Tufărișuri, buruienișuri și livezi bătrâne în Maramureș

Argynnis adippe

Argynnis paphia

Anthocharis cardamines, mascul

Mozaicurile formate din tufărişuri, livezi bătrâne, grupuri de arbori, buruienișuri şi petece înierbate acoperă mari suprafețe în peisajul maramureșean. Măceşe coapte, roşii-de-tot pe fundalul frunzişului încă verde-curat, nu se prea vede că Toamna este la orizont. Porumbele albastre şi alune coapte în tufăriş, un păr-pădureţ îşi coace fructele mărunte şi fade: dacă le guşti simţi gustul sălbaticului, al naturalului nepervertit de fiţele umane. Dealuri şi văi cu tufe multe, o reţea de suprafeţe înierbate, arbori singuratici sau în pâlcuri… pe sub boscheţi fâşâie o veveriţă. Zumzăitul insectelor ce forfotesc prin aerul cald, triluri rare ale păsărilor insectivore care “le adună”. Culori trecătoare ale asfinţitului exuberează scurt, pentru a se scufunda între incertitudinile serii târzii, când contururile şi nuanţele se contopesc în negru. Bufniţe pe aripi neauzite, pleacă la tentative de vânătoare legitimă. Lilieci ies din scorburi, de sub scoarţa de arbore bătrân, şi pornesc la mâncat insecte. Îşi scoate capul din văgăună vulpea şi se furişează printre boscheţi. Oare ce va face astăzi? Simte că îi este foame!

Salbă moale (Euonymus europaeus)

Caprifoi (Lonicera nigra)

Lupul albinelor (Trichodes apiarius)

Fluture ochi-de-păun (Inachis io)

Trandafir sălbatic (Rosa sp.) cu gale de viespi

Spânz (Helleborus purpurascens)

Primăvara? Cireşul bătrân ce vieţuieşte la margine de sat: când vezi trunchiul acela trecut prin vremuri, cu negre crengi ce par uscate, cum de-odată într-o zi de primăvară produce nenumărate flori, o extraordinară explozie de viaţă, de culoare, de fineţe înmiresmată, dar… foarte-puţin-durabilă. Ca orice manifestare a viului. Mai încolo un versant înierbat, cu arbori bătrâni ici-colo, şi caii care gonesc în libertate, ropote ale copitelor, nechezat şi coame ce flutură în vânt. Apare şi o fată pe-un cal galopând, descătuşată de orice constrângeri? Este pe aici o libertate ce nu se păstrează în multe locuri ale Uniunii noastre Europene?

Primula acaulis = P. vulgaris

Gaiță (Garrulus glandarius)

Imagine realizată la inelare de păsări în urmă cu peste 20 de ani…

Cioară grivă (Corvus cornix)

Cireș bătrân

Castan comestibil (Castanea sativa), fulgerat

Stejar (Quercus robur)

Ciocârlie de pădure (Lullula arborea)

Graur (Sturnus vulgaris)

Salcie (Salix sp.) și bondar (Bombus sp.)

Viță sălbatică (Vitis sylvestris)

Tufărişurile maramureşene sunt rezultatul intervenţiei umane, fără de care, în afara jnepenişurilor/ ienuperetelor, ele ar fi limitate la suprafeţe reduse în 1. zone înmlăştinite unde formele arborescente nu se pot dezvolta, 2. margini ale cursurilor de ape unde sunt depozite aluvionare de mâluri proaspete şi prundişuri, 3. zone unde pădurea a fost distrusă din cauza unor doborâturi de vânt, incendii naturale aprinse de fulgere etc. Oare cu ce seamănă cel mai mult aceste tufărişuri cu arbori diseminaţi şi suprafeţe înierbate? Silvostepa este o zonă în care natural, trupurile de pădure sunt intercalate printre stepe, deci are alt aspect general. Tufărişurile uscate sud-europene sunt şi ele rezultate în urma defrişărilor de pădure, au deci ceva asemănare, dar acelea sunt mult mai uscate/ ţepoase şi preponderent fără arbori…

Pițigoi albastru (Parus caeruleus)

