Stepa Dobrogeană

DSC_0018103

Dobrogea este un paradis naturalistic, dar oare ce înțelegem noi prin asta? Stepa și silvostepa naturală a Dobrogei există mai ales sub formă de închipuire – oceanul de ierburi unduitoare, orizontul aflat departe în zare, peisaj locuit de antilope saiga și cai sălbatici, dropii și spârcaci, vulturi care se rotesc în căutare de hrană… praful ridicat de călăreți nomazi. Au rămas niște fosile prin peșteri, tumuli pe care sunt retrase câteva plante rare și au mai rămas niște pietre sculptate de grecii antici.

050 Circaetus gallicus subadult 060 061 225 Buteo rufinus adult 226

DSC_8771 DSC_8776DSC_0008 DSC_0014 DSC_0034 DSC_0064556 126

Dacă te plimbi prin peisajele înierbate semiaride dintre Dunăre, Deltă și Mare, îți dai seama ce varietate are acel ‘habitat’ pe care îl putem numi generic ‘stepa dobrogeană’. Există zone stâncoase deschise cu iarba foarte scurtă, unde plantele nu ajung mai înalte de 15-20 cm, altele ce ajung pe la 1 m înălțime trăind pe nisipuri (psamofite) și zone cu mâluri, dar vezi și stepe sărăturate litorale (halo-spamofite), ierburi acoperind zone cu loess (xerofite)… ochiuri de stepă fiind și în pădure/ silvostepă, toate acestea având compoziții floristice aparte, comunități de plante adaptate unor condiții locale specifice respectivului punct geografic. A cunoaște speciile, a le ‘grupa’ în comunități/ fitocenoze, a înțelege modul în care plantele ‘se combină’ între ele… nu este o muncă simpla.

DSC_0349 DSC_0359 DSC_0369 DSC_0388Image141 Image145189 243 257 DSC_6967 DSC_6989

Lumea vegetală stepică este locuită de popândăi (Spermophilus citellus), hamsteri dobrogeni (Mesocricetus newtoni), hârciogi (Cricetus cricetus) și dihori de stepă (Mustela eversmanni), dihori pătați (Vormella peregusna) șamd. În sol își duce viața orbetele (Spalax leucodon). Printre ierburi se ascunde pasărea ogorului (Burhinus oedicnemus)… deasupra peisajului se rotește câte o acvilă de câmp (Aquila heliaca) sau o acvilă pitică (Hieraaetus pennatus), poate având în gheare un popândău ridicat în ceruri. Șarpele rău (Coluber caspius) alunecă cu o viteză uluitoare prin peisajul stepei… dar poți vedea pe aici variate alte specii de șerpi, șopârle, țestoase, Dobrogea fiind un fel de paradis al reptilelor. Nenumărate specii de insecte de stepă, păianjeni, scolopendre, reptile, păsări și mamifere formează ecosisteme ale căror funcționalitate așteaptă să fie înțeleasă de biologii și ecologii viitorului… dacă va mai exista ecosistemul care să fie supus investigației, și inteligența umană iscoditoare, aptă să încerce să înțeleagă mediul de viață.

DSC_0239 DSC_9596 DSC_9666 DSC_9676080 081 085 092 102 348

386 394 432133 140_DSC4900 _DSC6201 Image83X Image84 Image501 Image1032Image1033046 074

Dobrogea era cândva o naturală mare stepă/ silvostepă… din care azi se mai păstrează niște frânturi-fragmente, care au supraviețuit mai ales în zone mai stâncoase, prin preajma unor râpe… în rest ele au fost transformate în suprafețe antropizate. Privind peisajul dobrogean la amploarea lui reală, vei vedea aspecte totalmente diferite decât dacă analizezi în amănunt un oarecare detaliu, o oarecare părticică de stepă sau de pădure, o baltă sau o oarecare zonă costieră. Se poate încerca a ne face o impresie despre procesele naturale care au dus la formarea stepelor dobrogene, a aspectelor evolutive & ecologice, a modului cum aceste peisaje au ajuns la starea lor actuală și a analiza eventuale șanse de a proteja ceea ce mai persistă din splendorile naturale stepice…

193 197 DSC_7825 Image682 Image683

Stepa ponto-caspică se întinde din Dobrogea-România, prin Moldova, Ucraina, Rusia până în Kazahstan, fiind parte din marea stepă eurasiatică. Dinamica comunităților vegetale ierboase este complicată, depinzând în mod natural de o matrice climatică (temperatură, precipitații/ ariditate, furtuni cu fulgere, incendii etc) și un substrat (loess, stâncărie calcaroasă, șisturi cristaline, roci vulcanice, nisipuri etc) care definesc variantele posibile de vegetație instalabilă…, peste care se suprapune intervenția milenară (sau mai recentă) a omului, care din timpuri preistorice incendia și defrișa pădurea, deseca mlaștinile și terasa versanții. Stepa eurasiatică este un leagăn al civilizației umane, aici a fost domesticit calul, aici a fost începută cultivarea plantelor precum grâul… și aici triburile de călăreți nomazi se războiau pentru resurse, supraviețuire și supremație. Este interesantă analizarea fenomenului, a detaliilor care nu erau accesibile până recent pentru cunoașterea academică vestică (Levine M., Rassamakin Y., Kislenko A., Tatarientseva N., Late prehistoric exploitation of the Eurasian Steppe, McDonald Institute, Oxbow Books, Oxford, 1999). Zonele înierbate erau pășunate cu variate specii de animale domesticite; pășunatul, variabil ca intensitate, (încărcare diferită a pășunilor cu animale) ca și impactul diferit al pășunatului cu oi, vite sau capre, a dus la situații și mai complicate. Există un nivel optim al intensității pășunatului, realizat cândva de animale sălbatice, mai apoi de turmele domesticite ale unor populații umane mai mult sau mai puțin nomade. Creșterea intensității pășunatului duce la descreșterea abruptă a prezenței unor specii de plante, totodată la creșterea gradului de acoperire a altora și o rapidă instalare și răspândire a speciilor invazive (Stoddart L. A., Smith A. D., Box T. W., Range Management, 3rd edition, McGraw-Hill, New York, 1975). Interzicerea pășunatului în unele “zone strict protejate”, spre exemplu pe o parte din Grindul Lupilor (parte din Rezervația Biosferei Delta Dunării), a avut consecințe nefavorabile – zone invadate de vegetație de smârcuri și tufărișuri pline de mistreți… neutilizabile de specii de păsări care aveau nevoie de habitate mai deschise… și pentru care aceste arii au devenit protejate… Ruderalizarea precum cea din Agigea poate duce ușor la pierderea valorii naturale a zonei.

