Maramureșul în imagini vechi

Pare destul de OK ideea de a posta din când în când pe pagina Experience Maramureș variate imagini din trecut, apte să prezinte zona. Vom putea percepe atmosfera locurilor și transformările survenite. În ceea ce privește imaginile urbane, în primul rând cele cu Sighetul, de multe ori imaginile vechi de un secol dau senzația că situația era mai decentă pe atunci, la nivel relativ față de momentul istoric și față de starea de atunci a Lumii. Baia Mare era pe vremea aceea un loc relativ mai nesemnificativ. Dacă vezi imagini cu zone rurale, se simte cât de primitive erau ele, cât de altfel erau aspectele legate de infrastructură șamd. E frumos să ai ocazia să privești din când în când către trecut, să vezi cum arătau realitățile din urmă cu ceva vreme.

Sighet 1899. În această imagine se percepe un oraș de tip european, cu o piață mare și aerisită în zona centrală. Se vede o statuie care nu mai există azi. Impresia generală este de loc aranjat și adecvat unui centru urban, pentru acea vreme. Mai mult decât atât, dacă compari situația cu supra-aglomerația de acum, cu variatele aspecte schimbate – (aproape) toate spre kitsch, cu nenumăratele mașini parcate sau în trafic, impresia este că prin acei ani la sfârșit de 1800 era mai decentă atmosfera decât acum în anii 2000. Sau poate doar pare.

Sighet, Centrul vechi, Biserica catolică. Circa 1900.

Sighetu Marmației, 1901. Piața Centrală.

Sighet, 1902. O imagine din Piața Centrală în care vedem frumos „parcate” niște trăsuri, taxiurile de la vremea respectivă. Încă exista statuia cu Fecioara Maria, distrusă mai apoi de puhoaiele dezastrelor istorice care urmau să fie.

Sighet. Reduta, construcție finalizată în 1889. Fotografia este din 1942.

Sighet. Început de secol 20. Piața Centrală.

Sighet, început de secol 20, Piața centrală.

Sighet, început de secol 20.

Sighet, început de secol 20. Școala de fete. Clădirea a fost ridicată în secolul 17, cu scopul de a ajunge Biroul Central al Oficiului de Creștere a Animalelor din Comitatul Maramureș. Din 1861 a devenit școală de fete; denumirea a fost schimbată de mai multe ori, acum este Liceul Taras Sevcenko, cu predare în limba ucraineană.

Sighet, început de secol 20.

Sighet 1903. O imagine făcută din turnul bisericii reformate; în stânga cadrului se vede o parte din biserica catolică. În depărtare dealuri, munți. Nu e o poză extraordinar de reușită pe plan artistic, are încadrat cam prea mult cer lăptos și banal, dar asta este. Interesant de remarcat cu cât era mai restrânsă aria urbană în comparație cu ziua de azi; după centrul vechi mai existau niște străzi, case răsfirate – zone care azi sunt pline de anoste blocuri de locuințe ale cartierelor comuniste. De remarcat în imaginile vechi e că în piața centrală era mult spațiu liber, ne-existând parcul de acum cu castanii lui mari – care obturează priveliștea asupra ansamblurilor arhitecturale aflate în starea în care se pot ele afla azi.

Sighet, circa 1906-1908. O fotografie cu piața centrală din Sighet, plină de oameni, o forfotă a târgurilor organizate în oraș. Dacă dai zoom în imagine poți vedea că erau tot felul de oameni, țărani în port rural care aduceau produse agricole la vânzare, orășeni în port urban, un lung șir de calești – trăsuri elegante – care erau taxiurile de la ora aceea. Se înțelege aici de ce era nevoie de spațiu liber utilizabil ca piață, și nu exista parcul din centrul orașului – pe vremea când tot restul Maramureșului era un mare parc. Se percepe cum era funcțional orașul, ca centru comercial al Maramureșului Istoric – încă înainte ca Sighetul să devină o zonă periferizată cum a ajuns în vremurile mai recente. Destul de idilică imaginea trecutului din urmă cu peste un secol.  

