Primăvara pe Valea Ronișoara

17 februarie 2019. O ieșire de două ore pe Valea Ronișoara, înainte de apusul Soarelui; o tură de acest gen reușește să îmi aducă ceva fericire, un fel de creștere a calității vieții – cât să nu plec din Maramureș. E greu sau imposibil de definit ce este acum, iarnă sau primăvară. Când vezi zăpezile topite în mare parte, pe versanții însoriți și prin vale… cred că poți să o consideri un fel de primăvară. E fain să vezi patternurile de topire a zăpezii, petecele rămase… Băltirile care se formează, unele cu gheață pe ele, altele deja cu ape libere… miroase a primăvară. În zonele unde zăpada nu mai este, apar la suprafața solului galeriile unor rozătoare; se vede că toată iarna au circulat sub zăpadă, la contactul dintre sol și cuvertura rece și albă. Acum se poate percepe ușor pe unde sunt cei mai mulți. Când o să crească ierburile, detectarea vizuală a prezenței lor o să fie la fel de imposibilă cum a fost prin peisajele acoperite de zăpadă.

4 martie 2016. Zone destul de mari sunt acoperite de brândușe (Crocus heuffelianus), dar înfloresc deja și alte câteva specii: ciuboțica cucului (Primula acaulis sau sinonimul Primula vulgaris), podbal (Tussilago farfara) etc. Este înflorită și planta numită trei răi/ popâlnic iepuresc/ popâlnic/ crucea voinicului (Hepatica nobilis sau sinonim Anemone hepatica)… poate cândva la lumină perfectă ar merita făcute câteva imagini macro… adevărate; dealtfel, seamănă mult cu Hepatica transsilvanica, doar că la H. nobilis frunza este trilobată, pe când la H. transsilvanica frunza nu doar că are 3 lobi dar și aceștia sunt subîmpărțiți în câte trei lobuli; deci, data viitoare ar trebui fotografiate și frunzele.

Primele plante de primăvară au capacitatea să ne atragă atenția, cumva. După iarna albă & lipsită de culoare, orice petale albastre, mov sau gălbui reprezintă un fel de splendoare minimalistă, atrăgând privirea… poate și sufletul uman. Această admirație de primăvară nu ține mult, dar poate să fie o bază pentru a înrădăcina niște firave preocupări botanice.

…

Botanica. Frumos subiect, dar nu pe mulți ne interesează. Sau, mai corect, nu pe mulți îi interesează… că nici eu nu am fost prea preocupat de plante. Dacă trăiești în oraș, nu prea ai tangență cu plantele sălbatice, iar dacă ești țăran… te interesează doar fânul. Sunt foarte rare preocupările mai intelectuale (științifice și artistice) legate de lumea vegetală… aproape inexistente… ai putea zice cu ceva exagerare. Aproape nimeni nu dă 2 bani pe ele. Eventual, niște plante sălbatice pot să fie un decor drăgălaș pentru turiști, dar ele nu ajung să fie scoase în prim-plan, ca valori-în-sine. Până și la Facultatea de Biologie doar memorezi denumiri latine și ceva taxonomie/ sistematică, un fel de dragoste cu forța cu circa 1.000 de specii care îți sunt băgate pe bât; apoi tendința este să uiți repede. Rezultă de aici că ne lipsește contextul care să creeze o admirație față de plante sălbatice, și să atragă spre cunoașterea lor. Nu te mai surprinde că cei care pot să fie numiți botaniști (cât de cât), sunt poate unul la un milion. Cum se poate începe? Când flori sălbatice sunt minunate, pentru ale lor câteva momente… să oprești, să le privești. Totdeauna altele, altele. Și fotografiezi minunea, eventual duci acasă câte ceva și faci niște imagini și sub microscop/ lupa binocular. Cumperi niște cărți de botanică din anticariate/ de pe net, începi să îți formezi o părere cât de cât realistă, măcar despre speciile mai atractive vizual, despre genurile care au aceste specii. Și, cu încetul, poate că ai capacitate & energie pentru a înțelege câte ceva despre lumea vegetală, cea plină de culori și arome neștiute de alții. Nimic nu trebuie forțat, doar cât faci cu plăcere. Atât și nimic mai mult.

Dacă te uiți de aproape la plantele acestea sălbatice… te poți întreba, oare preocupările botanice ale secolelor trecute cam ce bază aveau? În sensul că erau ele în primul rând preocupări intelectuale, rațional-științifice… sau aveau cel puțin la fel de mare fundament în admirația estetică a plantelor care este mult mai aproape de artă? Senzația mea este că naturalistul vremurilor post-moderne este undeva la interferența științei (științelor…) și artei (artelor), adică o combinație a intelectului rațional cu iubirea și admirația față de lumea vie. Pare destul de aberant să nu existe nici un fel de încercare de înțelegere rațională a lumii vegetale spre exemplu… și totul să se rezume la plăcerea de a le vedea, așa cum și inversul acestei situații pare cumva ciudat… să te intereseze doar ca obiect de studiu, și să te lase indiferent splendoarea lor.