DSC_8636 DSC_8661 DSC_8769

054 070 097 DSC_4211 DSC_4224 DSC_4489 DSC_4636

Pentru a ne face o impresie despre modul actual în care pot să fie văzute-interpretate-înțelese aceste zone, este necesară o analiză succintă a variatelor idei create de naturaliști preocupați de peisajele înierbate – care se instalează în locuri prea aride pentru a susține o pădure, dar mai puțin aride pentru a duce la instalarea deșertului. Există și variate lucrări despre detalii dobrogene (de la prezentarea detaliată a listelor de specii de plante ale variatelor zone, până la microlepidoptere, la analiza unor colonii de lilieci, până la studii despre paraziții intestinali ai unor rozătoare), care în principiu au fost sau vor fi incluse în prezentarea diferitelor arii ale acestui peisaj, dar este necesară și o interpretare generală a “fenomenului stepic”. Am avut ocazia să vizitez diferite locuri de acest gen din Asia, Europa și America de Nord…. din Kazahstan, Azerbaijan, Georgia, India, Turcia, Ungaria, Grecia, Italia, Spania, Canada șamd… să discut cu oamenii care se preocupă de ele. Extrapolarea unor concluzii ale unor studii pe subiecte relevante, dar efectuate în peisaje înierbate din zone temperate îndepărtate (mai ales în stepa nord-americană numită preerie), poate avea mai mult sens pentru conservare decât a vedea o listă de specii despre care nu se poate zice mai nimic, decât că ele sunt prezente pe un anumit loc de pe la noi. Se pot eventual transpune aici în Dobrogea niște idei, pentru a nu inventa încă odată roata. Pe la noi, mai greu vei găsi niște analize ecologice de acest gen (nu prea exista cine să le facă?) și ești constrâns să te rezumi eventual la citirea unor liste de denumiri latine ale unor specii de plante sau de insecte găsite în careva arie. Desigur, și aceste liste floristice și faunistice sunt foarte importante, dar aici nu despre ele este vorba.

_DSC4630 Aquila heliaca imatur _DSC4640 _DSC4645

Un prim pas spre înțelegerea ecologică a stepelor dobrogene este creionarea unei percepții despre contextul apariției și caracteristicilor zonelor înierbate. Dominate de graminee (Poacee) ele se instalează în mod natural în peisaje relativ aride; aceste ecosisteme prezintă o floră ierboasă variată, uneori pot apărea arbuști sau arbori izolați. “Ierburi” erau prezente deja din Mezozoic, urmele lor fiind păstrate în coprolite de dinosauri cretacici din India centrală (Prasad V., Stomberg C. A. E., Alimohammadian H., Sahni A., Dinosaur coprolites and the early evolution of grasses and grazers, 2005, Science, 310, 1177-1180); erau în general specii de plante de margine de pădure, cu mică relevanță în peisaj. Diversificarea majoră a gramineelor s-a produs în Oligocen, în urmă cu 34-23 milioane de ani, ceea ce coincide cu aridizarea climatului ce le devine favorabil, reducând suprafețele de pădure; mari întinderi înierbate au apărut în Miocen, în urmă cu 23-5 milioane de ani. Concentrația de CO2 atmosferic era mai mare în Mezozoic, iar în Terțiar, mai concret prin Oligocen, acum 24 milioane de ani a ajuns să scadă la nivel similar celui actual. Exista o “foame de CO2” la plante, iar fotosinteza de tip C4 a apărut la numeroase grupe vegetale, inclusiv la variate linii evolutive ale ierburilor, dând avantaje competitive într-un climat arid și fierbinte; C4 este rol adițional cu “fotosinteza bazală” C3, prezentă și funcțională la toate ierburile.

DSC_0078 DSC_0173 DSC_0204 DSC_0218

121 123X 124 125

Familia graminee (Poacee) are circa 75.000-11.000 de specii actuale la nivelul Planetei, grupate în 600-700 de genuri, depinzând de autorul clasificărilor. Pe la noi, ierburile poacee sunt reprezentate de specii din genurile Poa, Agrostis, Stipa, Festuca, Nardus, Molinia, Sesleria etc. Dintre ierburile stepei, o apariție tipică este genul Stipa, cu variate specii caracteristice pentru zonele mai aride sau mai puțin aride, cu precipitații cuprinse între 250 și 700 mm/ an. Dintre speciile de “iarbă”, omul a cultivat și ameliorat grâul, orzul, ovăzul, porumbul șamd; suntem obișnuiți cu acestea, dar interesant este că la bambuși există și forme arborescente care ajung la 40 m înălțime, cum este Dendrocalamus… o mare iarbă; diferite specii de bambus au utilitate în construcții în zonele unde ele vegetează.

248 319

145 158 169 189 226 237 281 306 439 442

În cazul silvostepei/ stepei, se constată o graduală “trecere” a vegetației, de la păduri mai compacte, la cele cu petece de zone înierbate pe la margini, până la silvostepe cu prezență din ce în ce mai redusă a vegetației arborescente și arbustive, la stepele deschise lipsite de vegetație lemnoasă, la stepe aride cu trecere spre vegetația de semideșert și apoi deșert… Pe acest ’transect’ scade diversitatea de specii, scade înălțimea vegetației ierboase, iar pe la margine de deșert scade acoperirea suprafeței cu ierburi, existând o trecere până la pietrișuri și nisipuri lipsite de plante.

