Jnepenişuri din Maramureș

Viperă (Vipera berus) formă melanică

Cerul albastru imaculat, verzi tufe de jneapăn trepidează în bătaia vântului. Dacă ai ocazia să admiri înflorirea smârdarilor (rododendronilor), când coastele subalpine devin roşiatice, când câte-o pată de zăpadă mai licăreşte albă în zăcătorile nordice ale frigului, sigur vei rămâne cu amintirea unui anume tip de Paradis Rece. În depărtare se profilează pe cer un grup de zâmbrii, arbori care înfruntă cu succes condiţiile climatice ‘usturătoare’. Mai vezi câte-o porţiune cu buruienişuri de munte, pe lângă ape tufărişurile de arini de munte… Ce animale trăiesc în aceste jnepenişuri, pe lângă insule de stâncării şi pajişti? Şopârle de munte (Lacerta vivipara), vipere (Vipera berus), broaşte roşii de munte (Rana temporaria), tritonul alpin (Triturus alpestris) şi tritonul carpatic (Triturus montandoni), cocoşi de mesteacăn (Tetrao tetrix), iar fâsa de munte (Anthus spinoletta) este prezentă pe timp de vară…

Rododendroni, jneapăn, zâmbru, molizi…

Jneapănul? Dacă priveşti o tufă izolată mai scundă, sau jnepenişul de departe, pare că nu prezintă probleme traversarea lui, dar dacă încerci… îţi dai seama cât de impenetrabilă este marea de arbuşti, cât de greu poţi străbate distanţe chiar şi scurte, printre tulpini flexibile şi încâlcite, care se ridică dintre stânci. Cândva prin anii 1980, pe vremurile când eram băieţandri, ne perindam frecvent prin munţii maramureşeni, un grup de prieteni. Într-o zi de vară prin Rodnei, am pornit pe o fâşie înierbată, care urca printre jnepeni de-a lungul unui pârâu. Fâşia se îngusta tot mai mult, până când tufele erau foarte aproape de apă. Am urcat pe pietre, o bună bucată, iar crengile jnepenilor erau din ce în ce mai frecvente deasupra cursului. ‘Traseul’ devenea tot mai abrupt, jnepenii din ce în ce mai deşi, dar niciunul dintre băieţii tineri nu a vrut să amintească de ideea că poate ar trebui să renunţăm. Aşa am ajuns să ne căţărăm pe pietrele alunecoase, acoperite de muşchi peste care curg şuvoaie de apă rece, avansând din ce în ce mai greu, ajungând să ne târâm pe sub desişul crengilor. Deja am “investit” atât de mult încât nici întoarcerea nu părea o soluţie rezonabilă, dar nici nu aveam habar cum o să ieşim ‘la mal’. Scufundaţi în jnepeniş, jnepeni peste tot pe unde vezi, oricum nici nu ne puteam orienta că vedeam doar cerul printre vârfuri de tufe… Singurul reper era pârâul care coboară în cascade peste bolovani. Aşa că am forţat nota cât am putut, apoi epuizaţi ne-am odihnit o vreme, şi iar am mai avansat o porţiune… Măcar aveam apă. Peste tot. Şi tot aşa, viermuindu-ne, târându-ne terminaţi de epuizare, la un moment dat am ieşit la spațiu liber chiar în vecinătatea imediată a staţiei meteo din căldarea Iezer (1786 m alt). Desigur, aici jnepenişul a fost artificial ‘întrerupt’ de oameni, în mod natural el continua mult şi bine în sus. Ştiam cu toţii că se putea termina şi mult mai prost, dacă valea respectivă nu ajungea aici…

Admirând plăcerea

Mă pot întreba acum, oare în trecutul îndepărtat, când poteci nu prea erau, să zicem în urmă cu 2.000 sau 20.000 de ani cine se încumeta să urce pe aici în Munţii Rodnei? Este evident de ce aici locuiau doar Zeii.

Jnepenişurile sunt dominante prin Munţii Rodnei în tot etajul subalpin, începând de la limita superioară a pădurii de molid, aflată pe la 1500-1600 m, până spre altitudinea de 2000 de metri. Reprezentative prin aspectul natural sunt spre exemplu cele din căldarea Zănoaga Mare, unde pe lângă jneapăn (Pinus mugo) vedem şi exemplare monumentale de zâmbru (Pinus cembra), suprafeţe acoperite de arin de munte (Alnus viridis sinonim A. alnobetula) etc. Arinul de munte este un arbust răspândit în zona circumpolară nordică şi în etajul montan înalt din Alpi, Carpaţi, Balcani, Rila etc. Atinge 1-4 m înălţime, având tulpini arcuit-erecte sau târâtoare. Este prezent în etajul jnepenişurilor pe ariile cu o umiditate crescută, în jgheaburi, torenţi şi culoare de avalanşe, aceste tufe urmărind cursurile pâraielor spre altitudini mai joase.

Con de jneapăn (Pinus mugo)

Jnepenişurile se instalează de la limita superioară a molidişurilor, până la contactul cu pajiştile alpine, ele caracterizând fizionomic etajul subalpin. Tufărişurile de jneapăn devin compacte odată cu creşterea altitudinii, molidişurile de limită rărindu-se treptat. Jnepenişurile se prezintă ca o formaţiune primară climax, cu o compoziţie şi o structură cenotică homeostazate. Dealtfel, în Maramureş întâlnim şi staţiunea unde jneapănul este prezent în România la cea mai joasă altitudine (970 m alt.), la mlaştina Poiana Brazilor din Munţii Igniş.

Tufărişurile întinse care acoperă stâncării subalpine, jnepenişurile sunt constituite predominant din jneapăn (Pinus mugo) pe lângă care participă şi exemplare sporadice sau în grupuri mai mici sau mai consistente alte specii de plante lemnoase arbustive/ arborescente, printre care se pot aminti ienupărul (Juniperus sibirica, J. communis nana), zâmbrul (Pinus cembra) considerat relict glaciar, scoruşul (Sorbus aucuparia), molidul (Picea abies) de dimensiuni mici care apare în pâlcuri sau în exemplare izolate, ariile care sunt mai umede fiind acoperite de arin de munte (Alnus viridis) etc. Aceşti arbuşti constituie ‘sinuzia arbustivă’, care are înălţimea medie de 2-2,5 (3) m. Pâlcuri de tufe pipernicite de jneapăn şi de ienupăr se pot instala la un nivel altitudinal mult dincolo de limita jnepenişului compact, în pajiştile şi stâncăriile alpine.

Stânci, jnepeni și rododendroni

Odată cu creşterea altitudinii, desişurile compacte de jneapăn se fărâmiţează, dând loc tot mai mult subarbuştilor de 30-50 cm înălţime: smârdar sau rododendron (Rhododendron myrtifolium), merişor (Vaccinium vitis-idaea), afin (Vaccinium myrtillus) etc. Aceste specii de subarbuşti sunt prezente insular şi în interiorul jnepenişurilor, ele constituind ‘sinuzia de subarbuşti şi ierburi’. La limita superioară a etajului subalpin, cenozele edificate de smârdar, care este o specie carpato-balcanică şi de unele specii arbustive pitice (afin, merişor) au rol major în consolidarea terenurilor şi împiedicarea eroziunii solului din etajul subalpin. Dealtfel, în genul Rhododendron, există peste 1.000 de specii actuale, multe fiind răspândite în Himalaya şi Tibet.

Rododendron (Rhododendron myrtifolium)

În jnepenişuri mai viețuiesc diverse specii de plante ierboase, la fel şi muşchi şi licheni. Pe lângă întinsele suprafeţe acoperite de jnepeni, apar în acest etaj şi alte aspecte, mai mult sau mai puţin insulare, cu asociaţii vegetale dispuse mozaicat, diferite asociaţii ocupând arii mai mici sau mai mari. Pentru a avea o imagine despre diversitatea floristică şi despre numărul variabil de specii de plante din care ele sunt constituite, putem observa diferitele medii de viaţă, de la zăcători de zăpadă lipsite de vegetaţie, la tufărişuri, grohotişuri mai mult sau mai puţin consolidate, la versanţi abrupţi de stâncă in situ, de la zone înmlăştinite până la pajişti cu o mare diversitate floristică. Totodată, apar şi buruienişuri de munte în zonele cu sol bogat în humus şi umezeală mare.

Cirsium sp.

Printre speciile de animale care apar în jnepenişuri, se poate menţiona cocoşul de mesteacăn (Tetrao tetrix), o pasăre care este prezentă în Munții Rodnei şi Munții Maramureşului. Pasări mai caracteristice care cuibăresc în jnepenişuri şi în molidişurile de limită sunt: brumăriţa de pădure (Prunella modularis), pitulicea fluierătoare (Phylloscopus trochilus), pitulicea mică (Phylloscopus collybita), mierla gulerată (Turdus torquatus) etc. Fâsa de munte (Anthus spinoletta) cuibăreşte în jnepenişuri întrerupte de petece înierbate. Dintre reptile, vipera (Vipera berus) este prezentă şi în acest habitat.

Tulichină (Daphne mezereum)

Ecosistemul “buruienişurilor” înalte (sau al “buruienişurilor” de munte), are o vegetaţie luxuriantă care ajunge la 1-1,5 metri înălţime, formată din specii ierboase de talie înaltă, plante higrofile şi nitrofile. Acest tip de vegetaţie se observă de-a lungul cursurilor de apă, a văilor şi torenţilor, în jurul lacurilor din circurile glaciare şi în special în depresiunile umede, precum şi pe coaste umede de la baza versanţilor din etajul subalpin. Prezenţa acestei vegetaţii este legată de staţiuni cu umiditate edafică şi atmosferică ridicată, şi cu solul bogat în humus din cauza concentrării humusului, după ce a fost levigat de pe versanţii de deasupra văilor în cauză, cât şi în urma descompunerii masei vegetale a cenozelor locale.

