Francois Villon – Baladă despre fiul nimănui

Image3

Biodiversitate suntem și noi, cu tot cu fenomenele ce se derulează în sufletele noastre… Viața umană are atât aspectele ei frumoase, cât și durerile și frământările, neîmplinirile și regretele inevitabile. Câte un pas greșit, un cuvânt zis sau nezis, un zâmbet în plus sau în minus, o întârziere la o întâlnire… poate să facă diferența. Fiecare viață umană este diferită de orice altă experiență umană, dar până la urmă există un fundament care ne unește în această condiție de ființă care simte și gândește. Cărări umblate de ființa umană când vulnerabilă/ când rezistentă, expusă interferenței variabilelor externe și interne… omul care în esență ar dori să facă doar bine cât timp este uman…. Dar uneori inevitabil se împiedică în cioate și alunecă pe scursori (subumane), cât timp are privirea îndreptată în sus, către țeluri înalte și speranțe că ele pot fi atinse. Oare este nevoie de suferință pentru a crea ceva de valoare?

Image2

Francois Villon, poet francez din secolul 15, și-a petrecut viața peregrinând, ori prin taverne și închisori, dar îmi poate zice mie și îți poate zice ție ceva despre emoția existenței umane, a sentimentelor iubirii, melancoliei… ceva ce ne leagă peste timp. O traducere?

„Baladă despre fiul nimănui”

Ca o pălărie se apleacă cerul albastru peste mine

Și prieten credincios unul am găsit: ceața.

Între tăvi încărcate m-a rupt foamea

și am înghețat de moarte în fața sobelor roșiatice.

Pe unde am întins mâna, doar țigle au căzut

iar până la marginea gurii mele noroiul a crescut,

pe lângă drumul meu trandafirii au murit

iar respirația mea a făcut vara să pălească,

aproape mă minunez de lumina solară,

că uneori mă mai încălzește pe umerii zdrențuiți,

eu, care m-am perindat prin toate cele șase lumi,

binecuvântat și scuipat peste tot.

Pe câmpii înghețate m-am luptat cu vântul,

hainele-mi doar o frunză de smochin,

ce este mai imaculat pentru mine, decât noaptea,

ce este mai întunecat pentru mine, decât amiaza.

În adâncul crâșmelor de marinari am plâns în hohote,

așa cum râd în cimitire,

al meu este doar ce în noroi am aruncat,

și am ucis tot ce am iubit.

Cu alba brumă pe părul meu roșcat,

și pe tâmple toamna s-a întins,

și așa mă duc, fluierând singuratic,

binecuvântat și scuipat peste tot.

Cerul câștigător și-a întins cortul peste mine,

de rouă albastră-mi este fruntea,

și așa îl fugăream pe Dumnezeu, care se retrăgea,

și viitorul, care este casa mea.

Pe vârfuri de munte m-am odihnit ore în șir,

și m-am holbat la transpiratul spărgător de piatră,

dar pe lângă domuri am trecut fluierând,

și am râs de exuberantul episcop:

și de aceea doar sărut și bice au căzut pe orfanul

trup, care atât de similar era întins

între perne dantelate și pe noroi de stradă,

binecuvântat și scuipat peste tot.

Și, deși nu am vin, casă, nici soție,

iar printre picioarele mele vântul șuieră:

voi avea odată bani și sigur sper,

că odată totul îmi va reuși.

Iar când mă satur să trăiesc din tăvi de aur,

palatele din nou le voi lăsa în urmă,

pentru burta mea deja can-can joacă viermii,

și undeva pe litiera de toamnă,

sub o bătrână tufă de măceș, pe care

doar o stea rea își aruncă lumina dubioasă:

rămân odată, Francois Villon, culcat –

binecuvântat și scuipat peste tot.

Image1 Image1XX Image1XXXXXX

Image1XXX Image1X

Image1XXXX Image1XXXXX

PS. La o conferință despre biodiversitate din Olanda era o zi cu program liber… plimbări prin zonă în atmosfera morocănoasă. Am făcut câteva imagini… Seara am stat cu prietene, prieteni, colegi, cunoscuți să ne destindem, să ne distrăm. Să fim fericiți, cât se poate. A venit vorba și de Francois Villon… Interesant cum o anumită situație poate să fie văzută și interpretată în variate feluri, așa cum o imagine făcută la momentul X poate să fie trecută prin filtrele unor softuri și transformată în ceva imagine cu caractere de veche fotografie sepia, ori pictură, desen, oglindire în apă…

© dr. Peter Lengyel

Galerie | Acest articol a fost publicat în umane. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

11 răspunsuri la Francois Villon – Baladă despre fiul nimănui

  1. gabi spune:

    „un fundament care ne uneste„,„ceva ce ne leaga peste timp„, …nimic nou sub soare! Parca am simtit un iz de Arghezi citind aceasta balada. Si eu ma simt acolo, sufletul meu vibreaza in timp ce citesc… Este nevoie de suferinta pentru a crea ceva de valoare. Am 44 de ani si deja stiu cu certitudine acest lucru.

