Parcul Național Munții Măcinului – seria 2

Există pe acest blog o prezentare detaliată despre Parcul Național Munții Măcinului… din câte îmi dau seama este cea mai reprezentativă prezentare aflată pe net pe acest subiect. Are o descriere precum și circa 400-500 de imagini, de la cele făcute din zbor cu avionul, până la păsări, reptile, mamifere, insecte, plante, peisaje, oameni.

https://peterlengyel.wordpress.com/2011/12/12/parcul-national-muntii-macinului/

Dar, acesta este trecutul… și putem să sperăm că există și un viitor. A pune alte imagini la postarea precedentă, și a include noi texte, nu prea este rezonabil, așa că este cazul să fie creată o nouă serie.

DSC_9918DSC_9921 DSC_9771

DSC_9768DSC_9765

DSC_9813DSC_9819DSC_9822

DSC_9891DSC_9894

DSC_0123

DSC_9897DSC_9909DSC_9915

DSC_0132

DSC_9798DSC_9810DSC_9861DSC_9882DSC_9960DSC_9966DSC_9975DSC_9981DSC_9984DSC_9987DSC_9990DSC_9996

DSC_0003

DSC_0030DSC_0039DSC_0051

DSC_0059DSC_0069DSC_0072

DSC_0009DSC_0015

DSC_0147DSC_0153

DSC_0081DSC_0084DSC_0099DSC_0105

DSC_9828DSC_9831DSC_9837DSC_9840

DSC_0108DSC_0114

DSC_0168DSC_0171

DSC_0141DSC_0144DSC_0162DSC_0171DSC_0173

DSC_0182DSC_0188

La o vizită prin luna mai în zona munților Măcin deja la sosire simți aroma absolut perfectă a căreiva plante… habar nu am ce este și nu am stat să o descopăr… dar o simți ca o prezență care oferă un fel de senzație de Eden. Plus pădurea în care dimineața și pe timpul zilei cântă foarte multe păsări… aproape neverosimil de multe… semn că mozaicul de stâncării, păduri, zone de stepă, tufărișuri, pășuni șamd oferă condiții care le sunt cvasi-paradisiace. Dacă ar exista undeva un paradis/eden naturalistic, cred că ar semăna destul de mult cu realitățile de azi din zona Munților Măcin. Este un privilegiu să poți avea ocazia să fotografiezi/ filmezi în zonă pentru încă 8 zile de mai (după cele 8 săptămâni de primăvară, vară, toamnă, iarnă petrecute până acum prin aceste locuri).

DSC_0504DSC_0507DSC_0510DSC_0516DSC_0519DSC_0531

DSC_9743DSC_9749DSC_9753DSC_9759DSC_9762

DSC_0218DSC_0246

DSC_0248

DSC_9873DSC_9876

În luna mai, dacă stai noaptea prin zonele de la baza Măcinului, ai ocazia să auzi cum cântă privighetorile. Mai ales dacă este o noapte mai calmă și mai caldă… eventual dacă este cer senin, dacă nu bate vântul și nu plouă… concertul impecabil al privighetorilor pare aproape ireal de frumos; nu mai este doar chestiune naturalistică, ci trece puțin dincolo de asta; poate că dacă ar cânta ziua, nici nu le-ai băga în seamă – sau nu foarte mult, fiind atât de multe alte sunete, lumini, culori… dar așa, în beznă, să le asculți doar pe ele, fără nici un fel de alte interferențe.. este pur și simplu… puțin dincolo de real.

DSC_0195DSC_0210

Parcul Național Munții Măcinului. În localitatea Greci erau niște căsuțe turistice; un molid avea un cuib de guguștiuc; vedeai păsările cum clocesc cele două ouă depuse de femelă…; am citit că ea clocește pe timp de noapte iar el pe timpul zilei. Doar că în una din zile a venit o grindină cu proiectile de gheață, plus o ploaie torențială de aceea cum rar ai văzut… și a mai fost și o furtună de credeai că va rupe molidul sau alți arbori… să nu mai zic de cuiburi zburate; fulgere și tunete de reverbera tot muntele. Și după ce toate acestea au trecut… am observat că păsările adulte au început să hrănească puii, care între timp au eclozat. Ce început dramatic de dur pentru noile vieți.. și cam câtă hotărâre de a persista, de a sta pe cuib și atunci când condițiile sunt jalnice. Mai interesant de remarcat este că o astfel de situație nu este excepția ci este mai mult regula… Viața este dură, cu pericole și riscuri de toate felurile, cu multe pierderi iremediabile și rare momente de succes, indiferent că ești pasăre, șarpe sau om.

