Sat Șugatag – Iezerul Mare

Dacă doreai să ajungi la Rezervația Iezerul Mare de pe Platoul Vulcanic Igniș, o variantă era să urci dinspre Sat Șugatag, pe Valea Cheii… și să ieși pe platou nu departe de tinov. Era un drum destul de dur până și pentru mașini de teren serioase, cu pârâul cu revărsări înmlăștinite, cu grohotișurile din zona stâncii numite “Cheia”… și alte asemenea distracții. Prin 2013 și ulterior o vreme au fost executate lucrările ce au dus la transformarea radicală a accesului – crearea unui drum asfaltat. Acest traseu care are circa 7 km, pornește din sat și ajunge să se termine pe o pășune de pe Platoul Vulcanic, cu un fel de cerc asfaltat care dă impresia că este un heliport (dar nu cred că o să aterizeze aici măcar un elicopter – și nici nu asta era ideea). Lucrările de construcție au distrus o parte a valorilor naturalistice, spre exemplu detonarea stâncii, dinamitarea masivă a pereților acesteia și concasarea bolovanilor pentru a crea fundamentul drumului… a dus la dispariția fitocenozelor saxicole specifice. Ceva pentru ceva… și cred că pe nimeni nu interesau acele plante (gen dracu să le ia). Drumul asfaltat are o singură bandă și locuri mai lărgite pentru staționare sau pentru a putea trece două autovehicule una pe lângă alta… și străbate peisaje splendide, are locuri absolut minunate care merită vizitate cam în orice anotimp. Traseul are și zone destul de abrupte, cu pantă mai mare decât te aștepți de la un drum asfaltat… iar dacă vrei să urci mai repede auzi că explodează motorul; sunt și destule curbe riscante, așa că ai ocazia să mergi lent, precaut, că altfel riști să mai lași (încă…) o grămadă de cioburi. De când este asfaltat am trecut pe acest traseu de circa 10 ori, dintre care de 3 ori în ultimele câteva săptămâni. Îmi pot imagina să fac o serie de imagini care să prezinte paradisul terestru care este vizibil de pe acest sector de drum și în vecinătățile accesibile pe drumuri catastrofale, pe unde te poți aventura dacă ieși de pe asfalt.

Acest drum deschide o bună oportunitate pentru fotografiere naturalistică. Una era să stai în aceste locuri până la apus pe platou – în  speranța unor lumini bune… și să cobori apoi prin hârtoape și noroaie și peste bolovani care să dea adrenalină-plus, și alta este să faci același traseu lin, cu efort și riscuri mult reduse. Ceea ce altădată era o tură de o zi, la modul serios, acum poate să fie o ieșire de o oră sau două seara (sau la răsărit, poate…).  Plus că altădată singur nu aveai ce să cauți pe aici, pe când acum accesul este facil și nu simți o problemă prea mare să mergi în zonă târziu și să stai până se face noapte. Iar fotografiatul singur în natură este probabil cel mai perfect mod de a face imagini, nefiind nici un fel de interferențe umane, chiar dacă binevoitoare… Când ești singur în natură, mult mai ușor poți să ai atenția focalizată pe splendoarea peisajului, se nuanța frunzelor sau pe mișcarea unei libelule… decât în cazul în care de facto o mare parte a ta este preocupată de culoarea ochilor fetei cu care ai ieșit.

Există două variante ideale de a veni pe aici. 1. Singur. 2. Ori cu una sau maxim două persoane apropiate… prietene, prieteni. Dar, de departe, cel mai bine este singur. Așa se poate avea un echilibru cu tine și cu locurile astea; nu prea se poate căuta fericirea eco, dar aici poți da de ea fără să vrei. Se poate simți mai bine adierea vântului, mireasma unei plante… poți da timp destul ca lumina să fie perfectă pe ceva subiect… care altfel nu ar prea exista. Dacă ești cu cineva, este cam penibil să stai o oră în ceva poiană, fără să se întâmple ceva concret. Alocând timp pentru descoperirea miracolelor mărunte, se conturează un fel de percepție pe care nu o poți avea altfel. E ceva mult mai apropiat de ecologism decât de ecologie. Nu e vorba de liste de specii – din ce în ce mai lungi (și mai inutile?)… sau de măsurători și calcule… ci aici ai și alte elemente, precum frumusețea naturalului. Cu timpul ai locurile tale pe care le cunoști, pe care le vezi în diferite anotimpuri, în diferite perioade ale zilei și nopții, le percepi diversitatea biologică dar și un fel de esențe ecosistemice aflate mult dincolo de interrelații între specii și condiții abiotice… ceva care are un fel de stil, de atmosferă care nu poate să fie descrisă prin nici un fel de abordare științifică.

