Viermele obligatoriu din caietul studențesc

Cândva pe la mijlocul anilor 1990…. Cluj – Universitate. Laboratoare la materia Zoologia Nevertebratelor au fost predate de un domn respectabil – bun specialist pe un grup de nevertebrate, care încerca să facă să se prindă ceva de studenți… în felul lui destul de sec… Rareori exista un zâmbet… foarte rar. Fiecare student trebuia să aibă un caiet studențesc în care să deseneze acele animale care erau în borcane cu formol, pe tăvi sau în insectare… Eu aveam experiența desenului… am avut și locul 2 pe țară (trebuia să fie locul I, dar nu aveam numele în conformitate cu acele vremuri trecute-măcar-în-parte). Majoritatea colegilor nu aveau capacitate de a desena în așa fel încât să existe diferențe prea semnificative între specii. Totuși era obligatoriu de desenat, dacă vrei / dacă nu. Desen cu viermele de gălbează, desen cu limbric, cu caracatiță, desen cu păianjen cu cruce, desen cu mama dracului. Trebuia să te supui. Cadrul didactic în cauză zicea că trebuie să deseneze fiecare, ca să aibă în caietul lui acele schițe cu specii, să aibă de unde să se inspire când va ajunge profesor de biologie. Măcar cu atât să se aleagă… că el garanta că niciodată în restul vieții umane scurte, respectivul biolog nu va mai avea timp/ energie/ chef să se intereseze de ceva nevertebrate. O zicea cu atât de multă hotărâre/ siguranță… el era 100% că după ce studenții-regulari termină facultatea, niciodată nu vor deschide o carte de biologie… Niciodată. Cât de sumbru este un sistem în care el putea să aibă dreptate… oamenii respectivi să fie în situația de a nu mai avea niciodată timp/ energie/ dispoziție de a continua procesul de cunoaștere, de înțelegere, de studiere a naturalului… mai mult decât atât, nu vor avea Dorința de a Cunoaște! Sistemul de învățământ a distrus în ei acest element esențial. Ei vor desena pe tablă limbricul din caietul studențesc, limaxul și – cu o moacă indispusă – vor preda sec niște chestii din programa obligatorie… pe care elevii o suportă obligatoriu… încât și lor, încet dar sigur li se induce indiferența, scârba, ura față de aceste obligatorii mizerii – rezumate la caiete cu desene. Trist este că acel profesor avea dreptate în esență: este o excepție ca cineva care a trecut prin acest sistem de învățământ să nu fie iremediabil afectat de el,… nu mai are aproape nimic din Dorința Naturală de a Cunoaște. 

 