Dacă bagi un raliu de 600-700 de km pe ruta Sighet-Măcin (circa 12 ore de condus)… vezi cam ce distractivă este deplasarea pe o astfel de distanță. Poate îți aduci aminte de migrația păsărilor, la cazuri precum păsărelele care în zbor activ trec peste Marea Mediterană… în sute de kilometri de zbor fără oprire. Te miră că după ce ajung pe celălalt mal, unele sunt în așa măsură de epuizate că nu mai au nici energie să zboare, ci se lasă pe sol aproape moarte? Și că localnici, oamenii și alte animale, de-abia așteaptă să aibă ocazia… Cumva este aproape o minune că au capacitatea să treacă peste atât de multe obstacole, de la întinsele ape marine până la nisipurile Saharei… doar așa, pe bază de energie proprie plus feeling.

Să vezi că la 74 de ani are chef de a fotografia păsări, așa cum mulți dintre noi au doar până la 15 ani; pleacă cu mașina din Budapesta până la Măcin… pentru a face poză cu o anume pasăre… una discretă, sfioasă, care a dispărut deja din Ungaria, Slovacia șamd. Are răbdare să stea 5 zile în careva carieră de piatră, să privească pe unde mișcă măcar un singur exemplar din mierla de piatră, dar să fie un mascul frumos colorat. Are chef să care echipamente grele pe bolovani, trepied masiv care să asigure stabilitate… să pună un cort de camuflaj de unde să poată să vadă dar el să nu fie observat… Să perceapă cam unde are obiceiul acea pasăre să se așeze. Să se ducă mai aproape în ziua care urmează. Să se apropie de realizarea imaginii. Chiar dacă nu o vede toată ziua decât pentru 20 de secunde, să simtă că este pe direcția cea bună. Pasărea are un punct unde se așează mai frecvent, dar este o piatră destul de plată și nu prea este previzibil pe care parte o să se așeze… așa că se poate fixa clarul incluzând toată piatra… aparatul foto cu teleobiectiv stă camuflat undeva în zonă și omul așteaptă în cort de camuflaj, cu telecomanda pentru declanșare la o distanță apreciabilă, poate la 100 de metri, pentru a nu deranja pasărea. Stă și privește prin binoclu, sperând să vină secunda dorită. Și, să facă măcar un cadru până la ploaia torențială care se apropie. Și are succes.

Te poți întreba, dacă ai avea 74 de ani, să zicem peste treizeci și ceva de ani de acum încolo… și ai vedea un cuib de sfrâncioc pe ceva copac, ai avea chef să urci să vezi dacă are ouă sau este gol? Sau, ai avea răbdarea să urmărești cu binoclul ore în șir șorecarul mare, să vezi pe unde zboară când prinde ceva paradă… să ajungi la constatarea să pe un perete de stâncă are cuib, să urci acolo pe o pantă super-abruptă… să vezi prin binoclu că are 2 pui destul de mari, dar încă cu puf albicios? Iar după aceea ai avea chef să vezi, oare ceilalți șorecari mari care sunt prin zonă au cuib pe versantul învecinat? Oare ai avea chef ca asta să faci toată viața? Sau nu?

