Castelul-palat Haller din Kapjon – Kappen – Coplean

Castelul-palat Haller din Kapjon – Kappen – Coplean (a kapjoni Haller kastély), se află la 7-8 km nord de Dej, nu departe de cursul Someșului. Acest castelul-palat era cândva o clădire somptuoasă, o valoare architectural-artistică a Transilvaniei, un splendid edificiu baroc (cel mai vechi din Transilvania?)… cu decorație rococo extrem de bogată. Un parc mare crea o atmosferă aparte printre stejari, castani, plopi șamd. Cândva pe la sfârșitul anilor 1700, la acest castel-palat a fost cazat Împăratul Joseph II/ II József/ Iosif al 2-lea (primul fiu al Mariei Tereza) Rege al Ungariei și Cehiei.

Numele localității Koplyon (1348), Koplyan (1356), Kaplyán (1733), Kapjon (1750) provine de la numele familiei nobiliare maghiare Kaplyon. Prima mențiune despre prezența în zonă a celor din neamul Kaplyon este din documente regale maghiare din 1261. În 1348, Károlyi Simon și Menyhárd din neamul Kaplyon, se referă la acest loc ca fiind proprietatea lor strămoșească. În 1301, după moartea lui III András Magyar Király (Andrei al III-lea Rege al Ungariei) din Dinastia Árpádiană, familia Kaplyon pierde domeniile care ajung în proprietatea Kán (III) László, Voievod al Transilvaniei. Când acesta moare în 1315, domeniile revin coroanei maghiare. Din 1405, zona devine proprietatea familiei Bánffy, dar Mátyás Király/ Matei Corvin Rege al Ungariei îi bănuiește de trădare și sunt deposedați de avere în 1467, valori care trec sub controlul lui Szerdahelyi Imrefi György și fiilor acestuia. Localitatea a fost distrusă de tătari în 1600-1603, (în 1604 trăiau aici doar 4 persoane) apoi reconstruită. Ulterior ajunge în proprietatea familiei Bocskay.

Familia Haller are personalități renumite în istoria Transilvaniei; ei au provenit din rețele de comercianți din Nürnberg, care s-au extins la Sibiu deja pe la sfârșitul secolului 14. Hallerstein/ Hallerkői Haller Péter a fost primar al Sibiului între 1543-1546 și apoi între 1550-1553; soția lui era Kemény Kata. În 1606, Haller György (fiul lui Haller Péter) și Bánffy László primesc domeniul de la Principele/ Voievodul Transilvaniei István Bocskay (și Rege al Ungariei între 1605-1606) care era cumnatul lui Haller… Astfel, satul Kapjon ajunge în proprietatea familiei Haller. La 18 iulie 1625 proprietar este căpitanul Hallerkői Haller György. Despre un membru al familiei, Haller Gábor se știe că a plecat în 1630 la o academie din străinătate, apoi la curtea lui Principelul Transilvaniei I. Rákóczy György se ocupa de traducerea textelor germane, desena cetățile transilvane; a scris Erdély Diariuma (1630–1644), care a fost publicat ulterior de mai multe ori; a fost consilier al Principelui Nagybarcsai Barcsay Ákos, a fost comandant militar, decapitat de turci în 1663. Haller János a fost consilier al Principelului Transilvaniei I. Apafi Mihály, precum și consilier al Împăratului Leopold/ I. Lipót, Rege al Germaniei, Ungariei și Cehiei. Relațiile lui Haller János cu Principele Apafi/ Apaffy nu au fost perfecte, el fiind închis o vreme de către principe la cetatea Fogaras/ Făgăraș, timp în care a scris cartea Hármas Historia, care a fost publicată ulterior (Kolozsvár, 1695). Unul dintre nepoții lui Haller János, având tot numele de Haller János, din 1704 devine guvernator al Transilvaniei. Gróf Haller János de Hallerkő (sau Gróf Haller János von Hallerstein) a fost Guvernator al Transilvaniei între 1734 și 1755.