Sighet 1910. O imagine din piața centrală a orașului, în care se percepe spațiul larg din centru, clădirile înșirate la un mod sistematizat – fiecare cu personalitatea și stilul propriu dar apte să creeze împreună o imagine urbană coerentă și unitară. Din fericire pentru noi, aspectele esențiale ale clădirilor sunt la fel și acum, nu au fost distruse de cei peste 100 de ani care au trecut de atunci. Nu au dispărut în neant așa cum s-a întâmplat cu atâtea alte centre urbane ale regiunii. Interesant este aliniamentul cu copăcei îngrijiți de la marginea pieței, loc unde se putea sta la umbră în zile mai calde. Dacă dai zoom în imagine poți vedea căruțe cu roți de lemn cu spițe. Mare parte a persoanelor sunt îmbrăcate în port urban – adică se vede că la vremea aceea Sighetul era oraș.

Sighet, 1912.

Sighet, circa 1910. Priveliștea care se deschidea din turla bisericii reformate, în urmă cu peste 110 ani, nu era prea diferită față de cea de acum – în privința aspectelor urbane arhitecturale. Doar că pe vremea aceea nu era totul plin de mașini parcate sau în deplasare, ci probabil aveai senzația că este mai mult aer și că poți respira mai liber. Se vede că ceea ce pe vremea respectivă era clădirea Prefecturii Maramureșului – aflată în prim plan în zona centrală a fotografiei, avea curți interioare în care existau și copaci înalți. În urmă cu câteva decenii acele curți au fost acoperite cu plăci de beton, acum în interior fiind o zonă întunecoasă, obscură, unde nici naiba nu se aventurează – că nu are ce căuta pe acolo.

Sighet, 1916. Casa Comitatului, un fel de prefectură a Maramureșului vechi. Clădirea este în stare bună și azi, Curtea Veche, dar e lipsită de funcție, ca o cochilie goală. O vreme a existat un restaurant, dar vai de mama lui, era lipsit de funcționalitate și sustenabilitate. Ce a fost și ce a ajuns.

Sighet, 1909. Teatrul de vară. La vremea respectivă exista Teatru de Vară, iar acum după un secol și ceva nu există nici teatru de vară, nici de iarnă, nici de primăvară, nici de toamnă. Cine mai are nevoie de cultură? Orașul a fost retrogradat în divizia C. Și are perspective să devină sat.

Sighet, 1910. O altă imagine cu teatrul de vară, cerc de teatru unde cei interesați de actorie puteau să învețe cam ce e cu povestea asta. Acum, cei interesați de teatru au ocazia să facă politică.

Sighet, 1914. Clădirea Gimnaziului Principal Romano-Catolic. Acum Colegiul Național Dragoș Vodă. Măcar această clădire nu s-a prăbușit ci a rămas cu destinația ei inițială, învățământ cât se poate de performant în Maramureșul istoric.

Sighet 1916. Clădirea Băncii Austro-Ungare. Ulterior a avut tot rol de bancă, ultima dată era BCR. Doar că nu a fost rentabil să plătești întreținerea unei clădiri de acest gen. Așa că a fost vândută, la o sumă derizorie. Planul era să fie transformat în ceva hotel și loc pentru evenimente. Acum stă goală, deoarece turismul în pandemie este pe butuci. Așteaptă vremuri mai bune. Să sperăm că ele vor veni înainte să avem aici o altă ruină iremediabilă.

Sighet, Hotel Coroana, început de secol 20. O imagine de pe vremea când această clădire era funcțională, având rol de hotel în zona centrală a orașului. La parter exista o cafenea – loc de întâlniri, socializare. Clădirea există și acum, doar că de o vreme se află în starea în care sunt multe dintre clădirile din centru. Undeva la limita dintre existent și inexistent.

Sighet, Hotel Pannonia, început de secol 20. În zona gării feroviare a existat o clădire care avea rol de hotel. Clădirea a ajuns în paragină, a fost dărâmată, a fost săpată o mare groapă – cred că și acum e acolo o mare gaură plină de buruieni.

Sighet, 1941. Piața centrală.

Sighet. Palatul Culturii.

Sighet. Palatul Culturii.

Sighet. Palatul Culturii.

Delegație din Comitatul Maramureș la un eveniment din Kosice, la data de 29 octombrie 1906. Se constată că există în imagine mai multe tipuri de îmbrăcăminte, probabil caracteristice etniilor și claselor sociale care existau și atunci în Maramureș.

Coștiui, 1902. Oficiul minei și locuința șefului. La vremea respectivă extragerea sării era o preocupare importantă în Maramureș. Acum nu mai este, deloc. Toate minele de sare sunt prăbușite.

Coștiui, 1910. Minele de sare. La vremea respectivă exploatarea în subteran a sării a adus la suprafață o oarecare cantitate de steril, rezultat din activitățile de creare a puțurilor și galeriilor care să accesibilizeze masa de sare. Ulterior mina s-a prăbușit, apa adunată a format un lac mare, care mai apoi a fost colmatat aproape în totalitate prin alunecări de teren și prăbușirea versanților din vecinătate.