Tulichină (Daphne mezereum)

Jneapănul (Pinus mugo). La sfârşitul ultimei răciri glaciare, jneapănul a avut o largă răspândire, dar cu încălzirea climatului, arealul său a ajuns fragmentat. Populaţiile actuale sunt cantonate în etajul subalpin din Pirinei, Alpi, Carpaţi şi Balcani, sau uneori în tinoave la altitudine mai redusă, ca martori relictari ai fostului areal. În estul zonei sale de răspândire, deci şi în Carpaţi, jneapănul este un arbust ce rar atinge 3 m înălţime, mai frecvent ajunge spre 2 metri, o plantă cu port târâtor, cu numeroase tulpini scunde, ramificate la bază şi având vârfurile ramurilor îndreptate în sus. Elasticitatea tulpinilor şi a ramurilor, duce la retenţia unei mari cantităţi de zăpadă, ceea ce produce cea mai eficientă prevenire a avalanşelor.

Broască roșie de munte (Rana temporaria)

În munţii din vestul Europei există populaţii de ‘jnepeni’ unde exemplarele sunt arbori care pot ajunge la 26 m înălţime (Soran V., 1960), aceste plante fiind considerate ca aparţinând vicariantei alpine a jneapănului (Pinus uncinata), iar jneapănul târâtor (Pinus mugo) este menţionat ca fiind prezent în Alpii răsăriteni, dar având optimumul climatic în Carpaţi şi Balcani. Sunt acestea specii diferite sau doar subspecii, ori trebuie înţeles că în cadrul evoluţiei spaţio-temporale a organismelor nici nu se poate delimita clar specia de subspecie? Unii consideră că Pinus mugo are subspeciile: uncinata, pumilio, mugo, aceşti taxoni fiind consideraţi de alţi autori ca având rangul de specii diferite. Chiar şi la noi există jnepeni arboriformi, pe valea Sălanelor (Munţii Sebeşului). “Între cele două vicariante se intercalează o largă zonă de intergradare, cu trecerea progresivă a populaţiilor arboriforme spre cele târâtoare, odată cu trecerea lor de la vest spre est. (Boşcaiu N., 1975)”.

Jnepenişurile se găsesc în zone unde stratul de zăpadă este prezent 80-160 zile pe an, astfel că perioada de vegetaţie de 5-6 luni pe an oferă o etapă de creştere şi maturizare a lemnului de maxim 3-4 luni pe an (Soran V., Andreica A., Bercea V., 1985). Elasticitatea tulpinilor oferă o rezistenţă deosebită împotriva avalanşelor, viscolelor şi stratului gros de zăpadă. Zăpada poroasă, conţinând un mare volum de aer care acţionează ca termoizolant, are un important rol protector, faţă de temperaturile foarte coborâte. Jnepenişurile constituie un sistem de apărare împotriva avalanşelor, protejând pădurea. Jnepenişul limitează posibilitatea apariţiei de torenţi şi a eroziunii solului şi contribuie la crearea unui debit uniform de apă al izvoarelor. “În ce priveşte condiţiile de sol, jneapănul este o specie mai puţin exigentă. El este mult răspândit pe podzolurile primare, dar poate fi întâlnit şi pe soluri slab dezvoltate, scheletice, pe grohotişuri lipsite de stratul de sol şi chiar pe ‘solul’ turbos al tinoavelor. (…) În desişuri, ramurile sale se împletesc, ceea ce le face greu de pătruns. Uneori, ramurile sunt atât de strânse una în alta, unindu-se chiar sub scoarţă, încât formează o armătură puternică, care are o însemnătate extrem de mare în prevenirea eroziunii solului, a alunecărilor şi a avalanşelor de zăpadă. (…) După calcule aproximative, pentru formarea unui strat de sol cu grosimea de 1 cm este necesară o perioadă de timp de 100-400 de ani, iar prin distrugerea jnepenişurilor se produce spălarea stratului de sol de către apele superficiale în timp de 1-2 ani. Deci, numai în decurs de 1 sau 2 ani după distrugerea jnepenişurilor dispare un sol pentru formarea căruia au fost necesari peste 2.000 de ani. (Popova-Cucu Ana, 1975)“

Jnepenişurile sunt instalate în etajele înalte ale munţilor, pe soluri sărace în substanţe minerale, de regulă foarte acide, cu pH între 3 şi 5, dar pot acoperi şi terenuri cu substrat calcaros. Jneapănul are o creştere foarte lentă, având o longevitate de cca. 300-350 de ani, dar Popova-Cucu Ana (1975), citează o lucrare din 1966 a prof. Comendar V. I. de la Universitatea din Ujgorod, persoană despre care menţionează că a intreprins cercetări timp de 20 de ani, scriind: “unele ramuri ale scheletului bazal al multor exemplare de jneapăn pot ajunge la vârsta de 1.000 de ani”.

Jnepeni și arini de munte, ca și mici zone înierbate acoperind o zonă stâncoasă

Pe de o parte, dendrocronologia furnizează date despre vârsta medie şi cea maximă atinsă de arbori şi arbuşti, pe baza numărului de inele anuale de creştere. Pe de alta parte, dendroecologia pe baza studierii grosimii inelelor, oferă date despre variaţia anuală a condiţiilor de mediu favorabile sau nefavorabile, care îşi lasă amprenta în grosimea acestor inele. Rondolele tăiate sunt fin şlefuite şi astfel pot fi numărate inelele anuale de creştere şi cu un micrometru sub lupa binocular pot fi măsurate grosimea, la nivelul fiecărui inel. Se constată că jneapănul, spre deosebire de molid şi zâmbru, are o creştere mai importantă de biomasă în anii secetoşi şi calzi, dar anii excesiv de secetoşi şi calzi au deja o influenţă negativă, la fel ca şi anii reci şi ploioşi.

Ghințură (Gentiana punctata)

Indivizii fiecărei specii sau varietăţi pot suporta temperaturi cuprinse între o maximă şi o minimă. Răspândirea speciei nu este dată numai de această toleranţă termică (combinată paralel şi concomitent cu alte necesităţi cum sunt cantitatea de apă disponibilă, lumină, tip de sol etc.) ci şi de concurenţa cu alte organisme. Putem vedea exemplare de jneapăn în grădina botanică din Cluj, sau exemplare de zâmbru în parcul din Borşa, Maramureş, în microclimate total diferite de cele în care ele trăiesc în condiţii naturale. Supravieţuirea lor în astfel de condiţii schimbate este posibilă deoarece niciunul dintre aceste exemplare nu este supus unei concurenţe existente în condiţii naturale. Ele rezistă bine în lipsa acestei concurenţe, dar sunt convins că în cazul în care ‘ar fi lăsate’ să concureze cu specii mai bine adaptate acestor condiţii, în scurt timp ele ar pierde lupta: poate că indivizii în cauză ar fi apți de supraviețuire, dar șansa să aiba urmași viabili și capabili de a se impune în fața altor specii… nu există.

Zâmbri printre jnepeni

Zâmbrul (Pinus cembra) este o specie prezentă în pădurile din nordul Eurasiei, precum şi în etajul subalpin al jnepenişurilor, uneori în zonele înalte ale molidişurilor montane, din Alpi până în Carpaţi. În Carpaţi este prezent numai ecotipul erect-arborescent, dar în Alpii Austriei şi la limita dintre taiga şi tundră există şi o formă târâtoare, f. prostata. Zâmbrul este reprezentantul vegetaţiei arborescente care atinge cele mai mari altitudini, fiind capabil să supravieţuiască în zone cu condiţii pedoclimatice limitative pentru celelalte specii de arbori. Mai sus de limita superioară a pădurii doar zâmbrii au port arborescent, vârfurile lor rotunjite ridicându-se din “marea” de jnepeni, ori de pe pereţii şi versanţii stâncoşi şi abrupţi, pe grohotişuri mai consolidate etc. Zâmbrii sunt singurii arbori care rezistă condiţiilor aspre ale climatului din acest etaj înalt, fiind prezenţi în mai multe masive carpatice: Rodnei, Călimani, Bucegi, Iezer-Păpuşa, Făgăraş, Cindrel, Parâng, Retezat, Ţarcu-Godeanu.

Iernile lungi, furtunile cu vânturi violente şi fulgere năprasnice îşi lasă amprenta pe unii dintre aceşti zâmbri, care au astfel coroana ciuntită. Totuşi, majoritatea exemplarelor au coroana regulată, ovoidală sau sferică, prezentând o remarcabilă vigurozitate. Zâmbrul preferă zonele iluminate, deschise, iar odată cu creşterea altitudinii şi înrăutăţirea condiţiilor climatice, coroana arborelui se lărgeşte, spre a expune aparatul foliar şi a capta cât mai multă lumină. Înălţimea redusă şi puternica înrădăcinare, fereşte arborele de a fi doborât de vânt. Arborele protejează solul împotriva eroziunii şi contribuie la accelerarea procesului de solificare pe grohotişuri şi stâncării.

Grup de zâmbri – Munții Rodnei

Zâmbrul fructifică rar, iar animalele (mai ales păsări) consumă aproape toate seminţele în anii cu fructificaţie parţială. Greutatea seminţei fiind mare (4.500-5.000 de seminţe la kg) este mai dificilă răspândirea arborelui (Iacob Tr., 1972). Alunarul (Nucifraga caryocatactes), consumatorul principal al acestor seminţe, concomitent contribuie la diseminarea lor, favorizând astfel ‘regenerarea’ populaţiei. Creşterea în înălţime a seminţişului de zâmbru este rapidă în locuri deschise; măsurători făcute de cercetători au arătat că la 8 ani, puieţii ating 30-50 cm (molidul 16-27 cm), la 12 ani 46-100 cm (molidul 26-45 cm), la 15 ani 50-150 cm (molidul 35-66 cm). Scăderea vitezei creşterii în înălţime la zâmbru se produce pe la vârsta de 150-200 de ani (la molid 80-100 de ani) (Iacob Tr., 1972). Ciclul anual al creşterii la zâmbru se realizează în scurta perioadă de vegetaţie de cca. 3 luni, între iunie-august. Exemplarele mari pot avea cca 300 de ani.

