Ecologismul și vânătoarea – coliziunea a două sisteme de valori

Omul de litere Sir William Schwenck Gilbert zicea pe la începutul secolului 20: Vânătoarea de cerbi ar fi un sport frumos dacă doar cerbii ar avea arme.

Între teorie şi practică. Nimeni nu ar avea curajul să afirme public altceva decât dorinţa de protejare, de «management durabil» etc al populaţiilor de animale sălbatice. Numai că practica le omoară. Este nevoie de o schimbare, nu mai poate fi permisă agresarea lor în continuare! Trebuie să găsim calea spre a menţine fauna vie nu doar în amintire sau sub forma unor “parcuri de vânătoare” îngrădite, crescătorii de cerbi sau mistreţi. Suntem interesaţi de animale vii nu de trofee prăfuite, de oase îngălbenite, de blănuri roase de molii. Pe baza declaraţiilor, la nivel teoretic, interesul ecologiștilor este parțial comun cu cel al vânătorilor, al Ministerului, al Guvernului. Între atâţia binevoitori, constatăm că populaţiile sunt din ce în ce mai mici, densitatea efectivelor scade, populaţii locale sunt în pragul extincţiei… în timp ce vânătorii și braconierii împușcă animale la grămadă.

Situația animalelor sălbatice măcelărite din peisaj a devenit atât de dramatică parțial din cauza intereselor financiare legate de vânătoare și parțial din cauza vânătorilor-braconieri scăpați de sub orice control. Putem porni curajos în această dezbatere, conştienţi de faptul că fiecare om de bun simţ este aliatul nostru, al ecologiștilor, şi că nici măcar opozanţii noştri nu ar putea declara public faptul că ei sunt contra conservării reale a populaţiilor viguroase de animale sălbatice sau că ei sunt pentru supraexploatarea lor astfel încât populaţii să se degradeze sau chiar să dispară.

Cei de la ministerele mediului, pădurilor, agriculturii, internelor etc, Regia Națională a Pădurilor, asociații de vânătoare de genul AGVPS, institute de genul ICAS, Agenții de Protecția Mediului etc., ar avea teoretic datoria să ocrotească/ păzească/ supravegheze aceste valori, populaţiile de animale sălbatice. Mulţi oameni sunt plătiţi pentru asta. Nu putem exclude nici situaţia ca “tehnocrați de pe la vârf” de multe ori să nici nu conştientizeze gravitatea problemelor, deoarece cred în statisticile rupte de realitate care le sunt prezentate, fiind dornici să creadă în ele… În lupta pentru supraviețuire și îmbogățire, de multe ori nu mai au energie să se intereseze şi de astfel de “probleme mărunte”… cum ar fi spre exemplu sălbăticiunile. Au destule conflicte, şi probleme stringente…. Asa ca… dezastrul sălbăticiunilor se desfășoară în continuare. Ar fi necesar ca societate civilă să fie capabilă să se asigure că (i)“responsabilii” abordează corect subiectul, şi să nu le dăm ocazia să se trezească într-o dupămasă zicând: iar a dispărut o specie de pe la noi, îmi pare rău, dar nu eu sunt de vină… Dispariția unei specii este doar vârful icebergului, dar procesele profunde sunt mult mai dramatice, și se desfășoară nevăzute, cu populații din ce în ce mai fragmentate, din ce în ce mai apropiate de extincție locală.

Ecologism pentru păstrarea faunei? Ar fi cazul să facem ceva coerent și benefic, să definim situația faunei de animale sălbatice, să analizăm vânătoarea legala și ilegală, să vedem ce putem face pentru a ajuta conservarea diversității biologice. Pentru asta ar fi nevoie de o implicare consistentă a elitei de conservare a naturii de la noi, poate și ceva ajutor de la forurile internaționale de conservare. Este un subiect alunecos și avem nevoie de susținerea tuturor celor care doresc supraviețuirea unor populații sănătoase de animale sălbatice în peisajul nostru, indiferent de faptul ca ei sunt biologi, silvici, informaticieni, juriști, specialiști în relații publice, ziariști sau “simpli cetățeni”.