Coștiui, 1914. Idilică imaginea asta, cu căsuțe albe cu acoperișuri cărămizii, frumos integrate în peisajul verde; cu bazinul băilor sărate, inclusiv construcția în care îți puteai schimba hainele. Oricum, localitatea era de nenumărate ori mai funcțională în comparație cu paragina totală în care este acum.

Coștiui, 1916. La distracție în bazinul cu apă sărată. În apă oameni cu fețe destinse, fără griji prea multe. Pe mal o femeie în haine ale acelor vremuri – o rochie lungă și capul acoperit, bărbații de pe mal cu pălărie. Se vede infrastructura bazinului, locurile pe unde puteai intra înot să ajungi să îți schimbi hainele.

Breb, 1903. Din câte se constată în imaginea asta, existau pe aici niște băi amenajate în urmă cu circa 120 de ani. În urmă cu 2-3 ani au început din nou să apară la Breb ciubere, unele încălzite, în care se poate sta în apă la îmbăiere, în aer liber, în mijlocul peisajului maramureșean.

Cavnic, 1911. Așa cum se menționează pe imagine, Băile Cavnic, în sensul de minele Cavnic. O vale frumoasă, cu păduri, cu case presărate, cu Munții Igniș în depărtare. O imagine cu estetică decentă, nici în zilele noastre nu se fac poze mult mai bune despre localitatea asta. Sau nici măcar cu încadrarea asta.

Ferneziu/ Firiza 1914, aproape de Baia Mare, la poalele Munților Igniș. Imaginea asta dă senzația că situația generală era destul de OK în zonă, iar față de momentul istoric respectiv probabil că era mai bine decât este acum (dacă te gândești spre exemplu cum arăta la vremea aceea New York și cum e azi). Se menționează că se vede un furnal în imagine, ca parte a industriei de prelucrare a metalelor care a existat prin zonă, în urmă cu peste un secol. Și care azi nu mai este.

În această imagine (probabil o carte poștală) se vede zona Prislop, la limita estică a Maramureșului, între Munții Rodnei și Munții Maramureșului, cândva la nivelul anului 1915.

Munții Rodnei, 1912. Lacul Iezer, sub vârful Pietrosul Rodnei. O imagine de peste un secol în care putem să observăm cam care era stilul de îmbrăcăminte pentru excursii montane. Retro style.

Săcel, început de secol 20. Textul de pe imagine menționează izvor de petrol, adică este vorba de o sondă de țiței. Au mai fost astfel de forări/ sonde care au extras țiței și în variate alte zone ale Maramureșului istoric, până în vremuri recente.

Budești, 1916. Mină de aur. Din câte pare din imagine, la Budești se practica extragerea aurului, în urmă cu un secol. Azi nu se mai practică.

Târgu Lăpuș, cândva între 1920-1940

Târgu Lăpuș, circa 1920-1940

O fotografie din 1942 arată un autobuz printre dealuri, pe un drum destul de desfundat. Imaginea este realizată undeva în zona Magyarlápos – Târgu Lăpuș; autobuzul are inscripționate punctele terminus ale traseului pe care circula, între Kolozsvár/ Cluj și Erzsébetbánya/ Băiuț. Senzația pe care o dă poza este destul de interesantă, forma vehicului care pentru acea vreme era o mașină puternică și modernă; bagajele/ gențile/ valizele de pe portbagajul aflat deasupra; oamenii destul de lejeri. Aproape că regreți că nu ai fost acolo, în acea atmosferă. Vintage.

Ocna Șugatag, 1909. Mina Găvrilă. Evident că acum nu mai există nimic din toate astea din imagine, mina s-a prăbușit, în locul ei este un mare lac antroposalin.

Ocna Șugatag, băile sărate. Pentru vremurile de atunci, amenajările de la băile sărate erau destul de OK. La ora actuală zona asta este cam în paragină, un fel de combinație a comunismului și postcomunismului primitiv cu ceva doză de kitsch, dezastru financiar și degradare. Există la Ocna Șugatag câteva pensiuni performante – cu bazinele lor cu ape sărate, dar zona centrală a localității (cu amenajările publice mari) este de mult lăsată de izbeliște, nicidecum nu seamănă a secol 21.

Ocna Șugatag, 1941. Băile cu ape saline.

