Păşuni şi fânaţe în Maramureș

DSC_7134 DSC_7139

17DealurileMaramuresului

Fânațe și pășuni, animale se întorc de la păscut… oameni adună fânul. Krik cric. Kric, crik, krik. Seara pe deal. Greierul a ieşit la suprafaţă, printre ierburi. Cântec pentru iubiri sperate, pentru plăcerea proprie, sau pentru că toţi ceilalţi masculi cântă? Un versant al ţârâiturilor de seară, în lumini ale apusului. Oare cum i se par greierelui ierburile din jurul lui? Înalte, foarte înalte? Până unde ţine pentru el zona cu iarbă? Furnici şi cosaşi, lăcuste şi albine, bondari şi coleoptere, tot felul de “gângănii”, o lume în miniatură ce-şi trăieşte existenţa neştiută de “omul modern” capturat de lumea virtuală, telenovele cu hamburger şi bere. Comparativ cu greierul, iepurele de câmp are o altă perspectivă asupra spaţiului, ştie că pe lângă fânaţe şi păşuni mai sunt şi terenuri cultivate cu varză, tufărişuri şi păduri. În schimb prepeliţa din Maramureş ştie şi despre nisipurile din Africa, despre care oamenii locului eventual au auzit.   

DSC_3941

Iarba șarpelui (Echium vulgare) cu fluture sfingid – Macroglossum stellatarum

DSC_5492

Lăcustă (Calliptamus italicus)

86DecticusVerrucivorus

Cosaș (Decticus verrucivorus)

36

Călugăriță (Mantis religiosa)

DSC_790313PrislopDSC_1219DSCN0987 

Maramureşul fânaţelor şi păşunilor este un peisaj caracterizat de clăile şi căpiţele de fân, iar dacă ai noroc… mireasma ierburilor proaspăt-cosite. Zonele înierbate sunt utilizate ca pășuni sau fânațe. Fânațele, prin cosirea repetată de câteva ori pe an, au o presiune selectivă diferită prin tăierea uniformă a tuturor plantelor, decât zonele utilizate ca pășune, unde animalele exercită o presiune diferențiată pe variatele specii de plante, unele mai atractive și consumate preferențial, altele evitate. Desigur, și animalele domestice sunt diferite, astfel o zonă în care sunt scoase vacile la păscut diferă de alta care este roasă de capre, care au capacitatea de a consuma și frunzele de pe tufărișuri și de pe crengile arborilor la care au acces. În fânațe, vegetația lemnoasa este eliminată, deoarece tufele și arborii nu au timp să crească… dacă plantele sunt tăiate la fiecare cosire; au șanse de supraviețuire acele plante care pot să înflorească și să facă semințe pe care să le împrăștie înainte de următorul cosit. O lume dominată de graminee (din genurile Poa, Festuca, Agrostis etc.) împreună cu o multitudine de plante cu flori colorate, de la margarete (Leucanthemum vulgare) la narcise (Narcissus stellaris), garoafe (Dianthus carthusianorum), variate specii de clopoţei (Campanula sp.), de la bulbucii de munte (Trollius europaeus) la diverse specii de orhidee (Dactylorhiza sambucina, D. maculata, Orchis coriophora, Orchis morio etc.). Este oare posibil să fie atâtea orhidee firave, ascunse în marea de ierburi?

DSC_9042

Orhidee – Dactylorhiza incarnata

DSC_9104

Orhidee – Dactylorhiza fistulosa

DSC_3650

Orhidee (Dactylorhiza fuchsii = D. majalis)

168

Dactylorhiza majalis

DSC_1699

DSC_1259

057x

Bivoli pe platoul vulcanic Igniș

125

132 168x

 

Dintre nevertebrate, ortopterele (lăcuste, cosași, greieri) sunt bine reprezentate în zonele înierbate, dar plantele sunt consumate și de larve de fluturi (lepidoptere) și de gândaci (coleoptere). Larvele de lepidoptere trăiesc pe anumite plante – specifice speciei de fluture în cauză, acestea fiind în general monofage sau mai rar oligofage, trăind deci pe câteva specii de plante înrudite. Irizaţii ale aripilor de fluturi, petale translucide în lumina dimineţii, parfumul discret al florilor sălbatice… Încep să zboare exemplare alb-negru ale speciei Melanargia galathea, desenele aripilor compun un fel de ‘tablă de şah’… Mai trece câte-un fluture coadă de rândunică… Papilio machaon, Iphiclides podalirius… dacă reuşeşti să te apropii de careva dintre ei, şi-i vezi fineţea detaliilor, nu-ţi vine a crede că aşa ceva poate exista: este prea frumos ca să fie real! Desigur, nu mulţi oameni ajung la nivelul cultural să poată vedea astfel de aspecte…  Furnicile, prin numărul mare al speciilor și prin numărul foarte mare de indivizi care trăiesc într-un furnicar, au efecte variate asupra ecosistemelor înierbate, prin consumarea unor semințe sau a insectelor prădate, prin crearea de mușuroaie colonizate preferențial de unele plante (Thymus sp., spre exemplu).

274

Lămâiță (Gonepteryx rhamni)

DSC_0065

Fluture coada-rândunicii (Iphiclides podalirius)

DSC_9892

Fluture coada rândunicii (Papilio machaon)

DSC_0036

 

Şopârle de câmp (Lacerta agilis) ies la soare, îşi aplatizează corpul să absoarbă cât mai multă căldură în dimineaţa încă rece. Dacă te mişti foarte lent şi ajungi să te apropii de careva dintre ele, poţi vedea cât de fini sunt solzii, desenele, culorile, combinaţii de nuanţe… o adevărată bijuterie vie. O splendoare în iarbă. Cât timp e cald, şopârlele vânează insecte, păianjeni, iar în perioada rece a anului se retrag în galerii subterane, îşi reduc metabolismul şi devin indiferente la Lume: hibernează.

