Peștera Ghețarul de la Scărișoara

Peștera Ghețarul de la Scărișoara este una dintre cele mai emblematice atracții naturale din Munții Apuseni. Din 1938, peștera este declarată “monument al naturii”. Într-un peisaj vălurit acoperit acum cu păduri de foioase și de amestec, la 1165 m altitudine, se deschide o mare intrare către lumea subterană colonizată de gheață. Intrarea în peșteră este reprezentată de un aven larg, cu o deschidere ce are diametrul de cca 60 m și adâncimea de 48 m. Accesul vizitatorilor este ajutat de poteca săpată în stâncă și scările metalice fixate pe pereți. La baza avenului se deschide orizontal Sala Mare, având un portal de 24 m înălțime și 17 m lățime; deja în această zonă suntem pe marele bloc de gheață care ocupă o bună parte a peșterii.

Cavernamentul peșterii Scărișoara este reprezentat de o mare sală dezvoltată pe cca 700 metri, cu câteva diverticule, mici galerii. În zona centrală a acestei săli se află blocul de gheață care are o grosime de cca 15-20 m, un volum total de peste 100.000 metri cubi. Fața superioară a blocului de gheață are cca 3.000 mp, în capătul profund al acesteia existând un topogan de gheață după care apare un complex de formațiuni permanente stalagmitice de gheață, denumit “Biserica”… aici existând și stalagmite de gheață care pot să atingă cca 10 m înălțime în perioada lor de maximă dezvoltare. Până aici este zona turistică, vizitabilă, a peșterii. Perioada ideală pentru vizitare este către sfârșitul iernii, când formațiunile de gheață sunt cele mai dezvoltate, implicit cele mai spectaculoase.

Pe cele două laturi ale blocului de gheață se poate coborâ în cele doua rezervații științifice. Rezervația Mică este situată la dreapta dinspre intrare, unde se coboară pe un perete vertical de gheață de cca 14-15 m… în spațiul relativ îngust dintre stâncă și gheață. Rezervația Mare este la stânga după intrare, accesul fiind posibil prin coborârea pe un perete cvasivertical de gheață de o înălțime de cca 20 m. Blocul de gheață se prelungește prin limbi de gheață, iar în zonele învecinate apar stalagmite de gheață, cu existență mai mult sau mai puțin temporară, unele “permanente”; aceste formațiuni sunt mai dezvoltate în perioada rece a anului; stalagmitele temporare pot ajunge să se dezvolte an de an și până la o înălțime de 3-4 metri. Sub peretele de gheață al Rezervației Mari, galeria bolovănoasă coboară abrupt apoi urcă în zona concreționată a peșterii, denumită “Catedrala”, unde apar stalagmite, stalactite, coloane, domuri, scurgeri stalagmitice, gururi, coralite, clusterite, draperii șamd; interesante sunt “perlele de cavernă” care apar sub formă de “cuiburi”. De aici din Catedrală, un culoar îngust, Galeria Coman, coboară către zona cea mai adâncă a peșterii, care ajunge la -105 m, locul unde ne aflăm în imediata vecinătate a peșterii Pojarul Poliței, cândva aflată în comunicare liberă cu peștera Scărișoara (acum un depozit de aluviuni estimat a avea cca 6 metri grosime crează un perete despărțitor).

Peștera Ghețarul de la Scărișoara face parte din sistemul carstic polietajat Ghețar – Ocoale – Dobrești, dezvoltat în calcare jurasic-superioare: cândva cursul de apă era la suprafață, dar odată cu dezvoltarea cavernamentului Scărișoara – Pojarul Poliței, apele se retrag în subteran curgând pe acest traseu. La o următoare fază de evoluție, acest sistem devine uscat (fosil) odată cu coborârea activului pe traiectoria subterană mai profundă care unește Avenul din Șesuri care absoarbe apa (ponor) cu Izbucul Poliței. În timpul glaciațiunilor se acumulează zăpadă, firn și gheață și se formează ghețarul subteran pe care îl putem admira și azi; desigur că în perioadele glaciare volumul de gheață din peșteră era mult mai mare… azi existând cam jumătate din ceea ce era în „epocile friguroase”. Morfologia cavernamentului face posibilă captarea aerului rece pe timpul iernii, care fiind mai greu pătrunde în peșteră, iar pe timpul verii, aerul mai cald de la suprafață, mai ușor, nu se amestecă cu cel din interior, astfel că în zona gheții rămâne un climat răcoros/ rece care crează un loc bun pentru ghețar. La ora actuală, gheața se topește atât la baza ei, cât și la suprafață în sezonul cald… dar anual în sezonul rece se depune un nou strat de suprafață… Există și păreri conform cărora de la observațiile lui Emil Racoviță (1927) până acum, nivelul suprafeței de gheață este mai redus cu câțiva metri; un marcaj pe perete care arăta nivelul gheții în 1947, arată o diferență de 165 cm în minus la valoarea minimă a nivelui atinsă în noiembrie 2002. Vârsta gheții de la bază este de cca 4.000 de ani: cercetările efectuate pe carote extrase din masa de gheață aduc date interesante despre paleoclimatul locului.