Râul Vișeu. Imaginea este cel mai probabil realizată în Defileul Vișeului, o zonă mai sălbatică a cursului. Încă nu exista linia de cale ferată, cu tunelări prin stânci. Drumul de pe malul apei, similar celui de acum, are terasament bine consolidat și înălțat deasupra albiei, la margine are parapeți de protecție, să nu cazi prea ușor în apă.

Baia Borșa, 1909.

Vișeu de Sus, Sinagoga; a fost demolată în anii 1970.

Baia Sprie, 1909. O imagine din piața centrală în care se văd două biserici. Fără a avea date despre ele, aș presupune că e vorba de biserica catolică și biserica reformată. Destul de frumoase și consolidate casele de la marginea pieței, se percepe că erau acceptabil de înstărite familiile respective, la ora aceea.

Baia Sprie, 1910.

Baia Mare, început de secol 20. Biserica greco-catolică. O construcție din lemn, acoperită cu șindrilă, cu stilul tipic bisericilor de lemn din Maramureș și din zonele învecinate.

Baia Mare, piața centrală, 1899. Zona asta a orașului în linii mari arată destul de asemănător – cum era înainte de marile dureri ale secolului 20. Deși a existat o perioadă de dezastru, paragina comunistă și post-comunistă, în vremurile mai recente măcar clădirile din piața centrală a orașului sunt pe cale să fie restaurate. Se conturează cu încetul un aer mai respirabil, de parcă am ajunge din nou în Europa.

Baia Mare, carte poștală din 1902. Din câte pare, imaginea este din 1899. Piața centrală, zona sudică. În imagine se văd turnurile bisericii catolice și Szent István torony, numit mai recent Turnul Ștefan. Interesant de constatat cât de puțin s-a schimbat acest peisaj urban în cei 120 de ani care au trecut de atunci.  

Baia Mare, Piața Centrală, latura estică.

Baia Mare 1902. Szent István-torony/ Turnul Ștefan, așa cum arăta în urmă cu 120 de ani. Impresionant prin dimensiuni, masivitate, estetică și statornicie.

Baia Mare, 1902. Privire către zona centrală a orașului, dinspre Drumul Transilvaniei. Se văd turnurile emblematice, dar se vede și stilul cam răpciugos al hainelor în cazul copiilor din prim-plan. Nici bărbatul din imagine nu arată prea bogat. Pe marginea drumului niște gâște. Senzația pe care o dă imaginea este că nu era un oraș prea mare și nici bunăstarea nu era generalizată.

Baia Mare, 1903. Piața centrală, zona nordică. Se vede și biserica reformată. Imaginea este făcută evident din Szent István torony/  Turnul Ștefan.

Baia Mare, 1908. Piața centrală, numită la vremea respectivă Piața Rákóczi Ferencz II. Clădiri care există și acum, dar pe vremea aceea erau prin zonă trăsuri trase de cai, care trase de boi, copii care se uită de aproape la fotograf.

Baia Mare, 1913. Piața centrală; spațioasă, liniștită în zilele când nu e târg. Câțiva oameni se plimbă ici-colo, câteva căruțe, calești. O căruță are niște saci poate cu produse aduse la careva magazin, spre vânzare. Clădiri europene, bine întreținute, în depărtare zonele înalte ale Munților Igniș. Liniște și pace.

Baia Mare, Hotelul István Király. Hotelul István Király (Regele Ştefan al Ungariei) a fost construit în 1874 la iniţiativa lui Fésűs Menyhért (Nagykálló, 1802 – Nagybánya, 1874. december 13.); e vorba de un medic pasionat de arheologie şi arhitectură, care a fost primar al Nagybánya (Baia Mare) pe o perioadă de 26 de ani. Construcția a fost ridicată din banii orașului și donaţii ale oamenilor bogaţi, având valoarea a 120 de kilograme de aur de 24 de karate. Avea săli spectaculoase, scări interioare interesante șamd. Se simțea că ești în Europa. Ulterior hotelul-restaurant a fost redenumit Minerul, iar mai apoi a intrat în paragină, un dezastru de nedescris exact în centrul vechi al localității – așa cum stă bine în vremurile securistoide comuniste și postcomuniste. Nici mineri nu mai sunt. De câțiva ani există niște semne că lucrurile se remediază, dar e greu la deal cu boii mici. Sau foarte mici. Din câte știu, încă este închis totul, nu e nici un fel de hotel, restaurant, cinematograf sau teatru.