Coliziunea a două sisteme de valori? Unii oameni sunt pentru vânătoare, alții contra ei, ceilalţi indiferenți… Este clar că nu putem fi de aceeași părere în variate privințe. Altfel nici nu am mai avea ce discuta, că am fi toți, a priori de aceeași părere. Privind vânătoarea, diferența de viziune este foarte mare. Cei care suntem contra uciderii din plăcere a animalelor sălbatice și vrem să îngrădim cât mai mult și să eliminăm aceste practici, vedem clar că nu o să fie o luptă scurtă. În structurile de putere, mecanisme decizionale, vânătorii au o mare putere atât prin lobby cât și prin faptul că mulți politruci sunt vânători. Dar privit pe termen mai lung, se poate previziona că abordarea ecologistă va învinge, iar vânătoarea va fi trecută pe lista barbariilor, lângă comerțul cu sclavi și arderea pe rug a oamenilor vii.

Cei care investesc timp şi energie în conservarea biodiversităţii, sunt mult mai puţini comparativ cu »bravii vânători» dornici să-şi mărească colecţia de trofee sau cu braconierii înfometaţi de nesfârşita tranziţie către niciunde. Totuşi, cred că cel mai mare este numărul “oamenilor simpli”, care nu se implică în conservare, dar care consideră că ocrotirea este importantă, corectă, etică iar uciderea din plăcere este o barbarie mârșavă. Pe aceştia ar trebui să-i cooptăm, să îi facem aliaţii ecologismului…

1. Viziunea ecologistă. Să nu ucizi din plăcere, dacă mai ai ceva ce poate fi numit suflet! Era o chestiune despre care am învaţat la orele de religie, când eram copil. Chiar dacă biologia și în general abordările științifice realiste mă atrag mult mai mult decât vreo credinţă nefondată, consider totuși că normele morale sunt o bază pentru o societate sănătoasă. Ne putem întreba, oare cât de moral poate fi un om care se duce şi omoară o fiinţă care nu i-a făcut nimic, nu i-a periclitat existenţa etc: nu este vorba de foame, nu este vorba de apărare. Este vorba de plăcerea de a ucide! Degeaba o ascundem sub texte de genul “etica vânătorească”, “sunete de goarnă”, “întâlnire cu prietenii”, “ieşire în mijlocul naturii”, etc. Totuşi, realitatea este că ai ucis o fiinţă, nu i-ai dat nici o şansă de a mai trăi, şi asta ţi-a provocat mai multă plăcere decât durerea de a ucide. Seamănă oare etica vânătorului “încercând să cauzeze cât mai puţină suferinţă” cu moralitatea unui criminal în serie care împuşcă oameni pe străzile din Washington, încercând să producă cât mai puţină durere? Desigur, în curentul ecologist care se conturează, vânătorii care ucid din plăcere animale sălbatice sunt priviți ca brute, asasini, ucigași în serie șamd.

Abordarea acestei tematici este o plimbare pe gheață subțire, un subiect care naște multe dureri de suflet… iar în cazul ființelor împușcate… nu doar atât. Idei exprimate prin cuvinte pot în principiu să fie destul de tăioase, destul de clare încât să producă efecte mai mari decât buzduganele. Și nu asupra unei persoane! Nu este vorba de trânte cu o persoană, sau cu 100, sau oricâte, este vorba cu lupta contra unor practici pe care ecologismul le consideră aberante: omorârea din plăcere a animalelor sălbatice.

2. Corul vânătorilor. Vânători, născuți în alte familii, cu altă educaţie, au citit alte cărți și alte “almanahe”, au avut alţi prieteni şi alte aspiraţii. Sigur, dacă i-am întreba, ei ar putea aduce “n” idei pe care ei le consideră argumente: de ce este bine să vânezi. Ar putea eventual aduce o listă lungă de nume ale personalităţilor care vânau (când au trăit) sau vânează acum. Nume sonore. Oameni care au realizat ceva, incontestabil. Dacă aceşti oameni au avut o pasiune mare pentru vânătoare, înseamnă că au fost excroci şi proşti? Câţi dintre marii naturalişti din trecut erau vânători? Cine dintre biologii actuali, eventual cu funcţii importante, este mare sau mic vânător?

