Survolând Delta Dunării

 

Delta Dunării, uriașa zonă umedă întinsă la vărsarea fluviului în mare, este un loc renumit și recunoscut internațional ca o extraordinară valoare naturală.

A te înălța și a o privi de sus, a vedea imensitatea stufului străbătut de sclipitoare artere de ape curgătoare, reticule de gârle, canale și brațe de fluviu, mărginite de aliniamente naturale de sălcii… a vedea oglinda lacurilor și ghiolurilor cu ale lor insule neumblate, a admira sărăturile, lagunele și grindurile… cordoanele litorale de nisip, depunerile de sedimente submarine vizibile prin apa translucidă… ce poate să fie mai interesant pentru un naturalist?

Fantastic de frumoase cârduri de pelicani stau liniștite ici-colo ca mărgele albe, pe maluri de ape sau plutind în larg; îi privesc prin luneta măritore a teleobiectivului, încât le deslușesc formele și culorile… cât de splendide sunt aceste păsări? Stoluri de călifari și pescaruși alunecă ca niște săgeți strălucitoare peste lucii de ape, lebede înoată singuratice… ca puncte albe.

Câțiva pelicani

Dunărea albastră, fluviul nostru “cel mai european”, colectează apele de pe o mare parte a continentului, din timpuri preistorice pe când nici nu existau oameni și granițe, imaginare contururi pe hartă.

Danubius erodează munți și dealuri și transportă suspensii pe care le depune în uriașe depozite de sedimente în zona de vărsare a fluviului în Pontul Euxin. Oare câte delte efemere a mai construit, în peisaje ale unui trecut aflat mult dincolo de interesul populației umane manelizate?

Simplu: depuneri de sedimente… Așa se formează și actuala Deltă a Dunării, ‘pământ’ tânăr, adică mâluri și nisipuri aduse de apele danubiene. Se consideră că anual Dunărea aduce 67 milioane de tone de aluviuni ce dezvoltă acest relief de acumulare, plat și întins, cu tendințe naturale de creștere. Când vezi pe sub tine acest peisaj al sedimentelor acoperite de mlaștini și zone lacustre, de firave cursuri, când chiar și brațele răsfirate ale fluviului nu par mare scofală în imensitatea stufărișului… Sistemul lagunar Razelm-Sinoe… ape înmlăștinite cât vezi cu ochii…

Gura Portiței – între apele lagunei și mare

Meandre ale brațului Sfântu Gheorghe

Arbori uscați la margine de apă – locul unei colonii de cuibărire a cormoranilor

Insulele Sacalin, o subțire și întreruptă fâșie de uscat constituit din sedimente ajunse în mare la sud de vărasarea brațului sudic Sfântu Gheorghe, reprezintă un început de deltă secundară.

Zona Sacalin-Zătoane

Prezența umană este rar vizibilă de aici de sus: câte un vas urmează traseul sinuos (sau “îndreptat”) al căruiva braț al Dunării, o barcă de pescari pe careva lagună, uneori pe grinduri apar grămezi de stuf tăiat, câte-un drum peste nisipuri pe care o căruță/ cal/ om par și chiar sunt niște nesemnificative glume ale existentului. Domină însă imensitatea stufărișurilor și apelor sălbatice umblate de păsări, un paradis pentru vietățile de baltă și mlaștină.

Histria prin ale sale ziduri milenare grecești și romane, ca primă așezare cu caracter urban de pe teritoriul numit azi România, ne aduce aminte de veșnicele transformări ale peisajului: cândva lângă ea trecea linia litoralului… acum este pe mal de lagună… departe de mare… mult timp ascunsă sub nisipuri… iar acum scoasă la lumină prin săpături iscoditoare. Văd la margine de cetate locul unde aveam obiceiul să ne întâlnim la inelare de păsări în taberele organizate de distinsul Peter Weber… ce vremuri, ce oameni.

Cetatea Histria

Când privești de sus peisajul acesta al imensităților deltaice, probabil cea mai reprezentativă zonă umedă de pe continentul european, îți poți închipui cam câte catralioane de libelule și broaște, sturioni și țestoase de baltă, vidre și păsări limicole sunt dependente de existența acestui paradis aflat la limita dintre terestru și acvatic. Desigur sunt foarte multe libelule și relativ puține vidre, mulți lăcari și relativ puțini pelicani… chiar și așa cu miile, unele animale emblematice, altele ne-băgate în seamă de om, probabil și multe specii de organisme mărunte necunoscute pentru știință, unele specii permanent prezente în deltă iar altele migratoare, dar toate fac parte din ecosistemul acesta și mai mult decât atât, din biosfera de a cărei funcționalitate sunt dependente… și a cărei funcționalitate depinde de ele.