Trebuia să te supui, să te predai obligațiilor. Trebuia să desenezi viermele în caietul studențesc. Erai un student cu viermele în caiet. Simțeai că încetul cu încetul, poți face un desen și cu propria persoană în caietul cu nevertebrate… și poți să îl desenezi și pe oricare coleg… lângă limax. Se stătea și se desena să se umple 1-2 caiete cu nevertebrate, altele la botanică sistematică – cu plante uscate din ancestrale ierbare – când afară erau plante verzi și nevertebrate pline de viață și cântau păsările libere. Îți poți închipui că se acumula frustrare cu fiecare nou “laborator” în care se desenau hoituri în acele caiete studențești. Nici nu era vorba de desenele în sine, ci de stilul acela totalmente anacronic și dictatorial, în care aveai ocazia să te supui, să faci ceea ce ești obligat să faci… sau să pleci. De multe ori părea mai adecvat să pleci de aici… oriunde. Nu puțini au și ales acea variantă. Dar, până la urmă, te întrebai… care este varianta cealaltă? Alt caiet studenţesc plin cu desene era la morfologia şi anatomia plantelorMare brânză nu se vedea prin microscoapele acelea învechite, dar studenții desenau de zor sutele de secțiuni colorate… “meristemul secundar al Tufei de Veneția”. Nu era o mare pierdere de vreme. Era recomandabil să zâmbești tâmp, să nu superi pe nimeni. Iar nimeni te urmărea cu privirea… și îți dădea notă. Dacă nu erai student-standard, “te trecea în carnetul lui mucegăit-rânced”. Într-o lume care oferă 1 miliard de modalități pentru a progresa către înțelegerea Naturalului, această dragoste-profesorală-cu-obligație este violarea intelectului uman. Este violarea libertății intelectuale care poate să producă doar scârbă, umilință și indiferență. O doamnă foarte bătrână și subțire, preda cu voce pițigăiată un tsunami de date despre coloizi și derivate și diferențiale… Erau multe teancuri de cursuri, la fiecare materie. Un milion de date despre fiziologie vegetală, nenumărate detalii care așteptau să fie memorate și redate…. Dacă aveai tupeu, puteai lua nota maximă dacă ziceai cu dezinvoltură anumite procente… deoarece era evident că nici profesorul care a dictat din curs toate acele date seci, nu avea cum să le țină minte. Erau și alții, mai tipicari, care știau pe de rost propria lor materie, la care se rezuma toată viața lor intelectuală… și aveau pretenția ca fiecare student să fie similar lui/ ei, adică să memoreze pe de rost toate acele formule, reacții chimice, transformări metabolice complexe șamd. Nu conta că poate studentul este interesat trup și suflet de alt subdomeniu al Biologiei: toate celelalte materii ale aceleiași facultăți nu existau. Erau felurite materii la care situația era similară, rare erau excepțiile… de aceea erau ele excepții. Existau câțiva Profesori Universitari minunați, care prin prezența lor făceau să nu pleci de la Facultate…

 

Spre exemplu la o facultate de biologie, cât timp sunt predate cursuri seci și se practică molestarea unor animale împăiate în urmă cu 100 de ani, și se desenează sute de secțiuni prin plante privite la microscop ori broaște decapitate sunt picurate cu acid sau electrocutate… nu este de mirare că această facultate este rezervată pe de o parte pentru cei care vor biologie cu orice preț și orice sacrificii, iar pe de altă parte unor făpturi docile care nu suportă sângele încât să facă medicina, dar li se pare că vor avea și așa un post de laborant pe la ceva spital, sau o să fie acceptabil să își trăiască viața ca profesoară de biologie în satul sau orașul-de-niciunde.

 

În principiu, învățământul trebuie să te facă apt de a avea o schemă intelectuală în care să vezi cam care sunt direcțiile care ar putea să te intereseze în așa măsură încât să le poți dedica lor, toată Viața ta. Dacă intră un profesor bătrân și citește monoton niște cursuri de pe hârtii vechi… și se așteaptă ca studentul să ia notițe, să le memoreze și să le reproducă… asta este o dresură de papagali. Sistemul funcționează la perfecție și produce ceea ce poate: papagali. Cursurile universitare pot să fie plictisitoare nu doar la Cluj, dar și la Harvard. Biologul-genetician James D. Watson, care a primit Premiul Nobel pentru descoperirea structurii dublu-helicoidale a ADN, scrie în cartea Avoid Boring People, Oxford University Press, 2007, la pg. 151: “Lectures should not be unidimensionally serious. It is no fun to either give or listen to hourlong talks that provide nonstop flows of dry facts or even ideas. Presentations of all kinds should alternate easy-to-understand and familiar material with the messages that are more difficult to assimilate. At Harvard I tried to put a human face on experiments, adding asides about personalities and letting my listeners put themselves in the place of the experimenter, as eventually they would need to do.” Cât de bine era dacă așa ceva se întâmpla și pe la noi în mod regulat, nu doar ca excepție, pasăre rară… aproape inexistentă. Poate că nu producea atât de multă scârbă acel sistem dictatorial… în care studentul scrie după dictare. Dar pe cine interesează cum e la Harvard… când aici este est-europa în post-comunism… un sistem obișnuit cu dictatura, populat de milioane de mici dictatori.