Vânătoarea pe vremea celui care a fost împușcat de plutonul de execuție, era o distracție rezervată lui și câtorva care îl înconjurau. În etapa care a urmat, numărul pușcașilor a crescut extraordinar, iar plutoanele locale de execuție a animalelor sălbatice au primit întăriri și din tagmele camarazilor-de-sânge din alte țări. Nu este de mirare că populațiile de animale sălbatice au scăzut dramatic sub un asemenea tir nimicitor. Ai putea întreba un fost premier și mare vânător, cam ce senzație este să fie hăituit și să nu găsească un loc retras unde să se odihnească, ce simte când știe că este în bătaia puștilor? Un ministru al agriculturii a avut plăcerea să experimenteze pe propria lui piele cam cum este să fie împușcat («la organ» care a fost parțial salvat), dar au fost pe parcursul anilor variate «accidente de vânătoare», când pușcași au confundat alți pușcași cu jivinele și în marea lor înțelepciune au executat focul nimicitor în direcția unde «mișca ceva».

Unii zic ca ei ocrotesc „vânatul” concomitent cu practicarea vânătorii. Alții susțin că ei păstrează tradiția. Alţii zic că sunt contra braconajului, a vânătorii ilegale, dar accepta vânătoarea legală ca un mod de a produce venituri din resursele naturale, venituri care ulterior pot fi folosite (‚în principiu’) pentru un management mai eficient al acestor „resurse”. În încercarea de a tempera aspectul scabros al unei îndeletniciri asociate cu uciderea din plăcere a animalelor sălbatice, vânătorii comentează că și animalele domestice sunt ucise, uitând că 1. pe de o parte acestea sunt niște sclavi aflați la cheremul omului care îi crește pentru a îi mânca, uitând 2. ideea că animalele de fermă nu prea mai interferează în procesele naturale ecosistemice, și 3. uitând că angajații abatoarelor nu au plăcerea să ucidă.

Vânătorii mai susțin și aberația că acțiunile lor restabilesc echilibrul din natură, de parcă ei ar cunoaște atât de bine Natura, dinamica populațiilor, interrelația dintre ele, încât ar cunoaște la perfecție ce și cum “va trebui să fie împușcat” anul următor… perioada pentru care se cer cotele de extragere. Ai putea avea impresia că în jalnica lor incapacitate, ei nu au putea să înțeleagă nici elementare concepte ale ecologiei, modul de autoreglare a ecosistemelor, ideea că orice ființă aflată natural în acel mediu își are rolul ei și că a o cataloga „dăunătoare care trebuie combătută – împușcată” sau „folositoare – care este bună de împușcat” este o abordare a prostănacilor dornici să se distreze prin masacrarea vietăților. Acești ciudați au impresia că ei pot să decidă când sunt prea mulți urși, vulpi, iepuri, cerbi, șamd, și pot să le împuște la grămadă, în acțiunea lor „reglatoare”. Culmea că și la cele mai rare animale, în nesimțirea lor fără de margini, ei încearcă să obțină cotă de împușcare, încercând “să regleze către extincție” ultimele rămășițe ale populațiilor de cocoși de munte, capre negre, râși șamd.

Altă aberație a ucigașilor-din-plăcere este pretinsa arătare a respectului față de animalul împușcat, prin scoaterea pălăriei de vânător, punând o crenguță în gura hoitului. Dacă un respect similar ar fi arătat față de vânător sau familia acestuia, și când întins în sânge i s-ar pune ceva în gură, ar avea senzația că este respectat cum se cuvine? Animalul sau omul omorât ar ierta oare terminatorul-care- ucide-din-plăcere, pe motivul că „arată respect” și „simbolic cere iertare” cu pălăria scoasă?

Dacă nu ar fi trist ar putea să fie amuzantă pancarta silvica din Munţii Gutâi, pe care scrie (sau scria, nu ştiu dacă mai e acolo): “Cetăţeni! Contribuiţi la înmulţirea vânatului!” Nu ştiu la ce se gândeau când au scris asta, dar suna a imbecilitate corcită cu zoofilie… și nu în sensul de iubire a animalelor. Pe lângă asta, în Gutâi există câteva pancarte cu cerbi, cu texte de genul “Ocrotiţi cerbul, regele pădurii” dar cu nişte desene absolut groaznice reprezentând câte-o mutra tâmpă de cerb: un cap enorm, cu nişte coarne mici, care par o coroană ţepoasă, fără să semene cât de cât cu coarnele unui cerb mediocru, să nu mai vorbesc de unul într-adevăr frumos și viguros. Sigur ca astfel de abordări nu își ating scopul declarat, rolul educativ, apropierea omului de Natură… poate doar îngrozesc oamenii. Atât poate să facă vânătorul.