DSC_9780DSC_9783DSC_9792DSC_9795

DSC_5853DSC_5858DSC_5859DSC_5860

DSC_6001

DSC_5334DSC_5352DSC_5353DSC_5355DSC_5357

DSC_6028

O pupăză dispare pe la baza unui trunchi bătrân… și este destul de clar că acolo are cuib. Dacă te uiți prin binoclu, se vede cum intră de mai multe ori cu hrană în cioc… duce mâncare la pui. Este destul de obișnuită cu oamenii, trunchiul este la intersecția a două drumuri de pământ pe care frecvent trec diferite căruțe și mașini… și turme de oi zilnic de mai multe ori, și câini de la stână. Un cort de camuflaj instalat la o distanță rezonabilă, nici prea departe dar nici prea aproape, face posibilă filmarea și fotografierea minunilor aripate. Imediat după ce colegul se îndepărtează de cort, pasărea simte că nu există nici un pericol și vine cu hrană spre cuib… exact în fața ta. Să vezi cum păsările adulte sosesc separat sau împreună, cum intră pe mica deschidere pe care trebuie să se preseze atât la intrare cât la ieșire… cum uneori hrana este dată de un părinte celuilalt care intră în scorbură… frumos. Și mai tare este să îi vezi cum uneori își ridică creasta de pene, spectaculozitatea le crește mult de tot. Dacă ai lumină destul de ok se poate încerca și ceva poză mai dinamică, ceva în care pasărea să fie în zbor, cu aripile deschise, cu pene-translucide-în-lumină… Să ai focalizare corectă pe o asemenea pasăre, cu zborul ei rapid și imprevizibil ca direcție, nu este atât de simplu cum pare. Un spectacol pentru care merită să aloci timp… atât de prețios.

DSC_0429DSC_0432DSC_0441DSC_0447DSC_0456

DSC_6243 DSC_6198DSC_6203DSC_6208

DSC_6082DSC_6083DSC_6084DSC_6085

DSC_6052DSC_6066DSC_6114

DSC_6115DSC_6137DSC_6138

DSC_6139DSC_6160DSC_6164

DSC_6167DSC_6169DSC_6177DSC_6193

DSC_6244DSC_6245DSC_6255DSC_6263DSC_6270

DSC_6293DSC_6294DSC_6318DSC_6338DSC_6349

Este seara și stăm în căbănuța din Greci/ Măcin. Fotograful/ cameraman din Ungaria îmi povestește tot felul de întâmplări legate de fotografiere și filmare, din cei 74 de ani de existență. Interesantă este remarca despre un film scurt, de doar câteva minute, realizat de austrieci… în care este prezentată viața pupezei (viața pupezelor… sună cam ciudat). OK. Deci, la final, vezi o listă de peste 30 de nume, de la oameni care au căutat cuiburi, la cei care au instalat corturi de camuflaj și au cărat echipamentele de filmare, la cei care au scris textul, operatori video, ingineri sunetiști, creatori de efecte speciale, om responsabil de montaj, regizor, producător șamd. Vezi că până și pentru un film scurt despre o pasăre oarecum banală, prezentă în nenumărate locuri rurale, o specie care este obișnuită cu prezența umană și care prin frecvența ei nu pune niște probleme speciale în privința disturbanței create de filmare… pentru a realiza ceva serios, este nevoie de un număr semnificativ de oameni specializați pe diferitele aspecte, iar toți aceștia trebuie bugetați. Se ajunge ca pentru filmulețul care prezintă pupăza, să ai nevoie de un buget care pe la noi nu poate să existe la mod real (deoarece atunci când există sume mai importante alocate pentru mediu, acestea sunt preluate de mafie și sifonate imediat). De aceea, în Austria există film splendid despre pupeze, iar pe la noi sunt pupeze răpciugoase pe centură și prin ministere.