Curpen (Clematis vitalba)

Sticleți (Carduelis carduelis)

 

Păianjen cu cruce (Araneus diadematus)

Flora şi fauna tufărişurilor maramureşene cu arbori şi petece înierbate este constituită/ populată de specii ale ecotonului de la marginea pădurii, împreună cu specii ale habitatelor deschise, dar este utilizată ca loc de hrănire şi de către specii care îşi petrec mai mult timp în pădurea compactă. Probabil că putem să considerăm aceste tufărişuri ca fiind asemănătoare ecologic cu marginea de pădure, extrapolată la mari suprafeţe. Există desigur şi diferenţe, spre exemplu dependent de situaţia concretă, poate să lipsească pădurea compactă din apropiere, habitat fără de care unele specii nu se pot menţine pe termen mai îndelungat.   

Hamei (Humulus lupulus) 

Fluture-amiral (Vanessa atalanta)

Există în Maramureşul Istoric “tufărişuri temporare”: mă refer aici la acele suprafeţe unde pădurea a fost recent tăiată sau au fost incendii majore ori rupturi de vânt. În astfel de terenuri, există o etapă a tufărişurilor, înainte ca pădurea să se poată reface. Acest tip de habitat poate fi prezent oriunde, pe unde pădurile reprezintă elementul dominant al peisajului.

 

Fluture-tigru (Callimorpha quadripunctaria)

Araschnia levana

Există totodată în Maramureş “tufărişuri permanente”, rezultatul intervenţiilor umane repetate, care atât timp cât sunt efectuate, stopează succesiunea naturală, astfel încât pădurea nu se reinstalează: păduri poienite atât de tare încât nu prea pot fi numite pădure, fiind un fel de mozaic de arbori, păşuni/ fânaţe, tufe mai-multe-sau-mai-puţine la un loc. Aceste habitate sunt reprezentative pentru dealuri, dar şi pentru zone montane cum este situaţia platoului vulcanic al Ignişului, unde o mare parte a teritoriului este dominat de această formaţiune. 

 

Lăcustă (Omocestus rufipes)

Tufărişurile oferă loc de cuibărit pentru diverse păsărele, dintre care silviile sunt reprezentate preponderent de silvia cu cap negru (Sylvia atricapilla), silvia mică (Sylvia curruca), silvia de câmp (Sylvia communis). În zone înierbate cu tufărişuri şi arbori, apar speciile de pitulice, printre care pitulicea mică (Phylloscopus collybita) atrage atenţia prin cântecul său cilp-cialp care răsună “de peste tot”; îşi face un cuib globular, la baza tufelor, printre ierburi. Putem vedea uşor graur (Sturnus vulgaris), florinte (Carduelis chloris), cânepar (Acanthis cannabina), botgros (Coccothraustes coccothraustes), presură galbenă (Emberiza citrinella), cuc (Cuculus canorus) etc. În scorburi de copaci cuibăreşte capîntortura (Jynx torquilla), o pasăre “destul de ciudată”, care deşi puternic înrudită cu ciocănitorile, aproape niciodată nu îşi sapă propriul cuib în trunchiuri, ocupând scorburi preexistente şi contrar ciocănitorilor sedentare, îşi petrece iarna în jurul Mării Mediterane; dacă este luată în mână, scoate un şuierat asemănător cu al unor şerpi, şi îşi învârte capul în mod aparte, comportament caracteristic de unde îi vine şi numele.

Presură galbenă (Emberiza citrinella)

 

Trece pe deasupra un şoim al rândunelelor (Falco subbuteo), are cuibul spre vârful căruiva dintre arborii mari care au supravieţuit lângă apă. Ciori grive (Corvus cornix) croncănind se ridică dintre ierburi şi se aşează pe o creangă undeva pe sus. Coţofene alb-negru (Pica pica), coloraţi sfrâncioci roşiatici (Lanius collurio)… Cocoşari sau sturzi de iarnă (Turdus pilaris), care mai demult veneau din nord doar iarna prin Maramureş, în ultimele câteva decenii au devenit cuibăritoare prezente în colonii laxe de zeci de perechi, având cuiburi pe arbori din zone cu tufărişuri şi iarbă.  