Viitorul? Cei care suntem contra vânătorii, putem avea mai multe moduri de abordare. Simplu, te poți declara contra vânătorii si contra vânătorilor, fără alte detalii, sau poți aduce argumente care motivează această poziţie. Argumentele de tip rațional sau sufletesc pot face ca şi persoane care se ocupă de vânătoare, să analizeze situaţia din astfel de unghiuri şi eventual să îşi schimbe atitudinea faţă de această „îndeletnicire criminală”.

Ecologiștii, care se opun vânătorii, pot avea mai multe variante de abordare. Pentru ca situația să nu fie foarte simplă, există: 1. un plan teoretic, al discuțiilor despre etică și moralitate, în cadrul căruia ecologiștii nu au cum să fie de acord cu vânătoarea ca ucidere din plăcere a animalelor sălbatice și 2. un plan practic, al realității de azi și al nevoilor rapide de intervenție, în care nu se poate exclude o camaraderie conjuncturală între ecologiști și vânători, bazată pe interese comune care se suprapun parțial, în cazul de față pentru a avea populații viguroase de animale sălbatice….

1. Abordarea militantă – pentru schimbări fundamentale. Un mod de abordare drastic și având ton ridicat (sau ceva de genul «vorbește încet și poartă un buzdugan mare»), în care se arată că vânătoarea este fundamental aberantă, criminală, și cei care ar trebui să protejeze naturalul nu au capacitate de acționare sub presiunea lobbyului vânătoresc prezent în sferele decizionale ale puterii… mare parte dintre politicieni/ politruci fiind chiar ei vânători/ braconieri. Se constată că scopul distracției de moment, eventual îmbogățirea pe seama distrugerii populațiilor de animale sălbatice, întrece cu mult responsabilitatea, rațiunea și dorința de a proteja Naturalul. Subiectul vânătorii/ braconajului trebuie dezbătut la modul serios de către cei care ne ocupăm de conservarea biodiversității: adus în faţa opiniei publice. Vânătoare/ braconaj… nu rezumat la nişte debate-uri teoretice neutre, când aici se discută despre sânge… și suferința acelor sărmane animale sălbatice hăituite până şi în “adâncul codrilor”… specii terfelite și împinse în extincție. Nu ne putem face iluzii că ar fi o discuție simplă. Adunăm date, încercam să înțelegem care sunt pașii pentru “a lua taurul de coarne”. Nu putem aştepta până când situaţia este pierdută definitiv. Trebuie să acţionăm cu tactică, pe baze raţionale, folosind toate mijloacele disponibile.

Ecologistul care vorbește clar, bazat pe fapte, promovează o schimbare de mentalitate… Și asta indiferent de greutățile momentului, de complexitatea datelor problemei, indiferent ce fel de oameni sunt la guvernare etc… Prin acestă abordare militantă se arată o delimitare clară, ireconciliabilă… de o parte și alta a unei falii: ecologiști de o parte iubind și respectând Natura, vânătorii de cealaltă, omorând din plăcere animale sălbatice. Susținerea acestei abordări se poate face prin breșe din mass media, cu mențiunea că mare parte din aceste medii de comunicare sunt sub influența directă/ indirectă a unor grupuri sau persoane implicate în măcelărirea unor animale sălbatice libere sau închise. Internetul/ social media este o nouă șansă deschisă pentru acest mod de acțiune.

Împușcând vânătoarea, un exemplu de reușită: În Marea Britanie, mișcarea anti-vânătoare este bine organizată, și capabilă de a impune schimbări legislative care să oprească măcelul. Pe la ora actuală, opinia publică britanică este în proporție de cca. 75-80% împotriva vânătorilor, considerând că vânătoarea este o barbarie care trebuie oprită.