Cea mai veche menționare a peșterii este făcută în anul 1847 de către A. Szirtfi, iar aspecte științifice sunt publicate de K. F. Peters în 1861 și A. Schmidl în 1863. Aspecte floristice și repartiția vegetației pe pereții avenului sunt studiate de Al. Borza, iar în 1927 E. Racoviță publică un studiu monografic despre această peșteră. Rezervația Mică și Rezervația Mare (zonele aflate lateral mai adânc, unde se poate coborâ pe peretele de gheață) au fost explorate doar în 1948, de către Maxim Pop, Mihai Șerban, R. Givulescu și D. Coman… ocazie cu care a fost realizată și cartarea peșterii. Din 1965 studiul este preluat de I. Viehmann, Gh. Racoviță, V. Crăciun, T. Rusu șamd.

Fauna cavernicolă are un reprezentant emblematic, anume coleopterul Pholeuon proserpinae glaciale, o specie endemică descrisă de Rene Jeannel, zoologul francez care lucra la Cluj la Institutul de Speologie întemeiat cu Emil Racoviță. În peștera Scărișoara a fost descoperit un schelet de capră neagră (Rupicapra rupicapra), animal care a trăit prin zonă în timp cât peisajul era o stepă rece periglaciară.

Albumul fotografic “Munţii Apuseni” apărut în 2006 la Federaţia Română de Speologie, cuprinde în 200 de pagini imagini despre peisaje, floră, faună, oameni şi mai ales fotografii din peşterile Apusenilor. Câteva pagini de texte explictive în română şi engleză crează o introducere în caracteristicile Apusenilor. Peisajul carstic dezvoltat într-un climat rece cu ninsori abundente a dus și la formarea unor ghețari de peşteră, cum sunt Focul Viu, Borţig, Scărişoara etc. Să vedem ce scrie prietenul şi colegul Cristian Lascu: “Pâlnia imensă a avenului de la Scărişoara înghite în fiecare iarnă tone de omăt. Prinşi în capcană, fulgii uşori se tasează, se transformă în firn, apoi în gheaţă-sticlă. (…) Racoviţă a fost captivat de Scărişoara, care datorită lui a fost prima peşteră protejata prin lege, în anul 1938. Urmaşii săi încearcă să descifreze în straturile gheţii cronica climei pe ultimii 3000 de ani. Complexul carstic Scărişoara este în mod fericit împlinit de peştera Pojarul Poliţei, o mică grădină de cristale de un mare rafinament, şi de impunătorul Aven din Şesuri.”

Albumul fotografic “Prin Munţii Apuseni”, apărut în 2009 la Centrul pentru Arii Protejate şi Dezvoltare Durabilă, este un volum de 240 de pagini, o colecţie de imagini recente sau de peste un secol create de peste 30 de autori, surprinzând peisaje dintre care multe subterane, fotografii din peşteri prezentând detalii ale cristalelor sau amploarea cavernamentului, speleoteme, forme şi culori din lumea întunericului; textul multilingv (română, engleză, germană, maghiară, franceză) conturează cadrul peisagistic, geologic, cultural, architectural, tradiţional… uman.. al zonei Apusenilor. Cristi Lascu scrie: “Emil Racoviţă a explorat câteva cavităţi remarcabile: a fost primul care a cercetat vieţuitoarele (…) Scărişoarei (…) În 2007 o expediţie româno-americană a măsurat cu un radar grosimea gheţii din Scărişoara, descoperind că este mult mai mare decât se credea (…) gheţarul, considerat până acum a avea 75.000 metri cubi, are de fapt peste o suta de mii, fiind cel mai mare din lume. Iar datări recente ale gheţii arată ca este şi cel mai vechi gheţar subteran de pe planetă.”

Peștera Scărișoara a fost una dintre sfintele locuri de pelerinaj în studenția tinerilor naturaliști biologi, geografi, geologi… care își trăiau tinerețea pe la Universitatea din Cluj, în urmă cu vreo 15 ani. Profesorul Viehmann ne explica diferite aspecte interesante legate atât de peșteră cât și de speologii care încercau să îi înțeleagă aspectele încă misterioase. Se organiza inclusiv revelion la Ghețar… departe de zone urbane aglomerate. Era o atmosferă plăcută, cu discuții naturalistice, cu aspecte de filosofie și artă, cu fotografii de peșteră, cu dragoste în natură și față de natură. Simțeam că este splendid să exiști! A fost odată, ca-n povești.