DSC_0549DSC_0552

DSC_0393DSC_0402

DSC_0363DSC_0366

Există la sud de Greci o pășune destul de interesantă, cuprinsă între pădurea care ajunge până la baza munților Măcinului pe de o parte și stâncile numite Pietrele Mariei pe de altă parte. 3 turme de oi pășunează zilnic pe acest teren, fiecare cu zona lui; o turmă are 80 de oi, alta 100 și alta 200, zice copilul de oier care la 10 ani nu mai umblă la școală. Pășunea de câteva sute de hectare are iarba scurtă, roasă zilnic de sutele de oi. Acest teren este un habitat perfect pentru popândăi, pe care îi poți vedea cu sutele; poate că împreună cu puii care acum încep să iasă în afara galeriilor… există chiar și peste 1.000 de exemplare. Dar nu prea cred că cineva are timp/ energie/ chef să îi numere. Oricum, îi vezi ieșind din tunelurile lor subterane, când aici, când acolo, unii se fugăresc, alții mănâncă liniștiți plante… hrana lor preferată. Am fotografiat un exemplar care mânca corpul unui pui, ținea la gură o parte din trupul blănos din care atârna coada; o să se vadă mai exact când voi avea timp să downloadez pozele și să mă uit la ele. Colegul din Ungaria zice că așa colonie de popândăi nu există în toată țara, deoarece în arii protejate păstoritul a fost descurajat, iarba a crescut prea mare, era umedă după ploi iar popândăii au răcit și au murit cu încetul… rând pe rând; există câteva populații mai mici, dar nu seamănă cu asta; în locurile unde a fost încercată repopularea lor, deși au fost făcute inclusiv galerii în care să se instaleze… praful s-a ales de toată treaba… Zice că ar trebui să fim mândri că la noi mai există asemenea locuri… Cândva ar trebui instalat și aici pe pășunea asta (sau pe oricare altă pășune asemănătoare din Dobrogea) un cort de camuflaj, pentru a putea filma de aproape comportamentul acestor mamifere. Dacă stai pe această pășune la observații timp de câteva zile, vezi că sunt zeci de perechi de pietrar răsăritean (Oenanthe isabellina), uneori trece prin zbor câte o barză neagră (Ciconia nigra), mai vezi câte un exemplar de acvilă pitică (Hieraaetus pennatus) și frecvent poți să admiri șorecarul mare (Buteo rufinus)… cei 4 adulți (două perechi) care stau în zonă. Una dintre perechile de șoricar pare are cuib pe o stâncă mare din versantul muntelui… iar acum sunt 2 pui în cuib; vor mai rămâne în cuib măcar o lună, după care vor zbura liber pentru prima oară; până atunci îți poți imagina cam câte rozătoare o să care adulții la cuib. Mai trece pe aici câte un șoim al rândunelelor (Falco subbuteo), sunt și câteva ciori grive (Corvus cornix), câteva perechi de sfrâncioc roșiatic (Lanius collurio), ciocârlii de câmp (Alauda arvensis) șamd. La stâncile Pietrele Mariei sunt și vipere cu corn. Frumos, nu ai senzația?

DSC_9951DSC_9923DSC_9926DSC_9929

DSC_5767DSC_5772

DSC_5189DSC_5194DSC_5203

DSC_5213DSC_5217DSC_5218DSC_5245DSC_5275DSC_5280DSC_5292DSC_5295

DSC_5900DSC_5912DSC_5923

DSC_5958DSC_5960DSC_5961DSC_5965DSC_5968DSC_5969

DSC_5182

DSC_5370DSC_5375DSC_5377

DSC_0537DSC_0540DSC_0543

DSC_5388

DSC_5383DSC_5384

DSC_5828DSC_5834DSC_5835DSC_5839

Pe la poalele Măcinului dar și mai sus pe munte în zone cu loess, sunt colonii frumoase de prigorii (Merops apiaster)… e plină zona de ele; un cadru cu câteva exemplare stând pe o tufă.. și merg mai departe. Mai rare, dar totuși prezente în număr destul de mare sunt și dumbrăvencele (Coracias garrulus)… aproximativ la fel de splendide cum sunt prigoriile… iar dacă le vezi prin teleobiectiv să umple câmpul vizual cu albastru-verzui strălucitor în lumina de seară… îți dai seama că paradisul este fix aici. Mult mai terne coloristic sunt presurele sure (Emberiza/ Miliaria calandra)… dar până și astea pot să arate bine în luminile de apus stând pe vârful unei tufe, sau ziua când le vezi că fac baie în ceva baltă de la marginea drumului. Dacă ai noroc, la o baltă de pe drumul de pământ vezi că vin să ia noroi pentru cuib nu doar rândunelele (Hirundo rustica) ci și rândunica roșcată (Hirundo/ Cecropis daurica)… o specie mult mai rară; dacă ai avea timp ai încerca să vezi unde se duc cu noroiul în cioc, unde au cuibul, și ai reuși să le filmezi și fotografiezi în niște ipostaze perfecte… dar așa te mulțumești cu câteva cadre frumoase de la marginea băltoacei.