DSC_5472

80Șopârlă de câmp (Lacerta agilis)

75

Vânturei roşii (Falco tinnunculus) şi şorecari comuni (Buteo buteo) fluturându-şi aripile deasupra peisajului, în speranţa că vor descoperi pe undeva furişându-se un şoarece: mai cu seamă poate fi vorba de şoareci de câmp (Microtus arvalis). Şoareci de câmp? Oare ce ştim despre ei… despre modul cum îşi alăptează puii, cum degustă hrana, cum în arşita verii le este prea cald, iar iarna le este prea frig în câmpul strâns de ger. Sună cam ciudat că şi aceşti şoareci sunt mamifere ca şi noi, şi-şi trăiesc viaţa cu pasiune ca şi noi, fiind singura viaţă pe care o ființă o are de trăit. Şoareci bărbaţi şi şoareci femei, şoareci copii şi şoareci bătrâni, cu bolile lor şi cu problemele zilei, cu apărarea teritoriului şi găsirea de hrană, realizarea de ceva rezerve şi îngrijirea tinerilor, conflicte “interpersonale”… stressul produs de suprapopulaţie… Cu indivizi mai agresivi sau mai retraşi, unii mai norocoşi alţii luaţi de mama-hermelină, nevastuică, vânturel sau şorecar, bufniţă sau vulpe… Oare simte şoarecul când are o zi proastă sau când “lucrurile merg bine”? Oare are o părere personală despre Lume?

DSC_0481

Șoarece de câmp (Apodemus agrarius)

18DealurileMaramuresului DSC_1411 DSC_1491 DSC_1526 DSC_5684

68

69 103

96

26 

Spre prânz, căldură mare prin fâneaţă. Câte-o Ileană, gândacul de trandafiri de culoare verde-arămie (Cetonia aurata) se ridică zumzăind-greoaie, şi ca un smarald zburător, se învârte fără sens, apoi pleacă în depărtări. Ierburi firave unduind în bătaia vântului de seară, sălbăticiuni ce ies la păscut în poiană, la margine de pădure…

115

Cioară de semănătură (Corvus frugilegus)

046

Potosia sp.

375 381 419

108

136 

„Oamenii primitivi care au început să utilizeze focul în urmă cu 30.000-40.000 de ani au incendiat arii întinse în vederea creări de zone mai deschise, similare savanelor est-africane de unde oamenii aceia au pornit în cucerirea de noi teritorii ale Planetei. Zonele înierbate erau cândva, înainte de intervenţiile umane, doar mici teritorii în peisajul maramureşean. Prin goluri alpine, pe stâncării, prin păşuni umede unde arborii nu puteau să se stabilească, existau arii insulare cu vegetaţie ierboasă. Omul, prin defrişarea pădurilor/ incendiere, a contribuit atât voluntar cât şi involuntar la extinderea teritoriilor înierbate. Zonele înierbate din aria Maramureșeană sunt în mare parte secundare, rezultate din înierbarea suprafețelor defrișate, incendiate și desecate: ierburi care trăiau prin zone cu rupturi de vânt, la margini de păduri sau de ape, în zone stâncoase abrupte sau alte habitate deschise, au dus la formarea unei vegetații ierboase diverse, terenuri care au devenit utilizate ca pășuni și fânațe. Menținerea acestor zone înierbate necesită intervenția umană regulată, altfel ele re-devin acoperite de tufărișuri și pădure. Utilizate ca păşuni şi fânaţe, în activităţile legate de creşterea animalelor domesticite, păşunile şi fânaţele au devenit cu timpul parte a peisajului, la momentul actual fiind caracteristice căpiţele şi clăile de fân, cirezile de vite sau turmele de oi… parte din atmosfera carpatică maramureşeană.

26Hoteni 32

Argiope bruennichi

DSC_7376 DSC_7397 DSC_7425


Păstorul sprijinit de toiag, turma de oi păscând pe versant… văcarul şi sunetele melancolice ale tălăngilor, cirezi de vaci răsfirate peste păşunea satului. Cosaşii cosind din zori până se înserează, uscând fânul şi clădind clăi, apoi gospodarii transportându-le spre sat pentru hrănirea animalelor pe timp de iarnă… Prin cosit, omul a devenit un factor de selecţie care a influenţat compoziţia floristică a acestor habitate. În cazul fânaţelor, se pot reduce şi chiar pot dispărea populaţiile speciilor care nu au timp de a împrăştia seminţe maturizate înainte de perioadele cositului şi nu au altă modalitate de reproducere. Totuşi, acest tip de agricultură tradiţională a permis existenţa unor habitate de o mare diversitate, existând în Maramureşul Istoric o convieţuire rezonabil de bună a omului cu restul naturii. Suprafeţele înierbate au fost utilizate timp de sute de ani în modul clasic, ca păşuni ori ca fânaţe, iar biodiversitatea lor a devenit o valoare a peisajului.

2 8 12

28Calinesti 67 110x

Lumânărică (Verbascum thapsus)

47

58

59

15 36 42 44 45 46

116

117 121

Diversitatea floristică a fânaţelor este extraordinar de mare. Totodată, un mare număr de insecte, fluturi coloraţi pot fi admiraţi în acest mediu de viaţă. Ariile înierbate sunt utilizate şi de mamifere sălbatice, cerbi, căprioare şi alte ierbivore care ies seara în poieni, la păşunat. Speciile de mamifere ierbivore mari și mici, ca și diferite nevertebrate consumatoare de vegetație ierboasă, au coevoluat cu plantele respective, influențând compoziția fitocenozelor prin consumarea de preferință a unor anumite plante, călcarea vegetației etc, dar totodată ducând și la răspândirea semințelor unora dintre specii. “Drumul parcurs de agricultură din momentul genezei sale (…) a fost marcat – între altele – prin desprinderea într-o proporţie crescătoare, a tot mai multe teritorii din corpurile compacte şi continui ale pădurilor, stepelor, precum şi ale altor ecosisteme naturale. Cu toate acestea, de-a lungul existenţei sale milenare agricultura a rămas, îndeosebi în forma sa tradiţională, o îndeletnicire umană apropiată în multe privinţe de circuitele naturale ale biosferei. (Puia I., Soran V., 1980)”.

