Tragicomedia mișcării de mediu

Discutam telefonic cu un prieten, un om care știe bine cam tot ce a fost cu mișcarea de mediu din țara asta în ultimii 30 de ani. A apărut și subiectul dezastrului în care se află acum mișcarea de mediu. Ceva atât de jalnic și fără vlagă, atât de copleșit de ciudățenii și aberații… încât ai tendința să faci doi pași în spate. În loc să vezi o panteră… perfectă și funcțională… cizelată de evoluție, ai senzația că vezi niște amoniți cu forme aberante, cochilii torsionate diforme și specii care nu au cum să aibă viitor. Populisme ieftine, tot felul de văicăreli, exagerări, lipsa coerenței și a contactului cu realitatea, fel de fel de misticisme demne de medievali… cam greu este să îți imaginezi că astfel de abordări au ceva cu stilul omului cult, rațional, bazat pe știință și pe moralitate, un fel de prototip al omului eco al viitorului. Cei care am văzut ce era în mișcarea de mediu prin anii 1990, parcă nu putem să credem că acum în 2017 se poate să fie atât de catastrofală situația. Cam tot capitalul de imagine, capitalul de încredere, cam tot ce era știință și verticalitate, raționalitate și demnitate… pasiune și încredere, a fost pierdut pe drum. Constați în schimb un fel de OTV-izare, antenatreizare, manipulări și decădere până la un nivel la care îți este greu să găsești orice sens de comunicare… o incultură incredibilă; tot felul de “daci” și alte dubioșenii de toate felurile; exaltați care plantează specii invazive sau au tot felul de acțiuni similare – cu mare PR și mediatizarea tâmpeniei fără de margini. Rating. Nimic nu mai contează, nici adevărul, nici moralitatea, nici raționalitatea. Nimic nu mai contează din cele care contau cândva. Te poți întreba, ce om rezonabil poate să își asume un fel de apartenență la o astfel de mizerie?

 

Dacă îți amintești de stilul mișcării de mediu din anii 1990, exista un elan proaspăt: ONGuri care se formau și se consolidau, își deschideau noi filiale, aveau tot felul de acțiuni în teren, nenumărate tabere eco, programe de educație ecologică, exista comunicare serioasă între ele, tot felul de workshopuri și conferințe și simpozioane în care erau analizate pe bune subiectele momentului, plus tot felul de parteneriate și cooperare, grupuri de lucru pe diferite teme, de la agricultură ecologică la transporturi și la biodiversitate, de la energie la schimbări climatice, de la educație ecologică la comunicare, un fel de deschidere și optimism… și toate au devenit amintire, rând pe rând. A existat dezbatere vie pe tot felul de subiecte, a existat implicare sinceră, fără rezerve. Dar anii au trecut. Elanul și dezvoltarea au fost transformate în stagnare și decădere. Desigur, și azi mai există câte o tabără ornitologică, câte o activitate de cercetare a liliecilor, sau acțiune de protejare a râului Tur, câte o tabără Junior Ranger, o petiție sau altele asemenea, ceva întâlnire a unei coaliții care încă nu a murit de tot… dar față de nivelul de dezvoltare a societății în ansamblul ei, mișcarea de mediu a devenit mult mai marginalizată, mult mai nesemnificativă, mai lipsită de prezență consistentă și viabilă, o dihanie senescentă și lipsită de viziune, un rebut în comparație cu ceea ce era ea în societatea anilor 1990.