Lycopodium selago

‘Golul de munte’ este spaţiul situat deasupra limitei pădurilor. Acest peisaj este constituit din 1. etajul alpin al pajiştilor şi stâncăriilor şi 2. etajul subalpin al jnepenişurilor. Relieful golului de munte prezintă versanţi abrupţi de 30-80 grade, talvegurile râurilor cu cădere mare având repezişuri şi cascade. Relieful a fost modelat în special de procesele glaciare şi periglaciare.

Am avea tentaţia să credem că pe vârfurile montane nu se simte atât de tare prezenţa omului încât să ducă la modificarea peisajului, a compoziţiei floristice şi faunistice. Greşit. Pe lângă întrepătrunderea naturală a diferitelor habitate şi biocenoze ale etajului alpin şi subalpin, ‘golul de munte’ a fost puternic ‘remodelat’ în ultimele secole prin activităţile pastorale, când suprapăşunatul a dus rapid la scăderea ‘vigurozităţii’ păşunilor, ceea ce a dus la încercări de extindere a păşunilor prin incendierea sau defrişarea jnepenişului. “Principalul mijloc prin care s-a executat defrişarea, a fost incendierea, iar şansele reuşitei acesteia au fost mult mai mari în anii secetoşi şi calzi. (Soran V., Alma Andreica, Bercea V., 1985)”.

Scorzonera rosea

Păstorii din peisajul rural aveau tendinţa ca la nivelul altitudinal mai scăzut, în preajma satelor, să împingă cât mai sus limita inferioară a pădurilor, iar în zonele înalte să coboare cât mai mult limita superioară a zonelor împădurite, pentru a extinde suprafaţa păşunilor, rezultând un îndelungat proces de defrişare: pădurile au fost atacate atât de jos cât și de sus. Pajiştile subalpine prezente în zona pădurilor cât şi a tufărişurilor subalpine sunt dis-climaxuri artificiale, ca rezultat al influenţelor pastorale, care au intervenit în echilibrul de climax al fitocenozelor, pajiştile extinzându-se în special pe locurile defrişate de jneapăn, smârdar sau afin. Dacă sunt “lăsate în pace” pădurile şi tufărişurile tind să reducă şi să acopere aceste zone, prin refacerea vegetaţiei naturale.

Clopoței cu frunze de urzică (Campanula trachelium)

Invazia turmelor de animale domestice pe suprafeţele păşunilor alpine şi subalpine din Carpaţi este de dată relativ recentă. “Sub acţiunea păşunatului subalpin şi alpin, a cărui amploare a crescut îndeosebi în ultima parte a secolului 19 şi în primele decenii ale secolului 20, (…) au fost sacrificate şi ecosisteme de importanţă majoră… (…) Ne referim în special la jnepenişuri, a căror defrişare prin incendiere şi tăieri devenise o practică curentă, adeseori recomandată şi încurajată de autorităţi. (…) În special pe pantele abrupte şi îndeosebi în aria bazinelor de alimentare a torenţilor, defrişarea jnepenişurilor a avut uneori consecinţe dintre cele mai nefavorabile atât pentru economia pastorală, cât şi pentru cea forestieră. (Cernelea E., 1975)”.

 

Gușa porumbelului (Silene vulgaris)

Până la începutul secolului al XIX-lea, culmile înalte ale munţilor noştri erau încă prea puţin cutreierate chiar de populaţia pastorală. Acestei împrejurări i s-a datorat şi conservarea florei alpine într-o deplină autenticitate, până la mijlocul veacului trecut. (…) Îndeosebi dezvoltarea zootehniei, într-o perioadă în care pratologia încă nu era constituită ca ştiinţă, a avut ca efect degradarea valorii furajere a celor mai multe pajişti (…) Într-un răstimp scurt de la luarea lor în folosinţă, sub efectul unei solicitări abuzive, prin supraîncărcarea păşunilor, pajiştile naturale din zonele înalte s-au degradat într-un mod vertiginos atât sub aspect cantitativ, cât şi calitativ. Ca urmare a acestor degradări, a apărut practica neraţională a extinderii pajiştilor secundare prin defrişarea necontrolată a rariştilor de limită şi mai ales a jnepenişurilor, a căror rezerve din Carpaţi păreau să fie inepuizabile. (…) Jnepenişurile au fost privite de către ciobanii ignoranţi drept tufărişuri nefolositoare care invadau un vechi patrimoniu pastoral. (…) Acţiunea de extindere a pajiştilor prin distrugerea necontrolată a jnepenişurilor, a luat o amploare excesivă pe întregul cuprins al Carpaţilor. (…) Pe monotonia dezolantă a întinderilor golaşe ale acestor munţi, analizele sporo-polinice — chiar şi a celor mai superficiale soluri — atestă însă dispariţia târzie a jnepenişurilor. Zadarnic am mai încerca azi să regăsim pajiştile multicolore la care se referea atât de entuziast Kotschy!  (Boşcaiu N., 1975)

Vom întâmpina dificultăţile distingerii categorice a etajului alpin şi subalpin. ‘Golul de munte’, care cuprinde pajiştile aflate în afara actualelor perimetre forestiere, a devenit o noţiune fizionomică ce tinde să dizolve într-un amalgam confuz distincţia dintre etajul alpin şi subalpin. Extinderea ‘golului de munte’, pe o arie a cărei apartenenţă nu mai poate fi precizată în privinţa etajării climatice, sugerează însă amploarea şi intensitatea degradării subrecente a peisajului alpin şi subalpin. Considerentul amintit dezvăluie urgenţa unor acţiuni de stabilire în toate masivele carpatice a perimetrelor care mai poartă  grupări autentic alpine, şi de adoptare a unor măsuri pentru conservarea lor. Experienţa confirmă că grupările vegetale alpine sunt stenotope, fiind extrem de fragile şi de instabile la modificările intervenite în condiţiile staţionare. (…) În Carpaţii româneşti situaţia acestor grupări devine cu atât mai critică în faţa presiunii zoo-antropice, cu cât aria de evidenţiere a etajului alpin este considerabil mai redusă decât în alte sisteme muntoase din Eurasia. (Boşcaiu N., 1975)”.

Vite păscând în căldarea glaciară Iezer – Munții Rodnei

În etapa postcomunistă actuală, cu declinul general al păşunatului în Carpaţi, păşunile secundare ‘produse’ de om vor fi recucerite de tufărişurile subalpine, dar schimbările climatice/ încălzirea globală pot duce la urcarea vegetaţiei tufărişurilor subalpine spre vârfuri, diminuând astfel spaţiul disponibil pentru numeroase specii endemice cantonate în păşunile alpine de pe vârfurile de munte…

Degetăruț (Soldanella hungarica)

Zonele de ecoton sunt fâşiile de contact dintre două tipuri de vegetaţie diferite. În partea lor superioară jnepenişurile trec în păşuni şi stâncării alpine, pe când în partea lor inferioară, ele trec în păduri de molid. Putem observa că aceste zone de ecoton sunt populate de o mare diversitate de organisme, unele provenind din careva dintre mediile care intră în contact, altele fiind chiar caracteristice zonelor de ecoton. Zonele de la marginea pădurilor sunt populate de un număr mai mare de indivizi şi de specii decât o suprafaţă similară situată în interiorul pădurii.

Șopârla de munte (Lacera (Zootoca) vivipara)

În zona limitei altidudinale superioare a pădurii se observă o trecere graduală de la pădurea compactă (închisă) de molid la pădurea rarefiată (deschisă, de ecoton), existând o întrepătrundere cu tufărişurile subalpine de jneapăn, care aici formează un strat arbustiv care poate fi întrerupt de buruienişuri sau petece înierbate.

Limax printre stânci și jnepeni în circul glaciar Iezer

Limita superioară a pădurii de molid se constituie la o altitudine corespunzătoare unei temperaturi medii anuale de 0°C, respectiv unei izoterme de cca. 10°C în cea mai caldă lună a anului. În Carpaţi, această limită este localizată între 1.350 şi 1.850 m alt., în funcţie de microclimatul local.

Gentiana nivalis

Odată cu creşterea altitudinii, scurtarea perioadei de creştere, de activitate vegetativă, constituie un important factor limitativ pentru supravieţuirea exemplarelor din speciile lemnoase, arbustive sau arborescente. Limita supravieţuirii plantelor pe altitudine este determinată de capacitatea lor de rezistenţă eco-fiziologică, în condiţiile scăderii temperaturii medii şi scurtării perioadei de vegetaţie activă, progresiv cu creşterea altitudinii. În zona molidișurilor de limită, scurtarea perioadei de vegetaţie la molid este determinată de întârzierea în reluarea activităţilor fiziologice anuale (apariţia frunzelor noi) şi de intrarea mai timpurie în dormanţa de iarnă. La această altitudine molidul se află la limita toleranţei sale eco-fiziologice, mai ales puieţii de molid având capacitate redusă de supravieţuire. Stresul de desicare la care sunt supuse plantele în condiţiile de ger prelungit reprezintă principalul factor limitativ pentru supravieţuire la altitudine ridicată. Deficitul de apă al ţesuturilor vegetale rezultă în urma transpiraţiei intense a frunzelor în timpul zilelor însorite, în condiţiile blocării absorbţiei apei din solul îngheţat. Puieţii de molid sunt afectaţi de climatul subalpin, în special în locurile deschise, unde nu sunt protejaţi de jnepeni. Aşadar, molidul nu poate concura în etajul subalpin, dar are capacitatea de a edifica păduri întinse în etajul denumit etajul molidului.