Biologul Béres József mi-a arătat un deal pe care zice că a găsit depozite fosilifere de numuliți/ foraminifere… o amintire a apelor marine care acopereau zona în urmă cu câteva milioane de ani. Pe acel deal am încercat să urc odată cu mașina de teren, dar știu că erau niște zone destul de abrupte și prăpăstioase, niște alunecări de teren și arbori căzuți, astfel încât am decis să nu merg mai departe; dar acum, având idee despre existența acelor fosile, poate că am să aloc timpul și energia de a vizita zona la pas, cândva în ceva plimbare liniștită, admirând detaliile peisajului. Valea Ronișoara este un laborator naturalistic perfect, așa cum sunt Apusenii, Dobrogea, Pusta Maghiară, Thailanda sau Munții Stâncoși din Canada.

5 martie 2016. Toată zona este plină de bălțile rezultate din topirea zăpezilor și din ploi. Am constatat că o parte a bălților au deja ponte de broaște. Nu sunt chiar proaspăt depuse, așa că probabil deja ele erau aici în ultimele zile din februarie. Este vorba de broasca roșie de pădure (Rana dalmatina). Poate că ar putea să fie interesant de luat punctele GPS ale acestora și a face o hartă actualizată cu locurile de reproducere a diferitelor specii.

Dacă te întinzi peste frunze, prin ierburi, pentru fotografiere/ filmare macro… poți transpune în imagine o lume de vis a realităților naturalistice de lângă noi. Estetica detaliilor, formelor, culorilor, modul cum lent clipește șopârla fără membre (Anguis fragilis) și cum la fel de lent își scoate limba puțin bifurcată, în timp ce solzii îi sclipesc metalizat… este o experiență care poate să producă omului fericire (bine, nu manelistului lipsit de creier, care dă cu bâta când vede ceva mișcare).

Discutam cu Béres József că vom ieși prin livezile bătrâne ale Ronișoarei să căutăm cuiburi de păsări necesare pentru filmare. Dacă ai ceva răbdare, destul de repede poți detecta cuibul pupezei (Upupa epops), al pițigoilor codați (Aegithalos caudatus), al gaiței (Garrulus glandarius), al ghionoaiei sure (Picus canus), capîntorturii (Jynx torquilla) șamd… zeci și zeci de specii de păsări pot să fie observate. La marginea de nord a acestui teritoriu există, pe un drum care urcă pe culme, o zonă de unde se extrage argilă: are niște pereți verticali unde cuibăresc prigoriile (Merops apiaster)… iar culorile acestora în bătaia soarelui sunt mai mult decât paradisiace. Îți poți imagina cam câte specii de plante sălbatice poți să fotografiezi pe aici, cam câte specii de fluturi, sau pârși, șopârle, fosile de numuliți șamd. Văi de acest gen sunt cu sutele, dacă nu cu miile prin Carpați – desigur fiecare vale cu particularitățile ei mai mult sau mai puțin diferite de celelalte. Privit din punctul meu de vedere, cel mai important este că Valea Ronișoara este foarte aproape de Sighet și are o extinsă rețea de drumuri rurale pe care se poate merge bine cu mașina de teren, așa că în câteva minute pot să ajung exact în locurile perfecte pentru ceva noi experiențe naturalistice. Doar chef să fie de ele, carburant și timp disponibil.

9 martie 2016. Pe un pom bătrân, scorburos, cântă un graur (Sturnus vulgaris); din când în când trece câte un stol de grauri de câteva sute de exemplare. Un mascul de mărăcinar mare (Saxicola torquata) stă pe vârf de creangă și începe primele lui triluri pe acest an; își ocupă câteva tufe și buruieni mai mari în mijlocul unei zone înierbate… un fel de habitat perfect pentru această pasăre, un loc unde își va crește puii. Cocoșarii (Turdus pilaris) sunt prezenți în zonă, dar nu manifestă nici un fel de comportamente de teritorialitate, încă.

11 martie 2016. Se pot fotografia din ce în ce mai multe plante de primăvară. Deja înflorește măseaua ciutei (Erythronium dens-canis), este o splendoare să o vezi de aproape. Se văd și toporași (Viola sp.), atât unele cu flori albastre cât și altele cu flori albe. Ceva specie de spânz (Helleborus sp.) te face să te întinzi pe iarbă și să faci câteva imagini.