 

Constatăm existenţa mai multor tipuri ale acestei categorii de ecosistem. Unul este cel reprezentat de zone înierbate (păşuni/ fânaţe) având arbori bătrâni diseminaţi. Astfel de formaţiuni se pot vedea în special la poalele munţilor şi pe dealurile perimontane. Arborii sunt reprezentaţi mai ales de exemplare de stejar, gorun, fag, ulm, păr sălbatic (pădureţ), cireş sălbatic etc. Arborii fiind situaţi la distanţă mai mare unul de altul, concurenţa pentru lumină nu are nici o influenţă în privinţa dezvoltării coronamentului lor. Există aici o floră diversă (spre exemplu mai multe specii de orhidee) şi numeroase specii de fluturi ce trăiesc pe fânaţe; există populaţii a numeroase specii de păsări (de exemplu pupăza – Upupa epops) care cuibăresc în arbori dar se hrănesc în zonele înierbate. Pentru a păstra acest mediu de viaţă, este necesară menţinerea stadiului succesional, ceea ce este posibil doar prin continuarea cositului sau a păşunatului. Conservarea acestor păşuni şi fânaţe este posibilă prin colaborarea autorităților de protecție a naturii cu proprietarii terenurilor astfel încât aceştia să continue gospodărirea extensivă a acestor suprafeţe.

 

Se pot observa numeroşi factori care ameninţă supravieţuirea nealterată a acestor păşuni şi fânaţe cu arbori diseminați, printre care putem aminti tăierea arborilor (presiune generalizată) şi suprapăşunatul (prezent la momentul de faţă pe unele arii destul de restrânse, din cauza scăderii efectivelor de animale domesticite). Dacă însă pe aceste teritorii nu va continua păşunatul sau cositul cu “o intensitate necesară”, în scurt timp – chiar în 4-5 ani, teritoriile pot fi cucerite de asociaţii de plante ruderale agresive, ele transformându-se spontan în buruienişuri cu tufărişuri de măceş (Rosa canina), păducel (Crataegus monogyna) şi porumbar (Prunus spinosa) în zonele mai uscate, iar în zonele mai umede cu specii de arin, salcie şi plop (Alnus, Salix, Populus), fenomen care se observă deja în multe locuri în Maramureş. Conform literaturii, în 15-20 de ani astfel de zone se transformă în păduri cu poieni din cauza succesiunii naturale, iar după încă 20-30 de ani ele devin păduri compacte (Haraszthy L., Márkus F., Bank L., 1997).

Tettigonia viridissima

Hermelina (Mustela erminea). Imaculată, noua plapumă de zăpadă acoperă peisajul de la poalele Gutâiului. O hermelină apare albă, în zăpada albă. Cu mişcări agile iese din tufă, fuge, se opreşte, o ia la stânga, la dreapta, urcă pe trunchiul prăbuşit la pământ, intră într-o scorbură, iese, fuge la tufa vecină. Vânează plină de vigurozitate agilă, plină de viaţă în efervescenţă: caută rozătoare, uneori prinde şi păsărele. Micul prădător, pe timp de iarnă alb cu vârful cozii negru, îl remarci cum fuge pe zăpadă. Fotografii una după alta, prin teleobiectivul care o apropie încât pare lângă mine.

 

Vara, blana hermelinei este cafeniu-roşcată, vârful cozii rămâne veşnic negru. Dacă se vor produce mult-previzionate schimbările ale climei prin încălzire, cu iarna mai caldă şi lipsită de zăpadă, oare cum pot supravieţui hermelinele ce-şi schimbă blana în alb pentru sezonul rece? Sunt probabil observate uşor de păsări răpitoare, ca şi de animalele-pradă pe care le vânează. Triste vremuri pentru ele… ? Dealtfel, populaţiile hermelinelor aflate mai spre sud nu au blană albă de iarnă, având o blană cafenie mai deschisă ca nuanţă. Specia este larg răspândită în Eurasia şi America de Nord, în Europa fiind prezentă în afara pădurilor compacte şi cu excepţia părţilor sudice ale continentului.