Vipera comună (Vipera berus) este o specie de şarpe de talie relativ mică, exemplarele adulte ajungând la o lungime totală de 550-600 mm, uneori atingând chiar şi peste 800 mm. Are gâtul evident, corpul scurt şi gros, coada este foarte scurtă şi are vârful rotunjit. Conform datelor din Reptilia lui Fuhn şi Vancea, “Coada se cuprinde de 5,5-9 ori (masculi) şi de 8-10 3/4 ori (femele) în lungimea totală.” Marginea superioară-anterioară a capului este lăţită, pătrăţoasă, botul apărând turtit-trunchiat sau obtuz-rotunjit. Pe partea dorsală a capului are numeroşi solzi şi scuturi de dimensiuni mici, iar desenul este reprezentat de o pată sub forma unui V orientat cu vârful înainte sau a unui X, în unele cazuri cele două braţe putând fi separate şi mai mult sau mai puţin simetrice. În Reptilia lui Fuhn şi Vancea se arată: “Ochiul în general mai mic la femelă decât la mascul. Diametrul vertical al ochiului egal sau întrece puţin distanţa ce-l separă de gură.” Pupila este verticală. Pe partea dorsală are o bandă lată de culoare brun-închis la femele şi brun-închis sau neagră la masculi, dispusă în zig-zag, desen foarte caracteristic speciilor de vipere. Această bandă în zig-zag este mărginită pe părţile laterale de câte un şir longitudinal de pete de culoare închisă. În general, banda în zig-zag este continuă, dar la unele exemplare ea este întreruptă în unele locuri, mai ales în partea posterioară a trunchiului. Abdomenul este cenuşiu, cenuşiu-închis, albăstrui, brun sau chiar negru pe părţile laterale ale feţei ventrale având puncte albe, iar vârful cozii este galben, galben intens iar la femele uneori este roşiatic.

Masculii au un colorit general cenuşiu, cenuşiu-argintiu sau brun-cenuşiu-deschis. În apropierea capului, faţa ventrală este alburie sau negricioasă, solzii având puncte sau margini negre. Femelele au dimensiuni în general mai mari decât masculii, şi au un colorit cafeniu, brun sau brun-roşiatic. În apropierea capului, femelele au faţa ventrală gălbui, uneori cu pete roşiatice. Unele femele au un colorit brun-roşcat uniform, desenul dorsal în zig-zag lipsind la aceste exemplare.

Coloritul şi dimensiunile sunt diferite la populaţiile din zone montane comparativ cu cele din zone colinare. Dicromismul sexual accentuat, amintit anterior, se estompează spre zonele colinare (Kiss J. B., 1985), unde exemplarele sunt colorate asemănător, atât femelele cât şi masculii având un colorit general cafeniu-brun sau cafeniu-roşiatic. Din lista de date biometrice publicate în Reptilia lui Fuhn şi Vancea, reiese că exemplarele din zona montană sunt mai scurte, având o medie a lungimii la masculi de 562 mm, iar la femele de 593 mm, în timp ce exemplarele din zona colinară sunt mai mari, având o medie de 606 mm la masculi şi de 763 mm la femele. Exemplare melanice, total sau aproape total negre, apar destul de frecvent, mai ales în zonele reci, cu inversiuni de temperatură, în funduri de vale. Această varietate de culoare este denumită în bibliografia mai veche varietatea prester. Exemplarele melanice nu au desen vizibil şi au pe partea dorsală un luciu catifelat, iar treimea posterioară a cozii este ventral de culoare galbenă.

Specie eurasiatică, vipera comună este cel mai răspândit şarpe veninos al Europei. Este prezentă pe ambii versanţi ai arcului Carpatic, ca şi în Munţii Apuseni şi Crişana, precum şi în Podişul Transilvaniei. În Moldova ajunge până la Prut. Vipera comună preferă habitatele umede, unde solul şi aerul au umiditate ridicată, iar temperaturile prezintă o mare variaţie pe parcursul zilei. Este prezentă din zona colinară la cea montană, fiind citată la noi până pe cele mai înalte creste şi vârfuri Carpatice, iar în alţi munţi din Europa ajungând până la altitudinea de 3.000 m (Diesener G., Reinchholf J., Diesener Ruth, 1997), dar fiind prezentă şi în zone de altitudine redusă, în câmpii europene. În România este prezentă în etajul pădurilor de fag, în pădurile de amestec ale fagului cu conifere, în pădurile de molid, în jnepenişuri şi în stâncăriile subalpine/ alpine. Unele populaţii sunt în afara zonei montane caracteristice speciei. Astfel, populaţia din pădurea Bârnova, pădure de fag din vecinătatea Prutului, sau cele din platforma Strehaiei, reprezintă excepţii importante (Fuhn I. E., 1969).  În aceste habitate, viperele preferă marginile de pădure, zonele cu defrişări şi vegetaţie abundentă, poienile şi zonele cu vegetaţie arbustivă ne-compactă, versanţi stâncoşi, cariere de piatră, margini de drumuri şi de poteci, uneori apărând în mici luminişuri din interiorul pădurilor compacte, oricum în zone unde există şi pete însorite şi este şi o vegetaţie care permite ascunderea lor. În Ungaria este citată din păduri de luncă de pe lângă râuri şi din turbării. Fiecare exemplar are propriul lui teritoriu, cu tufa preferată, gaura de rozător sau fisura de stâncă necesară pentru a se ascunde, cu locul de sorire preferat etc.

Ieşirea din hibernare se produce la sfârşitul lunii martie/ începutul lui aprilie, când sunt încă frecvente petele de zăpadă în habitatele în care ele trăiesc. Începerea hibernării se produce în octombrie. Locurile de hibernare sunt reprezentate de galerii subterane, scorburi adânci din rădăcinile arborilor bătrâni, fisuri între stânci, toate aceste spații fiind nevoie să fie ferite de îngheţ. Fuhn I. E., 1969 menţionează că viperele “iernează la adâncimi ce variază între 25 cm şi 1 m, izolate sau în colectivităţi formate din până la 300 de indivizi.” Kiss J. B., 1985 menţionează că: “Locurile bune de hibernare sunt folosite de viperele de la mari distanţe, uneori chiar de la 10 km. Spre exemplu într-un loc de hibernare situat pe malul unui râu în Norvegia au fost găsite 800 de vipere în hibernare.” În lucrarea lui Diesener G., Reinchholf J., Diesener Ruth, 1997, este amintit că la hibernare, viperele pot sta împreună cu şopârle de munte (Lacerta vivipara), şopârle fără membre (Anguis fragilis) şi amfibieni. În perioada activă, vipera este fidelă locului de trai ales. Se adăposteşte sub trunchiuri căzute la pământ, între rădăcinile arborilor răsturnaţi de vânt, în fisurile stâncilor, în galerii de rozătoare. Dimineaţa iese din ascunziş în general devreme, atunci când încă este rece, înainte ca soarele să încălzească terenul. Lent se târăşte la locul unde are obiceiul să se sorească, încolăcindu-se sub formă de colac sau corpul este adunat sub forma unor s-uri consecutive. Când apare soarele, corpul este aplatizat, pentru a absorbi o mai mare cantitate de radiaţii, pentru a se încălzi cel mai repede posibil. Se soreşte până la atingerea temperaturii corporale de circa 33 grade C, temperatură la care este capabilă la cele mai rapide reacţii (Diesener G., Reinchholf J., Diesener Ruth, 1997). Atunci când a atins temperatura corporală optimă, vipera porneşte la vânătoare sau se retrage la umbră. În perioada caldă a anului are în general două etape de activitate pe parcursul zilei: în primele ore ale dimineţii şi dupămasa târziu, în perioada de arşiţă stând adăpostită. Dupămasa târziu, mai are o perioadă când stă la soare, sau pe stâncile încălzite de bătaia anterioară a soarelui. În zilele reci sau ploioase, activitatea este întreruptă, animalul ne-ieşind din adăpostul său; după perioade nefavorabile, reci şi ploioase, odată cu îmbunătăţirea vremii este foarte activă. În general este activă în perioada zilei sau în perioada crepusculară, uneori şi noaptea. Fuhn I. E., 1969 menţionează că: “Cercetătorii polonezi au arătat că în aceeaşi populaţie de vipere, unii indivizi au activitate intensă în afara adăpostului, în timp ce alţii stau mai mult ascunşi.” Fuhn I. E., 1969 consideră că media de viaţă a viperelor este de 5-8 ani. Duşmani naturali: păsări răpitoare, mai ales şerparul dar şi altele, inclusiv păsări răpitoare de noapte (bufniţele), berze şi stârci, uneori ciori grive, corbi, gaiţe, arici, mustelide, pisici şi mistreţi. Aricii sunt consideraţi printre cei mai mari prădători ai viperelor. Chiar dacă aricii nu au nici un fel de imunitate faţă de veninul viperelor (Diesener G., Reinchholf J., Diesener Ruth, 1997), sunt apăraţi de ţepii lor. Se zice că aricii omoară şi vipere, pentru a le mânca; desigur, dacă vedem cam câţi ţepi au şi cât de bine sunt protejaţi de aceştia, probabil că vipera greu poate să ajungă să îi muşte. Ca şi la celelalte specii de şerpi, oamenii produc uriașe pierderi pentru populaţiile de vipere, prin omorârea lor directă şi prin distrugerea habitatelor naturale.

