Toamna prin Munții Igniș

Este ceva refreshing în faptul că azi este 1 septembrie. Chiar dacă în Maramureș se prognozează caniculă cu 35 de grade temperatură maximă, totuși, deja sentimentul de toamnă este aici și răcorește cumva sufletele noastre. Poate că vom mai suporta câteva zile caniculare, dar cu încetul se va instala toamna, splendidă, colorată, respirabilă, cu arome de fructe… cu zile când se poate sta la terasa de la Grădina Morii sau pe ceva deal din zonă, se poate admira splendoarea în iarbă. Azi, de la 11 încolo vom urca prin Munții Igniș… 7 persoane în mașină. Cred că o să fie bine. Viața merită trăită în Natură.

Ajungând în zona Agriș, există ocazia de a face cunoștință cu fauna locală, de la șopârlă de câmp (Lacerta agilis), la șopârlă de munte (Zootoca vivipara), până la specia de cosaș numită Decticus verrucivorus. Am impresia că este o mare satisfacție a copilăriei să descoperi natura acestor zone montane, în condiții de relativ confort și siguranță. Există foarte multe aspecte naturalistice pe care ori le constați direct, în teren, în perioade ale vieții care sunt favorabile acestor descoperiri… ori nimeni și nimic nu va putea compensa vreodată lipsa acelor senzații și informații. Te poți întreba, oare își vor aminti peste 80 de ani că au văzut cândva într-o noapte… o tânără vulpe care era aproape de noi în lumina farurilor? Își vor aminti cum se oprea și cum ne privea în ochi… și cum ei au recunoscut imediat în vietatea acea figura lui Vuk din desene animate?

 

Ce raritate este azi un copil care la terminarea clasei a 5-a știe multe aspecte din viața păianjenilor, știe realități științifice despre gândaci, viespi, cosași, greieri, melci, sconcși, balene? Care a ținut acasă șopârlă fără membre și știe exact cum se hrănește cu limacși și râme. Cineva care a făcut rost de cărți despre natură, determinatoare de specii și le citește rând pe rând; cineva care urmărește la modul regulat filme documentare despre natură, alocă timp pentru ele și chiar este interesat de cele prezentate, la modul sistematic. Un copil care în multe privințe ale detaliilor deja este mai documentat decât profesorul lui de biologie (sau profesoara lui?). Îți dai seama cam cum participă la ore în materia care îl pasionează (ore care sunt în general plictisitoare dacă sunt predate anost, fără viață – rari sunt profesorii de biologie care mai au ceva viață în ei și în orele lor… și ce șanse sunt să aibă unul de acesta?). Ce simte oare… superioritate, scârbă de sistem, durere, plictiseală? Te poți întreba, cam cum se poziționează în contextul acesta cel care este pasionat, interesat pe bune, cel care nu are stilul să memoreze mecanic apoi să uite tot ce a învățat?

Dacă ar exista profesori de biologie destul de culți, destul de interesați de subiectul științelor naturii, destul de sinceri și destul de abili în comunicare, ei ar clarifica elevilor că nimeni nu poate să cunoască fiecare pasăre, fiecare insectă, fiecare plantă, fiecare detaliu despre nenumăratele specii și procesele ecosistemice din care ele fac parte. Nu este penibil să recunoști că nu cunoști la perfecție domeniul – deoarece tehnic este imposibil – dar care dintre profesori are această destindere? Mai penibil este să nici nu te intereseze domeniul cu care “te ocupi” doar din lipsă de altceva, și să se vadă pe tine că predai mecanic, ca un roboțel cretin, căruia îi este frică de întrebări, poate este chiar terorizat de elevi care au ajuns să cunoască mai multe în careva sub-subdomeniu. Un profesor bun ar explica din start că științele naturii înseamnă o permanentă descoperire a noului, plăcerea de a pricepe cele scrise de savanții din trecut, plăcerea de a observa viul, a înțelege fenomenele naturale în splendoarea lor și a percepe mai realist condiția omului, ca vietate. Destul de interesant, ca preocupare pentru o viață.