 

Arătând că sunt frecvente pe lângă râurile maramureşene, dar şi în Munţii Rodnei, exemplare fiind capturate şi în municipiul Sighetu Marmaţiei, ce zice oare dl. József Béres în anul 2000 despre hermelină, în cartea “Fauna de Vertebrate a Maramureşului”: “Din datele silvice pe anul 1983, reiese că hermelina este estimată la 15-20 exemplare în Depresiunea Maramureşului. După aprecierea noastră, aceste date sunt eronate deoarece nu se aplică metode adecvate de apreciere a mustelidelor mici. Ar trebui utilizate anumite metode ecologice, deoarece metoda observaţiei directe utilizată de silvici dă rezultate corecte numai la vânatul mare (Béres, 1989).”

Cuib de botgros (Coccothraustes coccothraustes)

Sturz de iarnă = cocoșar (Turdus pilaris)… imagini realizate în urmă cu circa 25 de ani: păsări adulte, cuiburi cu ouă, pui care părăsesc cuibul înainte de a avea capacitatea de a zbura.

Când prin anii copilăriei “ne zbenguiam” prin peisajele maramureşene, tufărişurile reprezentau o parte a Paradisului. Fiecare “ieşire pe teren” aducea ceva nou: un cuib de coţofană (Pica pica) cu puii în el, un şarpe din careva specie mai frecventă (şarpe de casă – Natrix natrix) sau mai rară pe la noi (şarpele lui Esculap – Elaphe longissima)… Cândva, spre prânz, într-o zi de vară însorită a adolescenţei noastre, prin anii 1980, la Biserica Vulpii în Munţii Igniş, ne tăvăleam printre ierburi: băieţi şi fete din ‘gaşca de prieteni’ în care ne perindam prin natura maramureşeană. Rudolf (Rudi), care s-a îndepărtat de noi, a început să strige: – Péter, Péter! Gyere gyorsan! Egy nagy kígyó! (- Peter, Peter! Hai repede! Un şarpe mare!) Deşi întins lângă fata de care “îmi plăcea mult” ca să formulez finuţ, am sărit în fugă şi când am ajuns la locul respectiv, şarpele deja era în mare parte intrat sub o tufă, l-am prins doar să nu intre de tot: l-am scos lent dar între timp mi-a servit câteva muşcături pe mână, încât locul dinţilor ascuţiţi sângera, desigur nu semnificativ. Nu este o specie veninoasă, dar muşcătura trebuie dezinfectată, dacă ai cu ce. Era un exemplar de şarpe al lui Esculap (Elaphe longissima/ Zamenis longissimus) o specie rară în Maramureş, simbolul medicinei încă de pe vremea romanilor. L-am dus acasă, i-am “cercetat” detaliile, l-am fotografiat, o vreme l-am ţinut într-un terariu, apoi a fost eliberat în locul capturării: nu am fost de acord să ajungă în “colecţia muzeului”. Avea 1,69 metri (poate ajunge până la 2 m): culoare cafeniu-brună dorsal, solzii având câte-o linie albă, iar partea ventrală este gălbuie. Foarte frumos. 

Șarpele lui Esculap (Elaphe longissima)

Imagini realizate în urmă cu circa 25 de ani (diapozitive care ulterior au fost scanate)… se și vede pe ele…

 