Hrănire. Prăzile sunt reprezentate mai ales prin mamifere mici, rozătoare din genurile Arvicola, Apodemus, Microtus, Clethrionomys, şi insectivore (chiţcani şi cârtiţa) din genurile Sorex, Neomys, Crocidura, Talpa. Pe lângă acestea, consumă şopârle, broaşte brune şi păsărele (Fuhn I. E., Vancea Şt., 1961). În cartea lui Diesener G., Reinchholf J., Diesener Ruth, 1997, se menţionează că se hrăneşte mai ales cu rozătoare, dar în unele locuri hrana principală este reprezentată de broasca roşie de munte (Rana temporaria), în altele de şopârla de munte (Lacerta vivipara), iar în altele de chiţcani. Viperele tinere consumă multe şopârle şi insecte. În general vipera stă la pândă, dar uneori caută prada activ, vizitând galerii subterane sau vânând la suprafaţa solului. Deci, are capacitatea de a urmări rozătoarele sau insectivorele şi în galeriile subterane ale acestora, unde poate consuma toţi puii dintr-un cuib. Când prada este detectată, vipera se apropie foarte lent de ea, apoi când ajunge destul de aproape, o muşcă injectând veninul. După ce a fost muşcată, prada este în general lăsată liberă. Vipera aşteaptă o vreme până când veninul îşi face efectul, rozătoarele având timp să fugă în general la câţiva metri de locul unde au fost muşcate. După muşcătură, şarpele trebuie să îşi deschidă larg gura, pentru a reaşeza mandibula în poziţia normală. Căutarea prăzii injectate anterior cu venin, se face prin urmărirea traseului acesteia, traiectorie marcată de substanţele odorante emise de pradă. Prin scoaterea frecventă a limbii, deci fiind ajutată exclusiv de olfacţie, vipera găseşte prada omorâtă, care este înghiţită începând cu capul, procedeu care poate dura un sfert de oră sau chiar mai mult. Vipera adultă poate consuma 2-3 rozătoare adulte consecutiv, după care devine mai lentă, se retrage într-un loc liniştit unde procesul digestiei se poate desfăşura în tihnă.

Reproducere. Frecvent se adună mai mulţi masculi în jurul unei femele. Înainte de împerechere, masculii au lupte ritualizate, în timpul cărora se împing, avansează în aceeaşi direcţie prin mişcări scurte, spasmodice, îşi ridică partea anterioară a corpului şi se încolăcesc între ei în partea posterioară, se lovesc cu capul, fără însă a se muşca între ei. La un moment dat careva dintre rivali se retrage. Împerecherea se produce în lunile aprilie-mai. Acuplarea se poate produce în oricare moment al zilei, dar este mai frecventă în orele de seară sau noaptea. Masculul curtează îndelung femela, urcă pe spatele ei, prin mişcări sacadate repetate şi atingerea cu limba încercând să o aducă în starea în care acceptă împerecherea. La fel ca şi preludiul, copularea poate dura ore în şir, perioadă când viperele sunt foarte vulnerabile deoarece la apariţia unui factor perturbator nu se pot despărţi (Diesener G., Reinchholf J., Diesener Ruth, 1997). Pe durata împerecherii, masculul nu imobilizează femela prin muşcarea cefei, cum se petrece la şerpii aparţinând de Colubridae. Viperele sunt ovovivipare, născând în august-septembrie 5-18 pui, care au la naştere 140-230 mm (Fuhn I. E., Vancea Şt., 1961). Conform altor lucrări, (Diesener G., Reinchholf J., Diesener Ruth, 1997) numărul de pui este considerat ca fiind de 10-14, rar 20, iar dimensiunile sunt considerate identice cu cele menţionate anterior. Numărul de pui născuţi de o femelă depinde de dimensiunea femelei şi de abundența mare sau redusă a animalelor cu care se hrăneşte. Perioada de “gestaţie” este dependentă de latitudine, altitudine şi de condiţiile meteorologice, în cazuri extreme putând ajunge şi la 5 luni (Diesener G., Reinchholf J., Diesener Ruth, 1997). La naştere, puii apar liberi, sau ies imediat din ouăle depuse, ouă reprezentate de o membrană transparent/ translucidă. Deja la naştere, puii au aparatul veninos perfect funcţional. După naştere, părţile laterale ale femelelor prezintă numeroase riduri.

Cât de mici sunt populaţiile care pot să supravieţuiască pe termen lung, şi care sunt oare mecanismele prin care ele ajung să reducă probabilitatea apariţiei problemelor genetice datorate părinţilor prea apropiat înrudiţi? În lucrarea lui Madsen Thomas, Shine Richard, Loman Jon, Hakansson Thomas, Why do female adders copulate so frequently? Nature, vol. 355, 30 January 1992, p. 440-441, se arată că la o populaţie de vipere (Vipera berus) studiată 10 ani în sudul Suediei, o populaţie mică formată din doar 21-46 de indivizi reproducători pe an (în medie 30), o femelă reproductivă se acuplează în fiecare an în medie cu 3,69 masculi, variind între 1 şi 8 în cazurile studiate. În general împerecherea se face cu masculi diferiţi. Se consideră că la o populaţie redusă numeric, izolată, împerecherea cu masculi diferiţi creşte proporţia de pui viabili născuţi de femelă şi reduce probabilitatea apariţiei problemelor datorate reproducerii între exemplare apropiat-înrudite, consagvinizare. Aici se scrie: ‘Multiple mating increases the potential for intrauterine competition among sperm from different males. If sperm that are more successful in fertilizing the ova are more effective in producing viable offspring (as shown in some inbred populations of mammals), than multiple mating should increase the average viability of offspring.’ Foarte interesant.

Om sărman (paznic) care a omorât o viperă în Parcul Național Munții Rodnei – Rezervației a Biosferei… iar acum îi pare rău…

Relaţia dintre om şi viperă. La apropierea omului, viperele se retrag, se ascund. Dacă este surprinsă, vipera se încolăceşte şi se apără muşcând. Muşcătura viperei este rar letală pentru om, dar are efecte drastice, provocând dureri şi degenerări musculare care pot dura ani în şir (Diesener G., Reinchholf J., Diesener Ruth, 1997). Muşcăturile se produc frecvent ca rezultat al indiferenţei umane. În locurile unde trăiesc vipere, este neglijenţă mare să ne plimbăm neîncălţaţi sau în sandale deschise. Culegerea diferitelor fructe de pădure sau a ciupercilor trebuie să se facă cu precauţie. Oamenii au încercat de-a lungul istoriei stârpirea viperelor cu toate mijloacele. În multe locuri au fost plătite sume de bani pentru omorârea fiecărei vipere în parte; într-o zonă din Germania (Diesener G., Reinchholf J., Diesener Ruth, 1997), între anii 1889 şi 1904 au fost omorâte 37.565 de exemplare, iar în alt loc, un herpetolog a găsit printre cei 202 “şerpi veninoşi” omorâţi pentru bani, 160 de şopârle fără membre (Anguis fragilis) şi 22 şerpi de alun (Coronella austriaca).

Când se simt în primejdie, viperele se apără, şi pot să ajungă să muşte omul. Dacă se simt atacate de om, spre exemplu dacă cineva calcă pe viperă, pune mâna pe ea etc., şarpele poate reacţiona muşcând persoana respectivă. În peregrinări prin habitate locuite şi de şerpi veninoşi, de vipere în cazul nostru, este bine să încălţăm bocanci, care pe de o parte fac trepidaţii mai mari, în aşa fel încât şarpele percepe mai bine apropierea noastră decât dacă am fi în pantofi de sport, pe de altă parte, în cazul în care şarpele ar muşca, bocancii apăra piciorul din faţa colţilor veninoşi mărunţi pe care viperele le au. A băga mâna în tufe în căutarea de ciuperci, a urca pe stânci punând mâna pe pietre pe care eventual poate să fie o viperă pe care nu avem cum să o vedem… nu este bine.

 

Veninul şerpilor este secreţia unor glande salivare transformate, fiind un compus destinat preponderent imobilizării prăzilor cu care şarpele se hrăneşte în mod natural, iar “prin extrapolare”, este o metodă de apărare a şarpelui. În mod normal, la majoritatea speciilor, şarpele utilizează muşcătura de apărare doar în cazurile când nu are scăpare din faţa omului.

 

În cazul dacă eşti muşcat de o viperă, este de dorit în primul rând 1. să îţi păstrezi calmul (știu, ușor de zis :), să conştientizezi că până şi fără tratament de vreun fel se poate să treci peste probleme, veninul viperelor de la noi nu este letal decât la o oarecare proporţie din cazuri, iar cu tratament adecvat, şansele se îmbunătăţesc şi mai puternic. Nu este cazul să creştem metabolismul prin stres, alcool, cafea, nici să fugim în jos de pe deal sau munte… 2. Eliminarea de venin din rană în primele minute după muşcătură: este de dorit ca veninul să nu se răspândească prin ţesuturile învecinate muşcăturii şi prin fluxul sangvin în restul organismului; dacă muşcătura nu a atins chiar o venă sau arteră mai importantă, poţi să faci imediat o incizie în locul muşcăturii, pentru a îndepărta cât mai mult din veninul injectat, care se elimină odată cu sângele care curge: incizia o poţi face cu o lamă sau un cuţit dezinfectat la o flacără, sau şters bine cu spirt, ori chiar apă dacă nu ai altceva. Prin apăsarea împrejurimilor se poate elimina o mai mare cantitate de venin prin sângele care curge cu mai multă putere. Dacă aveţi o pompă cu vid care poate absorbi venin cu sânge, asta poate ajuta, la fel o siringă fără ac, dar nu este recomandat a se suge locul muşcăturii cu gura, din cauza posibilei absorbţii a veninului prin micro-răni ale gurii. 3. Reducerea răspândirii veninului prin corp: cu un garou elastic se poate lega membrul, pentru a încetini circulaţia sângelui, dar nu trebuie uitat că garoul trebuie mutat spre baza membrului (spre corp) la fiecare 10 minute, altfel circulaţia redusă în zona ligaturată poate produce distrugeri masive în ţesuturile nealimentate cu oxigen. 4. Să ajungem la spital: este important să ajungem în unităţi specializate, unde medicii pot prelua cazul. Baftă!    