La Kapjon familia Haller avea o construcție fortificată mai veche. Guvernatorul Transilvaniei, Gróf Bethlen István a petrecut o vreme în cetatea Kaplyon în anul 1623. Fortificația renascentistă este descrisă într-un document din 28 noiembrie 1729; un palat de piatră, turnuri circulare/ hexagonale la colțurile incintei fortificate (azi se păstrează niște ruine din una dintre ele), o intrare cu turn care avea și clopote, un șanț cu apă creștea nivelul de apărare. În interiorul zonei fortificate existau variate construcții cu rol de depozite, brutărie, distilerie de vin, grajduri, remize pentru calești șamd. În 1730 proprietar era baronul Haller Ferencz. Este probabil că lucrările de transformare încep prin perioada când strănepotul lui Haller György I, Haller György III este înnobilat grof la 18 iunie 1753. Unele extinderi și adăugiri-remodelări au creat castelul mai mare. Construcția care se păstrează (azi în ruine) era o realizare în stil baroc timpuriu transilvănean; pe la 1765 au fost adăugate ornamentații rococo create de Schuchbauer Anton (1719-1789) sculptor austriac stabilit la Kolozsvár (recent Cluj). Lungimea clădirii este de 24,5 metri, zidurile masive au circa 1 metru grosime. Fațada are 6 coloane de piatră cu capiteluri ionice, care susțin o terasă de 9,5 metri lungime și 2,5 m lățime. De la ornamentele aflate deasupra ferestrelor, edificiul a devenit cunoscut și sub denumirea de Castelul cu Scoici… dar ceea ce se păstrează azi este doar o parte a acestor ornamentații… Interesante sunt ancadramente de piatră ale ferestrelor, dar existau aici statui cu păsări legendare (griff madár), acvile, busturi umane, coloane sculptate… La etaj erau elemente decorative precum capiteluri cu sculpturi zoomorfe; în clădire era un șemineu de porțelan alb, blazoane aristocratice, un cufăr de călătorie inscripționat cu anul 1685…. Conform documentelor, incinta castelului era înconjurată de un zid de piatră (din care se mai păstrează câteva nesemnificative fragmente), zidul avea nișe de tragere și exista un bastion la intrarea domeniului.

În 1786 proprietar era grof Haller Antal. Un manuscris din 1795, Descriptio Castelli Kapjonensis, redactat de Orosz Mihály, legat de transmiterea testamentului lui Haller János către nepoții lui, arată că picturile de stil baroc târziu au fost realizate (la 1771) de Mátyás/ Mathias Veress din Cluj (1748-1809), și erau în încăperea în care locuia Csáki Barbara, mama lui Haller János. În 1837, prin căsătoria lui Haller Matild cu Ede Teleki de Szék, palatal-castelul și domeniul ajunge în posesia familiei Teleki; în 1898, proprietar al zonei este urmașul grof Eszterházy Miguel; la începutul secolului 20 proprietatea/ castelul-palat este vândută lui Elekes Viktor. Se mai păstrează amintiri despre un mare pian care era în sala palatului, petrecerile, balurile, ofițerii de cavalerie, întâlniri ale elitei transilvane. Exista un acoperiș mansardat, din care se deschideau ferestre (lucarne – ochi de bou). În 1918 (1920, 1928?), un incendiu produs de un fulger a distrus acoperișul baroc al castelului; acoperișul a fost refăcut la un mod mult simplificat.

Naționalizarea comunistă din 1948 a dus la transformarea castelului în CAP și spații de ateliere. Grajduri au fost instalate la castel; poarta de fier forjat a fost distrusă (nu a rezistat mirosului?). Apoi clădirea a fost abandonată, ferestrele furate, acoperișul a fost ars de bronzații paznici ai animalelor, sculpturile au fost sparte. La ora actuală castelul este o jalnică ruină. Urmașii proprietarilor încearcă recuperarea castelului prin „justiție”… sau nu încearcă?