Dealtfel, puţine exemplare ale acestei specii sunt cunoscute din surse credibile, din Maramureşul Istoric. La Muzeu există un exemplar naturalizat, despre care dl. Béres scrie în cartea sa: “(…) de 160 cm, provenit din pădurea de fag cu gorun (altitudine 600 m) de pe Dealul Herei. Avem semnalări despre prezenţa sa şi pe Valea Vişeului, iar un exemplar a fost găsit în anul 1998 pe Valea Marei, călcat de o maşină.” Mi-a povestit că acel exemplar de pe Hera a fost prins pe la începutul anilor 1960, de către un muncitor forestier care fixa funicularul pe un arbore în care exista o scorbură unde şarpele era retras. Când l-au împăiat la muzeu, au constatat că la momentul capturării/ uciderii şarpele digera o veveriţă; dealtfel, consumă rozătoare, cârtiţe, şopârle, precum şi păsări, mai cu seamă puii din cuiburile la care ajunge să urce în tufişuri sau arbori. Este cel mai arboricol dintre speciile de şerpi de pe la noi. În acel loc de pe Hera au mai fost văzute şi alte 2 exemplare (în anii 1980 Béres, şi în anii 2000 Pop Ionică de la APM Baia Mare). Exemplarul menţionat pe Mara a fost găsit de către Mircea Andrei, care la vremea respectivă era herpetolog la Muzeul Naţional de Istorie Naturală Grigore Antipa. Ulterior am mai observat/ capturat câteva exemplare în zona Defileul Vișeului unde există o populație destul de semnificativă, precum și în zona Cheile Tătarului din Munții Igniș unde, la fel, specia este destul de bine reprezentată.      

 

În Maramureş, şarpele lui Esculap se află spre limita nordică a arealului său, care acoperă dealtfel Europa Centrală şi de Sud până spre estul Spaniei, precum şi Asia Mică. Este prezent pe coastele însorite, calde, cu vegetaţie de tufărişuri şi arbori diseminaţi, rarişti de pădure cu petece înierbate, strâncării. Femela depune 5-10 ouă în găuri din sol, prin iunie-iulie, din care după 6-8 săptămâni eclozează pui de cca. 25 cm, care se hrănesc cu şopârle. Această specie este la momentul de faţă pe Anexa IV a Directivei Habitate a Uniunii Europene, dar asta nu impresionează pe omul incult care dă cu bâta în orice animal cu formă de şarpe. Este o caracteristică atât în Maramureş, cât şi în restul ‘peisajului cultural’ de care aparţinem, ca omul să privească cu scârbă şi dispreţ orice şarpe. Pentru marea majoritate este de-la-sine-înţeles că trebuie să distrugi orice exemplar, dacă ai ocazia: ţăran cu coasă, sau excursionişti la grătar, imediat apucă piatra, bâta. Cum poţi să îi explici “omului” că ceea ce face este… incalificabil… ? Dacă îl întrebi, zice că el iubește Natura…

Sturz cântător (Turdus philomelos)

Barba popii (Aruncus dioicus = A. vulgaris)

Trichius fasciatus

Neptis sappho

 

Coţofana (Pica pica). Pe vârf de copac stă şi cârâie răguşit şi zgomotos, mai bâţâie câte una din coada ei lungă; este o pasăre sedentară, prezentă tot timpul la noi. În peisajul înverzit al Maramureşului, este strident penajul alb-negru al coţofenelor, penele negre având şi reflexe verzui-metalice; când zboară fluturând câteva şi alunecând scurt, fluturând din nou şi tot aşa, pare destul de “lentă şi instabilă”, dar la atacul păsărilor răpitoare, virajele ei rapide o feresc în majoritatea cazurilor. Cuibăreşte în zone cu tufărişuri şi arbori, inclusiv în localităţi, dar nu intră în păduri compacte, în zonele montane împădurite rămânând pe lângă stâne, cabane etc, astfel urcând până spre 1200 m altitudine.

Coțofana (Pica pica)

 

Perechea de coţofene îşi construieşte – în tufe de la 1 m înălţime, sau în arbori până spre 15 m – un cuib sferic, mare, cu diametrul de peste jumătate de metru. Deasupra, cuibul are un acoperiş mai lax, de multe ori construit din crengi ţepoase. Intrarea laterală duce în camera interioară, căptuşită cu noroi gros de două degete, iar după ce se usucă, este finisată cu un strat de fire de rădăcini subţiri şi ierburi. Aici sunt depuse 5-8(9) ouă verzui-albăstrui. Hrănită de mascul, doar femela cloceşte 17-18 zile. Puii hrăniţi de ambii părinţi, părăsesc cuibul după 3-4 săptămâni. Hrana este formată din diferite insecte, rozătoare mici, dar şi pui de păsări; consumă şi hoituri, precum şi fructe, seminţe. În Muzeul de la Sighet există împăiat şi un exemplar albinotic (cu penaj alb), despre care dl. Béres aminteşte în cartea sa că a fost “colectat de lângă Sighetu Marmatiei, la data de 1. VIII. 1971.” Interesant?