12 martie 2016. Lângă o mică turmă de oi sunt adunate circa 20 de codobaturi albe (Motacilla alba); probabil este un stol aflat în migrație, care a oprit să se hrănească, păsări pline de speranța că vor observa ceva mișcare de insecte deranjate de mișcarea oilor; speranțe pot să fie, insecte active nu prea… că este cam rece. *** Oprim la un canal lung, drept și adâncit la circa 0,6 metri, săpat de oameni; apa translucidă are destul de multe suspensii, așa că nu prea poți vedea animalele eventual prezente; dacă tragi ciorpacul de câteva ori prin apă, ai ocazia să pescuiești câteva (3) exemplare de broască roșie de pădure (Rana dalmatina) precum și câteva (2) femele de triton cu creastă (Triturus cristatus)… perfecte pentru a ajunge vedete fotografiate/ filmate.

…

17 martie 2018. Deși vremea nu pare deloc favorabilă fotografierii, totuși facem cu Mark o scurtă vizită pe Valea Ronișoara. Am luat și teleobiectivul mare, că niciodată nu se știe ce specie/ ocazie poate să apară. Pe niște mici lacuri erau 8 rațe cârâitoare (Anas querquedula = Spatula querquedula) aflate în migrația de primăvară. E cam devreme pentru ele, în general pot să fie văzute puțin mai încolo, spre aprilie. Păsările acestea sunt destul de fricoase, după ce imbecilii vânători tot trag după ele cu puștile lor criminale. Se ridică de pe apă, dau câteva ture în zbor și se lasă din nou, plonjând spectaculos pe luciul-oglindă; cârâiturile lor caracteristice se aud bine, chiar dacă ele nu sunt prea aproape. Masculii au penajul mult mai spectaculos decât femelele, terne. Mai ales acum, primăvara, penajul nupțial al masculilor are culorile și contrastele și mai marcante decât altădată. Condiții proaste pe planul luminilor, plus niște rațe sperioase care zboară cu viteză mare printre copaci și tufe… nu reprezintă un subiect prea ușor; nici nu poți avea pretenția să fie niște rezultate spectaculoase. Next time. Poate.

Cu această ocazie am constatat că în primăvara 2018, vegetația din această vale este întârziată ca dezvoltare cu circa 2 săptămâni – în comparație cu situația de aici din anul 2016 (din care sunt incluse imagini pe blog). Erau acum înfloriți ghioceii (și câteva lușcuțe), dar când văd că spre seară din nou ninge abundent și se mai anunță o săptămână de geruri aproape până la sfârșit de martie… e foarte probabil ca întârzierea de 2 săptămâni să ajungă la un decalaj de 3 săptămâni. Numai după aceea o să vină „încălzirea globală”.

20 martie 2016. Vasilică are grijă de câteva oi, care au miei; mai este și o capră; trebuie să fie atent ca ele să nu se amestece cu turma cea mare care este la mică distanță. Pare destul de fericit cât vremea este bună, acum că este soare… cu toate că bate și vântul prin zilele astea de martie. Zice că mielul alb este hrănit cu lapte din biberon și că este cel mai prietenos; ceilalți miei nu stau atât de apropiați de oameni, mai mult stau cu oile… mamele lor. Facem câteva poze, dar imediat trebuie să plece, că era cât pe ce ca oile lui să se amestece cu cele din turma cea mare.

19 martie 2017. Am mai oprit la turma asta de oi, în urmă cu un an. Mă uit la băiatul-păstor, ce tare se vede pe el timpul scurs. Oile sunt la fel. Și mieii. Alții, dar aparent identici. Trag câteva cadre, dar e neplăcut să stai afară, așa de tare bate vântul rece. Să te uiți de sus la un miel recent venit pe lume, să vezi uriașa lui nevinovăție și vulnerabilitatea totală. Să privești câinele, albicios ca oile, tânăr încă și ne-agresiv, doar din când în când mârâie dacă vede că obiectivul este orientat spre el. Mai mult fac poze fără să privesc prin aparat, că nu am chef să îmi tragă o mușcătură… iar dacă mă uit la el direct, nu are curaj să se apropie. Desigur, acele poze sunt trase fără o încadrare și fără o focalizare controlată, dar dacă prinzi o mișcare, o atitudine, o senzație… ele pot să aibă mai mult sens decât orice imagine tehnic-perfectă, dar care nu are nimic de zis. Îmi pot imagina că odată în condiții ideale, în lumini perfecte, am să stau pe lângă oile astea, să fac imagine la modul mai serios, să zicem 1.000 de cadre din care să selectezi 10. Zece oi perfecte. Zece cadre irepetabile.

 

15 aprilie 2019

© dr. Peter Lengyel