Pe la Piatra Șoimului, se poate face o plimbare/ cățărare printre bolovani, și se poate arunca o privire către pereții de stâncă. Văd că nu e nici o mișcare, șoimii călători care au cuibărit aici vara asta, acum nu au mai fost observați.

Peisajul de început de toamnă pe Platoul Vulcanic Igniș, oferă priveliștea ierburilor uscate, a câte unui copac ars după ce a fost lovit de fulger, a apusului de soare după culmi împădurite. Mai oprim puțin și la izvorul de apă minerală de la Săpânța, unde micii exploratori au găsit un exemplar de șopârlă fără membre (Anguis fragilis), dar este deja prea puțină lumina pentru a avea sens să îi fac o poză. Next time.

…

De altfel, pe Platoul Vulcanic ai ocazia să admiri întinse zone înierbate, locuri unde pășunile secundare au apărut în urma masivelor defrișări de pădure derulate de-a lungul secolelor. Pădurea se află și azi sub presiunea forestieră, drujbe, TAF-uri, tractoare, camioane lucrează la despădurirea versanților.

8 septembrie 2015. Platoul Vulcanic Igniș, zona de la cantonul silvic Mireș. Câteva gaițe și câteva gaițe de munte împreună cârâie, făcând o zarvă mare între copacii dintre tufe. poate să fie ceva prădător acolo, o vulpe, poate o bufniță? Pe aici am mai văzut huhurez mare, poate au dat și ele de un exemplar ascuns în desiș? Dar la fel de bine poate să fie și un urs în tufărișul acesta des, așa că este mai rațional să lași cazul ne-elucidat. Mai bine te mulțumești să vezi o gaiță de munte care se oprește puțin pe o tufă de lângă noi, apoi pleacă înapoi în desișurile sălbatice.

Interesante sunt marile mușuroaie de furnici pe care le poți vedea la margine de pădure, la contactul zonei ierboase cu zona dominată de arbori. În Maramureș este destul de rar să vezi mușuroi de dimensiunea asta – mă refer la cel din imagine. În zona unde am făcut poza, mai erau alte 2, cu ceva mai mici, cam la 100 m de acesta; acelea erau apropiate, cam la 7 metri una de alta. Din câte pare, aceste mușuroaie uriașe apar în majoritatea cazurilor în locuri de acest gen, ecotonale, de contact al pădurii cu pășunea. Așa erau și cele din Agriș (bănuiesc că și acum există pe acolo, doar că trebuie să le cauți). Când eram copil, am mai văzut cam atât de mari ca cea din fotografie, poate cu ceva și mai mari (cred că era mai mare cu 20-30-40%) – în zona Agriș din Munții Igniș.

Dacă făceai poze în urmă cu un secol, cam orice poză avea succes în fața publicului. Puteai fotografia orașe, oameni, bocanci, totul era privit cu admirație. Azi, aproape nimic nu mai captează atenția, oamenii au văzut miliarde de imagini, care mai de care mai extravagante. Din acest punct de vedere, a face fotografie naturalistică în zone precum Maramureș, presupune un efort pentru a depăși banalul și a scoate în evidență ceea ce este impresionant. Primul element este să ajungi la modul frecvent în teren, în locurile care contează, sperând să observi subiecte bune în luminile care le sunt favorabile.

În zonele deschise ale Platoului Vulcanic, frumoase sunt zonele cu ferigi (Pteridium aquilinum), mai ales că acum unele frunze sunt îngălbenite, altele brun, altele verzui… în diferite nuanțe pastelate care se combină interesant. Prin desișul ferigilor văd un culoar dezlânat ce ajunge către tufe… un loc pe care au trecut probabil mistreții, plantele fiind culcate la pământ; îmi imaginez că a fost un grup de mare dacă au lăsat în urma lor o asemenea „pârtie”.

Prin zona tufărișurilor întinse și tăcute, în fața noastră e o pasăre gălăgioasă. Gaiță, Garrulus glandarius – îi zic. La care ea mă întreabă: scandalius? Nu, dar putea să fie și așa.