 

Cum poate oare elevul/ studentul să fie atent la cele zise de un profesor sictirit și plin de frustrare, eventual un ciudat care nu vede nimic în afară de “materia lui”…? Cu ce îi este trezit interesul pentru cunoaștere? Ce recompensă sufletească primește pentru implicarea constructivă în aceste situații care sunt radical diferite de ceea ce el simte că ar fi interesant… necesar pentru el/ ea în momentul acela? Reacția este închiderea oricăror canale de comunicare, indiferența… acceptarea poziției de umil sclav. Și profesorii provin din astfel de sclavi, care ajung să se răzbune, să predea ștafeta unei alte generații pline de durere? În articolul “Educația, un bolnav cu diagnostic controversat”, matematicianul Solomon Marcus, membru al Academiei Române, scrie astfel: “Dar, în realitatea de azi a școlii livrarea de cunoștințe prin manual sau de la catedră rareori vine pe fondul foamei de ele. Transmitem cunoștințe pentru care nu este clar la ce întrebări se constituie ele ca răspunsuri. Efortul repetat de a reține și reproduce enunțuri de acest fel, deci fără recompensa intelectuală și sufletească a înțelegerii semnificațiilor lor, a întrebărilor de la care ele provin, efort îndeplinit doar ca urmare a unei datorii impuse de familie și de școală, conduce la o traumă, de la care nu-i decât un pas până la disconfort și stres. Acest tip de învățare rămâne fără efect pe termen lung, nu se convertește în mod de gândire și comportament. (…) în procesul de învățare, mai cu seamă la copii și adolescenți, se întâmplă frecvent ca anumite cunoștințe să fie reținute și restituite corect la cererea examinatorului, fără totuși a fi înțelese. În aceste condiții, putem spune că ele au fost învățate? Conform baremurilor, da. Dar de fapt… (…) Cu o asemenea învățare, este greu de presupus că te poți descurca în situați neprevăzute, în care schimbarea contextului nu mai permite aplicarea mecanică a unui procedeu, sau recunoașterea unei noțiuni sau folosirea unui rezultat. Adevărata învățare constă în formarea unor capacități de observare și experiment, de sensibilitate și de intuiție, de gândire, cunoaștere, înțelegere și comportament atât în situații standard cât și în situații inedite. Suntem departe de o învățare de acest fel.”

 

O aberație fundamentală a sistemului de învățământ este lipsa de naturalețe, un caracter pretins-perfect în care profesorul are totdeauna dreptate, în care niciodată el nu ar putea recunoaște că nu știe nimic despre subiectul X (chiar și când este evident că nu are de unde să cunoască acele detalii). Elevului/ studentului i se cere același lucru, un fel de perfecțiune restrânsă: să știe exact ceea ce a fost predat la oră/ curs, “materia”. Nu trebuie să fie mare filosof, mare analist, mare gânditor, nu trebuie să îl intereseze… nu trebuie să pună întrebări: el trebuie să memoreze și să redea ceea ce i se dictează. Deci, nota maximă este rezervată pentru un papagal perfect. Îmi place cum a descris Solomon Marcus o parte a problematicii – în articolul anterior menționat: „Încercări, greșeli și eșecuri fac parte din ceea ce este pentru el aventura cunoașterii, dar dreptul de a greși și de a eșua chiar în mod repetat este o componentă obligatorie a activității sale de explorare a mediului ambiant, este prețul inevitabil pe care trebuie să-l plătească pentru a dobândi capacitatea de a gândi cu capul său și de a nu se pierde atunci când se află în situații inedite. Dacă am ține seama de acest fapt, n-am mai diaboliza greșeala și eșecul, acordându-le un statut general de infracțiune, am ști să distingem între greșelile negative și cele provenite din acțiunea de căutare, din asumarea unui risc.”