    • peterlengyel spune:

      Rainer Maria Rilke (1906) – George Bernard Shaw
      „– Te vagy a bús, a legszegényebb, a kő, amelynek nincs semerre hely, a bélpoklos, a kósza lélek, ki a városba szerte-kerepel. Mert semmid nincs, akár a szélnek s a pőreséged nem födi ruha; az árva gyermek ócska batyuja oly kincs tenéked, melyről csak regélnek. Olyan szegény vagy, mint a magzat, akit méhébe fojt a lány, ágyékát nyomva a tavasznak bús, csíra-keltő hajnalán. S szegény vagy: mint a tavaszi eső, mely háztetőkre boldogan szemerkél, mint börtöni vágy, amely csendesen kél, fájó fogoly-szíveknek jól eső. S mint a beteg, ki más oldalra fekszik s már boldog; és mint a kerék helyén a bús virág, mely sírba hervad estig; s mint a kéz, melybe sírnak, oly szegény. Mi hozzád a didergő kis madárka, mik a kirugdalt, éhező ebek, mi a magába roggyant koldus-árva s az állatok nagy, halk szomorúsága, kiket a rabtartó elfeledett? És mi az éji menedékhely, mi az otthontalan tömeg? Nem malmok ők, csupán pici kövek s mégis őrölnek, ha kenyér kell. De te vagy a jó, aki mást óv, a koldusoknak koldusa; ínség rózsája, a csodás-jó, az aranyat napfényre váltó örökre újító csuda. Te vagy a bús kivert, az árva, ki sose koldult szerteszét: mert nagy vagy a szükségre, jajgatásra. Viharban ordítasz. Te vagy a hárfa, melyet mindenki keze tép.” – Kosztolányi Dezső: Rilke

  2. peterlengyel spune:

    … cum se poate exprima ceea ce este oare in sulfelete noastre… ? Daca mai este ceva, inca.

    http://www.lyricstime.com/nick-cave-henry-lee-lyrics.html

  3. XY spune:

    Indragosteste-te de o proasta!

    http://florinpeblog.wordpress.com/2013/08/04/indragosteste-te-de-o-proasta/

    plus o poezie, dacă mai era nevoie:

    Muntele Măslinilor
    de Rainer Maria Rilke

    Pe sub frunzișul palid el pătrunse,
    înfrânt și pal, printre măslini, pe munte;
    și aplecându-și prăfuita frunte,
    în mâna lui fierbinte și-o ascunse.

    Povestea lui fusese încheiată.
    Eu plec de-acum și toți mă părăsesc.
    De ce vrei Tu să spun că ești când, iată,
    eu însumi nu te mai găsesc?

    Nu Te mai pot găsi. Nu. Nici în mine
    și nici în alții. Nu ești pe pământ.
    Nu te mai pot găsi. Și singur sunt.

    Sunt singur cu durerea întregii lumi în mine,
    pe care-am vrut s-o potolesc prin Tine,
    Tu care nu exiști. Ce grea rușine…

    S-a spus apoi: un înger venit-a să-l aline…
    De ce un înger? Noaptea a venit.
    Nepăsătoare, crengile foșneau.
    Discipolii prin somn se frământau.
    De ce un înger? Noaptea a venit.

    Și n-avea noaptea aceea nimic deosebit.
    Era cum sunt atâtea nopți în viață,
    cu câini ce dorm și crengi nepăsătoare.
    O noapte dureroasă, o noapte oarecare
    ce-așteaptă până iarăși se face dimineață.

    Căci îngerii nu vin de obicei
    la cei care se roagă cum el se tot rugase,
    și pentru ei nu-s nopți miraculoase.

    Pe-acei ce-și vor ei singuri pierzarea toți îi lasă,
    și tații lor se leapădă de ei
    și mamele îi izgonesc de-acasă.