 

Ciuful de pădure (Asio otus) este o specie mai frecventă comparativ cu alte bufniţe din Maramureş; are ochii gălbui-portocalii-roşiatici, penajul cafeniu-roşcat-alburiu-pestriţ, când mai înfoiat când mai lipit de corp, depinde de dispoziţia momentană a păsării. Are 2 moţuri ‘urechi de pene’ pe vârful capului, anvergura de cca. 90 cm. Este oare această pasăre un animal legat de pădure? Cuibăreşte regulat chiar şi în interiorul municipiului Sighetu Marmaţiei, spre exemplu în arbori din vecinătatea cartierului 1 Mai, unde chiar că nu este pădure. Deşi are acest nume, ciuful de pădure nu preferă păduri compacte mari, ci trupuri de pădure mai mici sau grupuri de arbori înconjuraţi de spaţii deschise înierbate. Cuibăreşte în Eurasia, America de Nord, şi nord-vestul Africii, în cuiburi de ciori sau coţofene, fiind posibile şi preluări agresive ale cuiburilor, prin alungarea ‘foştilor proprietari’.

Ciuf de pădure (Asio otus)

 

Reproducerea începe la noi rar în februarie, în general în martie-aprilie, când femela depune (3)4-6(8) ouă albe, aproape sferice; numărul ouălor este în relaţie direct proporţională cu frecvenţa rozătoarelor în habitatul în cauză. Clocitul durează cca. 4 săptămâni, cât femela stă “insistent” pe ouă, iar masculul o aprovizionează cu hrană. La bufniţe, diferenţa de dimensiune (şi de vârstă) dintre puii aceluiaşi cuib, se datorează faptului că ele încep să clocească începând de la depunerea primului ou, iar astfel la eclozare există o diferenţă, apărând puii în serie, de la mare la mic, diferenţă de vârstă care deşi este de 1-2 zile, se observă puternic la puii care au o creştere rapidă. În primele două săptămâni, femela rupe în bucăţi rozătoarele cu care puii sunt hrăniţi, mai apoi puii mari le înghit întregi. Dacă nu prea sunt rozătoare, puii mor pe rând, prima dată cel mai mic, şi tot aşa… La circa 4 săptămâni de la eclozare, puii de ciuf de pădure părăsesc cuibul… şi peste câteva zile pot să şi zboare… Când părăsesc cuibul au încă pene cu puf, nu prea pot să zboare, să vâneze nici pe atât: noaptea, prin strigătele lor prelungi strident-tânguitoare, cer hrană de la părinţii care vânează şoareci şi alte animale mici prin apropiere. 

 

Zborul ciufilor nu produce zgomot, îi ajută sa se apropie de pradă în nopţile liniştite. Prin penajul de culoarea crengilor, când stă în copac şi îşi strânge penajul de trup, ciuful poate fi observat mai greu, camuflându-se, semănând cu un ciot rupt, o creangă. Iarna, pe timpul zilei, ciufii de pădure, inclusiv exemplare sosite din nord, se adună în număr de zeci de exemplare în conifere chiar şi în oraşe, dacă în acel loc nu sunt deranjate. Astfel de locuri există spre exemplu la Cluj Napoca pe strada Speranţei, sau în Timişoara, în curtea Muzeului, unde se strâng uneori şi peste 100 de exemplare; există şi prin Maramureş câteva locuri unde se adună, dar în număr mai mic în general. De aici, seara ies la vânat pe tarlale, silozuri, depozite de cereale, la capturat rozătoare, uneori prinzând şi păsărele, mai cu seamă vrăbii.