Baia Mare, 1915. Hotelul Regele István. De remarcat estetica liniilor arhitecturale ale clădirii, lampadarele stradale, seria de calești oprite în piața centrală. Dacă ai dori să faci o imagine de acest gen, nu se poate, din cauza copacilor care blochează priveliștea. Plus că până în urmă cu foarte puțin timp clădirea era și din exterior mai mult ruină jalnică decât clădire emblematică în centrul unui oraș european.

Baia Mare, Hotelul István Király, 1917.

Baia Mare, Hotelul István Király. Casa scărilor din holul hotelului. Așa arăta interiorul unei construcții urbane în urmă cu 150 de ani. Nu cred că se poate compara estetica și bunul gust cu variantele arhitecturale simpliste, utilitariste sau stil kitsch create azi.

Baia Mare, Hotelul István Király. Sala de teatru în interiorul Hotelului István Király. Din câte pare, există niște demersuri pentru a readuce pe linie de plutire acest loc, acest Titanic scufundat de vremurile mizerabile ale comunismului și postcomunismului.

Baia Mare 1912, Hotelul István Király. Restaurant în cadrul hotelului István Király. Destul de minimalist, acceptabil de elegant, dă senzația de simplitate. Ceea ce e de presupus este că locația asta a produs multe satisfacții culinare și bahice – așa cum era normal și natural în lumea bună, în acele vremuri demult apuse.

Baia Mare, Hotelul Regele István. O imagine când existau deja autovehicule motorizate, nu se mai baza transportul pe cai, căruțe și calești. De altfel, mașinile acelea vechi, dacă ar putea să fie puse la punct, ar arăta bine și azi, retro style, vintage.

Baia Mare, început de secol 20.

Baia Mare, 1912. O stradă nu foarte impresionantă, oarecum în zona banalului. Casa de pe colț este cât de cât interesantă, în rest nimic special. Totuși, a fost publicată o carte poștală care există până în vremurile de azi.

Baia Mare, 1912. Aspect de pe strada Cetății. În stânga imaginii se vede oficiul căpităniei poliției.

Baia Mare, Strada Maghiară.

Baia Mare, început de secol 20. Privire dinspre Piața Centrală către Biserica Reformată. Se văd intrări în magazine, inscripții de pe ziduri dau impresia că ești undeva prin vestul sălbatic. Interesantă atmosfera din imagine.

Baia Mare, 1912. Biserica Reformată. Se poate percepe că trotuarele erau pavate, era plăcut să te plimbi pe ele, dar zona din stradă pe unde se derula circulația cu vehicule era mai noroioasă, cu apă sau zăpadă.

Baia Mare, Piața Mică.

Baia Mare, 1903. Lendvay Márton s-a născut la 11 noiembrie 1807 în casa părintească din Centrul vechi din Baia Mare. A devenit actor, regizor, a făcut parte din prima generație a actorilor de la Teatrul Național Maghiar din Budapesta. A jucat roluri principale în piese de Shakespeare, Schiller șamd. În 1844 a devenit cetățean de onoare la Baia Mare. Moare la 50 de ani, iar la înmormântarea lui la Budapesta au participat circa 15.000 – 20.000 de oameni. Din 1860 are un bust la Teatrul Național din Budapesta. Un alt bust, realizat de sculptorul Verő László, a fost dezvelit la 8 septembrie 1900, în Parcul Lendvay Márton din Baia Mare, fiind prima statuie amplasată pe domeniu public în acest oraș.

Baia Mare, 1910. Piața centrală și Biserica reformată.

Baia Mare, 1904. Parc și restaurant în parc.

Baia Mare, 1913. Un parc cu alei, băncuțe, arbori monumentali și arii însorite, loc pentru relaxare, destindere, plimbări în aer liber. În depărtare de văd Munții Igniș.

Baia Mare, 1915. Parc urban cu luciu de apă, arbori, alei pentru plimbare, băncuțe șamd. În depărtare se vede o parte din Munții Igniș.

Baia Mare, Dealul Crucii.

Baia Mare, 1914. Direcțiunea regală maghiară a minelor. Pare un loc liniștit, fără prea mult stres, în care era plăcut să lucrezi; la suprafață, nu în subteran.

Baia Mare, 1915. Direcția regală maghiară a mineritului. Zona Băii Mari avea la vremea respectivă destul de multe mine în exploatare, atât în preajma localității cât în zone învecinate, adică la Baia Sprie, Cavnic șamd. Nu știu care mine aparțineau de direcțiunea asta, dar erau destule în zonă. Și dincolo de deal, la Borșa, Budești, Ocna Șugatag, Coștiui, Slatina și cine știe câte altele, era plin de activități miniere.