 

Față de cum arăta mișcarea de mediu prin anii 1990 în comparație cu societatea din care făcea parte, acum ea este o ciudățenie penibilă; adică, nu a putut ține pasul. Arată ca un avorton. Ca o entitate difuză, în care mai există semne de viață ici-colo, dar în ansamblul ei este vai de ea. Greu poți să o numești mișcare de mediu… că nu mai mișcă aproape deloc. Iar unde vezi mișcare… de multe ori ai senzația că mai bine nu mișca. Plantează copăcei invazivi, cu verdele în sus. Vezi tot felul de afirmații zise nonșalant în fața camerelor de filmat, că îți crapă obrazul… câtă lipsă de realism și câtă lipsă de credibilitate profesională. Față de naivitatea pură și înduioșătoare a începuturilor… dar validă din punct de vedere uman și ideatic, mișcarea de mediu a devenit din ce în ce mai corporatizată, mai plină de parșivenie, în luptă pentru vizibilitate de dragul ratingului, mai plină de manipulare și de conexiuni care mai de care mai ciudate. Până și în cazul când mișcarea de mediu a dat ministru sau secretari de stat, educația ecologică era în continuare praf și pulbere, tăierile de pădure la modul agresiv continuau zi și noapte, se bracona în draci până și în ariile protejate, a fost distrus ecosistemul apelor termale și speciile endemice care trăiau acolo, în rezervație, sit Natura 2000 șamd. În schimb se fac sute de planuri de management pe sute de milioane de euro, poate miliarde… multe dintre ele pline de aberații și măsuri standard care veci nu o să aibă finanțare pentru a ajunge implementate.

Mișcare de mediu? Micile insulițe de funcționalitate, din ce în ce mai izolate, acumulând frustrare după frustrare, evident că nu au o dinamică pozitivă. Cu finanțări intermitente, ultrabirocratizate, fără să aibă vizibilitate pe canalele mediatice în care curge mizeria… ele au tendința să își piardă din relevanță. Decența, profesionalismul, cumpătarea, ajung să fie călcate în picioare și exterminate, lent dar sigur. Chiar dacă ele există, pentru societate în ansamblul ei e ca și cum nu ar exista.

Cumva, cam tot ce era frumos, interesant, pozitiv și uman în mișcarea de mediu… a ajuns să se marginalizeze, să se disipeze, lent să dispară. Societatea asta și mai ales canalele mediatice care formau gusturile oamenilor, nu aveau nevoie de birdwatching și de filme eco despre valorile naturale din arii protejate, nici despre specii endemice și relictare, despre etologie, biogeografie, fosile de pterosauri, dinosauri pitici din Hațeg, despre explorări de peșteri, despre expediții și despre științe biologice; târfele și exaltații făceau mult mai mult rating. Din câte pare, atracția față de natură nu e cu nimic mai mare, cunoașterea speciilor nu e cu nimic mai răspândită, înțelegerea proceselor ecosistemice cu nimic mai bună… decât era în urmă cu 3 decenii; vezi o incultură incredibilă, jalnică și jenantă, până și în interiorul mișcării de mediu – plantare de salcâmi și de stejar roșu. Ecologismul, lent dar sigur, a devenit mai ales scandal. Cam tot ecologismul a ajuns să fie un scandal despre gunoaie (unde sunt ecologiștii să vină să facă curat?), despre cianură (o problemă potențial-mare… totuși infinitezimal de mică în comparație cu degradarea la nivel de peisaj) și despre defrișări/ tăieri de pădure (unde nu se vede nici un efect concret privind diminuarea acestora măcar în arii protejate). Aproape nimic din frumusețe, din valoare, din aspectele interesante, din chestiunile pozitive… nu a fost de interes mediatic și societal… doar scandalurile și conflictele au reușit să răzbată.

Nimic nu ai aflat despre Parcul Național Defileul Jiului – decât eventual scandalul produs de proiectul prin care apele râului vor ajunge deviate… astfel că în tot defileul din parcul național râul o să devină un fel de firicel de apă. Iar reacția publicului la distrugerea râului exact în parc național… este foarte vagă. Asta din lipsa de cultură ecologică. Din lipsa iubirii față de natura sălbatică. Din lipsa iubirii față de valorile naturalistice de pe la noi. Când prima dată auzi despre un Parc Național – despre a cărui existență probabil nici nu știai – adică prima ta informație este că o să fie trase apele râului în conductă… ce să te impresioneze? Când nu ai cunoștințe despre vidre și raci, despre pescărelul albastru sau pescărelul negru… nici nu îți aduci aminte cum arată și nici nu te prea interesează. Când nu ai nici un fel de respect pentru nici o mreană vânătă, să nu mai zic de zglăvoacă, dunăriță, sau porcușorul de vad; când absolut deloc nu te interesează nevertebratele acvatice care își vor pierde habitatele. Desigur, iubești natura la nivel teoretic, dar practic nu te interesează. Adică, dacă la vasta majoritate a populației lipsește baza sentimentală și rațională pentru protecție… dacă nu există dezvoltată o afinitate eco… ce să te aștepți la acțiune și susținere? Așa că liniștit râul din parcul național poate să fie tras în țeavă. Fără nici o urmă de regrete.