Ecologia – fiind o abordare pur științifică, o cunoaștere rațională, indiferentă și rece – este completată de ecologism, care adaugă aspecte extra-științifice, precum admirația, iubirea naturii, căutarea esteticii, fericirea de a vedea o vulpe sau o ciupercă în starea ei natural-sălbatică. Fără ecologie-rațională, ecologismul este cam străveziu și vag, dar și ecologia-rațională este cam lipsită de șanse de a avea influențe societale, dacă nu este completată de abordările ecologiste, care dau sens uman și pun în valoare cunoașterea. Fără o simbioză, o susținere reciprocă a acestor două curente, praful se alege din fiecare. Sau pot împreună să înflorească, să dea ceva șanse de sustenabilitate? Senzația mea este că odată cu trecerea timpului, ecologul-savant care produce detalii fără noimă despre ecosisteme dar nu are preocupări ecologiste pare cam la fel de penibil ca ecologistul-naiv care nu are o bază ecologică destul de serioasă. Își cam pierd sensul…

Când o să vezi primele 100 de imagini, îți vei da seama cam ce plăcere poate să fie să ieși o zi sau măcar o după-masă prin peisajul acesta de vis.

Pe acest traseu nu e atât de simplu de fotografiat cum ar părea. Poate că la răsăritul soarelui ar putea să fie bine, dar seara pe acest versant lumina dispare devreme și fără să intre nici un fel de raze de apus. De multe ori am trecut fără să fac o poză… deoarece ori era prea tare luminat de soare – și totul era ars și banal, ori deja era în umbra Ignișului – și totul era întunecat. Adică, între aceste două extreme sterpe, ai o breșă… o perioadă de maxim 1-2 ore, când diferitele locuri, diferitele elemente pot să arate așa cum ai dori. Dar, până și așa ai problemele date de lumină: vezi niște Equisetum care acum e încă zero barat din punct de vedere fotografic… că lumina o apasă prea dur, și când treci peste puțină vreme este deja în întuneric, de nu mai are nici un sens; dacă nu ai prins acele clipe când merită să te întinzi pe jos și să faci Imaginea… mai bine lași șansa altora. Desigur, sus pe platoul vulcanic, pe extremitatea din amonte a acestui traseu… apusul poate să fie splendid, dar zona asta este doar 10-15% din ceea ce oferă cei 7 km.

Dacă odată “prinzi” niște lumini dramatice care să scoată în evidență tot ce este valoare peisagistică pe aici… se poate face o serie de imagini care să întreacă orice închipuire. Dar acele momente nu sunt frecvente… și trebuie să ai pregătirea tehnică și sufletească să poți să le utilizezi. Așa cum zicea Ansel Adams, imaginile fotografice trebuie create/ făcute/ compuse/ realizate… nu „luate”. Cu echipamente serioase și mai ales cu simț artistic și dăruire se pot face cadrele care să persiste, altfel e destul de probabil să fie doar poze, nimic mai mult.

Un element important de luat în seamă este definirea potențialului zonei… acea potențialitate care este exploatabilă (sau se poate pune în valoare…) cu resursele tehnice, de timp, de creativitate, de inteligență… și resursele financiare aflate la dispoziție. Pentru a merge în zonă și a aloca timp subiectelor, trebuie să ai încredere în balanța pozitivă, adică energia investită să nu fie mult mai mare decât rezultatele ce se vor produce. Este necesară un fel de intuiție, un fel de extrapolare a situațiilor din trecut, pentru a face previziuni realiste despre explorabilitatea/ exploatabilitatea fotografică a unei zone. Pentru a ieși cu încredere, elan, creativitate… am nevoie să simt că o să fie ceva care să nu te facă să regreți timpul “pierdut”. Asta este valabil nu doar la o arie geografică, ci și la orice idee care se poate programatic transpune în imagine, spre exemplu fotografierea unor tipe superbe îmbrăcate în haine medievale, unele cu măști pe față, prezente în locații potrivite, printre ziduri vechi, prin coridoare de clădiri ridicate în urmă cu secole… în așa fel încât să rezulte ceea ce doreai. Trebuie să ai încredere în potențialul subiectului și în realismul proiectului fotografic… precum și în sensul lui.

