Pleci sau mai stai?

Hai să presupunem că pui mult suflet în ceea ce faci. Și vezi că deși încerci să faci lucrurile să funcționeze, treaba este nasoală, din diferite puncte de vedere. Ori că cineva te ia de fraier și crede că are o cârpă la dispoziție… și nu un partener în chestiunile eco; își vede doar interesele lui și nu contează că tu ești la pierderi colaterale. Îți dai seama că asta nu sună bine. Alteori tu ești pe bune cel aberant, dacă îți faci speranțe acolo unde ele nu există. Dacă mai adaugi ceva hiper-birocrație, ceva expunere la riscuri financiare… ceva taxe și impozite, ceva reparații la mașina de teren și la aparatura foto, îți dai seama că e dur. Iar rezultatele, câte sunt ele, sunt doar vârful pozitiv al icebergului. E fațada frumoasă, care se vede. Dar în rest, există și motive de a aduna oricâte frustrări și dureri și a îți pune întrebarea… oare nu era mai bine să pleci… așa cum au plecat atât de mulți oameni inteligenți, care au zis că aici nu se poate trăi deloc în mod uman. Că aici șansele sunt mult mai mari să te chinui… și că pentru cele mai mici realizări trebuie depuse de 100 de ori mai mari eforturi decât în lumea normală. Oricum, o lună cum a fost aprilie 2017 și îi înțelegi la perfecție pe toți cei care au plecat de aici, cât mai departe.

Chiar și aspecte pe care le consideri ca fiind OK, funcționale, au tendința să se șubrezească, să fie pe ducă. Deci, cam mult efort pentru a ține lucrurile măcar pe linia de plutire. Șanse de progres… ? Dacă aș lua 10 aspecte majore din luna aprilie 2017, cel puțin 7 au mari probleme – și culmea că acestea erau destul de improbabile să existe… 2 sunt la parametri rezonabili și a fost și 1 bucată surpriză pozitivă. O surpriză pozitivă care îmi dă o imagine despre cum o să fie următorii 2 ani. Dar cum să răzbești în ceva marasm în care simți că rar de tot e ceva curent ascendent, în rest doar bariere, frecușuri, jegoșenii de cea mai joasă speță, una după alta. O astfel de societate îți secătuiește energiile, îți ia cheful de viață. Vorbesc cu prieteni, amici, și zilnic aud tot felul de mizerii întâmplate, care mai de care mai incredibile… de o uluitoare varietate. O societate în care până și cele mai elementare aspecte necesită o luptă crâncenă pentru a ajunge rezolvate… nu prea are cum să permită performanțe mai reprezentative, comparabile cu cele din lumea civilizată.

Cum de fericirea este atât de rară pe aici? Cum de nu zâmbesc oamenii pe stradă… decât în cazuri mai speciale? Cum de atmosfera în general este destul de viciată [aici am schimbat termenul, că cel inițial era prea sincer și prea vulgar]. Când e pe muchie de cuțit, existența. Când vezi câte o șuntare venită de la careva persoană pe care o considerai prieten/partener în domeniul eco… câte o formulare care te lasă mască? Surprinzător, nu? Bine, asta se putea întâmpla oriunde, probabil. Mici frecușuri, tâmpenii de la oameni care au tendința să intre pe arătură. Oricum, după câteva decenii de existență nu te mai impresionează orice jeg, că în societate îți dezvolți o cuirasă de stegozaur, de poate să pice lângă tine și bomba nucleară… și nu te mai impresionează. Totuși, am impresia că mizerabilitățile umane inevitabile sunt mai puțin distructive în societățile prospere, unde există o stabilitate și o siguranță relativ mai bună. Dar cum e aici, unde avem o societate în care orice mic rahat poate avea efecte catastrofale? Te poți întreba, oare la ce nivel de performanțe te poți aștepta la vietatea umană, acolo unde ea este expusă permanent riscurilor de toate felurile, unde există o adevărată zbatere doar pentru a îți asigura supraviețuirea? Există oare o tragedie mai specială a condiției umane în societățile marginale?