DSC_5892 DSC_5997 DSC_6032 DSC_6692 DSC_6697

În cazul diferitelor specii de “iarbă”, inflorescențele sub formă de panicul, racem sau spic, cuprind flori puternic simplificate pe cursul evoluției, existând la aceste specii o polenizare anemofilă, cu ajutorul vântului care bate nestingherit prin stepe, savane și preerie. Autopolenizarea este evitată/ blocată la multe specii, prin existența unor anumite gene cu mare variabilitate alelică, iar dacă polenul nu prezintă o alelă diferită de cea a plantei în curs de a fi polenizate, se produce rejectarea polenului (Chapman G. P., The biology of grasses, CAB International, Wallingford, Oxon, 1996). Totuși, unele specii se pot autopoleniza, și există evident și variate grade de fecunditate intermediară/ parțială. Sunt și specii partenogenetice. Reproducerea vegetativă este și ea o alternativă funcțională pentru multe ierburi, spre exemplu prin dezvoltarea de stoloni. Altele se răspândesc prin propagule. Circa 80% dintre speciile de ierburi sunt poliploide, având deci mai mult de 2 seturi de cromosomi în fiecare celulă (De Wet J. M. J., Hybridisation and polyploidy in the Poaceae, in Soderstrom T. R., Hilu K. W., Campbell C. S., Barkworth M. E., eds., Grass systematic and evolution, pp. 188-194, Smithsonian Institution Press, Washington DC, 1986). Cariotipuri cu peste 200 de cromosomi per celulă apar prin repetate multiplicări autopoliploide și hibridizări cu specii înrudite (situație care duce la allopoliploidie prin dublarea cromosomilor după hibridizare). Poliploidia a dus la o diversificare genetică ridicată și o capacitate de adaptare crescută, deci o vigurozitate ce permite succesul în competiția evolutivă acerbă, pentru supraviețuire. Desigur, au putut să apară ecotipuri adaptate condițiilor locale concrete, iar pierderea acestora în situația agresiunii umane actuale asupra mediului, duce la scăderea variabilității genetice a speciilor și reduce astfel șansa lor de supraviețuire.

DSC_0359 DSC_0393 DSC_0473

În comunități de plante ierboase, speciile care au nevoie de polenizare prin insecte, sunt în competiție pentru a le atrage pe acestea; ele dezvoltă flori colorate, mirosind atractiv și sunt pline de nectar sau polen în plus, pentru a atrage careva animal polenizator. În habitate fragmentate (cum sunt cele dobrogene actuale), cu specii distribuite în metapopulații care prezintă și frecvente extincții locale, diferite specii de plante pot ajunge lipsite de cantitatea necesară de polenizatori specializați, necesari a fi disponibili în perioada înfloririi, astfel se poate produce scăderea producției de semințe, iar un cerc vicios face ca atât planta cât și polenizatorul să intre pe curbe cu spirale descendente, care le apropie de extincție… lent fiind pierdută lupta pentru existență.

DSC_6726 DSC_9933 Image1133 Image1136

Semințe de ierburi, purtate de vânt sau agățate de animale, ajung pe sol, trec printr-o perioadă dormantă, apoi germinează și produc plantule tinere… o nouă generație. Multe semințe așteaptă condiții prielnice pentru germinare: în sol și pe la suprafața acestuia se acumulează “bănci de semințe” din care unele germinează, altele rămân în stare latentă pe termen mai lung sau doar o perioadă mai scurtă, altele se distrug din variate cauze. În două zone înierbate analizate (Rice K. J., Impacts of seed banks on grassland community structure and population dynamics, in Leck M. A., Parker V. T., Simpson R. L., eds., Ecology of soil seed banks, pp. 211-230, Academic Press, San Diego, CA, 1989), câte o bancă de semințe avea 287-27.400 semințe pe metru pătrat. Capacitatea de germinare este păstrată în mare parte în primii 5 ani, unele specii având semințe capabile de germinare și peste 40 de ani (Thompson K., Bakker J. P., Bekker R. M., The soil seed banks of North West Europe: methodology, density and longevity, Cambridge University Press, Cambridge, 1997). Multe dintre semințe sunt consumate de animale nevertebrate sau vertebrate, infestate de ciuperci sau bacterii, sau își pierd viabilitatea cu timpul… ori ajung la adâncime prea mare în sol încât la o eventuală germinare, plantula nu ajunge la suprafață…

113x 117 120 380 392 402

350 394 396 400 401 Image220 Image221

Materia organică produsă prin fotosinteză la suprafață, este retrasă și depozitată în rezerve subterane, mult mai consistente ca biomasă decât “iarba” de la suprafață, păscută și expusă uscăciunii, incendiilor și altor agresiuni. Rizomi subterani sunt comuni la ierburile perene. În general, peste 60% din biomasa vegetală a zonelor înierbate este subterană, dar se poate ajunge în unele cazuri extreme la peste 90% în subteran, chiar și în perioada când ierburile sunt înfrunzite. Mare parte din rădăcini/ rizomi se situează în stratul de 20-30 cm de la suprafața solului, dar fire ale rădăcinilor pătrund până la 1 – 1,5 m (sau și mai adânc în zone mai aride), existând și aici o mare diferențiere între diferitele specii: unele au rădăcinile la suprafață, altele ajung la adâncime mare. Biomasa vegetală a zonelor ierboase este situată deci preponderent sub nivelul solului, organe vegetale subterane din care crește “iarba” vizibilă și păscută de animale sau mistuită de incendii; de aici din subteran, ierburile revin invariabil, cât timp “pășunea” nu este distrusă-suprapășunată de cirezi și turme de animale domesticite sau invadată de plante invazive. Cu toate că o mare parte dintre ierburile ‘perene’ trăiesc între 5 și 50 de ani, există și cazuri excepționale de longevitate. Există ierburi perene la care unele estimări arată că ele ar putea depăși vârsta de 1.000 de ani (Briske D. D., Derner J. D., Clonal biology of ceaspitose grasses, in Cheplick G. P., ed., Population biology of grasses, pp. 106-135, Cambridge University Press, Cambridge, 1998).