2. Abordarea prin dialog – pentru corecții minore. Mai puțin drastică, este orientată spre rezolvarea pas cu pas a unor probleme, prin «cooparere cu dușmanul». Acest mod de abordare se bazează pe ideea că toți suntem oameni, chiar dacă avem păreri radical diferite asupra unui subiect, şi trebuie să comunicăm, trebuie să ajutăm înţelegerea poziţiei noastre de către ceilalţi şi să contribuim la găsirea unor soluții demne de a fi catalogate a fi umane. Pot exista succese momentane, dar poate compromite prin asocierea cu vânătorii… acceptarea intereselor acestora. Este bazată pe ideea că este greu de închipuit cum se poate face o schimbare radicală și rapidă… în chestiunea managementului populațiilor de animale sălbatice, cum ar fi posibil de înlocuit fizic, administrativ, politic etc mii de oameni din teren ai silvicilor/ vânătorilor? Este o speranță în posibilitatea existenței unui dialog deschis, pe cât posibil constructiv, în care oamenii își respectă reciproc opiniile, comunică utilizând un limbaj academic, aducând argumente logice, faptice, chiar sentimentale etc, pentru a își întări poziția, folosind toate tacticile rezonabil-posibile pentru a ne atinge scopul, a influența mersul evenimentelor în direcția dorită, a influențării politicilor-manageriale pentru a avea populații viguroase de animale sălbatice.

Există clar două tabere, dar care este oare interesul primordial momentan al acestora? Poate exista un interes comun, să existe populaţii sănătoase, viguroase, sustenabile etc. ale animalelor sălbatice! Pentru naturaliștii moderni și alte persoane cu bun simț, aceste animale reprezintă a priori o valoare, au valoarea în sinea lor, prin prezenţa lor ne fac fericiţi. Alţii le văd importanţa prin plăcerea resimțită de vânătorul care le ucide, eventual prin banii pe care îi obţin din vânătoare. Dar ceea ce este de subliniat este că şi pentru unii şi pentru ceilalţi este important să existe acele populaţii viguroase, sănătoase, care să trăiască în peisajele noastre.

Care ar fi motivația ca ecologiști să lucreze împreună cu silvici și vânători? Nu poate să îți placă de toți oamenii cu care conlucrezi, pot exista diferențe în multe privinţe. Dar dacă există pe undeva un interes comun, și avem şanse mai mari de reuşită în realizarea unor dorinţe ale noastre, atunci poate că uităm pentru moment de toate diferenţele de opinie şi ne concentrăm pe partea în care vedem că avem interese comune. Devine posibilă astfel cooperarea dintre ecologiști și vânători/ silvici, inclusiv structuri guvernamentale cu atribuţii în managementul “vânatului”. În acest context, ecologiștii sunt “câini de pază” sau “sălbaticii culți care păzesc Natura”, care sunt liberi, pot să-şi exprime ideile, pot aduce argumente clare şi pot contrazice pe oricare dintre demnitari, specialişti guvernamentali, manageri, acțiuni pe care alţii prin poziţia de angajat al sistemului, nu au cum să le facă.

Dar cât de ușoare pot să fie oare discuţiile cu cei care reprezintă lobby-ul de vânătoare în România… aflați în poziții guvernamentale cheie? Este vorba de multe interese, bani, pasiuni etc. Realitatea este că cei interesaţi de vânătoare sunt foarte influenţi, financiar şi politic (oricum, frecvent astea sunt legate una de alta, iar procentul de vânători din Parlament este foarte mare, cca 60%). Nu este o luptă corp la corp între bra(n)conierii :) mulţi si puținii apărători ai animalelor sălbatice. Este mai mult o confruntare ideatică, o confruntare între cei din “epoca trecută” în care omul se considera “stăpânul naturii” având dreptul de a terfeli și ucide orice… şi a celor din “epoca viitoare” în care oamenii se consideră parte a Naturalului, pe care îl iubesc și îl respectă. Dintr-un răzvrătit al Lumii Vii, care ajunge să-şi pericliteze propriul viitor, omul trebuie să conştientizeze că are un viitor doar ca parte integrantă a Biosferei, a Ecosferei. Interesul nostru fundamental este să rămânem în capacitatea de suport a planetei, să trecem spre o dezvoltare durabilă, în care omorârea din plăcere a animalelor o să rămână o amintire a unei triste barbarii a trecutului.

Va veni un moment când te va întreba iubita: – Preferi să fii vânător sau vânat… ? Tu să îi poți zice sincer și clar: – Evident, prefer să fiu uman.

Text scris prin 2003, cu unele ajustări în 2012.

© dr. Peter Lengyel