 

Reușita în cunoaștere constă în trezirea și menținerea interesului, a entuziasmului natural al omului pentru descoperire, înțelegere. Am văzut cândva o secvență filmată în care se arată cum 1. elevii părăsesc sala de clasă sărind pe geam, fugind din fața dezastrului educațional și 2. varianta când copiii intră pe geam în clasă, ca să poată participa la miracolul educației. Culmea este că aceștia pot să fie/ sunt chiar aceeași copii, iar diferența este Sistemul! Cândva am fost și eu elev, student, am fost și profesor, așa că am avut ocazia să privesc sistemul de învățământ din unghiuri variate. Una dintre problemele de fundament ale învățământului de pe la noi este impregnarea lui cu încrâncenare, iar spiritul ludic, dezinvoltura și iubirea cunoașterii sunt prea puțin prezente… aproape inexistente. O asemenea atmosferă nu atrage ci respinge. Ce le poate promite învățământul? Că dacă se vor conforma 15-20 de ani sistemului, vor avea o diplomă cu care se vor putea angaja ca sclavi pentru un salariu din care să poată finanța supraviețuirea la un mod periferic în societate? Fain. Desigur există excepții, dar ele rămân izolate… și reușesc doar să întărească regula dezastrului generalizat. Din păcate pentru oameni, acest tip de școală este o “crescătorie de papagali” în care recompensa este dată pentru reproducerea cât mai fidelă a ideilor predate,… este un tip de învățământ care sugrumă creativitatea și capacitatea de analiză critică/ raționala. Prin astfel de sisteme se produc “mase de zombie” cărora trebuie să li se dicteze ce au de făcut, iar ei se vor conforma apatici. Când în anul terminal la o facultate de geografie de la o universitate bună… nimeni din an nu știe ce este semnificația termenilor “albedo”, “permafrost” șamd… oare a cui este vina? Când “masteranda din biologie” la o universitate bună întreabă ihtiologul care a prins un pește din specia X… dacă este bun de mâncat… cam asta o interesează… Cine este de vină? Este vina acestor studenți… sau ei sunt produsul unui sistem care a distrus dorința umană de a cunoaște?

 

Problema asta nu este nouă. George Bernard Shaw, scriitor distins cu Premiul Nobel pentru literatură, zicea pe la început de secol 20: “What we want is to see the child in pursuit of knowledge, and not knowledge in pursuit of the child.” Dar unde vezi tineri care să caute cunoaștere la un mod natural… cât de rare și excepționale sunt aceste cazuri… Și nu ei sunt cei vinovați. Cauza acestei situații aberante este Sistemul care îi face apatici. Îți mai aduci aminte de filmul The Wall – Pink Floyd? Îl poți vedea live, în forme actualizate. Dacă există măcar câteva cadre didactice cu plăceri perverse (și unde nu există?), ce șanse sunt ca învățământul să devină atractiv și să își îndeplinească menirea de orientare în viață a celor care își petrec anii tinereții între zidurile instituției?

 

Profesorii se plâng că elevii/ studenții nu sunt interesați să învețe, iar elevii / studenții înjură profesorii pe care îi percep ca fiind adevărate fosile vii, care au ifose predând într-un stil perimat, vorbind pentru sine despre chestiuni + – lipsite de relevanță în viața actuală… Au dreptate atât elevii / studenții cât și profesorii. În loc să existe o comunicare, eminamente bidirecțională sau multidirecțională, există eventual un intenționat flux dinspre catedră… dar care este blocat de sisteme de protecție activate… ale ființelor umane tinere pe care sistemul “îi educă”. Este inevitabil, mai repede sau mai târziu se activează mecanisme de auto-protecție în fața fluxului de informație non-relevantă. Există în sistem prea multe cadre didactice care au impresia greșită că școala/ facultatea este proprietatea lor, unde ei taie și spânzură. Desigur, percepţia celor pentru care învăţământul este creat, adică a elevilor şi studenţilor, despre aceste persoane… este că „ei sunt nişte cretini. Există prea mulți profesori care-și varsă frustrările asupra elevilor-studenților… deoarece ei au percepția că imediat ce au ieșit din instituție ei sunt “simple târâturi marginale”, sau, formulat la modul studenţesc “pielea de pe trompetă”. Măcar în şcoală-facultate ei pot să facă ce vor, nimeni nu este cine să îi oprească.  