56 60 61 231

Ierburile poartă “lupte chimice” atât între ele, prin emiterea de secreții cu compuși ce au efecte inhibitoare pentru alte plante (fenoli spre exemplu), cât poarta “lupte” cu ierbivorele, prin toxicitatea diferitelor specii de plante care devin evitate de animale. Alcaloizi cu efecte dramatice asupra metabolismului animalelor ierbivore (de la afide la lăcuste și mamifere ierbivore mari), creează o protecție pentru plante aflate sub stresul de a fi grav afectate de “atacul” consumatorilor de materie vegetală. Acumularea de siliciu în ierburi, care le face tăioase și greu consumabile, este o reacție evolutivă de reducere a impactului pășunatului produs de mamifere ierbivore… o reacție de apărare la nivelul firului de iarbă. Relația ierburilor cu speciile de fungi este complexă: pe lângă specii parazite care le afectează, ierburile trăiesc în simbioză/ comensalism cu fungi endosimbionți în organele supraterane și ciuperci micorizante la nivelul rădăcinilor. Ciupercile care formează micorize pe rădăcinile ierburilor (în 80-100% dintre speciile de ierburi), trăiesc în simbioză cu planta, ajutând printre altele la absorbția apei, a unor minerale (fosfor) și chiar oferind rezistență la infecții, primind “în schimb” substanțe organice de la plantă.

DSC_0254 DSC_0279 DSC_4176 Image231 Image232 Image234 Image289 Image290 Image291 Image293CrocusHeuffelianus

Mare parte a stepelor dobrogene au fost dezvoltate pe soluri formate pe loessuri. Aceste depuneri de praf acumulate în perioadele glaciare/ interglaciare au grosimi de mulți metri, uneori zeci de metri, așa cum se poate vedea ușor în cazul secțiunilor naturale care apar în zone cu râpe. Cum de loessul a putut să se acumuleze în asemenea cantitate? Putem înțelege mai bine acest fenomen, dacă ne gândim la faptul că în Statele Unite, în zona Midwest (Texas, Oklahoma, Kansas, New Mexico, Colorado), în perioada secetei extreme din 1933-1939, au existat furtuni de praf atât de mari încât oamenii credeau că a venit ’sfârșitul Lumii’; spre exemplu în localitatea Amarillo (Texas), au existat în medie câte 9 astfel de furtuni în fiecare lună dintre ianuarie-aprilie a acestor ani, în medie o astfel de furtună având o durată de 10 ore, cu vizibilitate zero, depunând praf pe o grosime și de 7 metri (Lockeretz W., The lessons of the dust bowl, American Scientist, 66, 560-569, 1978). Astfel de etape dramatice de secetă cumplită (precum cea amintită din SUA 1933-1939) au schimbat compoziția vegetației nu doar pe moment, ci având efecte remanente, apărând noi comunități de plante… Când vezi aceste fenomene relativ recente, îți dai seama cât de ușor se puteau acumula uriașele depozite de loess ale Dobrogei, în perioade lipsite de vegetație de pădure, cu furtuni de praf similare, derulate pe etape mari de timp; poți avea totodată o oarecare impresie despre transformările biogeografice derulate la nivel de peisaj, dacă ai în vedere etape de timp mai mari decât cele aflate la nivelul de percepție a țăranilor/ păstorilor actuali care plimbă măgarii și oile în aceste locuri.

497 510 644 668 Image444 Image445AlyssumAlyssoides Image446 Image453 Image454 Image463OnosmaVisianii

Image407 Image408 Image410 Image411 Image499 Image839 Image840 Image841

Stepele au desigur și o faună variată și chiar spectaculoasă în mod natural (dar unde mai există naturalul?). Multe rozătoare își sapă galerii în sol, iar orbetele (Spalax leucodon) duce o viață preponderent subterană, hrănindu-se cu părți vegetale din sol (rizomi, rădăcini etc). În colonii de popândăi (Spermophillus citellus), unde se ajunge la zeci de exemplare la hectar, iarba este roasă la o anumită înălțime, mai redusă decât înălțimea ierburilor din peisajul înconjurător. Este deci evident, rozătoarele (Rodentia) și iepurii (Lagomorpha) au efecte semnificative în zonele înierbate. Ierbivorele mari au patternuri diferite de a consuma materia vegetală, de la ciupire selectivă a unor anumite plante până la „tunderea” la diferite înălțimi a vegetației ierboase, unele specii omnivore scormonind sau râmând solul în căutare de rizomi sau bulbi. Prezența naturală a ierbivorelor crește diversitatea de condiții și astfel diversitatea vegetală a unei zone înierbate.

_DSC6252 _DSC6287 _DSC6307 _DSC6312 _DSC6317 _DSC6322

Cercetările lui Ulehlová (Ulehlová B., Microorganisms, in Coupland R. T., ed., Ecosystems of the World: natural grasslands, introduction and western hemisphere, Vol 8A, pp. 95-119, Elsevier, Amsterdam 1992) au arătat că până la 90% din producția primară din zonele ierboase intră direct în sistemul de descompunere, format dintr-o comunitate diversă, cuprinzând microorganisme (fungi, bacterii), microfaună formată din nevertebrate minuscule (protozoare și nematode), mezofaună (Collembola, Acari, Enchytraeidea, Isoptera, Diplura, Symphlua, Protura, Diptera) și macrofaună (Oligocheta, Diplopoda, Isopoda, Coleoptera, Mollusca, Orthoptera, Dermaptera). În zonele înierbate temperate, ordinele de mărime pentru componentele funcționale sunt pe la 500.000.000 exemplare de microfaună la metrul pătrat, 37.000 mesofauna la mp și 1.400 macrofaună la mp (Swift M. J., Heal O. W., Anderson J. M., Decomposition in terrestrial ecosystems, Blackwell Scientific, Oxford, 1979).