19 septembrie 2015. Dinspre Agriș se poate merge către vest-nord-vest, și este frumos. Treci de fosta carieră de piatră care acum este bine acoperită de arbori. Apoi, prin păduri întinse ajungi la poienile deschise pe sub versanții abrupți… pereții care se ridică spre marginea Platoului Vulcanic Igniș… Până în aceste locuri situația este OK… dar dacă te pune mama naibii să încerci să cobori cu mașina de teren în direcția Iapa… ai o mare problemă. Pe terenul argilos, noroios, dacă este umezeală/ ploaie, aproape 100% rămâi pe undeva scufundat în substrat…. Nu va dura mult să te împotmolești. Chiar dacă este foarte uscat, nu e prea lejer să treci pe aici. Există în zonă niște drumeaguri, apoi urme de tractor, urme de TAF, apoi ogașe și adâncituri care par cumva aproape incredibile, se întretaie în fel și chip, unele devin de neutilizat, altele noi apar, un fel de păienjeniș absolut jalnic. Totuși, poți avea noroc cu anumiți oameni ai locului: au cunoștințe exacte despre fiecare detaliu al acestor drumuri pe care zilnic sunt cărate lemne. Te poți ține după un tractor care coboară lemn… și sigur că drumul respectiv este cel care la ora aceea este cel mai rezonabil. Să nu te aștepți să fie fără scrâșnete. Dacă nu vrei neapărat să testezi ce poate și ce nu poate splendida mașină 4X4, locul acesta trebuie evitat.

Un exemplar de mărăcinar mare (Saxicola rubetra) stă liniștit pe o creangă uscată. În căldura asta, uneori își ține ciocul deschis, cred că nici păsării nu îi vine să creadă că în toamnă poate să mai existe canicula și seceta asta. Este o specie destul de comună, prezentă în zone deschise sau cele presărate cu tufărișuri. Fiind o pasăre preponderent insectivoră (deși poate consuma și semințe, boabe de fructe de pădure)… iarna nu are disponibilă hrana de origine animală pe care o preferă; în septembrie migrează în Africa de nord-vest sau la sud de Sahara… de unde revine prin martie. Din câte pare, nu mulți oameni bagă în seamă existența unei asemenea păsări… de la distanță nu se văd detaliile coloristice, desenul fin al penajului. Dacă o privești prin lunetă, prin binoclu sau prin teleobiectiv, poți avea senzație că vezi o mică și vie bijuterie.

Dacă ai noroc, se poate întâmpla ca un șorecar comun (Buteo buteo) să treacă destul de aproape de tine încât să poți vedea prin obiectiv detaliile corporale, de la penaj cu ale lui detalii coloristice incredibil de fine, la ciocul (clonț) de pasăre răpitoare, să îi vezi picioarele și ghearele, ochii prin care îți poți imagina cam cum vede Lumea. Să vezi cum se propulsează cu aripile în aer, sau cum planează, plutind lin, fără nici un fel de efort. Dacă mai emite și un țipăt ascuțit… simți cam ce înseamnă viața sălbatică în splendoarea ei naturală. A meritat să ieși până aici, sau era mai bine în fața televizorului sau pe terasă?

…

…

18 octombrie 2015. Pădurile de foioase de pe la altitudini de circa 500 de metri încep să devină colorate, iar cele care se află pe la marginea Platoului Vulcanic Igniș – pe la 1.000 m altitudine – sunt deja ruginite, roșiatice, galbene. Lumină filtrată de nori, uneori câteva picături de ploaie, este fix bine să faci niște fotografii cu câteva ciuperci. În perioade mai secetoase nu vezi pe aici nici măcar o singură manifestare a fungilor – desigur cu excepția celor perene de tip iască de pe trunchiuri; dar acum în umezeala asta de toamnă, cam peste tot vezi alte și alte specii de fungi…, pe trunchiuri aflate în descompunere, prin zone acoperite de mușchi, pe sol printre frunze… în preajma diferitelor specii de arbori cu care hifele lor formează micorize, simbioze… mutual-benefice. Hifele acestor fungi sunt prezente în sol și în alte substraturi și în perioada cât ele nu au manifestări vizibile la suprafață, dar acum parcă vezi o explozie de viață fungică. Foarte variate. Forme și culori care mai de care mai aparte. Ceea ce este clar până și la o simplă plimbare prin pădurile umede ale toamnei, este că a încerca să le cunoști, specie cu specie, ar presupune investirea unei cantități semnificative de timp și de energie.