 

Aceste sisteme educaționale au fost create în timpurile industrializării, în care era nevoie de muncitori supuși, standardizați, interschimbabili… nu doar la nivel de tras șaibe ci și la nivel de ingineri. Sistemul este foarte puțin dispus să permită libertate… deși susține că libertatea intelectuală este un deziderat. De facto, există un mare număr de elemente problematice ale sistemului de învățământ, dintre care se poate sublinia uciderea interesului pentru cunoaștere a majorității covârșitoare a celor pe care “îi prelucrează”, lipsa de înțelegere a nevoilor individuale ale elevului-studentului care este privit ca obiect-standardizat supus educației… lipsa de adecvare la realitatea actuală a posibilităților de informare-comunicare. Adică, sistemul este construit pe ideile încremenite ale unor vremuri care au trecut demult… și nu are capacitate de adecvare la realitățile biologice-sufletești umane ale diversității de tinere ființe de secol 21, dornice să înțeleagă Lumea. Cât de aberantă și tristă este situația de pe la noi… poate că este recomandabil să vedem ce zice academicianul Solomon Marcus, în continuare: “Programele actuale ratează cele mai spectaculoase evenimente din dezvoltarea științei în ultimii o sută de ani (…) În schimb, cantități mari de balast care ar trebui eliminat persistă și se transmit prin inerție de la o generație la alta. (…) Manuale ca vai de ele (…) Modul arid, uneori neinteligibil pentru vârsta căreia i se adresează, abundența de clișee, expunerea monotonă, ca și cum toate cele prezentate ar fi la fel de importante – sau de neimportante. Incapacitatea de a-l recompensa pe cititor cu o bucurie, o placere, pentru efortul care i se cere (…) Manualele sunt burdușite cu tot felul de enunțuri, fără nicio ierarhizare după importanța lor (…) cele mai multe nesemnificative. Dacă profesorul nu a avut grija să suplinească această deficiență a manualului, praf se alege din valoarea educațională a unui atare manual.” Deci, copilul nu înțelege ce se predă la școală? Profesorul este dezinteresat, slab plătit, nu are prea mult chef de viață… și mai ales nu prea are chef să explice unor elevi impertinenți și lipsiți de interes pentru cunoaștere. Un fel de cerc vicios, din care rezultă incultura pe care o vezi în societate, frustrarea și deznădejdea. Astfel… viitorul cunoașterii este previzibil sumbru.

 

Prin niște mizerii-formale, obligativități-obligatorii, sistemul în care există un lanț-al-slăbiciunilor de la programe retrograde și hiper-încărcate, lipsite de atractivitate și interes pentru elev/ student…. la profesori frustrați și marginalizați în societate… Se ajunge la îndepărtarea Omului de studiu, inexistența bucuriei descoperirii, lipsa fericirii înțelegerii, dispariția satisfacției cunoașterii. Se ajunge de la potențialul extraordinar al Omului care dorește să înțeleagă… la o încremenire în proiect în care frustrarea este caracteristica principală și larg răspândită. Cât de aberant este acel sistem de învățământ în care declarativ se dorește promovarea dezvoltării unor oameni apți de creativitate intelectuală, cu capacitate critică, apți de a face analize, apți de gândire rațională… dar tot sistemul este de facto distrugerea acestor capacități, uciderea curiozității și a libertății de gândire… producerea unor papagali care pot reproduce ceea ce li se dictează… indiferent de absurditatea situației… Se edifică un sistem care se auto-reproduce pe același stil, producând mase de oameni utilizabili la efectuarea muncilor unde este nevoie de mari cantități de executanți. Cât de aberant este un sistem educațional care subminează dorința de cunoaștere și în care este evident că odată cu terminarea perioadei obligatorii… nu mai există nici un fel de dorință de a aloca timp și energie pentru cunoașterea plantelor, animalelor, geografiei, geologiei, istoriei, literaturii șamd… Adică sistemul reușește să producă niște oameni care au murit deja. 