 

Din câte am senzația, puține sunt familiile în care există o stabilitate financiară acceptabilă… sau bună; și în general asta se întâmplă în zona de vârf a societății, cei poare 1% care prin diferite reușite conjuncturale au putut să rezolve problema pe 2-3 generații (adică, pot să stea liniștiți… cât timp nu vine un nou holocaust, un război regional sau global, sau ceva cataclism care să distrugă totul). Dar, vasta majoritate a clasei de mijloc trebuie să lupte serios pentru supraviețuire. E ca și cum ai zbura cu un avion defect, care când nu mai are carburant, când nu are altimetru funcțional, când se strică trenul de aterizare… iar dacă ai familie, și ei sunt cu tine și răspunzi de ei. Cu o astfel de situație, mai greu rămâne timp și energie pentru cultură, pentru știință, muzee, teatru, discuții filosofice, să nu zic de călătorii sau alte elemente care să ducă la un fel de emancipare și o perfecționare intelectuală. Te poți întreba, omul care trebuie să se zbată pentru a își asigura existența, cam cât poate să investească în cunoaștere, cât poate să aibă stare care să permită creativitate artistică, științifică, intelectuală? Iar dacă pune accent/ timp/ energie pe aceste chestii mai sofisticate… cam cât de mult riscă să izbească acel metaforic avion jalnic, să îl dea de stânci sau de pământ.

 

Și cum trăiește omul? Ai doar acel metaforic avion răpciugos (afacere, stil de viață, context socio-economic șamd)… și în vremurile astea e greu să îl păstrezi funcțional; trebuie să ai o atenție hiper-distributivă, să auzi ce și unde scârțâie, pârâie, bipăie (cam de peste tot…). Să vezi la ce viraje rezistă, cum poți să îl ajustezi din zbor. Problema este că trebuie nu doar să faci alimentare din mers cu rabla asta, să îi faci mentenanța, dar trebuie să îl perfecționezi. Să eviți vârfurile de molizi cu aripile, să treci peste culme… și sigur de multe ori ai senzația că era cât pe ce să o faci praf. Câteva momente de respirație mai lejeră când constați că ai reușit să o treci prin zona de turbulențe, deși deja părea clar că urmează momentul impactului. După astfel de glume dure, devine amuzant să zbori prin pâclă și printre fuioare de ceață, aproape că nu te mai deranjează să treci razant pe lângă bolovani. Cu o asemenea mizerie zburătoare, garantat că atingi când și când câte ceva… de ies scântei; și uneori, noi oamenii reușim să spargem toată situația… de ne trebuie ani de zile până reușim din nou să zburăm – dacă nu am rămas întinși definitiv printre bucățile fumegânde de aluminiu.

 

Am impresia că pe la noi în vasta majoritate a cazurilor din așa-zisa clasă mijlocie, cam fiecare stil de viață este pe muchie de cuțit… sau puțin pe lângă; adică, atât în cazul celor care au o mică afacere, sau a celor din sectorul neguvernamental, ca și în cazul celor cu venituri standard din sectorul public. Față de veniturile reale, pretențiile minimale pentru a avea senzația că ești om (un fel de om) sunt de cel puțin 5 ori mai mari, așa că din start ai o frustrare de 80%… și te descurci din 20%. Asta presupune că astupi găurile mai mari, pe unde intră cea mai multă apă în barcă; simți cam permanent trendul scufundării. Câteva facturi mai mari pe paliere neașteptate, ceva reparații, ceva taxe, ceva ciudățenii și deja ești pe zona cu probleme; siguranță, acumulare de capital… aproape imposibil în marea majoritate a cazurilor. Până și stilul de viață cât de cât european (est… european) este greu de susținut; iar visele cu o viață normală, decentă, liniștită, cu muncă în care nu te omori, cu o familie fericită, locuință impecabilă, mașină bună, concedii în locuri bune, niște bani în rezerve pentru zile negre… aproape spre imposibil. Cât despre proprietăți mai serioase, îți dai seama cam cum se poate… și cum nu. Caracteristica clasei de mijloc este că oamenii muncesc o viață întreagă de le sar capacele, sunt supra-exploatați în fel și chip, apoi statul trage de pe ei cam 7 piei prin impozite, taxe, accize de un milion de feluri… iar dacă tragi linia, la final rămâne o mică mizerie: asta a rezultat.

