea naturalului mai dă ceva viață, ceva lumină, acolo unde nu prea este alt tip de fericire.

 

“Razele soarelui cad peste râpele de aici și pământul uscat, vulcanic și plin de greieri răsfrânge lumina într-un chip de care am uitat. (…) E o căldură care-mi place, care are miros: mă aflu chiar și eu înlăuntrul acestui miros, se află înlăuntrul lui atâta cules de vii, și cosit de fân, și rărit de viță, atâtea parfumuri și atâtea dorințe pe care nici nu le știam că le port cu mine. (…) Am ajuns sub smochin, în fața ogrăzii, și am văzut poteca între două maluri acoperite cu iarbă. (…) iarbă uscată, (…) niște mere putrede și storcite. (…) Același rozmarin, în colțul casei. Și mirosul, mirosul casei, al malului, al merelor putrede, mirosul de iarbă uscată și de rozmarin.”

 

Dilema de a rămâne un nimeni pe acasă sau de a pleca în locuri incerte presupuse a fi mai bune pentru a aduna avere – iar când te întorci deja este prea târziu. Au trecut anii, au dispărut oamenii. Când nicăieri nu mai ești acasă. Aspecte devenite azi de o actualitate crâncenă pentru milioane de oameni din estul european.

 

“Mă întorsesem, ieșisem la șosea, făcusem avere (…) dar figurile, glasurile, mâinile care trebuiau să mă cerceteze și să mă recunoască nu mai erau. De o bucată de vreme nu mai erau. Ceea ce rămăsese era ca o piață a doua zi după bâlci, o vie după cules, o întoarcere de unul singur, la restaurant, când cineva te-a părăsit.”

 

La fel ca oricare creație artistică reușită, și acest text și-a păstrat perfect actualitatea. Prin subiectele atinse, care ne frământă pe toți – cu rare excepții. Mai mult, cred că textul a devenit și mai actual decât a fost vreodată.

 

© dr. Peter Lengyel

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s