PS. Un text scris în 2010: În această seară, 1 septembrie 2010, a avut loc sărbătorirea a 85 de ani de viață a domnului profesor Viehmann, născut la 1 septembrie 1925 la Cluj. O bună ocazie pentru a ne aduna apropiații domniei sale mai ales din domeniile speologiei, jazzului și din cadrul clublui Rotary, oameni extraordinari veniți din Elveția, Austria, Germania, Mexic și desigur, România. Evenimentul a avut loc la Pensiunea Doina și la sediul Asociației Valea Verde, la Sighetu Marmației. Atât de mult i-a plăcut domnului Viehmann ceea ce a văzut și simțit prin zilele petrecute la diferite evenimente organizate de noi în Maramureș, încât a mai stat aici o lună să scrie o carte, care cândva va fi publicată la Editura Valea Verde. Eu de-abia aștept.

Seara asta, pe lângă excelentele mâncăruri pregătite de Doina, atmosfera de prietenie între atâția oameni de excepție, a permis apariția sentimentului că deși temporar, perfecțiunea totuși poate să existe. Dl Viehmann, pe fond muzical, a proiectat diapozitive vechi cu peșteri și creste stâncoase, cu lilieci și moții Apusenilor, cu peșteri cu gheață și explorări după galerii noi și speleoteme în luminile lămpilor de carbid și a blițurilor… pentru o secundă. Amintiri cu amfiteatre clujene pline de tineri care veneam plini de dorința de a îl asculta, de a îl vedea, de a trăi clipa… de a discuta unde vom merge la ‘peștereală’. Amintiri cu splendori în iarbă, cabane calde și ape reci de peșteri, cu coborâri pe pereți de gheață subterană și admirarea perlelor de cavernă, ascultarea sunetului pur al monocristalelor ascunse în adâncuri.

A mai proiectat vestita colecție de ‘ciuperci otrăvite’ care deși mulți dintre noi am mai văzut-o poate nu odată sau de două ori, nu există să nu provoace hohote de râs incontrolabil: incredibil cât de multe tâmpenii pot fi văzute pe la noi.

Există din fericire, și o elită. Povestiri despre Racoviță, despre cercetarea peșterilor și proiectare de diapozitive pe întunericul sălilor de conferințe pline de oameni, despre amintiri din trecut, acel Racoviță despre care zice Viehmann că îl consideră al 2-lea Dumnezeu. Despre Institutul de Speologie de unde nimeni nu se grăbea acasă… deoarece se simțea acasă, despre cele peste o mie de zile petrecute în Ghețarul Scărișoara pentru scrierea monografiei… despre avene și cascade subterane… despre o viață petrecută între întunericul subteranelor și exuberanța viului din lumina solară și sunetul de jazz.
Sunt convins ca Viehmann are acel geniu al profesorului conștient că menirea lui fundamentală este atragerea studenților către cunoaștere, către cercetarea naturii, către iubirea frumosului, fie el o stalactită, o floare, jazz ori iubirea semenilor/ semenelor… O lacrimă pentru o stalactită? Tăușoare, Iza, Scărișoara, Vârtop, Cetățile Ponorului, Căput, Huda lui Papară, Peștera Vântului și câte și câte altele… Oare câte mii, zeci de mii, poate sute de mii de oameni au ascultat benevol prezentarile lui? Câți au învățat de la el bazele speologiei, și câți își amintesc cu nespusă iubire de acele clipe de fericire trăite împreuna prin ceva ieșire la peșterile Apusenilor ori Orientalilor? Cât de mare este norocul că putem întâlni și asemenea personalități, care să ne lumineze pe traseul galeriei de peșteră? Ce putem să facem noi pentru a le merita apropierea? Poate, recunoașterea umilă și sinceră a sentimentului că îi iubim.

Și, mă întreb, oare cum ar arăta elita științifică de pe la noi dacă la Universități ar preda mulți asemenea Viehmann, ori Coroiu, profesori care să îl atragă pe student către cunoaștere, să îl respecte și să îl iubească în mod fundamental și iremediabil, să îl considere o creatură fragilă și demnă de respect și îndrumare… să se dăruiască învățământului superior…. Ori, asta ar fi deja prea frumos, deci ireal, și pentru ca echilibrul să se păstreze, trebuie să existe și gloata celor mulți pe care dorești cât mai repede să îi uiți și regreți că soarta nu a fost destul de blândă cu tine și a fost inevitabil să îi cunoști.

Urmează niște imagini din septembrie 2011 și altele vechi, de 15-18 ani.

Avenul de acces

Portalul peșterii, dinspre interior

Zona turistică pe suprafața blocului de gheață

Biserica

Panou explicativ la marginea avenului

Studenți cu profesorul Viehmann (în urmă cu cca 15 ani)

Formațiuni de gheață în Biserica

Coborârea peretelui de gheață către Rezervația Mare

Caroiaje din benzi albastre pentru monitorizarea dezvoltării stalagmitelor sezoniere

Cuib de perle de cavernă

Zone concreționate ale Catedralei

Monocristale în zona intrării galeriei Coman

© dr. Peter Lengyel