570 944

Piemontul Borșei

Pe parcursul sutelor de ani de utilizare umană, aceste păşuni şi fânaţe au ajuns la o relativă stabilitate a biocenozelor, multe specii găsind condiţii favorabile în teritorii ale căror păstrare ar fi de dorit în starea lor actuală. Prin poieni înierbate mai mici sau mai întinse, precum şi la marginea pădurilor, în zona de ecoton, diversitatea biologică este mai ridicată decât în pădurea compactă. Prin speciile din păşunile şi fânaţele secundare, diversitatea biologică actuală a unor spaţii geografice cu mozaicuri de păduri şi zone înierbate poate fi mai mare decât a pădurilor continue dinaintea intervenţiei umane prin activităţile zoo-pastorale. Şi oricum, revenirea la natural, reacoperirea întregului spaţiu disponibil cu pădure nu prea este posibilă (cât timp noi, oamenii suntem pe aici), context în care protejarea fânaţelor şi a păşunilor ajută păstrarea biodiversităţii existente. În general avem tendinţa să trecem cu vederea peste uriaşa diversitate biologică instalată în aceste pajişti secundare, pe undeva creaţie a omului care a intervenit în Natură, defrişând pădurea. Dar, ar fi cazul să conştientizăm şi aceste valori.

DSC_7903

DSC_6079

 

Cum poate să fie afectată biodiversitatea actuală a terenurilor înierbate? Suprapăşunat sau lipsa păşunatului/ cositului. Pajiştile primare (naturale) şi secundare (produse de om în urma defrişărilor de pădure), ajung să fie degradate dacă sunt suprapăşunate, dacă încărcătura de animale domesticite este peste capacitatea de suport a respectivei păşuni. Astfel, animalele care mănâncă iarbă şi tasează solul, duc la scăderea productivităţii şi la degradarea păşunii, transformarea ei în suprafaţă dominată de ţepoşică (Nardus stricta), o plantă care nu este consumată de animalele domesticite. În cazul păşunilor, scăderea biodiversităţii poate fi cauzată atât de suprapăşunat cât şi de păşunatul de o intensitate mai redusă decât cel necesar pentru ca terenul să nu re-devină o pădure (prin reocuparea suprafeţei de către vegetaţia care ar fi naturală). Fără intervenţia repetată a omului prin cosit şi aducerea animalelor la păşunat, enclavele de păşune sau fânaţe instalate în interiorul etajului pădurilor, create de-a lungul secolelor sau mileniilor de către om şi animalele domesticite, suprafeţe înierbate care acum concentrează o biodiversitate valoroasă, ar fi definitiv şi rapid pierdute prin reinstalarea naturală a pădurii. Dacă nu sunt utilizate (păşunate, cosite), aceste teritorii înierbate se acoperă de tufe şi apoi de păduri, în cadrul procesului numit succesiune naturală, pădurea fiind în Maramureş stadiul de climax al ecosistemelor terestre, de stabilitate spre care ecosistemele tind să se dezvolte, dacă vegetaţia este lăsată să evolueze ‘cum vrea ea’.

128

DSC_9135

Barză albă (Ciconia ciconia)

349

Constatăm deci că, în condiţii naturale, fără intervenţia omului, zona carpatică şi pericarpatică ar fi acoperită aproape în totalitate de păduri de foioase (păduri naturale de conifere ar exista doar în etajul înalt al Carpaţilor), de cursurile apelor mărginite de întinse mlaştini. Zone înierbate ar exista doar în 1. etajul cel mai înalt al munţilor (păşuni alpine) şi 2. în zonele uscate şi calde ale stepelor şi silvostepelor de la altitudine redusă, ceea ce în Maramureşul Istoric nu prea este cazul. În condiţii naturale, continuitatea acestor păduri întinse ar fi întreruptă de zone nesemnificative ca pondere, unde pădurea a fost distrusă de furtuni, zăpadă, gradaţii de insecte fitofage, incendii naturale provocate de fulgere etc. Activitatea umană a dus la scăderea ponderii teritoriilor acoperite de pădure, dar dacă omul nu ar mai acţiona, pădurea ar recuceri zona în scurt timp.

DSC_6234

Hesperia comma

Ce va fi cu fânaţele şi păşunile maramureşene? Dacă va continua trendul actual, când oamenii se apucă de “lucruri serioase” şi implicit se lasă de cosit şi creşterea animalelor pe păşune…  ? …

154Mărăcinar mare (Saxicola rubetra)

070Mărăcinar negru (Saxicola torquata), mascul

129Mărăcinar negru (saxicola torquata), femelă

346Mărăcinar negru…

Pe timp de vară diversitatea uriaşă a resurselor de hrană din fânaţe şi păşuni (ierburi, frunze, nectar, polen etc), atrage insecte şi păsări granivore, rozătoare (caracteristic este şoarecele de câmp – Microtus arvalis) şi alte mamifere ierbivore, precum şi prădători şi specii insectivore, o mare comunitate de organisme. Terenurile înierbate ale Maramureşului oferă loc de cuibărit şi resurse de hrană pentru o serie de păsări printre care mai caracteristice acestui habitat sunt potârnichea, prepeliţa, ciocârlanul, ciocârlia de câmp. 