DSC_0261DSC_0264DSC_0273DSC_0282DSC_0288DSC_0306DSC_0309

DSC_5704DSC_5714

DSC_5514DSC_5555DSC_5562DSC_5565DSC_5569

DSC_5572DSC_5578DSC_5579DSC_5586DSC_5588DSC_5592DSC_5596

DSC_5597DSC_5601DSC_5607DSC_5610

DSC_5614DSC_5622

DSC_5391DSC_5392DSC_5395DSC_5404

DSC_5406DSC_5410DSC_5414

DSC_5502

DSC_5418DSC_5421DSC_5431

DSC_5443DSC_5456DSC_5465

DSC_5469DSC_5472

Prin aliniamente de plopi de la poalele Măcinului poți vedea răzleț ici-colo câte o pereche de sfrâncioc cu frunte neagră (Lanius minor); la o carieră de piatră de la baza muntelui se poate vedea că este prezent sfrânciocul cu cap roșu (Lanius senator)… o pasăre destul de rară și destul de spectaculoasă, care ar merita cândva atenția pentru fotografiere/ filmare.

DSC_6409DSC_6415

DSC_5639DSC_5669DSC_5672DSC_5687DSC_5684

…..

DSC_5790DSC_5812

Dacă ai ceva atenție și pentru reptile, poți vedea destul de frecvent câte un șarpe rău (Coluber caspius); un exemplar foarte mare a fost ucis de ceva vehicul pe un drum de pământ… dar la o scurtă vreme când am vrut să fie văzut și de colegul din Ungaria, deja nu mai era acolo… probabil a fost consumat de ceva prădător; colegul zice că el nu a mai văzut prin Ungaria asemenea șarpe de circa 20 de ani… dar la o tură mai serioasă pe șosele din Dobrogea vezi poate și 10-15 exemplare căzute tribut traficului auto. Pe la poalele Măcinului am mai văzut acum șarpe de casă (Natrix natrix), prin iarbă destul de ușor poți remarca câte un exemplar de șopârlă de iarbă (Podarcis taurica), pe câte o piatră sau printre ierburile stepelor zonei câte un gușter vărgat (Lacerta trilineata)… plus că ușor dai de țestoase de uscat (Testudo graeca). Era bine dacă găseam cumva și un balaur (Elaphe quatuorlineata)… mai ales colegul din Ungaria era dornic să vadă specia… dar nu a fost să fie. Poate altă-dată.

DSC_0579

DSC_6009DSC_6015DSC_6017

DSC_0321DSC_0324DSC_0330DSC_0336DSC_0339DSC_0348

DSC_5719

Un viespar (Pernis apivorus) a trecut deasupra mea; nu era prea sus, dar nici prea jos la început… apoi în cercuri ascendente a urcat pe careva curent cald… sus de tot, deja era ca un punct, o mică mizerie pe cerul albastru. Am oprit din timp mașina și am făcut câteva poze când era la o altitudine încă nu foarte mare. Seara, i-am arătat pozele prietenului fotograf din Ungaria, iar el era entuziasmat la un mod aproape copilăresc; parcă era mai fericit pentru acele poze cu viesparul, decât eram eu; nu parcă, ci sigur. Cumva la el fericirea cu fotografiatul păsărilor acestea se manifestă mai exuberant, mai vivace, deși are 74 de ani; bine, și eu pot să mai schițez un zâmbet dacă ceva iese bine, dar asta se întâmplă rar – în rest, manifestare vizibilă a fericirii legate de acest subiect aproape că nu există. Ceva satisfacție pentru orice mică reușită există desigur, dar manifestare vizibilă a fericirii, nu prea. Poate că la 74 de ani este mai ușor să fii entuziasmat pentru poze cu viesparul.

DSC_5721DSC_5722DSC_5727

DSC_0351DSC_0357DSC_0375DSC_0387DSC_0405DSC_0426

În zona Turcoaia, dacă de pe la pietrele munților hercinici cobori puțin la Dunăre, și vezi lacurile cu pereții de loess cu prigorii și dumbrăvence nenumărate, și trece câte un stol de 10-15 călifari roșii (Casarca ferruginea) să le tragi 5 poze în zbor… să nu mai amintesc de toate rațele și stârcii și egretele, șerparii și hereții… îți dai seama că în zona asta ai avea un milion de subiecte de foto/ filmare… pentru o viață întreagă. Dar, ideea este că trebuia să ajung și la Balul Rotary… plus că sosesc 14 naturaliști din Germania… cu care vom petrece câteva zile splendide prin Maramureș.