Edificiul este înscris pe lista monumentelor istorice, elaborată de Ministerul Culturii și Patrimoniului în anul 2010. Sub grija variatelor Ministere ale Inculturii, dezastrul valorilor arhitecturale ale Transilvaniei este unul incredibil, o barbarie de secol 21. Te puteai aștepta la altceva? La cum arată acum acest monument de arhitectură… este un simbol al dezastrului derulat prin peisajul cultural din Transilvania. Astfel a devenit Transilvania o țară a ruinelor. Am vizitat acest loc la sfârșit de ianuarie 2011… un peisaj înghețat, până în măduva oaselor. O încremenire pustie cu soare de apus, câteva păsări negre se adună pe ruine. Îmi aduce aminte de o melodie Bonanza Banzai – Kihalt minden/ Everything died out/ care în traducere liberă ar fi ceva de genul: “Nu mă întreba, Dragă, nu mai este aici/ cel pe care îl cauți nu mai locuiește aici/ extins e totul, muzica nu se mai aude/ nu există Beethoven, nu există Rock and Roll/………. /Nu va mai fi pe aici om demult, totuși toate vor avea semnul rușinii, iar dacă o să vină niște străini, pământul va tăcea doar încremenit-rece”.

 

 

© dr. Peter Lengyel

 

PS1. O descriere extrem de detaliată a zonei se află în cartea Szolnok-Doboka Vármegye Monographiája, Tagányi Károly, Dr. Réthy László és Pokoly József, Kiadja a Stolnok- Dobokavármegye Közönsége Deésen, Nyomtatott Demeter és Kiss Könyvnyomdájában, 1901: pe baze bibliografice exacte, cu referiri la documente, sunt menționate foarte detaliat variate aspecte istorice, contextul etnografic, demografic și economic; în această publicație există și o imagine fotografică despre castel, pe când el era o minunăție a zonei.

PS2. Lucrări în care sunt prezentate detalii despre acest edificiu sunt, printre altele: Julean Ionuţ, Coplean – destinul unei familii, destinul unui castel (o istorie radiografiată), LogiA Nr. 13/2010, pag. 7-22; B. Nagy Margit, Várak, kastélyok, udvarházak, ahogy a régiek látták: XVII–XVIII. századi erdélyi összeírások és leltárak, Bukarest, Ed. Kriterion, 1973; Sabău Nicolae, Prolegomena la iconografia sculpturii baroce din Transilvania, în „Studii de istoria artei”, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1982, pag. 176-215; Sabău Nicolae, Sculptura barocă în România, București, Editura Meridiane, 1992; Nicolae Sabău, Castelul Haller din Coplean (județul Cluj), în Revista Muzeelor şi Monumentelor, seria Monumente istorice şi de artă, nr. 2, 1983, p. 80-87; Sabău Nicolae, Metamorfoze ale barocului transilvan (2 vol.), Vol. I. Sculptura, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002; Vol. II. Pictura, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2005; Sabău Nicolae, Teme iconografice în sculptura figurativă laică din Transilvania în perioada barocă, în „Monumente Istorice și de arta. Revista muzeelor și monumentelor”, nr. 1, București, 1977, pag. 61-68; Sabău Nicolae, Arta cultă din Transilvania în secolul al XVIII-lea. Impactul politic şi ideologic, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie”, XXIX, Cluj-Napoca, 1989, pag. 171-185; Liviu Stoica, Gheorghe Stoica, Gabriela Popa, Castele şi cetăţi din Transilvania: judeţul Cluj, Ed. Qual design, 2008; Léstyán Ferenc, Megszentelt kövek: A középkori erdélyi püspökség templomai I–II. 2. bőv. Kiadás, Gyulafehérvár: Római Katolikus Érsekség, 2000.