 

În întuneric, prăzile potenţiale sunt depistate atât vizual cât şi prin localizarea auditivă a foşnetului/ zgomotelor produse de activitate. Un adult prinde 2-6 prăzi pe noapte, depinzând de dimensiunea prăzii şi de norocul în vânătoare. Şoarecii omorâţi prinşi între ghearele ascuțite, sunt înghiţiţi întregi de către păsările adulte. Bufniţele nu digeră oasele, părul şi penele prăzilor capturate, de aceea din ingluviile lor (nişte cocoloaşe de circa 4 cm lungime la ciuful de pădure) se poate face aprecierea detaliată a hranei consumate: analizând oasele de rozătoare, chiţcani, lilieci, păsări etc, se poate face lista speciilor prădate şi spectrul procentual reprezentat de ele. O analiză efectuată în Ungaria, de către ornitologul Schmidt Egon, (şi amintită în cartea “Mozaikok a természetből”, Ed. Új Ember, Budapest 2005) care a luat în seamă peste 23.000 de animale prădate de ciuful de pădure arată că peste 93% dintre exemplarele prinse erau rozătoare. Prin acest mod de viaţă, bufniţele contribuie la ţinerea sub control a populaţiilor de rozătoare. Totodată, analiza ingluviilor de bufniţe, nu doar de la ciufi de pădure ci şi de la alte specii, poate aduce dovedirea prezenţei în zonă a unor specii de mamifere mici care nu sunt uşor de “descoperit” în natură.

Fazan (Phasianus colchicus)

Pupăză (Upupa epops)

Cuc (Cuculus canorus)

Amintiri din copilărie? Pe dealul Solovan de lângă Sighet, un sferic cuib de veveriţă (Sciurus vulgaris), construit în tufă de alun, în a cărui interior dacă-ţi bagi mâna, ajungi să simţi calzi, puii: încă nu muşcă, sunt ceva mai mici decât adulţii, dar sunt oricum “veveriţe adevărate”… le simţi coastele şi celelalte oase, pe sub muşchii încă firavi, dar care se vor oţeli curând prin antrenamentul zilnic prin copaci, pe tufe, căutând hrană sau fugind din faţa prădătorilor; dacă îi scoţi din cuib pentru un minut şi le vezi ochii mari, privirea lor vie… respiraţia,.. coada stufoasă.. sentimentul dat de vietatea privită de aproape, nu seamănă cu analiza unui exemplar împăiat la muzeu, sau văzut la televizor ori într-o carte. Când vezi că până şi veveriţele sunt vânate legal între 15 septembrie şi 31 martie, ajungând rupte-sfâșiate de jetul de alice, o cârpă însângerată din care Viaţa se scurge în timpul spasmelor unei ultime zvârcoliri… Ce distracţie-tare a vânătorului care pretinde că este Iubitor de Natură… Dealtfel, veveriţa este prezentă în Maramureş în zone unde există arbori, de la pădurile de luncă la păduri de gorun şi fag, păduri de conifere dar şi în tufărişuri care au câţiva arbori, livezi bătrâne, parcuri. În general în Maramureş vedem exemplare cu blana brun-întunecat, fiind mult mai rare exemplarele roşcate.

Veveriță (Sciurus vulgaris)

 

Pârşul de alun (Muscardinus avellanarius) cu blana gălbui-roşcată, ochii mari negricioși, este un fel de ‘veveriţă în miniatură’.. un alt rozător al acestor habitate; ducând o viaţă nocturnă, este rar observat, deşi este prezent în tufărişuri, la margini de pădure, în tot Maramureşul, fiind semnalat din Câmpulung la Tisa, Săpânța, până la Agriş, Coştiui şi Izvorul lui Dragoş în Munţii Rodnei. Firava fiinţă, ajunge pe la 8-9 cm, plus coada de 6-7 cm, care deşi bine îmblănită, nu este atât de stufoasă ca la veveriţă, fiind chiar cea mai puţin stufoasă şi dintre cozile celor 4 specii de pârşi de pe la noi.