 

Sistemul educațional este supus unor variate “reforme”… dar din păcate situația nu devine mai bună, ci din ce în ce mai aberantă. Elevul, studentul trebuie să fie interesat de cunoaștere, trebuie să își găsească satisfacție pentru a se putea dezvolta: dacă sistemul educațional nu reușește atingerea acestui scop la un procent reprezentativ dintre cei pe care “îi formează”, înseamnă că el este aberant. Deși trăim într-o societate a cărei funcționalitate se bazează pe știință și tehnologie, și măcar teoretic există încă pe aici un stat laic, cu școli finanțate de la bugetul de stat, aceste instituții de învățământ ajung să fie pervertite în mecanisme de îndoctrinare religioasă a tinerilor… deci o coborâre înspre aberațiile evului mediu. După ce ani de zile elevul aude idei lipsite de orice suport științific dar care sunt predate ca realitate fundamentală – aberații cretine care sunt infiltrate prin școală… iar apoi vine un profesor de biologie care povestește despre știință, în treacăt despre evoluție… un profesor de geologie care vorbește de tectonică globală… ce să mai creadă Sărmanul Dionis? Pe lângă aceste conflicte interne, sistemul are o inerție extraordinară, în loc de a ajuta progresul devine un fel de frână prin lipsa de capacitate de a produce performanța intelectuală necesară în lumea actuală. Când vezi cam care este atitudinea proporției covârșitoare a celor care au trecut prin sistem… constați că acest mecanism este disfuncțional la modul profund… ceea ce nu este vina individuală a profesorilor sau a elevilor/ studenților ci a unei entități supra-individuale aberante.

 

Totuși, pe undeva trebuie să existe ceva șanse pentru adecvare. Educarea învățământului? Este necesară definirea caracteristicilor unui sistem adecvat necesităților și pretențiilor din societatea postmodernă. Educația are menirea de a introduce tânărul/ elevul/ studentul în frumusețea analizei marilor subiecte ale realităților, aspecte importante ale vieții, inclusiv cele ale vieții umane, funcționalitatea societăților și civilizațiilor, înțelegerea interrelațiilor din cadrul ecosferei, familiarizarea cu rezultatele produse de științe, filosofie și arte. A cunoaște câte ceva din operele marilor creatori de știință, filosofie sau artă, este un element fundamental al devenirii individuale, pentru o ființă umană cât de cât rezonabilă. Plăcerea de a analiza și a dezbate, a dezvolta mai departe cunoașterea, se poate baza doar pe cunoașterea rezultatelor de până acum.

 

Problema învățământului, creșterea calității acestuia, este o chestiune fundamentală pentru orice societate umană care dorește să persiste, eventual să devină mai competitivă, mai aptă de a își apăra viitorul. Un sistem de învățământ care poate ajuta performanța intelectuală la nivel de mase largi de oameni – este necesar să aibă capacitatea de a produce satisfacție și apreciere, atât pentru profesor cât și pentru elev/ student… Satisfacția este fundamental necesară, chiar esențială… pentru a avea energia vitală atingerii noilor nivele, mai dificile. Un sistem de învățământ ar avea menirea de a atrage către cunoaștere, a descoperi interesul nativ al elevilor-studenților, a îi ajuta să se orienteze, să își găsească un scop în viață. A îi ajuta să aibă o cultură generală, să își găsească un domeniu de specializare, să devină apți de a înțelege bine sensul termenilor din domeniul respectiv, a înțelege marile idei ale respectivei științe și datele faptice care le susțin… A cizela capacitatea de a gândi rațional, analitic, creativ și critic… Interesul și entuziasmul pentru un domeniu oarecare este vital pentru a avea șanse ca în acel domeniu tu să poți găsi fericirea… și să ajungi la un grad rezonabil de creativitate. A păstra dorința de a cunoaște și a da aripi speranțelor umane.

 

Eu sunt convins că orice materie poate să fie predată/ discutată/ înțeleasă excelent, sau dezastruos: depinde de atmosferă, context, persoanele implicate. Recent, o tânără și extraordinară profesoară de la un Colegiu Național, a postat pe internet un citat din Jurnal filozofic al lui Constantin Noica: „Visez o şcoală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăieşti liniştit şi cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, câţiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul şi toţi dau lecţii. Totul trebuie învăţat pe din afară şi pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit din când în când e să pună întrebări. Dar nu vedeţi că au şi ei de spus ceva, de mărturisit ceva? Şi nu vedeţi că noi nu avem întotdeauna ce să le spunem? Suntem doar mijlocitori între ei şi ei înşişi… Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături.” Dacă în sistemul de învățământ ar exista multe persoane care să înțeleagă asta… ar putea exista o șansă.