Între zona Bârlan și intrarea spre Agriș există o plantație tânără de molid; acum zona respectivă este plină de Amanita muscaria (numit buretele pestriț, buretele muștelor, pălăria șarpelui) – mii și mii de astfel de ciuperci sunt vizibile cam peste tot prin zona molizilor. Interesant este că în imediata vecinătate, în zone cu păduri de fag, nu vezi nici măcar o ciupercă din această specie: se vede strânsa lor legătură, un fel de simbioză, a arborelui Picea abies cu ciuperca Amanita muscaria. Rădăcinile arborelui și hifele ciupercii se ajută reciproc în lupta pentru existență. De altfel, a fost constatat că pe lângă Picea (molid), pe la noi această ciupercă intră în conviețuire simbiotică și cu specii de arbori din genul Pinus (pini), Abies (brazi) și Betula (mesteceni).

…

Ultimele lumini frumoase din acea seară de toamnă târzie… le-am așteptat sus pe Platoul Vulcanic. Era portocaliu roșiatic tot peisajul când soarele dispărea după orizont. Deja era destul de întuneric atunci când coboram pe vale, spre Săpânța. Ea aproape că dormea, iar eu mă gândeam la tot felul de aspecte din zona asta, cum dispar minunățiile, rând pe rând. Aici era un fag uriaș, plin de mușchi și câteva ferigi, acolo erau niște stâncării care au fost dinamitate recent, aici era un paltin pe care mă gândeam să îl fotografiez cândva… dar a fost tăiat. Aici era copacul cârcit care a ajuns în poza de pe coperta uneia dintre cărțile publicate prin 2009. Și așa mai departe. Dezastrul ecologic petrecut pe vale, odată cu utilajele care lucrau la jalnica microhidrocentrală, a lăsat urme adânci prin terfelirea a aproape tot ce era mai frumos, mai ieșit din comun, mai special. Ce crimă ecologică, domnule, ce crimă asupra peisajului, asupra turismului, asupra naturii și omului din Maramureș… Au rămas tufe banale și copaci tineri, au rămas locuri standardizate, a dispărut personalitatea lor, iar apa curge în mare parte undeva în țeava aflată în subteran. Poate peste 100 de ani, când demult nu o să mai existe microhidrocentrala și nici oamenii aceștia agresivi care au dinamitat și buldozerit totul,… poate atunci va semăna peisajul cu ceea ce era în urmă cu 5 ani. Știu că nu merită să te stresezi, viața este scurtă. „Noi să fim sănătoși, că belelele curg gârlă.” – zicea tatăl unui prieten după ce se întorcea de la distracție. Ce frumos se vede totul în lumina tăioasă a farurilor cu xenon.

…

…

…

…

© dr. Peter Lengyel

PS. Îmi pot imagina ca în 3 luni pe care le putem considera ca fiind toamna (septembrie – octombrie – noiembrie), aici să se acumuleze 200-300 de imagini interesante, apte să prezinte patternuri autumnale în zona Igniș. Cine știe câte aspecte spectaculoase cu specii, peisaje în cețuri și lumini diafane, culori galben-roșiatice în forme incredibile… vor ajunge reținute de senzorii aparatelor? Până atunci, la postarea care are linkul de mai jos – Vara prin Munții Igniș, se pot vedea 273 de fotografii realizate în zonă în lunile iunie – iulie – august 2015.

Vara prin Munții Igniș