 

Potârnichile (Perdix perdix) cuibăresc în habitate deschise ale Maramureşului, atât în zona deluroasă-colinară cât şi în golul de munte. Păsări sedentare, sunt prezente în Maramureş tot timpul anului. Trăiesc în cupluri monogame care pot rezista o viaţă întreagă (e ceva…); la o pontă o femelă poate depune şi peste 12 ouă, puii părăsesc cuibul la scurt timp după eclozare, urmând femela şi căutând hrană, în general insecte; la vârsta de 3 săptămâni puii sunt capabili să zboare… Numărul potârnichilor scade dramatic în Europa, ca rezultat al mecanizării şi chimizării agriculturii, al monoculturilor fără-de-capăt, dar şi al măcelăririi lor prin vânătoare. Potârnichile erau cândva frecvente, dar presiunea antropică mare a dus la diminuarea efectivelor şi în Maramureş. Mai poţi remarca uneori potârnichi bondoace ce se plimbă prin zăpadă, sunt o întreagă familie, cei doi adulţi şi puii din vara trecută, în total vreo 15 păsări. Dacă te apropii, încearcă să se îndepărteze pe jos, dar dacă eşti prea aproape se ridică în aer cu toţii, bătând zgomotos din aripi, pentru a se lăsa pe sol/ zăpadă/ iarbă mai încolo.

363

Potârniche (Perdix perdix)

046999

 

Prepeliţa (Coturnix coturnix), “o găină foarte mică” este şi ea legată de habitatele înierbate; contrar potârnichii, prepeliţa nu este prezentă în Maramureş pe timp de iarnă, când se retrage spre sud. Poate fi văzută la noi din aprilie până în septembrie-octombrie. În timp de vară se mişcă printre ierburi, la nivelul solului, doar sonorul cântec “pitpalac” atrage atenţia asupra prezenţei sale. Cuibăreşte de două ori pe an, în mai şi iulie. Puii sunt crescuţi de femelă. Dacă prepeliţa este deranjată, se îndepărtează pe jos, fără să zboare. Toamna şi primăvara intreprinde migraţia dintre locul de cuibărire şi locul de iernare. Până prin anii 1960, cartierele de iernare majore erau reprezentate de Sahel, la sud de Sahara, dar în deceniile mai recente majoritatea prepeliţelor iernează pe lângă Mediterana, atât în nordul Africii cât şi în sudul Europei. O găină cât pumnul de copil, când te gândeşti că pleacă din Maramureș şi zboară şi zboară, şi trece de Mediterana, şi trece de Sahara… incredibil este când vezi că această pasăre toată vara a mers pe jos, nu a prea zburat, aproape deloc nu s-a ridicat în aer. Dar dacă trebuie, trebuie… Hai!…

 

Ciocârlanul (Galerida cristata) are un moţ înalt şi ascuţit de pene pe creştet. Această pasăre cuibăreşte la nivelul solului, pe versanţi înierbaţi, consumând atât insecte cât şi seminţe. Iarna, mai cu seamă când zăpada este mare, intră în localităţi unde aleargă rapid în căutare de hrană: culege seminţe căzute în pieţe, gunoaie menajere, dar scormoneşte după ovăz nedigerat şi în lăsăturile cailor…

162

Ciocârlan (Galerida cristata)

 

Ciocârlia de câmp (Alauda arvensis) este o pasăre a terenurilor înierbate, de la câmpie până la golurile de munte; preferă terenurile unde iarba este relativ scundă. Începe să cânte pe sol, apoi îşi ia zborul şi cântând urcă în văzduh, până sus, şi mai sus când de-abia se vede, plutind o vreme, pentru ca apoi să-şi strângă aripile şi să coboare în picaj înapoi la sol, când în ultimii 15-20 de metri deja nici nu mai cântă; o astfel de prezentaţie durează 15-20 de minute. În Maramureşul Istoric este acasă din februarie-martie până prin noiembrie, uneori fiind vizibile câteva exemplare şi pe timp de iarnă, probabil venite dinspre nord; majoritatea lor coboară însă spre sudul Europei.

121

Ciocârlie (Alauda arvensis)

180

DSC_4882

027x

DSC_6545 DSC_6555

Cai pe platoul vulcanic Igniș

 

Iarna? În zonele unde buruienişurile înalte au seminţe deasupra stratului de zăpadă, se adună păsărele diverse, inăriţe (Carduelis flammea), scatii (Carduelis spinus), sticleţi (Carduelis carduelis), cânepari (Carduelis cannabina) etc. Pe timp de iarnă, păşunile şi fânaţele acoperite de zăpadă sunt locuri ce par destul de pustii, dar totuşi rozătoare sunt active pe sub zăpadă, uneori ieşind şi la suprafaţă. Păsări răpitoare de zi şi de noapte pândesc asupra lor, vânează pentru a îşi asigura supravieţuirea.

 

Şorecarul încălţat (Buteo lagopus) stă în vârf de claie, urmăreşte mişcările rozătoarelor de prin zăpadă. Parcă plictisit se ridică în aer, fâlfâind din aripi se opreşte uneori deasupra câmpului albit de zăpadă, apoi se ridică mai sus, şi mai sus şi începe să se rotească în bătaia soarelui. La noi şorecarii încălţaţi sunt prezenţi iarna, între octombrie şi martie; apar în număr variabil, uneori mulţi, alteori de-abia sesizabili. Oricum, este o pasăre răpitoare prezentă la noi doar în peisajele de iarnă: cuibăreşte în tundrele nordice ale Eurasiei şi Americii de Nord, în general pe sol sau pe stânci. 