 

Învățământul este vital pentru societatea umană aflată în transformare. Este falimentară orice societate care nu reușește să modernizeze sistemul de învățământ la un mod permanent, să îl facă adecvat pretențiilor societale ale momentului și ale viitorului, și mai mult decât atât, să îl facă un loc care atrage… prin capacitatea de a oferi răspuns Întrebărilor… un sistem care emite Lumină… Își poate îndeplini menirea dacă are ceva de oferit intelectelor umane ahtiate de cunoaștere. Asta nu se poate face prin constrângere. Degeaba este viermele-obligatoriu în caietul studențesc. 

 

PS1. Recent a apărut un articol al academicianului Solomon Marcus, scris la 19 februarie 2013: “Educația, un bolnav cu diagnostic controversat”. Articolul începe astfel: “Diagnosticul este atât de controversat, încât variază de la o simplă gripă până la cancer. Argumentez pentru a doua variantă.” Merită citit textul acesta:

http://sar.org.ro/solomon-marcus-educatia-un-bolnav-cu-diagnostic-controversat/

 

PS2. Subiectul învățământului este unul vital pentru o societate sustenabilă. Am considerat că este bine să dezvolt subiectul prin fragmentul de față, care este un fel de continuare a articolului intitulat “Cunoașterea ca plăcere sau învățământ care distruge omul”:

https://peterlengyel.wordpress.com/2013/01/09/cunoasterea-ca-placere-sau-invatamant-care-distruge-omul/

© dr. Peter Lengyel

to share or not to share?

Acest articol a fost publicat în Despre Cunoastere. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Viermele obligatoriu din caietul studențesc

  1. GBY zice:

    din pacate, chiar si dupa 20 de ani, sistemul de predat la facultatea de biologie din cluj este acelasi

  2. peterlengyel zice:

    Nu suntem pierduți
    „Artişti, oameni de cultură, membri ai elitelor, jurnalişti din atât de nedreptăţitul domeniu al culturii, dacă – în această lume nebună – vă întrebaţi uneori pentru cine Dumnezeu merită să te agiţi, să creezi, să scrii, să “Ah!, atuncea ţi se pare că pe cap îţi cade cerul!/, Unde vei găsi cuvântul ce exprimă adevărul?” – răspunsul este: pentru omul acela care nu ştia cum arată, poate nici măcar cine este Solomon Marcus, dar a fost fascinat de ceea ce spunea. El este una dintre dovezile că nu, nu suntem pierduţi.”

    http://www.character.ro/2014/11/nu-suntem-pierduti/

  3. peterlengyel zice:

    despre sistemul de invatamant de tip dresura de papagali… sistemul care ucide creativitatea, care ucide scepticismul, care ucide gandirea rationala si sufletul si personalitatea… care pana la urma ucide omul

    ::::::::::::::::::::::::::::

    Cum poate mutila personalitatea copilului tau un profesor de scoala! Citeste si da mai departe!
    http://m.caplimpede.ro/cum-poate-mutila-personalitatea-copilului-tau-un-profesor-de-scoala-citeste-si-da-mai-departe/

    Intr-o zi un baietel s-a dus la scoala.
    Baietelul era mic,
    Iar scoala era mare.
    Dar cand baietelul a vazut
    Ca intrarea in clasa lui
    Se facea printr-o usa direct din curte,
    A fost foarte fericit,
    Iar scoala nu i s-a mai parut
    Atat de mare ca la inceput.

    Intr-o dimineata
    Cand baietelul se afla in clasa,
    Profesoara le-a spus copiilor:
    „Astazi o sa facem un desen.”
    „Grozav”, s-a gandit baietelul,
    caci ii placea mult sa deseneze.
    Stia sa deseneze o multime de lucruri:
    Lei si tigri,
    Pui si vaci,
    Trenuri si vapoare …
    Si si-a scos cutia cu creioane colorate
    Si a inceput sa deseneze.