DSC_0465DSC_0468DSC_0471DSC_0480DSC_0483DSC_0489DSC_0492DSC_0495DSC_0501

DSC_6387DSC_6389

DSC_6398

Era o pasăre răpitoare din genul ereților (Circus sp.), dar penajul era de o nuanță albicioasă încât probabil că este un exemplar cvasi-albinotic. A zburat fără a da o șansă de a focaliza pe corpul ei aripat, am reușit doar să fac ceva imagine care să prindă cam cum arăta vietatea, imagine deloc artistică ci eventual cu rol documentar.

DSC_6399

… toamna

dsc_1768dsc_1771dsc_1783dsc_2146dsc_2155dsc_2161dsc_2170dsc_2176dsc_2167

dsc_2341dsc_2344dsc_2350dsc_2368dsc_2377dsc_2434dsc_2386dsc_2408

dsc_2308dsc_2315dsc_2332dsc_2338dsc_2326dsc_2320

dsc_2644dsc_2650dsc_2656

Atunci când ajungi în preajma unor locuri părăsite, locuințe, ferme șamd, ai un sentiment ciudat. Deschizi o poartă pe care nu a intrat nimeni, de multă vreme. Gardurile mai stau încă, dar sunt deja mai răpciugoase, pereții construcțiilor tind să de dărâme, acoperișul este prăbușit pe alocuri. Se percepe sensul fiecărui spațiu, unde erau ținute animalele domestice, cum primeau apă, mâncare. Locul unde erau cândva oameni. Dar simți temporalitatea acestor ferme tradiționale… modul în care ele se reintegrează în natură, în câțiva ani sau poate un deceniu de-abia se va vedea o urmă. Cumva, lucrurile nu au mers bine. Și dacă privești peisajul pârjolit de secetele verilor dobrogene, parca nu te surprinde, deloc.

dsc_2641

dsc_2578dsc_2590dsc_2596dsc_2603dsc_2605dsc_2611dsc_2614dsc_2620dsc_2626dsc_2632

dsc_2636

dsc_2282dsc_2290dsc_2294dsc_2215dsc_2179dsc_2194dsc_2203dsc_2209dsc_2218dsc_2221

dsc_2233

dsc_2230dsc_2242dsc_2249dsc_2260dsc_2266dsc_2269dsc_2275

dsc_2543dsc_2537dsc_2527dsc_2524dsc_2515dsc_2497dsc_2444dsc_2449dsc_2500dsc_2452dsc_2458dsc_2491dsc_2480dsc_2477dsc_2468

© dr. Peter Lengyel

Acest articol a fost publicat în Dobrogea si Delta Dunarii. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

11 răspunsuri la Parcul Național Munții Măcinului – seria 2

  1. Adela Teban spune:

    Foarte buna prezentare, iar fotografiile sunt superbe!

  2. Nico Lazar via FB spune:

    Totul este fabulos! Te deconecteaza pur si simplu! Esti mai aproape de cer, nori, aroma codrului…..etc. Fain!

  3. Munteanu Doru via FB spune:

    Artist !

  4. Mireille Mireya via FB spune:

    Tinuturi de basm, incarcate de energie pozitiva. Sa profitam din plin de bogatiile noastre.

  5. Petcu Lina spune:

    Foarte frumos ! Noi avem norocul sa traim chiar in aceasta frumoasa zona.

  6. Isac Gheorghe via FB spune:

    Lăudabil efortul.Sincer sînt încîntat de materialul prezentat.Felicitări.

  7. Gabi Lou via FB spune:

    Daca n-am fi de-ai locului ne-ar omori invidia-n noi.🙂 Superb!

  8. Ancuta Tacciu spune:

    Superbe locuri avem.Imagini de poveste,mi-am delectat ochiul!

  9. Ayssa Sarolta Arcan via FB spune:

    {referitor la locurile parasite} Eu mereu mi le inchipui cum ar arata…visul e frumos, frumos al naibii apoi ma opresc si ….doare de nu se poate!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s