Delta Dunarii este protejată în mod oficial, fiind declarată Rezervație a Biosferei în rețeaua Omul și Biosfera sub egida UNESCO.

Zonă de sărătură la margine de ape lagunare

Cu toate acestea, Delta aceasta splendidă și din păcate vulnerabila, deși arie protejată are multe probleme, de la agresiune umană locală, incinte îndiguite, suprapescuit și braconaj, dezvoltare de infrastructură, vânătoare șamd… până la unele având cauze îndepărtate. Barajele de pe râuri, inclusiv cel de la Porțile de Fier pe Dunăre, rețin sedimente și astfel reduc alimentarea cu “materie primă” a dezvoltării deltaice.

Sedimente în mare – zona Sacalin-Zătoane

Bătrânii mari consumatori de medicamente sau alți oameni (spre exemplu fete/ femei consumând anticoncepționale) din Germania ori Austria, Ungaria sau România sau de oriunde din bazinul Dunării, consumând atâtea medicamente, elimină compuși de degradare a acestora, iar acele substanțe biologic active ajung în cantități uriașe în apa fluviului, într-o mixtură a cărei efecte nu pot fi calculate… ci pot fi doar bănuite: puțin vizibile dar extrem de perfide, astfel de interferențe în ecosisteme ating chiar fundamentele existenței biologice.

Agricultura ‘performantă’ din lumea vestului, cu fertilizatorii ei în cantitate uriașă, ajunge să afecteze și ea apele deltaice și costiere, producând eutrofizare, iar pesticidele agricole se acumulează și au efecte dramatice asupra sănătății organismelor… și până la urmă periclitează viabilitatea celor aflate spre vârfurile piramidelor trofice. La asemenea agresiune umană, este incredibil că Natura mai are capacitatea “să facă față”, să reziste, și mai avem încă o deltă plină de viață.

Delta Dunării reprezintă probabil cel mai natural și mai sălbatic loc de pe la noi, unde populația umană stabilită în timpuri recente pe grinduri dintre mlaștini, răsfirată în mici localități, se ocupă tradițional de pescuit, mai nou de recoltarea stufului, dar din fericire nu a avut capacitatea să transforme radical peisajul natural, cu excepția incintelor îndiguite “redate agriculturii”, a unor “rectificări de meandre” șamd. Cu toate acestea, procesele ecosistemice deltaice se derulează în esență la un mod apropiat de cel natural, cu ape mari și mici, sedimente depuse sau erodate, stuful care acoperă orice loc care îi este favorabil.

Depozite de stuf recoltat

Este rezonabil să fotografiezi/ filmezi din avion de tip Cesna? Ca orice variantă, evident că are aspecte pozitive și negative. În comparație cu balonul cu aer cald… acest avion mic urmează traiectoria pe care o indici pilotului, plus că zboară destul de repede pentru a acoperi în timp scurt distanțe mai consistente, poți survola deci un teritoriu mai întins.

Mlaștină, stuf, apă și păsări albe

Dar pe lângă partea frumoasă, mai apar și aspecte negative legate de turbulențele care provoacă smucituri destul de violente, încât pentru filmare întră în discuție eventual camere cu superangular fixate pe avion… iar pentru fotografiere… din cauza aripiilor și a barelor de rigidizare ale acestora/ a trenurilor de aterizare și a roților, nu prea ai deschidere pentru un superangular, ci eventual obiectiv normal sau un teleobiectiv mediu…

Stufărișuri, nisipuri litorale, mare

La cât de mari sunt vibrațiile avionului, pentru imagini clare trebuie să expui scurt… iar asta înseamnă că pentru a avea și o claritate-în-profunzime bună, trebuie sa cam crești sensibilitatea… ceea ce poate produce probleme de calitate în privința granulației, chiar și la cele mai performante aparate actuale.

Întrepătrunderi de mlaștini, ape curgătoare, ape stătătoare

Din cauza vitezei de deplasare, dacă zbori pe la 200-300 m altitudine, peisajul cam fuge pe sub tine, așa că nu prea ai timp de a incadra ceva așa cum ai dori, să faci compoziție, ci mai mult rafale de bracketing absorb o cantitate mare de informație, care o vei putea analiza ulterior… în liniște.