858

Șorecar comun (Buteo buteo), exemplar bătrân conform lui Daróczi J. Szilárd, deși alți ornitologi susțineau că pasărea din imagine este un șorecar încălțat (Buteo lagopus)

860 861

Inăriţa (Acanthis (Carduelis) flammea) este tot o specie nordică: păsări cenuşii-cafenii, cu o pată roşu-carmin pe frunte, iar la masculi pieptul rozaliu-trandafiriu… interesant. Deşi câteva perechi cuibăresc prin înălţimile Munţilor Rodnei, această specie apare în mod semnificativ iarna în Maramureş, uneori sub formă de invazie în stoluri mari de sute de exemplare, hoinărind prin zonele deschise, unde buruienişurile uscate oferă destule seminţe. Păsările nordice fiind foarte puţin sperioase, lasă omul să se apropie în imediata lor vecinătate. Dealtfel inăriţa pare că în România cuibăreşte doar în Munţii Rodnei, fiind menţionat cu “efectiv incert, 5-10 perechi, eventual mai ridicat” în Atlasul provizoriu al păsărilor clocitoare din România, SOR, 1994.  

DSC_6434 DSC_6475 DSC_6479 DSC_6569

 

Rarităţi avifaunistice? Interesantă este semnalarea în Maramureşul Istoric a acvilei de stepă, o pasăre răpitoare cu anvergura de 1,7-2 metri. Acvila de stepă din Eurasia, azi considerată Aquila nipalensis, în trecut era denumită A. rapax, împreună cu linia acvilelor africane, care acum au rămas separate sub denumirea A. rapax. Acvila de stepă cuibăreşte pe sol/ stâncă în habitate deschise din stepele, semideşerturile şi deşerturile eurasiatice întinse, situate la est de noi, câteva perechi cuibărind în Ucraina, mai multe fiind spre est până în Mongolia şi India; migrează pentru iernare spre estul şi centrul Africii, iar exemplare hoinare, eratice apar şi prin România, Ungaria etc. Dacă ar fi fost văzută undeva, de departe sau de mai aproape, de specialişti cu o credibilitate oarecare, era puternic chestionabilă situaţia, când vedem că până şi exemplarul ţinut în mână de către specialişti, poate avea semne de întrebare: să vedem deci ‘istoria’ unui exemplar care se află naturalizat în colecţia Muzeului de Ştiinţe ale Naturii din Sighet. În cartea lui József Béres, “Fauna de vertebrate a Maramureşului”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000, scrie: ‘În Maramureş prima semnalare a speciei s-a produs la data de 25. V. 1967 când un cioban a omorât un exemplar de acvilă de stepă la Berbeşti (12 km depărtare de Sighetu Marmaţiei), pe o păşune (800 m altitudine) pe motivul că i-ar fi atacat un miel (Béres, 1977). Exemplarul a fost determinat cu ajutorul lui S. Pascovschi şi St. Kohl. Din punct de vedere faunistic este deosebit de interesantă apariţia acvilei de stepă în Depresiunea Maramureşului, deoarece aici se află punctul cel mai nordic din ţară unde a mai fost semnalată această specie.’

438 538 DSC_2224

Ciută, vițel, cerb (Cervus elaphus)

DSC_4764


Acvila de stepă este deci o apariţie foarte rară; oare pe terenurile înierbate ale Maramureşului care este animalul sălbatic cel mai cunoscut de către oameni? Poate fi iepurele? Oare ce ştie ‘omul obişnuit’ despre iepurii de câmp? Zice că mânâncă varză şi morcovi, are urechi lungi şi fuge repede? Oare cum trăieşte iepurele?

 

Iepurele de câmp (Lepus europaeus). În drumurile tale hai-hui prin Maramureş, ai ocazia să vezi mai cu seamă spre seară, câte-un iepure ici-colo. Nu sunt frecvente ocaziile de a îi admira de aproape, că ştiu să se ţină departe de om şi au toate motivele. Se mai poate întâmpla ca un iepure ‘mai bleg’ să rămână la margine de drum, când treci cu maşina, şi dacă încetineşti din timp, poate să te privească în ochi de la câţiva metri distanţă. Când vezi cum îşi ciuleşte urechile, mişcarea nărilor, vibraţia mustăţilor, şi ochii aceia mari cu care cuprinde 360 de grade…  Viaţa de iepure, fuga din faţa prădătorilor? Este vânat de vulpe, dihor, jder şi uliu, care prind mai ales exemplare bolnave sau tinere şi încă neexperimentate. Iepurii se apără prin fugă; au ochii mari, urechile lungi, simţul olfactiv dezvoltat şi picioarele alungite, toate servind acest mod de apărare. La apropierea unui pericol se lasă jos într-o adâncitură, urechile fiind culcate pe spate. Poate atinge o viteză atât de mare în timp ce fuge în zig-zag, încât poate scăpa de aproape toţi prădătorii. În aceste momente ale goanei din faţa prădătorilor iepurelui îi este „foarte folositor” câmpul vizual care cuprinde 360 de grade, implicit poate vedea permanent mişcarea prădătorului care îl urmăreşte. Goneşte iepurele cu vulpea în urma lui… goneşte în zig-zag, sare şi iar sare, o goană pe viaţă şi pe moarte. Dacă e mai rapid, câştigă Cupa… șansa de a putea continua să Trăiască. Astfel de competiţii au făcut din iepure, pe parcursul mileniilor, un animal foarte rapid. Iată selecţia naturală: doar câştigătorii au dus mai departe flacăra Vieţii. Toţi iepurii care „nu au putut”, au fost digeraţi de stomacul vulpilor în zile demult apuse.