Baia Mare, 1915. Strada Pădurii și Piața Fânului. Dacă mărești imaginea, se văd cât de cât stilurile de îmbrăcăminte urbană din acea vreme. Nu mai persistă acele elemente, în schimb e la fel Turnul și biserica catolică din a lui vecinătate.

Baia Mare, 1916. Piața centrală. Din câte pare, piața era pavată cu pietre de râu. Copacii ornamentali tineri erau înconjurați cu șipci pentru protecție. Destul de european. În depărtare se vede biserica reformată.

Baia Mare, 1916. Zonă din piața centrală, cu farmacie. Senzația pe care o dă imaginea este de oraș liniștit, în care nu se prea întâmplă aproape nimic semnificativ, niciodată. Dar e destul de idilică priveliștea. Construcțiile astea există și acum, în stare aproape identică cu ce se vede în fotografie.

Baia Mare 1916, intrare de mină. Apa roșie, probabil Valea Roșie, intrarea în galeria de mină; se menționează pe imagine că e vorba de o mină de aur; ceea ce e surprinzător e gradul de aranjare a locului, consolidările, pereții, gardurile șamd. Senzația asta a ordinii e surprinzătoare mai ales dacă ai avut ocazia să vezi cum arată intrările în galeriile minelor abandonate, dezastrele ecologice în derulare acum prin secolul 21.

Baia Mare, 1918, intrare în mina. O imagine în care putem percepe simplitatea locurilor, intrarea în galerie, oamenii fără echipamente de protecție, atitudinea destul de dezinvoltă și ai zice modernă. Desigur, mineritul a fost întotdeauna o muncă riscantă și istovitoare, doar că rezultau minereurile utilizabile, din care se scotea inclusiv aur.

Baia Mare, 1918, patinoar. Evident imaginea este făcută pe timp de vară, dar locul acesta avea rolul de patinoar atunci când era înghețat, iarna. Destul de interesant că în urmă cu peste un secol orașul acesta avea tot felul de amenajări pentru petrecerea timpului liber, sport, arte/ pictură șamd.

Baia Mare, 1912. Colonia pictorilor. Școală băimăreană de pictură a fost înființată și dezvoltată de către pictorul sighetean Hollósy Simon.

Baia Mare, 1918. Colonia pictorilor. În anii de până atunci a devenit un centru de creație artistică cu relevanță.

Baia Mare, circa 1930. Colonia pictorilor. E bine că în această imagine se văd și oamenii în acțiune, șevalete, plăcerea de a picta plein-air, în aer liber.

Baia Mare, 1942.

Baia Mare. O imagine în care se vede o parte din Piața Centrală/ Centrul Vechi, iar puțin mai încolo este Biserica Reformată. Interesant de remarcat cum nu departe de zona centrului deja este teren liber, fără construcții. Destul de spectaculos să vezi dealurile împădurite, iar mai departe zonele înalte ale Munților Igniș. Undeva în partea draptă a imaginii, prin zone mai marginale, se vede turla unei biserici mai mici, probabil o biserică de lemn. Fotografia provine din perioada în care deja apar automobile, sunt prezente în număr destul de mare. Dar mai persistă pe drumuri și căruțe trase de cai. Bine, în unele locuri căruțele persistă și acum. 6 cai frumoși.  

© dr. Peter Lengyel 

Acest articol a fost publicat în Maramures. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Maramureșul în imagini vechi

  1. Tudor Afrodita zice:

    LA MULTI ANI BUNI !!!!! incantata de articole si imagini,de fiecare data .cu stima,A.Tudor

    Apreciază

  2. Liana Deac zice:

    La multi ani cu sanatate Dr. Liana Monica Deac

    Apreciază

  3. Robert Popa via FB zice:

    Referitor la imaginea cu delegația din 29 octombrie 1906.
    E vorba de ceremonialul de reinhumare al principelui Francisc Rakoczi al II-lea in catedrala romano-catolica din Kassa/Kosice de azi. Sarcofagul cu ramasitele pamantesti ale fostului principe fusese adus din Tekirdag, Turcia, acolo unde murise si fusese inmormantat prima oara in 1735.

    Apreciază

  4. Vasile Vlaşin via FB zice:

    Legat de imaginea cu râul Vișeu:
    Poate fi si intre Viseu de Jos si Leordina..

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s