    (traducere de Al. Philippide)

    • peterlengyel spune:

      Nézd a szeretet koldusait,
      Ahogy állnak az út mentén,
      Gazdagságuk a türelem.

      Vess egy pillantást feléjük,
      Ők sem mások, mint Te meg én.
      Amit keresnek, az a szerelem.
      De megtalálniuk nincs túl sok remény.

      Talán ártatlanok mind, talán bűnt követtek el?
      De azt mondd meg, hogy ki ítél?
      Talán mindent odaadtak már,
      talán semmit sem kaptak még,
      S monoton csendben szalad el
      A napra nap, aztán az évre az év.

      R.:Hova futsz? Állj meg és nézd a szeretet koldusait,
      Egyetlen percre nézz körül!
      Ne szaladj, állj meg és nézd a szeretet koldusait!
      Ne sírj, hogy itt állsz egyedül!

      Te is elmégy mellettem,
      Én is elmegyek melletted,
      És visszafordulni nincs idő.

      Ki ne mondd, hogy szerettél,
      Én is úgy hallgatom el,
      Mintha szégyen volna, hogy valahol,
      Valamikor, valakit szerettem.

      Hova futsz? Állj meg és nézd a szeretet koldusait
      Egyetlen percre nézz körül!
      Ne rohanj, állj meg és nézd a szeretet koldusait!
      Ne sírj, hogy itt állsz egyedül!

      Talán van még egy lehetőség,
      Talán van még egy esély,
      Hogy egy kicsivel jobban figyelj rám,
      s én egy kicsit jobban figyeljek Rád…

      Milyen őrült lárma ez?
      Minden ideg fájni kezd.
      Valaki végre miért nem szól?
      Persze megint ők azok,
      Mindig, mindig ők azok,
      A kölykök a hátsó udvarból.

      Ez egy szolid, rendes ház,
      Nálunk sosem volt szokás
      Különbözni másoktól.
      És most itt van pár gyerek
      Furcsák, érthetetlenek,
      Semmit nem csinálnak jól.

      A kölykök a hátsó udvarból
      A kölykök a hátsó udvarból

      És csupa kérdőjellel
      Néz szembe újra az ember
      Nem értjük őket réges-rég
      Akikkel mindig gond van,
      Keserű szóda a borban
      Velük most mihez kezdhetnénk?
      Kölykök a hátsó udvarból,
      Nincs áldás rajtatok sehol
      Kölykök a hátsó udvarból,
      Kölykök a hátsó udvarból,
      Szárnyatok könnyű viaszból
      Kölykök a hátsó udvarból,
      Kölykök a hátsó udvarból,
      Nincs áldás rajtatok sehol
      Kölykök a hátsó udvarból

      Ez egy szolid, rendes ház,
      Itt különbözni nem szokás,
      Csak a felét a vágyakból
      A folyó mellettünk szalad
      A hidak vannak csak távolabb,
      Vagy csak mi nem látjuk jól.

      A kölykök a hátsó udvarból
      A kölykök a hátsó udvarból

      Akikkel mindig baj van,
      Akikkel mindig gond van,
      Akik csupa dac és büszkeség
      Figyeljünk kicsit jobban!
      Keserű szóda a borban,
      Velük most mihez kezdhetnénk?

  4. peterlengyel spune:

    Edda – A játék véget ért

  5. peterlengyel spune:

    „March 9th, 1994 was a typical San Francisco day. Cold, windy, foggy, perfect. I was climbing a ladder at the bookstore I managed, looking for a 1st edition of Charles Bukowski’s poetry collection ‘Love is a Dog From Hell’ for a customer.

    ‘When is that old man going to die?’ I asked casually to the woman that had asked me to find it.

    There was a heavy silence and as I turned around to see if she was still there the woman said, ‘Haven’t you heard? He just passed away.'”

    „his vulnerability is cast within his drunken prose. His adversarial existence left a legacy of madness and suffering, along with a dignity that above all states that man’s will to survive is stronger than his will to die”

    „Over the years I’ve found new heroes and influences. I’m not sure I could have survived much more of my Bukowski phase, yet his indelible impression on my life has never been forgotten. The scar above my eye serves as a constant reminder. In a way, we lived vicariously through the great anti-hero of our time on that one crazy evening of debauchery. I hope we made him proud.”

    http://houston.ourcitygogo.com/articles/0614/a-lush-for-life-the-night-charles-bukowski-died.html

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s