1381

Iepure de câmp (Lepus europaeus)

1383 1388 1401

 

Iepurele de câmp este prezent ‘în principiu’ în habitate înierbate de la câmpie la dealuri şi urcă şi în munţi prin poieni şi fânaţe, unele exemplare ajungând inclusiv în golul de munte, deasupra limitei pădurilor. Atinge „cea mai mare densitate” în zonele de câmpie folosite de o agricultură mai puţin intensivă. Este o specie cu un areal foarte vast, care cuprinde mari suprafeţe ale Planetei. Iepurele capului (Lepus capensis) este foarte asemănător iepurelui de câmp, fiind probabil o subspecie a iepurelui de câmp. Din savanele şi semideşerturile africane la stepele europene până la limita pădurilor, trăieşte din pădurile de amestec ale Asiei de vest şi de nord, până în centrul Chinei, fiind prezent şi în America de Nord, apoi în Chile, totodată fiind introdus în Irlanda, Marea Britanie, Australia şi Noua Zeelandă. O specie foarte asemănătoare este iepurele indian (Lepus nigricollis), care ocupă subcontinentul indian. Arealul iepurelui de câmp se suprapune parţial peste arealul iepurelui alb (Lepus timidus) în mai multe teritorii din Suedia, Finlanda, Siberia.

DSC_5774 DSC_5809

 

De unde au provenit iepurii de câmp de pe la noi? Odată cu extinderea suprafeţelor cultivate, prin tăierea pădurilor din Europa Centrală şi de Vest, iepurii au cucerit aproape toată Europa, anterior fiind limitaţi la zonele cu stepe naturale. Este asta o expansiune seminaturală, încât omul le-a creat involuntar habitat prielnic iar iepurii de câmp l-au ocupat pas cu pas? În perioada micilor gospodării, când erau foarte multe tipuri de plante cultivate pe unitatea de teritoriu, parcelele mărunte fiind delimitate de fâşii necultivate şi fiind presărate de tufe şi pâlcuri de arbori, iepurii au ajuns la o densitate mult mai mare pe aceste zone cultivate decât în patria lor stepică. Mai ales în perioadele cu vreme umedă, iepurii sunt foarte predispuşi la boli: şi această caracteristică arată că iepurii provin din stepele calde şi uscate din est. În anii ploioşi şi reci mor mult mai mulţi dintre pui, pe când în anii secetoşi, calzi, populaţiile de iepuri cresc numeric mai bine.

DSC_6244

 

Avem o livadă la marginea Sighetului. Pe la mijlocul anilor 1990 am plantat câteva sute de puieţi de pomi fructiferi, iar ‘tulpinile’ lor firave au fost protejate cu hârtie dură, ca “iepurii să nu le roadă coaja”. În principiu, așa se face/ se făcea prin zona asta. Este o tradiție care se păstrează încă, de pe vremurile când erau mulți iepuri și puțini vânători și braconieri… din vremea când nu existau haite de câini hoinari ferali care nimicesc orice prind în peisaj. Ce scrie oare despre iepure, dl. József Béres, în “Fauna de vertebrate a Maramureşului”? “Pe baza evidenţelor silvice de evaluare a vânatului pe 21 de ani (1968-1988) efectivul mediu de iepuri din Depresiunea Maramureşului a fost estimat la 2792 exemplare, având tendinţa evidentă de diminuare la 50%, de la 3909 exemplare în anul 1968, la 1880 exemplare în 1988. Densitatea maximă este atinsă în habitate de dealuri şi coline. (…) În iernile cu zăpadă mare, iepurii se retrag spre gospodăriile izolate şi chiar spre sate şi cătune, unde cad uşor victime braconajului practicat pe scară largă în zonă. Se montează un număr foarte mare de laţuri şi capcane de prins iepuri.”

DSC_6173

 

Pe înserate, când iepurele se hrăneşte, căutând hrană vegetală, se mişcă surprinzător de lent, lăsându-se în apropiere de sol. Hrana iepurilor de câmp este reprezentată de ierburi sălbatice, cereale încolţite, iarna consumând şi muguri, scoarţă. Iepurii pot supravieţui şi cu o hrană relativ săracă în nutrienţi, având un apendice foarte lung, unde bacteriile care trăiesc în simbioză cu organismul-gazdă ajută la descompunerea celulozei, dealtfel nedigerabile de sucurile digestive ale mamiferelor. Atunci când se nasc, puii nu „deţin” astfel de bacterii, care ajung ulterior în intestinul lor din fecalele organismului matern. Puii de iepure ingurgitează un tip special de excrement moale, care se produce în apendicele mamei lor. Fecalele obişnuite sunt total diferite de cele menţionate anterior, având formă sferică şi servind inclusiv pentru delimitarea teritoriului. Viaţa socială: iepurele duce o viaţă singuratică. De obicei prezintă un ataşament faţă de zonele cu care s-a obişnuit, nu se prea îndepărtează mai mult de 1 km, rare fiind exemplarele care se îndepărtează şi la 10-20 km. În cartea lui Reichholf J., (Emlősök-Természetkalauz, Magyar Könyvklub, Budapest, 1996; Saugetiere, Mosaik Verlag GmbH, München, 1983) se citează un caz din 1928, când a fost observată deplasarea lor în masă în Ucraina, acest comportament fiind rezultatul căderilor mari de zăpadă; majoritatea exemplarelor au murit în timpul acestei deplasări.

26

DSC_1657

DSC_1175Brândușe de primăvară (Crocus vernus)

 

Pe lângă auzul foarte fin, olfacţia are un rol major în viaţa iepurilor. Membrii unei familii sau ai unei populaţii se recunosc reciproc după miros, iar ierarhia din grup se bazează tot pe miros. Iepurii folosesc membrele anterioare în bătăile cu adversarii conspecifici sau când se apără de duşmani, dar nu folosesc membrele anterioare pentru a apuca hrana şi a o duce la gură (contrar rozătoarelor). Dacă prin peregrinările tale dai peste o scormonitură superficială printre ierburi, în care se tupilează vreo 3 pui de iepuri foarte tineri, şi când mai vezi şi iepuroaica aflată la vreo 15 metri, cum nervoasă bate din picioare, nu se hotărăşte să fugă, sau “să îşi apere puii”… e bines ă te îndepărtezi. În asemenea momente, “poate o fotografie şi pleacă!”, nu îi mângâia, nu îi lua acasă, că asta ar însemna… ştii tu bine.