Oare ce nu a mers bine? Ecologismul a devenit un fel de serie de acțiuni pompieristice: salvați tinovul X, salvați pădurea Y, salvați sturionii, salvați vipera de stepă șamd. În general proiecte care se implementau în 2 ani și apoi toți plecau acasă. Sau în șomaj. Sau în Anglia. Să nu zic de centre de vizitare, planuri de management, zonări interne și altele asemenea.. o groază de onanisme din care se alege praful. Dacă ai vedea o parte din locurile în care în urmă cu câțiva ani au fost implementate proiecte de milioane de euro pentru salvarea a ceva… ai zice că e cazul să fie făcut un film de Tarkovski. Lipsa unei abordări strategice coerente la nivel de peisaj, lipsa stabilirii priorităților, lipsa unei finanțări sustenabile, fluente și previzibile… a făcut ca mare parte a acțiunilor eco să fie heirupisme conjuncturale lăsate apoi în paragină. Oamenii erau expuși nesiguranței, plecau când la o firmă de consultanță, când se retrăgeau în sistemul de învățământ, când ajungeau slugi la mafii guvernamentale, sau se zbăteau (de multe ori ca peștele pe uscat) pentru a rămâne în zona de sustenabilitate. Între timp prosperau firmele conectate politic care sifonau zeci și sute de milioane de euro… poate miliarde… din finanțarea disponibilă pentru protecția naturii… plătind eventual o mână de experți care astfel își găseau vremelnic o șansă de supraviețuire. Cel mai jalnic este că a dispărut ținuta și verticalitatea din însăși mișcarea asta de mediu sau ce a ajuns ea.

© dr. Peter Lengyel

PS. Un prieten are o firmă unde se face ITP, inspecția tehnică periodică pentru mașini. Discutând despre costurile de rulare a unei mașini de teren, atât pe asfalt cât mai ales în condiții dure, pe drumuri care să intre la mama naibii prin munte… calculele ajungeau să dea niște costuri foarte mari. Adică, dacă incluzi nu doar carburantul, dar adaugi asigurarea obligatorie și casco, plus impozit, plus service cu piesele originale… plus uzura mașinii, plus costul achiziționării unui vehicul din aceeași categorie atunci când asta și-a terminat durata de viață… atunci situația este greu de susținut financiar. Îmi povestea cum mulți oameni care făceau taxi, cu mașinile lor mici prin oraș sau împrejurimi… ajungeau să se decapitalizeze: pentru a face față concurenței, lucrau la prețuri mici, iar din venituri se susțineau pe ei, dar nu aveau destul pentru a menține mașina în stare perfectă. Adică, se distrugea baza existenței lor… devenea o rablă, și nicidecum nu acumulau bani pentru a cumpăra o mașină nouă. Concurența acerbă și situația financiar-socială jalnică a împins multe persoane spre o astfel de abordare… în care cu fiecare zi supraviețuită omul se afundă în nonsustenabilitate pe termen mediu și lung. Apoi, urmează emigrarea dacă ești fost taximetrist. Dar stilul se poate extrapola pe nenumărate alte activități, spre exemplu decapitalizarea mișcării de mediu… aproape dispariția ei. Îți dai seama cam cât de aberant este ca o mișcare de mediu care dorea să promoveze sustenabilitatea pe paliere cât mai ample… să nu aibă sustenabilitate măcar la nivelul ei.