Amfibienii – la limita dintre uscat și ape

Amfibienii sunt primele vertebrate care au ieșit din ape; cucerirea uscatului a fost un proces evolutiv foarte complex, necesitând adaptări morfologice și fiziologice radicale; amfibienii sunt și acum în mare parte legați de mediile umede, având nevoie de habitate acvatice mai ales pentru reproducere. Din acest punct de vedere, amfibiile au rămas la limita dintre uscat și ape. Se cunosc aproximativ 6.000 de specii actuale de amfibieni (adică fără speciile fosile). Clasa Amphibia cuprinde 3 ordine: Caudata (tritoni și salamandre), Anura (broaște) și Gymnophiona (cecilieni). Viața amfibienilor este obiectul de studiu pentru un număr destul de mare de cercetători din lumea civilizată, oameni care își găsesc scopul existenței profesionale în înțelegerea realităților biologice ale acestor vietăți. Publicul larg este izolat cvasi-total de acest tip de cunoaștere, inclusiv în lumea bună; ce să zici de alte zone.

 

Pe plan evolutiv, amfibiile sunt legătura dintre vertebratele acvatice și cele terestre. Adică, amfibienii provin din pești și au dat naștere la reptile (iar apoi reptilele au evoluat în păsări pe de o parte și în mamifere pe de altă parte). A existat o perioadă când cele mai evoluate organisme vertebrate erau amfibiile, specii de mari dimensiuni care locuiau prin mlaștini. Nu exista nici măcar un herpetolog care să îi studieze pe atunci.

 

Îți poți imagina ce “efort evolutiv” a însemnat procesul de trecere de la viața acvatică la cea terestră: niște pești eminamente acvatici să se transforme în amfibii terestre. Pe planul respirației, să poți extrage oxigen din aer, să te poți proteja de uscăciune, să te poți deplasa pe uscat. Interesant este că procesul acesta nu doar că s-a derulat cândva în trecut, dar avem și specii actuale de pești care au pornit pe drumul acesta, în felul lor unic și irepetabil. De la 1. peștii dipnoi care prin plămâni primitivi pot respira aerul atunci când lacurile seacă total timp de luni de zile, la 2. peștii care ies pe uscat să vâneze printre mangrove. Adică, ieșirea peștilor pe uscat nu este un fenomen atât de incredibil și de irepetabil pe cât ar părea la o primă vedere naivă.

 

Amfibienii actuali sunt un grup monofiletic, o cladă, adică au o proveniență comună – ceea ce se deduce din similaritatea esențelor anatomo-morfologice și fiziologice-moleculare. Când te referi la detalii anatomo-morfologice desigur nu e vorba de aspecte morfologice externe (că nu prea seamănă broaștele cu tritonii.. să nu mai zic de cecilieni), ci de aspecte precum tipologia condililor occipitali (ai craniului), detalii morfo-structurale ale dinților, existența în palatul cavității bucale a mușchilor care ridică ochiul din orbită, structura retinei, detalii ale structurilor auditive șamd. Faptul că formele actuale sunt descendente ale unei singure linii filetice nu exclude ca anumite linii filetice fosile să provină din altă filiație… adică “peștii” să fi ieșit pe uscat în mai multe „variante”, la momente și locuri diferite. Ceea ce e evident este că măcar odată vietățile astea au ieșit cu succes în mediul terestru.

 

Caudatele (tritonii și salamandrele) actuale sunt reprezentate de peste 550 de specii: amfibieni cu corpul alungit, 4 membre aproximativ egale (adică fără diferențele mari ca la broaște) și au o coadă lungă. Există și specii de caudate cu membre atrofiate… reduse foarte mult, iar unele prezintă doar cele 2 membre anterioare. Majoritatea speciilor sunt terestre în stadiul adult, animalele se întorc la ape pentru reproducere; există și forme terestre apte să depună ouă pe sol umed. Formele cavernicole, cu viața derulată la modul permanent în ape subterane/ peșteri, sunt în general neotenice, adulții păstrând caractere larvare/ juvenile precum branhiile, dar evident fiind apți de reproducere. Există și forme arboricole tropicale americane – care au coada prehensilă (ca la cameleoni – care sunt reptile). Se vede și aici marea diversitate a formelor cu adaptări de o varietate uluitoare.

 

La marea majoritate a caudatelor fertilizarea este internă; masculii depun pe substrat spermatoforul care este preluat de femelă cu cloaca ei, apoi ajunge în spermatecă. Multe specii depun ouă care se dezvoltă în apă, ieșind mormolocii; altele au femele care rețin ouăle o lungă perioadă, iar la depunere au larve bine dezvoltate (ovovivipare) sau chiar nasc pui vii (vivipare). Larvele sunt carnivore/ prădătoare… consumând mici nevertebrate acvatice. La metamorfozare, larvelor li se resorb branhiile externe, dar morfologia generală rămâne grosso-modo asemănătoare (adică transformările nu sunt atât de radicale ca la broaște). Există și forme neotenice (obligatorii sau facultative), unde exemplarele care ating dimensiunea adulților ajung la capacitate de reproducere – fără a pierde branhiile și fără a trece la viață terestră.

 

La genul Notophthalmus, niște tritoni nord-americani, pe lângă stadiul de mormoloc există un stadiu terestru imatur care se dezvoltă câțiva ani, iar apoi se petrece o altă metamorfozare care îi transformă în exemplare adulte, totalmente acvatice. Adică, mormolocii sunt acvatici, imaturii trăiesc în mediul terestru, iar adulții se întorc definitiv în apă. Viața amfibiilor poate să fie complicată.

 

Reducerea și dispariția plămânilor s-a derulat independent la mai multe finii filetice/ familii de caudate… care au în general specii adaptate la mediul terestru din imediata vecinătate a pâraielor de munte.

 

Speciile cu secreții tegumentare hiper-toxice (cu rol de protecție) au colorit strident – spre exemplu negru cu galben – un fel de avertizare pentru prădători – așa cum se vede la salamandra de pe la noi.

 

Cecilienii sunt circa 170 de specii tropicale – amfibieni cilindrici-vermiformi, care duc o viață destul de retrasă; există atât forme acvatice cât și forme terestre; au vederea atrofiată. Unele depun ouă și au larve acvatice; există specii care depun ouă pe sol în grămăjoare care sunt protejate de exemplarul adult; altele sunt vivipare – nasc pui vii. Detaliile care se știu despre aceste forme de viață – cecilienii – sunt incomparabil mai puține față de cunoașterea detaliată despre broaște (anure), salamandre și tritoni (caudate). Cauza acestor diferențe de percepție nu e doar diversitatea mai mare de specii (anure și caudate) sau vizibilitatea lor dar și faptul că acestea populează inclusiv zone geografice cu civilizație mai avansată – arii unde există capacitate pentru cercetare & știință.

 

::::::::::::

 

Îmi propun ca în postarea asta să mai adaug din când în când niște idei legate de viața amfibienilor, astfel ca în timp să devină un fel de prezentare destul de interesantă.

 

© dr. Peter Lengyel

Acest articol a fost publicat în Amfibieni. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Amfibienii – la limita dintre uscat și ape

  1. Dana Popescu zice:

    Multumim domnule Lengyel!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s