Cândva pe la început de octombrie a fost o după-masă în care nu aveam chef de a ieși din casă… din oricâte motive posibile și imposibile. Dar un prieten foarte apropiat din copilărie a insistat să ieșim, să mergem cu mașina lui puțin pe afară. Am luat două aparate foto… dar nici măcar o geacă… am zis că nu prea voi ieși din mașină. Seara am ajuns și sus pe drumul acesta… și erau niște lumini bestiale. Nori pufoși peste Depresiunea Maramureș, în depărtare se vedeau vârfurile înzăpezite ale Munților Maramureșului, Rodnei, Țibleș, Gutâi… dar și aici pe Igniș era zăpadă printre ierburi, pe versanții mai nordici, mai puțin expuși spre soare. Bătea un vânt tăios, îți dădea senzația că aici îngheți… mai ales fără geacă. Csabi vorbea la telefon pe „heliport” iar eu am plecat în jos pe fâșia de asfalt… ducând cu mine un aparat de fotografiat. Nu știu cât poate să redea o serie de poze din duritatea luminilor de acolo, dar erau niște raze tăioase, niște contraste de alea care nu dădeau prea multe zone intermediare… ci ori era ceva iluminat agresiv ori era în beznă. Iar vântul acela tăios îl simțeai din ce în ce mai mult cum îți intră până la piele și apoi în oase, și simțeai că dacă mai stai mult îți încremenește și inima. Dar era prea frumos aici… și nu doreai să îl suni să vină odată în jos cu mașina, să te ia. Deja se întuneca, iar în zona Cheii trăgea un tsug’ de-ți tăia respirația. A fost plăcut să auzi motorul, să vezi farurile, apoi să intri în mașina încălzită – și să mergem acasă.

19 octombrie 2016. Am oprit la „heliport”; norii treceau monoton și petece de lumină dansau pe imensitatea platoului vulcanic. După câteva minute a venit un pădurar și mi-a zis că a fost anunțat că “vineri eu am fost pe aici cu arma de vânătoare”. Un inspector „venit de sus” „a văzut” cum eu eram cu arma și când l-am observat “am lăsat arma jos, să nu se vadă”. Inspectorul venit de sus nu a avut dorința/ curajul să îl legitimeze pe cel care era cu arma de vânătoare. Asta zice pădurarul. Îi povestesc că am fost vineri prin zonă,… da, cu mașina asta, și am făcut fotografii… și poate teleobiectivul a fost confundat cu o armă… Când vede la ce mă refer, zice că acesta este AG-u… dar că nu despre asta e vorba, ci cel care l-a anunțat a zis clar de armă de vânătoare. Îi zic cine sunt, cu ce mă ocup, deși nu a întrebat. Îi povestesc că nu am armă, detest vânătorii… și îi arăt poze pe net pe telefon… cele făcute aici, zilele astea. Îl invit să arunce o privire în mașină, dar zice că nu are dreptul de a controla… și nu vrea să vadă nici când insist. Pădurarul acesta nu poate să creadă că cineva a venit pe aici de mai multe ori, să facă poze cu dealuri și arbori… și să asculte pițigoi și aușei. Nici nu-și poate închipui ca cineva să vină aici să se uite la ferigi, să asculte cursul pârâului… sau să privească norii… fără armă la el. Văd pe fața lui că nu crede că nu am armă de vânătoare. Așa ceva nu poate exista, parcă își zice în sinea lui. Nu în Carpați, nu în Maramureș. O concluzie este că “organele de sus”, dacă te văd pe teren cu o mașină puternică și au impresia că ai la tine o armă de vânătoare pe care încerci să o poziționezi așa încât ei să nu o vadă… nu au curajul să te legitimeze. Că e mai sigur, pentru toți. Îți dai seama cam câți pădurari fraieri putrezesc pe undeva prin râpe neumblate, câți au avut aprinsă casă, câți au fost dați afară… că cineva a sunat exact unde trebuie. De asta e atât de rar să vezi o căprioară sau un cerb viu pe la noi.

 

19 noiembrie 2016. Situația a făcut să mergem cu Sorin și Claudia să vedem starea drumului care urcă din Sat Șugatag spre Iezerul Mare. Înainte de a ajunge spre Chei zăpada și gheața deja acopereau drumul… deși jos totul era uscat și fără semne de iarnă. Îmi pot imagina ce luciu trebuia să fie în zonele abrupte ale cheilor, unde nici nu intră razele solare și este și un curent înghețat. Pe versanții însoriți era bine. În vreme frumoasă, la circa 15 grade C, era ciudat să te plimbi prin zăpadă. Câteva cadre cu peisajul, câteva poze cu mesteceni și turme de oi și portret cu unul dintre păstori… și destul. Sorin povestea că odată când coborau noaptea dinspre Iezerul Mare (unde au fost cu lunetele să observe cerul înstelat, departe de surse de lumină), au văzut aici pe sus lângă drum… un bursuc, puternic și mare. Deja de o vreme mă gândeam că ar putea să fie interesant să ieșim mai frecvent pe timp de noapte în diferite locuri care au minunile lor ascunse, ferite de privirea umană. Noaptea pe deal.

 

© dr. Peter Lengyel

PS. O serie de 75 de imagini de la Rezervația Iezerul Mare se poate vedea aici:

Iezerul Mare – Munţii Igniş