 

Nu știu ce naiba mă face să îmi doresc totuși să continui. Obișnuința? Comoditatea de a face ceea ce ai experimentat și cu sânge ai plătit… până a ajuns să fie cât de cât pe linie de plutire? Lipsa unei alternative mai funcționale? Neîncrederea în existența unor forțe care să îți permită să o iei de la zero în Noua Zeelandă? Constatarea că deja ai 44 de ani? Iubirea prea mare față de Maramureș, Carpați, Dobrogea? Speranța tâmpită că poate și aici există ceva șanse de sustenabilitate și de fericire, dacă nu la nivel societal, măcar la nivel personal? Că există o firavă rețea de câțiva oameni interconectați… mai culți, mai educați, mai umani, mai geniali, mai speciali, mai morali… cu care să aibă sens să porți o discuție. Sau faptul că deși e o societate cu o uriașă mizerie încorporată, cu toate rahaturile postcomunismului, cu toate manelismele și sugătorismele de moaște, cu toate țărănismele tractoriste, cu defrișarea intelectualității… totuși, pe asta măcar o cunoști. Aproximezi cât de cât corect ce te poți aștepta de la ea. Impresia că până și așa, cu tot dezastrul de pe aici, dacă cunoști sistemul ai mai mari șanse de succes decât în societățile performante… unde tu ești fix la fel cu cel care a venit din ceva peșteră din Afganistan? Impresia că acolo cărțile sunt deja făcute, este decis cine sunt lorzii, cine sunt magnații și cine o să spele toaleta?

© dr. Peter Lengyel

Acest articol a fost publicat în umane. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

7 răspunsuri la Pleci sau mai stai?

  1. Jon Grieg via FB zice:

    Din pacate, acum nici „dincolo” nu mai e ce-a fost. Problemele sunt altele, dar la fel de stressante. Inainte plecai si stiai sigur ca va fi mai bine. Acum exista riscul sa constati ca ai dat tot de o Romanie. Sigur, asta nu inseamna sa nu mai facem nimic. Doar ca refugiul trebuie gandit acum si vertical, nu doar orizontal.

  2. Tirca Daniel zice:

    Am ajuns sa traim intr-o societate bolnava.Toate componentele ei sunt sufocante pentru noi, protagonistii. Indiferent ce domeniu al vietii societatii analizezi, concluzia este aceeasi, parca te misti intr-o mlastina imputita, fara orizont, fara scapare si singurele alunecari line, fara sugrumari le practica niste fiinte ciudate, nascute din mizeria mlastinii.

  3. Marian Dragoi via FB zice:

    Probabil din cauza asta singurul serial pe care îl urmăresc este dezastre în aer. Totuși lipsa de apetit pt cultura vine din lipsa de educație de acasă, nu atât din lipsa banilor. Iar asta cu educația (și auto educația) e poveste mult mai lunga decât permite fb

  4. Cristina Muresan via FB zice:

    Lipsa de apetit pentru cultura vine si din nivelul pe care il acceptam (unii, pentru ca daca tu nu accepti nivelul, faci efort sa il depasesti). Este o munca asidua si sistematica de indobitocire pe toate planurile, iar daca nu esti constient, te ia valul. La asta se adauga atmosfera generala de hartuiala si nesiguranta care ne este servita zilnic… E paradoxal ca in vremuri in care accesul la cultura si informare e la idemana oricui (in general), totusi societatea are un traseu involutiv. Multi nu constientizeaza ca de foarte multe ori multumirea (fericirea) atrage si bunastarea. De buna seama ca acestea nu le vei experimenta stand in fata televizorului si inmagazinand tot ceea ce ti se da sa „inghiti”. Norocul este ca se mai gasesc persoane care muncesc din greu sa echilibreze nu numai balanta personala ci si pe-a altora.

  5. ... via FB zice:

    „Maradok áldozat, maradok szélhámos
    Maradni kell, mert mondta a plébános
    Maradni érdemes, marad még pár rokon
    Maradunk faragott jelek a sírokon”

  6. ... via FB zice:

    „És nézd milyen szépen lefogytam. Csak néha nyüszítek a sarokban.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s