    Dar profesoara a spus: „Asteptati !
    Nu incepeti inca !”
    Si a asteptat pana i s-a parut ca toti copiii sunt pregatiti.
    „Acum o sa desenam flori”,
    a zis profesoara.
    „Grozav”, s-a gandit baietelul,
    caci ii placea sa deseneze flori.
    Si a inceput sa deseneze flori frumoase,
    Si le-a colorat in rosu, portocaliu si albastru.

    Dar profesoara le-a spus copiilor:
    „Asteptati ! Va voi arata eu cum sa colorati.”
    Si a desenat o floare rosie cu tulpina verde.
    „Acum puteti incepe”, a zis profesoara.
    Baietelul s-a uitat la floarea profesoarei,
    Apoi s-a uitat la floarea lui.
    A lui era mai frumoasa decat a profesoarei,
    Dar n-a mai spus nimic.
    A intors doar foaia
    Si a desenat o floare ca a profesoarei,
    Era rosie cu tulpina verde.

    Intr-o alta zi,
    Cand baietelul intrase in clasa prin
    Usa din curte,
    Profesoara le-a spus copiilor:
    „Azi o sa facem ceva din argila.”
    „Grozav”, a spus baietelul,
    Caci ii placea sa lucreze cu argila:
    Serpi si oameni de zapada,
    Elefanti si camioane, …
    Si a inceput sa framante bucata de argila.
    Dar profesoara a zis:
    „Stati ! Nu sunteti gata sa incepeti …”
    Si a asteptat pana cand toti copiii au fost gata.

    „Acum o sa facem o farfurie”,
    a zis profesoara.
    „Grozav”, s-a gandit baietelul,
    caci ii placea sa faca farfurii.
    Si a inceput sa faca farfurii de toate formele si marimile.
    Dar profesoara le-a spus copiilor:
    „Asteptati, va arat eu cum sa faceti !”
    si le-a aratat cum sa faca o farfurie adanca.
    „Asa, acum puteti incepe”, a zis profesoara.

    Baietelul s-a uitat la farfuria profesoarei,
    Si apoi la ale sale.
    Ii placeau mai mult farfuriile lui,
    Decat farfuria adanca facuta de profesoara,
    Dar n-a spus un cuvant. Si-a transformat farfuriile lui intr-o bila mare de argila din care a facut o farfurie adanca si mare
    Ca si cea facuta de profesoara .
    Si foarte curand, baietelul a invatat sa astepte si sa priveasca
    Si sa faca lucruri ca si cele facute de profesoara.
    Si foarte curand
    n-a mai facut nimic de unul singur.

    Si s-a intamplat intr-o zi
    Ca baietelul si familia lui
    s-au mutat intr-o alta casa,
    intr-un alt oras.
    Si baietelul a trebuit sa mearga la alta scoala.
    Scoala noua era si mai mare,
    Si nu avea nici o usa
    Prin care sa intre direct din curte in clasa lui.
    Trebuia sa urce niste trepte inalte
    Si sa mearga de-a lungul unui coridor lung
    Pana ajungea la clasa lui.

    In prima zi de scoala,
    Profesoara le-a spus copiilor:
    „Astazi o sa facem un desen”.
    „Grozav”, si-a zis baietelul,
    si a asteptat sa-i spuna profesoara ce sa faca.
    Dar ea n-a spus nimic.
    s-a plimbat doar prin clasa.

    Cand a ajuns langa baietel, i-a spus:
    „Tu nu stii sa desenezi ?”
    „Ba da”, a zis baietelul, „ce desen sa facem ?”
    „Nu stiu pana nu-l faci”, a zis profesoara.
    „Cum sa-l fac ?”, zise baietelul.
    „Cum vrei tu”, a fost raspunsul ei.
    „Daca toti ati face acelasi desen,
    si l-ati colora la fel,
    cum sa stiu cine l-a facut ?”
    „Nu stiu”, zise baietelul
    si a inceput sa deseneze o floare rosie
    cu tulpina verde …

    http://m.caplimpede.ro/cum-poate-mutila-personalitatea-copilului-tau-un-profesor-de-scoala-citeste-si-da-mai-departe/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s