_DSC1762 _DSC1774 _DSC1777 _DSC2267 _DSC2295 _DSC2317 _DSC2337 903 928 941 963 1139 1154 1170 1171 1250

În cazul zonelor înierbate, disturbanța (incendii, secetă, invazii de lăcuste, inundare prin scurte ploi torențiale șamd) este parte a evenimentelor obișnuite și naturale, chiar necesare pentru a păstra aceste habitate în stilul lor de zone înierbate deschise, oprind spre exemplu instalarea de vegetație lemnoasă și transformarea în pădure – fenomen care se petrece ușor în zonele mai puțin aride. Patternul acestor disturbanțe, frecvența, intensitatea, amploarea, aria de acoperire, predictibilitatea șamd, variază în diferitele zone înierbate ale Planetei. Trebuie să avem însă în vedere că ceea ce la scară redusă pare să fie o mare transformare, o variație haotica și impredictibilă, sau chiar un dezastru… poate să fie la scara peisajului un nesemnificativ detaliu, parte dintr-o situație fluctuantă stabilă (Fuhlendorf S. D., Smeins F. E., Spatial scale influence on longterm temporal patterns of a semi-arid grassland, Landscape Ecology, 11, 107-113, 1996).

DSC_1398 DSC_1409 DSC_1428 DSC_1452 DSC_1498

Vegetația uscată arde cu repeziciune, iar focul se răspândește ușor peste peisajul înierbat. În aceste habitate, incendiile de vegetație aprinse de fulgere au fost parte a contextului evolutiv, al dezvoltării și răspândirii peisajului ierbos: în ultimele 6-8 milioane de ani, focurile chiar au ajutat la cucerirea de terenuri de către ierburi, în zone acoperite anterior de către pădure (Keeley J. E., Rundel P. W., Fire and the Miocene expansion of C4 grasslands, Ecology Letters, 8, 683-690, 2005). Incendiile din zonele înierbate duc la o rapidă pârjolire a vegetației uscate, pe o scurtă durată, de 1-2 minute, în timpul focului intensiv ajungându-se la temperaturi ridicate, cu atât mai crescute cu cât este vegetația mai uscată, acumulată în cantitate mai mare și având putere calorică mai ridicată; deși în general temperatura focului în aceste arii este între 140 și 200 grade C (Gibson D. J., Hartnett D. C., Merrill G. L. S., Fire temperature heterogeneity in contrasting fire prone habitats: Kansas tallgrass prairie and Florida sandhill, Bulletin of the Torrey Botanical Club, 117, 349-356, 1990), ea poate ajunge la extremele de 95-720 grade C (DeBano L. F., Neary D. G., Ffolliott P. F., Fire’s effects on ecosystems, John Wiley & Sons, New York, 1998). Deja la 1-2 cm sub nivelul solului, la focuri chiar intense dar având durată scurtă, temperatura abia dacă crește cu câteva grade C, ceea ce face ca după incendiu să existe un spațiu deschis în care vegetația nouă, proaspătă, să aibă loc de dezvoltare, iarba crescând rapid din rizomii și semințele aflate în sol, ferite de temperatura crescută. Diferitele specii vegetale au reacție aparte la incendii, unele beneficiază de pe urma lor și au creștere viguroasă în anul de după incendiu, altele au nevoie de ani pentru a se reface… iar acest comportament variază în diferitele tipuri de habitate ierboase, depinzând atât de intensitatea incendiului cât și de perioada din an în care acesta a avut loc, de gradul de ariditate din anii respectivi, nivelul de pășunare șamd. Desigur, putem să presupunem că acel regim al incendiilor benefice pentru biodiversitate era valid când tot peisajul era în regim natural, iar un anumit incendiu afecta poate 0,01% din suprafața habitatului respectiv. Situația poate să fie diferită dacă mai există undeva doar 2 sau 3 hectare mai naturale din fosta stepă uriașă (precum cazuri din Dobrogea)… iar acel mic petec arde de la un capăt la altul.

Image472 Image464 Image458 Image457 Image456 Image455 Image449 Image447 Image441 Image440 730 665 640 635 595 561 555x 549 542 533 531 463 448 445 442x 427 306xx 295 289 264 266 246 245 243 221 215 210x 126xx 107 103x 101 093x 092x

Zonele „afectate” de incendii și pășunat pot să prezinte local o diversitate biologică mai redusă, dar existența unor astfel de „intervenții” pe spații insulare, la nivelul de peisaj dominat de oceanul de ierburi, duce la creșterea diversității de habitate și implicit a biodiversității acestora (Glenn S. M., Collins S. L., Gibson D. J., Disturbances in tallgrass prairie: local and regional effects on community heterogenity, Landscape Ecology, 7, 243-251, 1992). O preerie nord-americană cu ierburi înalte, care nu a avut incendiu pe o perioadă de 32 de ani, a prezentat o creștere a vegetației lemnoase cu 34%, incluzând Ulmus, Juniperus, Quercus, Rhus etc (Bragg T. B., Hulbert L. C., Woody plant invasion of unburned Kansas bluestem pririe, Journal of Range Management, 29, 19-24, 1976). Interesant este că la o perioadă de 25 de ani de la stoparea incendierii vegetației ierboase de către amerindieni (1829-1854), circa 60% din suprafața de preerie din Wisconsin a devenit (re)acoperită de pădure (Chavannes E., Written records of forest succession, Scientific Monthly, 53, 76-80, 1941). Vedem astfel cât de puțin natural era acel peisaj sălbatic al Americii, el fiind de mii de ani sub influența intervenției triburilor de amerindieni. Ce putem zice atunci despre stepa europeană, mult mai artificializată, aflată mai cu seamă în peisajele deschise stepice/ silvostepice/ costiere sub „management uman” de mai multe milenii? Care este stepa est-europeană naturală și cât de naturală este ea, fără marile ierbivore sălbatice, fără turme de antilope saiga, ajunsă fără marile păsări de stepă precum dropiile, spârcacii, vulturii șamd?