Pârș de alun (Muscardinus avellanarius)

 

Cândva prin anii 1980 la Muzeul din Sighet a fost adus un exemplar viu, capturat undeva printr-un sat de pe valea Izei: trebuia să ajungă împăiat, în colecţie. L-am primit pentru o vreme să îl observ acasă; la un moment dat a scăpat din colivia în care era instalat, iar după câteva zile de “libertate prin apartament” l-am observat pe o galerie, deasupra perdelelor. Era atât de blând, nu muşca, puteai să îl iei în mână, nu se zbătea, nu încerca să plece. Dacă îi dădeai alune, nuci, le rodea o gaură cu incisivii ca dalta, apoi mânca miezul, liniştit. Dealtfel, consumă fructe de pădure, muguri, seminţe, ghindă, jir, primăvara prinde şi insecte.

 

Fiind un animal activ pe timp de noapte, vara îşi petrece ziua într-un cuib globular de 20-25 cm, fin căptuşit cu fibre vegetale, construit la 1-2 m înălţime prin tufe. Într-un astfel de cuib femela naşte şi alăptează puii, câte 5-9, de câte două ori pe vară; în zone montane mai reci are o singură naştere pe an, iar în zonele joase dinspre sudul Europei, poate avea şi 3 “rânduri de pui” pe vară – care durează mai mult. Fiind prădată de multe specii răpitoare, dificultăţile vieţii în natură “la modul concret” nu îi permit o viaţă mai lungă de 3-4 ani. Iarna, practic din octombrie până în aprilie hibernează încolăcită-ghemuit, în cuibul călduţ, construit din ierburi în locuri mai ferite de îngheț, care o apără de geruri, ascunsă pe sub rădăcini: în această perioadă nu se hrăneşte, consumând grăsimile acumulate în perioada activă, iar metabolismul este redus la minim, respiră odată la 7-10-20 minute, temperatura corpului scade la câteva grade (1-2 grade C), inima bate foarte rar, cam 45 de bătai/ minut faţă de 450 din perioada activă… 

Apatura ilia

Șopârla fără membre (Anguis fragilis)

Pe lângă pârşul de alun, în Maramureşul Istoric mai trăieşte pârşul mare (Glis glis), o specie prezentă în livezi şi păduri de amestec, semnalată de la Câmpulung la Tisa, Sighetu Marmaţiei, Repedea; pârşul cu coadă stufoasă (Dryomys nitedula), o specie montană de altitudine mare, este semnalată din Munţii Rodnei, de către Wagner, în 1974, pe baza a trei exemplare capturate. Dealtfel, în antichitate romanii considerau pârşii o delicatesă culinară, şi ţineau aceste rozătoare în glirarii (glirarium) special amenajate pentru pârşi, le îngrăşau şi apoi… le mâncau: după glirarium, vomarium?   

Porumbar (Prunus spinosa) 

Sfrâncioc roșiatic (Lanius collurio)

Sfrâncioc mare (Lanius excubitor)

Turturică (Streptopelia turtur)

 

Deşi tufărişurile maramureşene întinse, cu arbori şi petece înierbate, nu ar exista în mod natural fără intervenţia omului, vedem totuşi că ele au o biodiversitate care merită cunoscută, protejată. Numai să fie cine să facă asta.

PS. Multe din imaginile vechi au fost realizate cu aparatul Zenit-E, mai apoi cu variate modele de Zenit TTL, Praktica… Obiectivele erau fixe, iar teleobiectivul Fotosniper… era minunea acelor timpuri. Au fost folosite filme diapozitive ORWO Chrome, Agfa etc. Mult ulterior, după 1989 au devenit accesibile variate filme diapozitive Kodak, Fuji șamd… cu variantele profesionale care costau extraordinar de mult. Acestea erau inițial developate cu kit-uri de substanțe… în tancuri instalate în baie… soluții care se degradau, becuri halogen pentru iluminare în careva fază a procesării… o poveste destul de complicată, iar la final puteai vedea Imaginea cu gaița, peisajul sau broasca.   

© dr. Peter Lengyel

 

Fragment din cartea Ecosisteme din Maramureș (2007), cu unele modificări. Aici voi mai include o serie de imagini (poate că vor mai ajunge incluse 100-150 de imagini?)… în zilele care urmează…