354Vulpe (Vulpes vulpes)

Doar în perioada de împerechere iepurii pot fi văzuţi în perechi sau în grupuri mici. Iepurii de câmp se adună primăvara în anumite locuri deschise, unde masculii fugăresc femelele. În zonele în care sunt mai frecvenţi, pot fi văzuţi şi câte 5-8 iepuri care se fugăresc pe câmp. Înainte de împerechere, masculul de obicei „bate” femela. Terenurile respective poartă smocuri de blană rezultate din fierbinţeala-drastică a momentelor curtării. Iepurii care se află în aceste jocuri nupţiale nu sunt foarte atenţi, de aceea mulţi cad pradă diverselor „fenomene”: prădători, braconieri, vehicule etc. Intensitatea maximă a perioadei de împerechere este în general în martie-aprilie, dar începe din ianuarie şi ţine până prin august. Gestaţia durează 42-43 de zile. Femelele nasc de 2-4 ori pe an, la prima naştere având 1-2 pui, la a doua însă 2-5 pui, exemplarele de un an sau cele bătrâne având pui mai puţini. La naştere puii au blană subţire şi ochii deschişi. Se nasc sub cerul liber. La scurt timp după naştere pot să şi fugă. Stau pitiţi o vreme în scurmătura făcută de iepuroaică, încă nu au miros şi aşteaptă femela să vină să îi alăpteze; perioada de alăptare durează cca. 3 săptămâni. Blana îi apără de frig, dar sunt foarte sensibili la umezeală.

79 87

 91

100 105

Prin ultimele 2-3 decenii ale secolului 20, în vestul european se constată o scădere masivă a populaţiei de iepuri. Probabil că agricultura intensivă modernă a schimbat nefavorabil condiţiile de viaţă: mecanizare, chimizare… În cartea lui Reichholf J., (Emlősök-Természetkalauz, Magyar Könyvklub, Budapest, 1996; Saugetiere, Mosaik Verlag GmbH, München, 1983) se arată detalii privind unele dintre cauzele declinului. La mijlocul verii începe secerişul, iar imediat după aceea terenul este arat, şi în câteva zile mulţi iepuri rămân fără hrană accesibilă. În aceste perioade, structura socială complicată a comunităților iepurilor se distruge totalmente. Animalele se aglomerează în locurile unde mai există hrană. De multe ori acestea sunt terenuri cultivate cu porumb, care oferă ascunzişuri, dar hrană foarte puţină. În aceste zone restrânse, cu mare densitate de iepuri, creşte probabilitatea apariţiei epidemiilor, mai ales epidemiile de coccidioză ducând la moartea a numeroase exemplare tinere la sfârşitul primei veri din viaţa lor. Cei câţiva supravieţuitori, chiar dacă devin imuni, sunt purtători ai bolii, reprezentând un pericol pentru proprii lor urmaşi. În unele locuri se încearcă apărarea iepurilor de această boală, prin punerea de hrană care conţine medicamente contra acestei maladii. 

69 70 74 75 85

 

Omul şi iepurele… Ce scrie în „Vânatul şi vânătoarea în România”, V. Cotta, M. Bodea, I. Micu, Ed. Ceres, Bucureşti, 2001? „Longevitatea este, după unii, de circa 8 ani. După alţii, de 12 ani. În practică însă din cauza vânării intensive, majoritatea iepurilor – 62% – cad înainte de a împlini un an, 22% între 1 şi 2 ani şi abia 16% din iepurii împuşcaţi depăşesc la împuşcare vârsta de 2 ani (Rieck, 1955).” Presiunea vânătorilor/ braconierilor asupra populaţiilor de iepuri este enormă, ducând la modificări drastice ale claselor de vârstă, ale interrelatiilor dintre indivizi, pericolul morţii din faţa căreia nu se poate scăpa prin fugă: laţurile, alicele… Câinii hoinari care se adună în adevărate haite precum şi câinii de la stâne – când aceştia nu poartă jujeu, şi sunt şi slab hraniţi, contribuie şi ei la diminuarea efectivului de iepuri de câmp. Se observă că turmele de oi sunt păzite chiar şi cu 10 câini la o turmă, iar prezenţa acestora în teren duce la perturbarea liniştii animalelor sălbatice. O putere de viaţă extraordinară trebuie să îi fie caracteristică speciei iepurelui de câmp, ca să reziste la presiunea asta antropică…

 

DSC_5974

Şi vine iar seara. Pe marginea fânaţei se furişează liniştită o vulpe… dar ea este o prezenţă naturală în habitat. Laţurile puse de sărăntoci, Jeep-urile şi puştile braconierilor-şefi ai clasei politice şi ai altor ‚oameni ai momentului’, însetaţi de sânge… Din faţa vulpii poţi fugi, dar laţurile, puştile…

123

65  68

61 63

115

A privi aceste peisaje maramureșene… Este un privilegiu să poți străbate aceste locuri, să ai dispoziția să te intereseze fluturii, iepurii, potârnichile… să adulmeci aromele fânului proaspăt și să asculți talanga vitelor în atmosfera de seară… Este ceva ancestral, ceva natural și pur, care a dispărut în mare parte din viețile noastre – pe moment computerizate. A sta seara în jurul focului de tabără în careva loc splendid din Maramureș, a mânca niște cartofi copți… lucruri simple… sau mai sofisticate dacă este cazul. A face planuri pentru ziua următoare, a te minuna de imaginile realizate ziua precedentă… A privi cum se tăvălesc bivolii în băltoacă, a asculta țârâitul greierilor… ca un imens concert natural… îmi aduce aminte de o glumă bună: “Toată vara greierul a cântat; toată vara, furnica a muncit din greu. A venit toamna. Greierul și furnica au murit.”