 

Serul anti-venin-de-şarpe este preparat din serul sangvin al cailor, în care se formează substanţa activă ca reacţie de anihilare a veninului de şarpe injectat repetat în doze mici, calului în cauză. Desigur, se fac seruri contra veninurilor de vipere, cobre, şerpi cu clopoţei etc., etc. Serul poate să fie monovalent, acţionând eficient doar asupra veninului unei anumite specii de şarpe (spre exemplu doar pentru Vipera berus), sau poate fi ser polivalent, capabil de a acţiona eficient asupra veninurilor mai multor specii înrudite, care trăiesc într-o regiune (ser antiviperin polivalent). Serul antiviperin poate să declanşeze şoc anafilactic, iar dacă este alterat (termen de valabilitate expirat sau ţinut la temperatură mai mare decât cea recomandată) poate să ducă la moartea pacientului.

 

Oamenii slab educaţi, dar şi persoane care au pretenţia nefondată că ar fi culte, au tendinţa de a omorâ orice şarpe pe care îl descoperă, în timpul cositului, la cules de ciuperci, afine sau alte fructe de pădure, în timpul excursiilor la munte… Rapid se găseşte o bâtă, o piatră, coasă şi şarpele este terminat. Numărul agresiunilor umane asupra şerpilor este de milioane de ori mai mare comparativ cu cazurile când şerpii veninoşi muşcă omul pentru a se apăra.

 

Se zice că Institutul Cantacuzino producea ser antiviperin până în noiembrie 2003, după care a fost sistată producţia. O perioadă de timp, tot serul antiviperin provenea din importuri directe, dar prin mai 2007, pare ca Institutul Cantacuzino aprovizionează din nou unităţi spitaliceşti, cu ser antiviperin. Totuşi, serul antiviperin poate să provină de la Institutul Louis Pasteur din Paris, fiind doar preluat prin Institutul Cantacuzino din Bucureşti… O doză de ser antiviperin costă aproximativ 20 de euro, având valabilitate de 3 luni la temperatură mai mică de 15 grade C.


 

Un caz de muşcătură de viperă. Sighet, 3 mai 2005, seara pe la 19.00. Sună telefonul. Un cunoscut/ prieten, Laci K. îmi zice că are o problemă, că l-a muşcat ceva şarpe şi că se tumefiază zona, totodată este posibil ca acel şarpe să fie o viperă. Îmi zice că şarpele este într-un borcan; să îl aştept jos că vine cu maşina. Iau un Nikon, pun un obiectiv normal şi cobor. Îmi deschide portiera, iar pe locul de lângă el un borcan mare. Apropiindu-mă, deja de la câţiva metri îi zic: Clar, este viperă! Cenuşiu deschis, cu zig-zag pe spate, poţi să o recunoşti de departe. Îi zic să mergem la spital, să vedem ce zic cei de la Urgenţă, iar dacă e cazul, să vedem există oare ser antiviperin şi eventual (dacă nu este ser, cu toate că ar fi necesar) ar fi cazul să plece la Baia Mare sau la Cluj. Pe drum îmi povesteşte că pe dealul Solovan, în urmă cu vreo 40 de minute, nu l-a observat şi a fost muşcat, şi apoi l-a prins şi asta este. Că avea 4 împunsături, şi din ele a supt cât a putut sângele cu eventualul venin. Îi zic că vipera are doi colţi veninoşi şi că asta înseamnă că a fost muşcat de două ori.

 

Am agreat cu el că voi lua şarpele. Mă gândeam că ziua următoare să îl duc pe deal într-un habitat acceptabil şi să îi dau drumul, într-un loc unde mai sunt vipere. Încă din copilărie ştiam că pe dealul Solovan, de lângă Sighet, există vipere, chiar dacă sunt rare. Odată, când aveam vreo 15 ani, un prieten foarte apropiat Csaba Cs., a prins cu mâna un şarpe negru, pe vârful Solovanului, şi când l-a privit de aproape, a văzut pupila verticală caracteristică viperei. Ne-am dus împreună până spre Agriş (o zonă a Munţilor Igniş pe care o vizitam frecvent) câteva ore de mers, şi pe tot drumul nu a scos nici un cuvânt. Ştia că a pus mâna pe o viperă, care putea să îl muşte lejer. Aveam noi destul de frecvent vipere pe acasă la vremea aceea (care proveneau din zona Bârlan, Munţii Igniş, unde erau şi multe exemplare negre - melanice), dar neştiind că există şi pe Solovan, el a crezut că este vorba de un şarpe de casă melanic. Este un risc acceptat când ai grijă cum îl prinzi, îl manipulezi cu atenţie… şi este altceva când pui mâna pe el pur şi simplu… Eram dealtfel foarte exersaţi, prindeam tot felul de şerpi, îi ţineam o vreme, apoi le dădeam drumul. Citeam multă bibilografie de specialitate. Era Paradisul nostru local, creat în cei mai întunecați ani ai comunismului, ai “Epocii de Aur”. Era perioada când făceam glume de genul: “Am avut un coşmar, am visat un şarpe! Se deplasa atât de repede că nu îl puteam prinde!” 

 

În fine. Ajungem la Urgența Spitalului Municipal din Sighetu Marmaţiei. Îi zic unei doctoriţe despre ce este vorba. Asistentele, se cam uită la mine cu ceva neîncredere, de unde pot zice că este viperă 100%. Le explic ceva detalii de herpetologie…. apoi aşteptăm afară, să se afle unde este serul de la Spital. Am timp să îi fac 2-3 poze cu mâinile, comparativ una lângă alta, să se vadă care este diferenţa. Degetele îngroşate, mâna tumefiată din ce în ce mai puternic, puţin peste încheietură. Locul împunsăturilor nici nu se vede. Îmi indica Laci pe unde erau, dar nu pot să disting nimic, cu toată vederea mea bună. Intrăm, se întinde pe un pat. Deja are probleme cu vederea, nu arată prea bine, transpiră.

 

Se găseşte serul. O cutie roşu cu alb pe care scrie: Institute of Immunology, Zagreb, Croatia; viper venom antiserum, European (equine); Vipera ammodytes, V. aspis, V. berus, V. ursinii; For intramuscular use only by medical prescription, in medical institutions only, store protected from light at 2 to 8 C. Once opened, use immediately! Exp. date: 01. 2007. 

 

 

Le zic medicilor şi asistenţilor că ştiu că este alergic la înţepături de albină, că a fost la spital din cauza lor; ar fi bine să se verifice dacă nu este cumva alergic şi la ser. Ştiu că există şansa să mori, să faci şoc anafilactic şi de la ser, care este reprezentat de imunoglobulină, extrasă din leucocite de cal… Este sunat directorul adjunct al Spitalului, dr. Pável, unchiul meu de-al doilea: el le dă indicaţii privind situaţia. 

 

Mă uit între timp la băiatul despre care dictez şi datele, nume, că are 34 de ani etc. Cât ştiu. Între timp este transferat la terapie intensivă, este monitorizat, i se face testul subcutanat cu ser antiviperin 1 la 10, şi un test martor, cu ser fiziologic simplu, pentru a vedea dacă este alergic sau nu la serul antiviperin. Trebuie să se aştepte 20 de minute, iar dacă nu apare nici o reacţie în jurul înţepăturii subcutanate cu antiviperin, se face intramuscular, în doze repetate.

 

Doctoriţa tânără, care schimbă tura chiar acum, mă întreabă unde este vipera. Îi zic că este într-un borcan în maşina baiatului muşcat, parcată imediat la intrare. Vin mai mulţi să o vadă. Doctoriţa zice: ăsta este şarpe! Mă întreb, la ce s-o fi aşteptat, dacă este viperă? Îmi zice, că ea credea că este ceva care are 4 picioare. Discutăm puţin, şi îmi dau seama că ea nu ştie că asta te poate omorâ. Că sunt şanse să dai colţul de la “viermele” ăsta. Din păcate, ştiinţele naturii nu sunt poziţionate la adevărata lor valoare nici în cadrul programei şcolare, nici în mass media, nici în rândul preocupărilor umane de zi cu zi, astfel încât ‘cultura naturalistică’ rezonabilă este mai mult o excepţie în rândul populaţiei umane…

 

Nu vroiam să îl contrazic pe Laci, dar în borcan era şi o şopârlă de câmp, iar capacul era găurit ca să primească aer. El zicea că a fost muşcat seara, înainte de a mă suna. Mă gândeam, oare ce este cu şopârla aceea, la ora aceea, şi aveam sentimentul că ei se jucau cu vipera, şi că nu a fost o muşcătură “din greşelă”, pe deal, în zona Harihotzky…. aşa cum îmi spunea. Am și zis asta la spital.