_DSC7953 _DSC7954 _DSC7955 _DSC7956 _DSC7959 _DSC7960 _DSC7965 _DSC7978 _DSC7979 _DSC7980_DSC7981 _DSC7985 _DSC7990 _DSC8036

_DSC5606 _DSC5601 _DSC5598 _DSC5593

114 118xx 801 802

_DSC2059 _DSC2082 _DSC2082x _DSC2083 _DSC2094 _DSC2177 _DSC2217 _DSC2232 _DSC2235XX _DSC2237

La nivel planetar, zonele înierbate naturale (stepe, preeri, savane etc) au fost dramatic reduse ca suprafață… păstrându-se o proporție infinitezimală din acoperirea lor naturală; până și în arii protejate – mici sanctuare, biodiversitatea stepelor a fost agresată brutal. Mari suprafețe au fost arate și transformate în deșerturi agricole, pline de insecticide, fungicide, ierbicide… eventual acoperite cu mari cantități de îngrășăminte chimice și transformate în uriașe monoculturi… agresiune care pentru biodiversitate reprezintă o combinație de Auschwitz cu Hiroshima – pe suprafață uriașă. Nici prin Dobrogea situația stepelor nu este altfel.

Image119 Image120 Image152 Image153 Image787 Image790 Image791 Image795 Image798 Image799 Image813 Image814

Stepele acelea cât „vezi cu ochii” nu mai există prin Dobrogea, eventual simbolic în niște puncte precum pe Grindul Chituc (unde sunt și stufărișuri, ape lagunare și marea…). La fel au dispărut și variate specii ale stepelor. Cândva Dobrogea era un peisaj în care ecosisteme de silvostepă cuprindeau o diversitate naturală de specii coevoluate, ierburi și ierbivore, și desigur variate carnivore, precum și specii necrofage/ descompunători, inclusiv specii de vulturi. Au mai rămas în unele zone insulare mai mult sau mai puțin protejate… în mare parte ierburile, precum și ierbivorele de mici dimensiuni și asociate, prădătorii acestora. Marile ierbivore sălbatice, ca și carnivorele care le prădau sunt o amintire-presupusă a trecutului… eventual niște oase fosile rămase în peșteri, prin depunerile sedimentare etc, pot să certifice prezența acelor specii în peisajul dobrogean ancestral, mai natural. Așa cum arătam (în prezentarea Cheile Dobrogei): cercetările paleontologice din peștera La Adam (Margareta Dumitrescu et al., Peștera “La Adam”, stațiune pleistocenă, Lucrările Institutului de Speologie E. Racoviță, București 1962-1963, p. 229-285) au scos la iveală faune cuaternare interesante, cu fosile aparținând la zeci de specii (inclusiv ren, castor, mamut, hienă de peșteră, feline (panteră, leu de peșteră), urs de peșteră, rinocer lânos, fosile de Bison (bizon) și Equus (cal sălbatic)). Se cunoaște de aici un molar de Homo sapiens fossilis, al unui om care a trăit în urmă cu cca. 100.000 de ani, în paleoliticul superior… Epoca de Piatră; a mai fost găsită ceramică neolitică, basoreliefuri, silexuri și variate alte artefacte produse de oamenii aceia “sălbatici”… spre exemplu un altar despre care se consideră că a fost închinat zeului trac Mithras.

Image92 Image1058 Image1059 Image1061 Image306X Image307X Image308X Image1139 Image1119 Image1120 Image1121 Image1129StaticeGmelini Image743 Image742 Image1117

Schimbările naturale ale climatului, apoi fragmentarea antropică a silvostepei, supraviețuirea ei pe “insule” mărunte și izolate între ele, a dus la dispariția condițiilor de existență pentru speciile de animale mai mari, care pentru păstrarea unor populații viabile aveau nevoie de habitate mult mai extinse. Aceste animale mai mari au fost și hăituite și vânate din timpuri preistorice, așa că extincția lor din Dobrogea a fost inevitabilă; eventual unele se păstrează în locuri retrase, sub forma unor minuscule populații, mai mult presupuse decât cu prezență evidentă, așa cum sunt lupii (Canis lupus) prin Munții Măcinului sau câte o pereche de vultur hoitar (Neophron percnopterus) care mai cuibărește uneori pe stâncile de la Canaraua Fetii. Demult au dispărut de aici specii ale stepelor și silvostepelor eurasiatice, precum caii sălbatici (Equus przewalskii) și antilopa saiga (Saiga tatarica), iar recent, acum câteva decenii, a dispărut spârcaciul (Tetrax tetrax) și dropia (Otis tarda) – ucise de oamenii locului; eventual, câte o dropie mai vine din Ucraina la modul foarte rar… o amintire că prin Dobrogea ea trăia odată.

Image519 Image203 Image202 Image201EchinopsRitroRuthenicus Image200 Image198 Image196 Image184XerantemumAnnuum

Evident, stepele dobrogene sunt critic periclitate: există doar o infinitezimală parte a lor, care a supraviețuit influenței devastatoare a omului. Mare parte a proceselor din ecosistemele actuale până și în “arii protejate” sunt atât de dramatic aflate sub influență antropică, încât ele sunt puternic îndepărtate de cele presupuse naturale. O interacțiune naturală complexă între elementele variate ale ‘mediului’, între secete și perioade aride lungi, incendii și perioade mai ploioase, plante și ierbivore mari, lăcuste și păsări insectivore, carnivore mari și microorganisme… trebuie sa fi fost interesant de studiat. Ne putem închipui cum în acele vremuri din trecutul dobrogean, comunități de plante prezentau o schimbare lină și continuă de-a lungul gradienților din mediu, așa cum prezenta Gleason H. A. în două scrieri (The structure and development of the plant association, Bulletin of the Torrey Botanical Club, 44, 463-481, 1917; The individualistic concept of the plant association, American Midland Naturalist, 21, 92-110, 1926) și mai apoi Whittaker R. H. (A criticism of the plant association and climatic climax concepts, Northwest Science, 25, 17-31, 1951). Succesiunea primară și secundară a vegetației, cu tendința de a atinge un anumit stadiu-climax caracteristic pentru un anumit mediu – o teorie destul de larg acceptată, este totodată pusă în discuție prin observarea de situații impredictibile, cu evoluții diferite depinzând de situație. Poate că în mod natural exista un continuum de stepe cu variație lină, iar fragmentele persistente până acum diferă puternic, dând impresia unor comunități diferențiate între ele… mai ales din cauza pierderii “verigilor lipsă”?