Dealtfel, ușa deschisă a avionului face ca urletul motorului să se combine la perfecție cu turbulența aerului prin care treci cu o viteză de 160-200 km la oră… adică un vânt care mișcă aparatura, bâțâie totul chiar dacă încerci să păstrezi aparatul fix, stabil…. să nu mai zic că acest taifun din interiorul aparatului de zbor se suprapune peste mișcările imprevizibile ale acestuia din cauza turbulențelor din exterior pe care le străbate, așa că trebuie să ai ceva viteză să prinzi în cadru ceva interesant și să și faci imaginea, pe cât posibil în mai multe serii de expunere… că altfel vei avea surpriza că nu prea ai produs ceva rezonabil… doar ai stat neasigurat la ușa unui avion răpciugos care huruie și se zbate prin aer (dacă îți pui centura de siguranță, nu mai poți fi în poziția de fotografiere…).

Ai nevoie astfel de un aparat cu autofocus rapid… că dacă ar fi să încerci să focalizezi manual, se pierde multă vreme… și ocazii… unice. Oricum, multe ocazii devin ratate, esențial este să mai rămână și altele care să ajungă să ofere o șansă de reușită…. și dorința de a mai face un zbor de fotografiere din Cesna, data viitoare bazat pe mai multă experiență.

Mozaicuri de habitate

Caruță și nisipuri

Se uită Mark la imagini și îmi zice „Parcă nu par a fi din România, atât sunt de frumoase”. El este printre puținii copii norocoși care au văzut splendorile deltei de aproape: a fost cu barca pe la colonii de păsări și a văzut de aproape țestoase… șamd, dar până și lui îi este inoculată ideea puternic mediatizată că pe la noi totul este distrus și totul este plin de mizerie… o zonă în care nu mai există valoare… un loc unde nu merită să îți trăiești viața. Oare chiar așa să fie?

© dr. Peter Lengyel

PS. “Toată Delta e un ținut pe care nu-l poți numi nici uscat nici apă, ci între amândouă, un ținut amfibiu (…) Suprafața grindurilor e mult mai puțin întinsă decât a apelor. Afară de grindurile Letea și Caraorman, mai întinse, pe care se află – nu se prea știe prin ce minune – păduri bătrâne cu tot felul de copaci și cu vegetație asemănătoare munților Dobrogei, celelalte nu sunt decât niște limbi înguste de nisip care însoțesc gârlele sau se înșiră paralel cu țărmul mării, despărțite prin întinderi de lacuri cu fundul sub nivelul mării. (…) Nu rareori se întâmplă la o schimbare de vânt să vezi prefaceri de decor surprinzătoare. Unele gârle se astupă, ca să se desfunde altele, forma lacurilor se schimbă, bucăți din țărmuri se desprind și pornesc sub formă de insule plutitoare, purtând pe ele cârduri de păsări și chiar animale mai mari, (…) mistreți, care devin navigatori fără voie. (…) E adevărat că omul se vede rar. Câte o lotcă de pescar alunecând pe cotiturile unei gârle, pe un grind uscat, sub umbra sălciilor, o colibă de trestii (…) Se pare că nu există în Europa un colț mai cercetat de păsări ca Delta Dunării. (…) Un nor de viețuitoare care fâlfâie necontenit deasupra desișurilor de trestii, care se abat pe apele tulburi, înnegresc coroanele sălciilor și se înșiră în linii geometrice pe cer. Învățații aleargă de la capătul Europei, ca să studieze acest sobor al păsărilor (…)” G. Vâlsan, Dobrogea, extrase din cuvântarea ținută la Turda, 15 martie 1925, publicată în Buletinul S.R.G., Tom LIV, București 1935.

PS2. Cred că merită amintite cuvintele lui George Vâlsan, care punctează câteva dintre caracteristicile esențiale ale fluviului: “Dunărea trece prin munți, dar mai ales prin câmpii de lut galben. Și din munți, și din câmpii cară cu dânsa cantități enorme de mâl, care îi dau culoarea gălbuie și îi tulbură apele atât, încât la gură, la 1 m3 se află 330 g tulbureală. Pe fiecare secundă, Dunărea varsă prin gurile sale în medie 10.000 m3 de apă, deci 3.300 kg de mâl. Acest mâl se depune în cantități mari și înainte de vărsare. Pentru aceasta ajunge o mică piedică sau o schimbare de curent. (…) Nu există fluviu în Europa care să țină mai puțin seamă de lanțurile de munți. De patru sau chiar de cinci ori își face loc printre masive, unind o serie de câmpii interioare care, fără cursul acestei ape, nu ar avea nici o legătură. (…) Dunărea e firul geografic care ne leagă de multe țări. (…) Porțile-de-Fier. Aceste “porți” sunt cel mai grandios defileu al Europei, dar și cel mai periculos, prin stâncile presărate în patul fluviului.” Dunărea, extrase dintr-o conferință a lui G. Vâlsan din 1921, lucrare publicată de N. Popp în în Buletinul S.R.G., Tom LIV, București,1935.