© dr. Peter Lengyel

PS1. Am inclus aici atât imagini mai recente, cât și altele făcute pe filme dia prin anii 1990 și ulterior scanate… Acele imagini vechi dau impresia că ar avea un voal, ca de vis, și dacă îmi amintesc de acele vremuri, chiar că au fost zile minunate.

PS2. Vite, muște și sălbăticiuni insectivore… plus sănătatea umană. Care este relația? Vitele ținute pe pășune, împrăștie o mare cantitate de balegă lichidă, în care se dezvoltă larvele diferitelor specii de insecte scatofage, preponderent diptere (muște). Studii arată că o vită de 500 kg produce în medie 26 kg de balegă pe zi, ceea ce reprezintă anual de 19 ori greutatea corporală a animalului (Henry & Morisson, 1923, Foods and feeding, Henry-Morisson Company, Medison, WI). Pe acestă bază a fost calculat că o vită poate susține prin balega sa, dezvoltarea anuală a unei biomase de insecte egală cu 20% din greutatea ei (Laurence B. R., 1954, The larval inhabitants of cow pats, Journal of Animal Ecology 23: 234-260). Îți poți imagina dacă o vacă “produce” astfel 100 kg de muște, care ar fi realitatea din mediu dacă acestea nu ar fi vânate de păsări insectivore, lilieci și broaște, specii sălbatice care consumă astfel de insecte… Cred că ar ajunge destul de neplăcut să te plimbi prin peisaj. Iar varianta tehnologizată de a scăpa de miliardele de muște ar putea să fie otrăvirea lor cu insecticide pulverizate peste peisaj, din avion sau cu alte mijloace tehnice adecvate și costisitoare… iar insecticidele respective ar ajunge inevitabil și pe hrana vitelor și deci în lapte și în carne… Consumate de oameni, aceste produse ar mai crește riscul de cancere și malformații congenitale, pentru a mai tempera din masiva imbecilitate umană. Rămâne așadar mai naturală și mai adecvată ținerea vacilor pe pășuni și protejarea speciilor insectivore, de la păsări la broaște și lilieci, așa cum este prevăzut în diferite legi despre protejarea naturalului, nebăgate în seamă de tarați.

 

Fragment din cartea Ecosisteme din Maramureș (2007), cu unele modificări. Aici voi mai include o serie de imagini (poate că vor mai ajunge incluse 100-150 de imagini?)… în zilele care urmează…🙂

DSC_7138

to share or not to share?

Acest articol a fost publicat în Maramures. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

9 răspunsuri la Păşuni şi fânaţe în Maramureș

  1. s spune:

    splendid pasaj, superbe fotografii.
    multumesc

    • peterlengyel spune:

      Am mai scris cateva „fragmente de text” pe care le voi include in aceasta postare… Iar in privinta imaginilor… sute de altele asteapta sa fie extrase din seriile masive de zeci de mii de „poze” realizate pe teren prin Maramures… imagini care nu au ajuns vreodata sa fie vizionate macar… dar eu imi amintesc ce minunatii sunt surprinse pe ele.

  2. Grig spune:

    Peter, m-a apucat asa un dor de duca privind imaginile tale din Maramures 🙂

  3. Doru Ruşti spune:

    #1 M-a amuzat gluma cu greierele și furnica, deși e inexactă d.p.d.v. științific: ambele insecte supraviețueisc peste iarnă, altfel ar dispărea specia (greierii iernează ca larve – adulții mor vara, după reproducere, iar furnicile trăiesc în colonii perene și pot trăi două sezoane chiar și lucrătoarele, nu doar reginele).

    #2 La ierburi, flori, păsări, iepuri, aș adăuga și fluturii: multe dintre cele mai obisnuite specii, pe care toată lumea le știe „din vedere”, chiar dacă nu le poate denumi sunt fie direct dependente de ierburile din pajiști (tabla-de-șah Melanargia galathea, ochiu-boului Maniola juritna, Aphantopus hyperanthus, ochiu-vitelului Coenonympa pamphilus, C. glycerion, fluturii-cu-linie din genurile Thymelicus si Ochlodes venatus), fie de alte plante ierboase care însoțesc gramineele (speciile de Melitaea, Clossiana, Polyommatus, Colias etc. etc.).În vremurile preistorice când peisajul era dominat de pădure o ducea cu siguranța mult mai greu. La fel alți fluturi „banali” la noi pe care-i poate vedea oricine ale căror larve trăiesc pe urzici (amiralul Vanessa atalanta, urzicarul Aglais urticae, ochiul-de-paun Inachis io) sau alte buruieni (fluturele-de-scaieti Vanessa cardui) își datoreaza abundeța tot factorului antropic. Altfel, câte urzici ar fi de găsit într-o pădure? (naturală, nu antropizată). – Așadar, pe când o postare depre fluturi ?😉

    • peterlengyel spune:

      Desigur, o fabula, o gluma este amuzanta nu prin exactitatea datelor stiintifice🙂. Cat despre o postare separata cu fluturi, exista intentia sa organizam anul acesta o tabara de ecologie focalizata pe fotografierea fluturilor in Maramures, dar la actuala atmosfera financiara… nu se stie ce o sa se poata face din acea tabara de ecologie.

  4. Paola Borro via FB spune:

    fotografie bellissime, complimenti! purtroppo non posso comprendere il testo…

  5. Boldeanu Catalin via FB spune:

    aici vreau sa ma mut! m-am saturat de oras

  6. Vasile Oțel via FB spune:

    Apropo de subiectul de mai sus: la o remarca a unui tanar entomolog, precum ca unele scarabeide de la noi au devenit foarte rare, marele entomolog, Ieniste ii spune motivul: „tractorul nu se caca”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s