 

Seara târziu, înainte de a mă întoarce acasă, l-am vizitat la spital împreună cu câţiva prieteni comuni, să ne interesăm la Urgenţă despre situaţie. Mi se povesteşte că nu a prezentat semne de alergie, că este totul OK. A vomitat, dar atât. I s-a administrat intramuscular restul serului. Mă invită doctoriţa în terapie intensivă, el este treaz. Mă uit la mâna edemaţiată, dar nu semnificativ mai mult decât înainte. Îl intreb, dacă animalul mai este în maşina parcată? Îmi zice că da, ne înţelegem ca dimineaţa să vin după viperă. Plecăm, îl lăsăm să se odihnească. István B., care îl cunoaşte şi el pe Laci, îmi zice despre el că parcă are vederea unui drogat, că are o privire înceţoşată. Îi dau dreptate, avea o privire aparte. Nu se știe dacă din cauza mușcăturii, a stresului, a întregii situații create…

 

În faţa Urgenţei, îl recunosc pe tatăl lui Laci. Aud că a tăiat capul viperei cu patentul. A făcut asta din cauza că în faţa urgenţei erau două ţigănci, care i-au zis că băiatul se va însănătoşi mai repede dacă şarpele este omorât! Îi zic că nu văd nici o legătură şi că săracul şarpe nu a fost cu nimic de vină. El povesteşte în continuare, despre cum s-au derulat evenimentele: au fost pe Solovan, şarpele a fost prins şi adus acasă pe volanul maşinii, acasă s-au jucat cu el în curte inclusiv 3 copii mici, care l-au mângâiat pe spate etc. !!! !!! Că odată când Laci îl ţinea în mână, şarpele l-a muşcat. A început să i se umfle mâna. El, tatăl lui, l-a convins să mă sune, să vadă despre ce poate fi vorba. Nu credeau că este viperă…  

 

Am plecat spre casă. Mă gândeam, zâmbind ironic, oare ce poate să creadă omul acela despre mine (tatăl lui Laci). Că vroiam să îi dau drumul la viperă! Că îmi pare rău că a fost omorâtă. Mătuşa mea, îmi zice frecvent: “Nu te aştepta ca oamenii să înţeleagă mai mult decât ei sunt capabili să înţeleagă!” Ce te poţi aştepta de la o persoană oarecare, să priceapă că acel şarpe nu are nici o vină! A venit primăvara, a ieşit din gaura în care a hibernat, a stat la primele raze de soare mai călduţe, dar încă nu avea reacţii atât de rapide încât să plece din faţa omului. A fost prins! A fost pus pe volanul maşinii. A fost băgat într-un borcan mare, apoi într-unul mai mic, apoi scos şi iară se jucau cu el, îl mângâiau, oameni mai mici şi mai mari. Nu s-a simţit în pericol, poate chiar îi plăcea căldura corpului uman. Poate nu. Odată fiind luat în mână, nu s-a mai putut mişca liber. Se simţea periclitat, atacat, se simţea vulnerabil. Nu era liber, era prins! Aşa că a încercat să se apare, să scape. Cum se apără viperele? Muşcă! Nu mă mira dacă îl muşca şi pe tatăl lui Laci. Nu ştiu cum i-a tăiat capul cu patentul, dar putea să mai fie un pat ocupat la Urgenţă, o altă muşcătură… 

 

Acum regret că nu am luat şarpele de la început. Stilul meu este ca întotdeauna să iau decizii rapide şi bruşte, trebuia să iau vipera! Îmi era cumva jenă să ajung la István, cu care aveam fixată o întâlnire de lucru, cu un borcan cu o viperă mare şi oricum eram deja în întârziere, aşa că am zis să las pe mai târziu, iar când în spital Laci era atât de terminat, nu mai vroiam să îi cer cheile de la maşină… oricum, era prea târziu, chiar dacă eu încă nu ştiam.  

 

Era cel mai frumos exemplar de viperă comună (Vipera berus) pe care l-am văzut vreodată. Era un mascul de o culoare cenuşiu foarte deschis, cu o bandă cenuşiu-negricioasă în zig-zag pe spate. Era un exemplar foarte mare, aproape de 80 cm, cam la maximul cât pot atinge aceste vipere. Se consideră că masculii pot fi atât de nuanță cafenie cât şi cenuşie, pe când femelele pot avea doar culoare cafenie, aşa că acesta era mascul.

 

Seara îmi închipuiam ce poze frumoase voi face cu vipera asta, aşa cum am făcut cu multe alte exemplare. Acum noaptea însă cineva i-a tăiat capul cu patentul! Amintiri cu şerpi veninoşi… Odată am scos nişte vipere de la Cluj, de la Facultate, în Grădina Botanică. Erau toate cele 3 speciile din România. Făceam câteva portrete cu ele şi la un moment dat, un exemplar de viperă de stepă (Vipera ursinii) l-a atins cu un colţ pe biologul/ colegul/ cadrul didactic/ prietenul cu care eram. Pentru el era parcă a 8-a muşcătură. După ce s-a masat puţin, a scos şi una sau mai multe vipere cu corn (Vipera ammodytes) pentru a îi/ le face portrete… Fotografiile sunt foarte reuşite. Am mai fotografiat diferiţi şerpi cu clopoţei (crotali), cobre, vipere africane, vipere pufăitoare, vipere de bambus, etc. Când îmi amintesc de stupizenia din India de a te mişca cu fluierul la “botul” unei cobre, parcă pare aberant... secolul 21. Chinui animalul şi poate îţi trage o muşcătură, prima şi ultima… Eu întotdeauna am fost precaut. Nu pot să zic “foarte precaut”. Niciodată nu am fost muşcat, până acum.

 


 

Vineri, 13 mai, 2005. L-am sunat pe Laci, să văd ce mai este cu el. Mi-a povestit că după muşcătura viperei a stat 3 zile la spital, după prima zi petrecută la urgenţă/ terapie intensivă, a fost trecut la secţia de infecţioase, care a fost considerată cea mai apropiată de cazul lui… Simptomele au durat circa 10 zile, deci până ieri. Uneori avea vederea înceţoşată, avea probleme intermitente de vedere. Tensiunea arterială scădea tot cu intermitenţe. Uneori avea probleme în a îşi menţine echilibrul. Acum se simte bine, este fericit că a trecut totul cu bine: regretă că tatăl lui a omorât vipera şi că animalul nu a ajuns la mine ca să îl eliberez. Poate data viitoare.

© dr. Peter Lengyel

Fragment din cartea Ecosisteme din Maramureș (2007), cu unele modificări

Arnica montana

About these ads
This entry was posted in Maramures. Bookmark the permalink.

13 Responses to Jnepenişuri din Maramureș

  1. Tetszenek az írásaid! Sok sikert kívánok!
    Üdvözlettel,
    id.szabó József

  2. Jeny says:

    Frumos articolul, pacat de sarpe :(

  3. Eliz Anghel says:

    superba imaginea cu vipera. felicitari.

  4. Samsara says:

    Interesant articolul tau, fumos detaliat intamplarile ulteriore muscaturii de vipera. Pentru mine a fost interesant si pentru faptul ca duminica trecuta am intalnit pe cararile mele (muntii Stanisoarei – Simon) o vipera neagra. M-am speriat rau de tot. Dar… ea era acasa la ea , eu am intrat in habitatul ei …

    • Cristi says:

      Este adevarat ca majoritatea oamenilor reactioneaza fara sa gandeasca (gen taiatul capului cu patentul dupa ce i-au zis tigancile), dar cu partea “ea era acasa la ea , eu am intrat in habitatul ei ” nu sunt deloc de acord. Sa inteleg ca omul e o specie inferioara viperei si trebuie sa i se supuna? Daca ai fi fost muscata de vipera din greseala, pentru ca nu ai observat-o, ai fi considerat ca e vina ta si meriti sa suferi sau chiar sa mori? De ce nu ar fi fost bine sa o omori sa le reduci raspandirea si sa nu mai dea altul peste ea? Doar pentru ca unora le plac serpii? Trecand peste motivatia gresita a celui care a omorat sarpele si inconstienta celui care l-a gasit, consider ca efectul e unul de aparare/preventie si justificat. Eu nu am auzit de vre-un beneficiu din partea acestor serpi pentru om iar pentru pastrarea biodiversitatii exista arii protejate.

      • peterlengyel says:

        “De ce nu ar fi fost bine sa o omori sa le reduci raspandirea si sa nu mai dea altul peste ea?” Ca orice specie din cadrul ecosistemelor naturale, vipera isi are rolul ei in natura, spre exemplu prin consumarea rozatoarelor (sa nu mai zic de teoreticul drept la viata al oricarei fiinte). Serpii au fost venerati in Egiptul Antic, deoarece tineau in frau rozatoarele care dealtfel consumau recoltele de care depindeau oamenii… asa ca erau considerati aliati ai omului. Romanii aveau sarpele Glycon, aparatorul familiei (vezi sculptura de marmura expusa la Muzeul de Arheologie din Constanta).

        Dar in crestinismul format intro perioada de ura fata de egipteni (care ii tineau pe evrei “la respect”), simbolurile egiptene au devenit simbolul raului… chiar daca cobrele venerate de egipteni sunt de nenumarate ori mai drastice decat sarmanele vipere europene… acestea au nesansa sa traiasca “sub crestinism”.

        Indienii venereaza si ei serpii, au chiar temple cu serpi, si probabil ca au inteles ceva din importanta acestora. Vezi totodata serpii/ dragonii de la serbarile chinezesti. Sarpele se apara instinctiv, asa cum ai face si tu daca un monstru de 1000 de ori mai mare decat tine te-ar prinde si te-ar strange printre uriasele lui degete.

        Iar daca pornim pe directia ideii ‘distrugerii preventive a surselor de pericol pentru om’, cred ca ar trebui inceput cu Centrala Nucleara X, ar trebui oprite toate masinile/ trenurile/ avioanele samd, ar trebui date jos toate tiglele/ ghivecele cu flori samd de pe case care pot sa te omoare la bataia vantului, ar trebui oprit curentul electric, ar trebui distruse cutitele etc. Poate ca este greu de acceptat pentru unele persoane, dar a merge in natura inseamna a accepta riscul infinitezimal dar existent de a aluneca si a cadea in prapastie, a fi ucis de o cadere de pietre, de a fi muscat de o vipera, de a avea o intalnire apropiata cu o ursoaica cu pui, la fel cum atunci cand mergi prin oras poate cadea pe tine o tigla, un ghiveci cu flori, poti fi ucis de o masina pe trecerea de pietoni, poti fi injunghiat de un cretin sau impuscat la gramada de un extremist/ terorist, in casa in principiu poate sa te ucida un avion care cade, poti fi electrocutat samd. Poti lua HIV de la o fata frumoasa si placuta, poti sa te ineci cu sarmale, poate sa te omoare liftul, poti sa mori de ciuda cand iti este redus salarul si nu mai ai bani sa platesti la banca. Asa ca cea mai mica problema a omului este eventuala muscatura de vipera.