151 DSC_3916 DSC_3949 Image210 Image212 Image223 Image226 Image338 Image339

A realiza studii și management al biodiversității la nivelul pretențiilor de performanță de secol 21, a pune baze pentru conservarea peisajelor înierbate și utilizarea lor sustenabilă, face necesară elaborarea clasificării „habitatelor” în cadrul unor sisteme de clasificare a vegetației, abordările fiind diferite. În Europa există sistemul EUNIS – European Nature Information System, care cuprinde 1200 de habitate, în Statele Unite există US National Vegetation Classification System care deosebește peste 5.000 de asociații vegetale, China Grassland Classification System definește 276 de tipuri de zone înierbate șamd.

_DSC4510 _DSC4545 _DSC4549 _DSC4560 _DSC4870 _DSC4877

113 122 128 163

Reconstrucția ecologică a unor preerii din SUA, o acțiune a unor organizații ecologiste, se derulează de peste 50 de ani și a dus la refacerea zonelor înierbate pe mii de hectare; dar există (inevitabil) și comentarii critice conform cărora aceste acțiuni sunt mai mult un fel de artă decât știință (Schramm P., Prairie restoration: a twenty-five year perspective on establishment and management, in Smith D. D., Jacobs C. A., eds., Proceedings of the twelfth North American prairie conference: recapturing a vanishing heritage, pp. 169-177, University of North Iowa, Cedar Falls, IA, 1992) sau acțiunea este asemuită unui “grădinărit ecologic” (Allison S., What do we mean when we talk about ecological restoration?, Ecological Restoration, 22, 281-286, 2004). Oare care este experiența de pe la noi în privința reconstrucției ecologice a stepelor dobrogene? Zero? Dar în privința stopării degradării celor care există încă?

DSC_5906 DSC_5911 DSC_5951 DSC_5975

Stepele dobrogene au fost incluse în mare parte (dacă nu în cvasi-totalitate) în rețeaua de situri Natura 2000; acum se implementează proiecte în care se fac planuri de management pentru (o parte?) a acestor situri. Dar ce vor cuprinde acele planuri, de care “genii” vor fi ele create, și oare cum vor ajunge implementate? Planurile de management se ocupă de anumite „habitate de interes comunitar” și niște „specii de interes comunitar”, care au devenit prioritare deoarece ele au fost cumva incluse pe niște liste, care au devenit lege. Nu că ele ar fi neaparat cele mai reprezentative, cele mai rare, sau eventual endemice, cele care ar fi extrem de aproape de extincție sau ar reprezenta o umbrelă pentru protejarea altor specii, ci… așa… „ele sunt și gata”. Desigur, ceva baze au existat pentru selectarea acestora, dar listele reflectă eventual viziunea vesticilor asupra situației de pe la ei, iar sistemul a fost extins și în est, odată cu extinderea UE. Dacă iei careva sit Natura 2000 din Dobrogea, vezi că în Formularul Standard al lui, sunt 2 specii de plante și 2 tipuri de habitate… așa că pentru ele se face “management”… de nu rămâne piatră pe piatră.

131 142 145 158

Un sistem de management adaptativ (learning by doing) ar putea să fie teoretic-închipuit, dar cu cei/ cele (…) din structurile decizionale, greu de crezut că așa-ceva poate să fie creat în practica de pe la noi. Ar fi necesară o gândire ecologică modernă, care să urmărească cele ce se derulează în acest domeniu la nivel global, o gândire care să fie eventual aptă de a contribui la înțelegerea fenomenului la nivel local… Este necesară clarificarea unor elemente conceptuale: cât anume umanul să intervină în orientarea proceselor ecosistemice, și cât să fie ele lăsate la voi sorții, chiar dacă asta ar însemna dispariția de habitate cu speciile lor – poate rare sau endemice? Prioritară ar fi cercetarea stepelor relativ naturale ale Dobrogei și protejarea lor mai strictă; stabilirea unor măsuri de management, mai ales în privința pășunatului adecvat, nici prea intensiv (suprapășunat), dar nici prea redus sau inexistent – care poate duce la acoperirea stepelor de scaieți și tufărișuri; ar trebui făcută evaluarea modului prin care stepele distruse de plantații de salcâm și pin negru, pot să fie eventual „reconstruite ecologic” (adică salcâmii și pinii defrișați…?). A face designul unor măsuri de management, a le testa în teren în variate condiții, a vedea care sunt consecințele… înseamnă o activitate care pare că nu este posibilă în contextul realităților actuale, în care chiar și locurile cele mai valoroase pentru biodiversitate sunt lăsate de izbeliște, distruse prin variate intervenții ale unor cozi de topor & tăntălăi, eolieniști.

217 234 DSC_0707 DSC_0548

Dobrogea Stepelor… Ce am putea face? A face în stepele dobrogene un program coerent de cercetare, monitorizare, management, pare mult dincolo de capacitatea actuală a societății noastre european-birocratic-mafiot-balcanice; realitățile în privința resurselor umane/ disponibilului de materie cenușie, a resurselor financiare și a capacităților de management alocabile, gradul în care astfel de probleme sunt percepute de drujbiștii/ oierii și doamnele care decid viitorul biodiversității din această țară, lipsa totală de capacitate la ministerul „mediului”… combinată cu agresiunea dură din partea mafiilor de eolieniști și alte soiuri de klingonieni… ce poate să producă? Dezastru? Eradicarea ultimelor valori naturale ale stepelor dobrogene?