      • Cristi says:

        Esti foarte subiectiv cand vine vorba de serpi, vad ca-ti plac si sunt convins ca ai multe experiente si amintiri legate de ei.
        Nu am nimic impotriva animalelor atata timp cat nu reprezinta un pericol pentru viata mea. Sunt agnostic si incerc sa fiu cat se poate de obiectiv, asa ca am sa incerc sa demontez toate afirmatiile tale prin argumente:
        - semnificatia mitica nu poate fi un argument cand vine vorba de viata mea
        - daca e sa privim etic(nu teoretic) de ce pentru tine viperele sunt superioare rozatoarelor? De ce tu nu ai avea dreptul sa omori rozatoarele dar viperele da? Omul nu face parte din lantul trofic? Oricum exista si serpi neveninosi si alte animale care vaneaza rozatoarele.
        - Centralele nucleare sunt o inventie a omului, nu se reproduc singure si nu sunt la concurenta de teritorii cu onul. Renuntarea la centrale nucleara e o chestiune de vointa , nu de posibilitate, spre deosebire eradicarea serpilor veninosi din zonele frecventate de om ( nu de peste tot, eradicarea serpilor e ireversibila)
        - Spre deosebire de vipera, o prapastie o vezi din timp, e cu miile de ani in acelasi loc, nu are nici un element surpriza. La fel si zonele cu caderi de pietre, care se pot “trata”.
        - Etic vorbind, daca ai un ghiveci la balcon si cade unui on/animal in cap, nu e vina celui care a trecut pe sub balconul tau, ci a ta ca esti neglijent si l-ai lasat acolo neasigurat.
        - cu ursoaica e aceeasi chestie ca si cu vipera: se pot muta din zonele ocuparte de om in rezervatii unde regulile pot fi altele. Suna crud, dar omul e in varful lantului trofic deocamdata. Tu ai vrea sa fie altfel?
        - masinile, trenurile, avioanele, curentul electric(cu exceptia traznetelor :) ), cutitele, etc. nu sunt unelte mortale decat in mana omului. Daca vrei sa scapi de ele ma tem ca trebuie sa cedezi teritoriu celorlalti oameni, mai numerosi, si sa te retragi intr-o zona in care acestea nu sunt folosite.
        - fata frumoasa o poti duce la medic. Daca te grabesti poti folosi prezervativul sau……..sa o refuzi :) In cel mai rau caz, “veninul” ce ti l-ar putea injecta nu e mortal :))
        - innecatul cu sarmalele, sa ajungi sclav la banci………..selectie naturala
        Argumentele mele pot parea prea dure avand in considerare latura ta umanista, dar incearca sa fii obiectiv si sa vezi realitatea: in lupta pentru viata trebuie sa existe si pierzatori.Prefer ca printre acei pierzatori sa fie viperele, nu eu.

      • peterlengyel says:

        Cred ca pentru inceput putem clarifica ca cea mai importanta chestiune pentru om este supravietuirea umana, ca individ, ca civilizatie, ca specie. Orice om normal cat de cat, porneste de la aceasta paradigma, care nu va fi schimbata. Exista aici si o mica problema, anume ca cei care nu sunt interesati de ecologie (categoria “prosti dar multi”, incluzand si premieri, economisti etc), nu au inteles inca faptul ca omul nu poate supravietui fara ecosfera functionala… de care depinde in totalitate. Iar ecosfera functionala cuprinde plante si ierbivore, carnivore/ pradatori, descompunatori samd… cuprinde inclusiv serpi si ursi. Vipere.

        Nu am timp sa dezbatem cat de obiectiv sau subiectiv este omul, in general, tu sau eu in cazul acesta. Nici de discutii despre cat “din timp” vezi o prapastie… mai concret o piatra “stabila” pe care vei calca la marginea ei, o avalansa, sau spre exemplu niste gheturi care desprinse l-au ucis recent pe un cunoscut/ prieten speolog la cascada Strungi in Ignis.

        Vreau doar sa iti zic ca in cazul Romaniei, anual mor foarte multi oameni, cu miile, din cauza altor oameni, iar solutia nu este sa ii lichidezi pe “potentialii atacatori”. Cazuri de muscaturi de vipera cu consecinte fatale (pentru om), probabil ca exista, eventual, cateva. Nu am o statistica, dar presupun ca nu mor mai multi de 1 sau 2 pe an din aceasta cauza.. poate nici atat.

        Omul a exterminat carnivorele mari, serpii veninosi (dar a ucis la gramada si neveninosi) de pe mari suprafete, in Europa. Acum se incearca unele proiecte de repopulare cu carnivore… cu reusite mai mici sau mai mari. Omul isi da seama cu incetul ca doar daca exista ecosisteme sanatoase, functionale, cuprinzand carnivore si serpi in relatie cu rozatoare si ierbivore mari… cu bacterii si copaci, cu ferigi si ciuperci, poate sa existe un mediu stabil evolutiv… care sa ii dea sansa omului sa supravietuiasca pe termen lung. Omul prost credea ca el este ‘smecher’, ca “o sa supuna natura”… dar de fapt prin aceste interventii se orienteaza civilizatia umana pe o traiectorie de “exitus”. Sansa de supravietuire pentru civilizatia umana exista doar daca omul revine pe o traiectorie de sustenabilitate, bazata pe pastrarea si reconstructia ecosistemelor functionale. Iar daca nu, exista si varianta de care amintesti: “in viata trebuie sa existe si pierzatori”… doar ca specia disparuta va fi cea umana… care si-a subminat resursele de care depindea, si-a distrus mediul la nivel global, asa cum a mai facut-o in diferite ipostaze locale (vezi exemplul insulei Pastelui).

    • Cristi says:

      E un curent acum de a intra in “rezonanta” cu natura si nu e nimic rau in asta. Problema e ca incepe sa tinda spre extremism si sa distruga toate cunostintele acumulate pana acum. Religia a mai facut la fel.
      Referitor la omul ‘smecher’ : daca nu era el, nu aveam noi timp sa polemizam acum si nici mijloacele. Avionul, din carea am vazut ca ai facut niste poze frumoase in delta, tot de omul ‘smecher a fost inventat. Poate ca niciodata nu o sa controlam natura , e foarte complexa, dar asta nu inseamna ca nu trebuie sa incercam sa o intelegem macar si sa luam si ceva masuri, de populare si prezervare unde se poate si de eradicare unde trebuie.
      Si pe langa scenariul ca specia umana sa dispare din cauza propriilor actiuni (oricat de “sinugigasa” e rasa asta in ca n-a reusit sa se autoextermine), mai e si un altul: sa vina un meteorit cat China si sa ne faca praf pe toti si noi nici macar sa nu stim ce ne-a lovit. Daca oamenii ‘smecheri’ se dovedesc destul de ‘smecheri’ poate reusim sa colonizam si o planeta in urmatorii 100 de ani si efectul acestui personaj sa fie de fapt de a salva specia umana. Nu subestimez rolul biologilor, ca sa colonizezi o planeta trebuie sa o faci locuibila. Deci, poate nu e chiar asa rau sa fii ‘smecher’ chiar daca o mai dai in bara uneori. Altfel stateam si acum in cort si fugeam de dinozauri.

      • peterlengyel says:

        Omul este o fiinta capabila “sa extraga resurse din piatra seaca”. Atat de mare este succesul uman incat submineaza viitorul omului. Problema actuala este ca civilizatia umana a depasit capacitatea de suport a Planetei. Evaluari arata ca ne aflam cam la 125%, deci peste 100% care ar reprezenta nivelul inca sustenabil. Rezulta din asta degradarea mediului de viata, distrugerea padurilor, degradarea stocurilor de peste oceanic, desertificare prin suprapasunatul zonelor semidesertice, criza globala de hrana previzionata pentru secolul 21, razboaie pentru resursele aflate in scadere samd. Adica, subminarea si distrugerea resurselor naturale de care depinde omenirea. Numarul oamenilor creste, pretentiile cresc, iar resursele sunt in cadere libera. Peste cateva decenii se va termina titeiul exploatabil. Va fi o mare distractie. Cat despre asteroizi/ meteoriti samd, totusi este un risc mai rezonabil decat penibila situatie cand o “fiinta inteligenta” inconstient isi devasteaza resursele si decade… dispare.

        Cat despre colonizarea unei planete in urmatorul secol… poate vei citi scenariile anilor 1960-70 conform carora prin 2000-2010 trebuiau sa existe colonii stabile pe Marte. Ce amuzanta pare acum aceasta previziune serioasa la vremea aceea… Realitatea actuala arata ca naveta Atlantis a aterizat… definitiv… in urma cu cateva zile.

      • Cristi says:

        Omul este, in primul rand, o fiinta egoista. Si iti dau dreptate cu ce se intampla azi pe Pamant. Dar daca Pamantul a reinviat dupa momentul disparitiei dinozaurilor, cred ca poate sa o faca din nou oricand, chiar si dupa 100 de razboaie si suprapopulari: din pamant ne tragem si in pamant ne intoarcem (sper ca nu toti odata :) ).
        Pana una alta, semnale de alarma s-au tras si in ce priveste incalzirea globala si….. in luna lui cuptor e cam frig in tricou :) Deci ia in considerare si posibilitatea ca ecologistii sa greseasca, nu doar omul ‘smecher’.

      • peterlengyel says:

        Orice fiinta vie este egoista, si daca ar putea s-ar reproduce incat sa acopere toata Planeta. Alte specii sunt limitate de mecanisme de autocontrol din ecosisteme, dar omul, smecher, a scapat de acestea in buna parte… pana cand in dibacia-i nemarginita a reusit sa produca o criza ecologica globala, cu extinctia in masa a speciilor. Nu se pune problema ca toate vietatile vor dispare din cauza omului, deoarece sobolanii si gandacii de bucatarie, sa nu mai zic de organismele venturilor oceanice, au o incredibila capacitate de a supravietui… Problema este ca aceasta civilizatie umana globala din care facem parte, a intrat pe terenul minat din care nu se stie pe unde va gasi o sansa de iesire catre sustenabilitate…

  5. Csaba Puskás says:

    Igy ismeretlenbe; nagyon szépen megfogalmazott írás.

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s