DSC_9775 DSC_9781 DSC_9785 DSC_9805

014x 019 022 032x 038 041x

Cercetare ecologică transdisciplinară? Te poți întreba, cam cât de tare sunt lăsate de izbeliște stepele dobrogene, nu doar din punct de vedere al managementului conservării, dar până și din punctul de vedere al încercării de a le înțelege din punct de vedere ecologic? Există desigur unele cercetări asupra diversității de specii din variate grupe taxonomice, de la plante la insecte, reptile și păsări, dar de aici până la creionarea unei înțelegeri ecosistemice, mai este o cale destul de lungă. Pentru a înțelege patternul spațio-temporal al transformărilor la nivel de peisaj, și a cauzalităților care stau la baza acestora… a interacțiunilor și sinergiilor… este nevoie de o cercetare biologic-ecologică mult mai serioasă decât cele realizate până acum. Până acum avem în majoritatea cazurilor eventual niște liste de specii/ sau niște asociații descrise. Relațiile ecosistemice sunt complexe și greu de studiat. Numeroase interrelații între specii sunt hipervariate, de la competiție, la relație parazit-gazdă, la relație pradă-prădător la comensalism și simbioză, incluzând facilitarea (ajutarea involuntară a dezvoltării altora, prin oferirea de microclimate prielnice acestora, umbră, răcoare, umiditate mai ridicată sau ferirea de vânt)… Cum se poate oare evalua cât de „robuste”, „reziliente” sau „fragile” sunt aceste ecosisteme stepice? Cât de mult pot ele rezista la „stress” și cât de ușor sau greu (sau deloc) pot ele să se refacă după o anumită „agresiune”? Unde și cum se poate trage linia între transformările naturale și cele produse de impactul uman? Este evident că diferite specii răspund fiecare în parte și în mod diferit la schimbările derulate în contextul ecologic al lor, atât la schimbări variate în privința unor parametri biotici cât și în cazul celor abiotici, respectiv combinații ale acestora. Schimbările din ecosisteme se produc prin multitudini de variabile, deci analizele sunt cel puțin dificile, în ceea ce privește nu doar dinamica unor specii (și comunități), dar mai ales cauzele care stau la baza acestor schimbări; a previziona modul în care se va schimba o anumită comunitate de organisme, este și mai puțin posibil, iar la gradul nostru de ignoranță în ceea ce privește procesele ecosistemice în care sunt implicate miile și zecile de mii de specii ale stepelor Dobrogei… este oarecum imposibil.

DSC_0813 DSC_0868 DSC_0878 DSC_0918 DSC_0948 DSC_0998 DSC_1209

294 298 314 344 356 373 374x 376 379

389 402x 404x 544 557 646 654x 667 688 733

Reconstrucție ecologică? Restaurarea/ reconstrucția diversității floristice și faunistice a stepelor depinde în mare măsură de inițiative locale, cooperare între diverși factori umani și existența unor conjucturi favorabile, expertiză, bunăvoință, management de performanță… ceea ce prin peisajele stepice ale Dobrogei ai putea zice că lipsește aproape cu desăvârșire. Bate un vânt violent al stepelor și ridică praful, iarna apare gerul cumplit iar vara este arșiță și uscăciune…. iar naturalul mai persistă prin uriașa sa forță vitală… se încăpățânează să își continue existența.

© dr. Peter Lengyel

PS. Aceste imagini au fost incluse deja la prezentările de pe blog ale zonelor dobrogene unde ele au fost realizate, postări unde există și explicații, denumirea speciilor șamd. Textul se poate că o să ajungă mai detaliat cândva, așa că este un fel de draft…

Acest articol a fost publicat în Dobrogea si Delta Dunarii. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

13 răspunsuri la Stepa Dobrogeană

  1. Ismeth Bactali via FB spune:

    Superbă pagină

  2. Nicolae Curuia via FB spune:

    Excelent. Astept cu nerabdare si continuarea.

    • peterlengyel spune:

      Am scris candva un text despre „2 decenii de peregrinari naturalistice dobrogean-deltaice”; este necesar a selecta niste imagini din cele vechi, cu magari si rape, oameni din zona samd., si a face din ele ceva care sa poata sa fie postat pe blog. Ar mai trebui facute niste completari cu imagini facute acum in august 2013, pe la prezentarile despre Cheile Dobrogei, Hagieni, ar mai trebui facuta o prezentare noua cu Enisala, alta cu Deniz Tepe, ar trebui scris un text despre zona costiera… etc. Ar trebui chef, energie si timp pentru toate astea.

  3. Ana Maria Dragan via FB spune:

    Foarte frumos

  4. Green Guerrilla via FB spune:

    dragoste la prima vedere!

  5. Dan Diaconu via FB spune:

    Un material si o ilustratie de exceptie……m-am simtit din nou fascinat ca si in copilarie….felicitari

  6. Ursula Gelchsheimer via FB spune:

    very interesting region !

  7. Karolina Lansing via FB spune:

    cute

  8. Doina Cioaca spune:

    Felicitari Peter pentru asemenea fotografii absolut superbe! Am realizat diverse studii de biodiversitate prin Dobrogea si mi-am reamintit de speciile si peisajele de acolo. Si bune si rele. Iti multumesc ca ne impartasesti astfel de imagini!

  9. Victor Ursu spune:

    Salut Peter, stii cumva care este pestera din imaginile (image83.jpg, image84.jpg, image501.jpg). Pot sa le repostez pe http://www.speologie.org cu referinta si credit catre pagina ta?

  10. Victor Ursu spune:

    Multumesc, mult Peter, am si adaugat aici : http://www.speologie.org/pestera-limanu , stii cumva in ce an is facute pozele? par destul de vechi si stiu ca momentan intrarea in pestera este inchisa cu o poarta metalica. Nu ai cumva detalii despre alte pesteri din zona? http://goo.gl/2Yzhfy daca vrei iti pot trimite o schita cu localizarea lor dupa o harta mai veche

  11. Vali spune:

    Nu mai exista poarta. Intrarea este libera.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s