Capra neagră – prezentare generală


Capra neagră este un mamifer din ordinul Artiodactyla (Ungulate), familia Bovidae (Cavicorne), Rupicaprinae. Ungulatele (Artiodactile sau Paricopitate) sunt ierbivorele mari cele mai diversificate şi cu succes maxim în cadrul faunei actuale de pe Terra, speciile acestui ordin fiind răspândite natural în medii de viaţă foarte diverse de pe toate continentele cu excepţia Australiei şi Antarcticii. Paricopitatele au întotdeauna degetul 3 şi 4 bine dezvoltate, iar degetul 2 şi 4 sunt reduse, vestigiale sau lipsesc complet, aşa cum întotdeauna lipseşte complet degetul 1. Speciile actuale ale ordinului se cifrează pe la 210 fiind clasificate în 10 familii actuale printre care porci, pecarii, hipopotami, cămile, girafe, cerbi, bovide etc. Pe lângă familiile actuale, se cunosc 18 familii de artiodactile exclusiv fosile. Ordinul a apărut pe la începuturile Eocenului, acum circa 55 milioane de ani, dar marea radiaţie adaptivă a rumegătoarelor sa produs în Oligocen. Mare parte din evoluţia filogenetică a artiodactilelor sa petrecut în Eurasia. Cercetări recente la nivel molecular duc la ideea că Cetaceele sunt apropiat înrudite cu hipopotamii, în aşa măsură de apropiate încât chiar sa ajuns ca unii autori să comaseze artiodactilele cu cetaceele într-un singur ordin numit „Cetartiodctyla”. Artiodactilele actuale sunt împărţite în trei subordine. Subordinul Suiformes cuprinde 3 familii: Suidae (porci), Tayassuidae (porci pecarii) şi Hippopotamidae (hipopotami). Subordinul Tylopoda cuprinde o singură familie, Camelidae (cămile, lame). Subordinul Ruminantia cuprinde 6 familii: Tragulidae, Moschidae, Giraffidae, Cervidae, Antilocapridae şi Bovidae. Oricum, filogenia artiodactilelor va mai suferi modificări pe parcursul avansării cercetărilor paleontologice şi moleculare.

Subordinul Ruminantia cuprinde speciile cele mai evoluate dintre artiodactile. Stomacul are 4 (uneori doar 3) compartimente, unde microorganismele fac posibilă digerarea celulozei, altfel imposibil de digerat.

Familia Bovidae cuprinde speciile de antilope, oi, capre şi taurine. Masculii de la toate speciile, precum şi femelele unor specii prezintă coarne care nu se ramifică, aceste coarne fiind ataşate de osul frontal al craniului. Coarnele sunt formate dintr-o parte internă osoasă, care este acoperită de o teacă cheratinoasă. Familia Bovidae are 9 subfamilii: Aepycerotinae, Alcelaphinae, Antilopinae, Bovinae, Caprinae, Cephalophinae, Hippotraginae, Peleniae şi Reduncinae.

Subfamilia Caprinae. Rupicapra rupicapra şi Rupicapra pyrenaica sunt cele două specii ale genului, care împreună cu alte genuri sunt cuprinse în subfamilia Caprinae.

Specia numită acum Rupicapra rupicapra, a fost descrisă şi denumită ştiinţific Capra rupicapra, de către Linne în 1758, iar genul Rupicapra a fost înfiinţat de către Blainville în 1816, astfel că actualmente denumirea speciei este Rupicapra rupicapra. „ (…) „Rupicapra” derivă din „rupes” ce înseamnă râpă stâncoasă, stâncă, iar „capra” defineşte animalul ca atare – deci „capră de munte înalt” (Manolache Lucian, Dissescu Gabriela, Mic atlas cinegetic românesc – Mamifere, Editura Ceres, Bucureşti, 1977, pg. 32-41)”. Denumirea engleză de chamois, este preluarea termenului francez care desemnează specia şi înseamnă capră sălbatică.

 

Habitatele preferate ale caprelor negre sunt stâncării cu bolovani  acoperiţi de licheni, circuri glaciare cu pete de zăpadă persistente până la mijlocul verii, grohotişuri şi jnepenişuri întinse.

Capra neagră, ca relict glaciar. Paleontologie. În perioadele glaciare cuaternare, caprele negre trăiau pe stepele reci, împreună cu mamutul, rinocerul lânos şi alte specii azi dispărute. În peşterile din Spania şi Franţa apar picturi rupestre reprezentând şi capre negre, ceea ce denotă că oamenii preistorici le vânau în acea perioadă, împreună cu mamuţii, rinocerii, antilopele şi bizonii. Odată cu încălzirea climatului postglaciar, caprele negre s-au retras în zonele montane înalte, unde climatul actual seamănă climatului stepelor din perioadele glaciare. Astfel, specia poate fi considerată specie relict glaciar.

Răspândire. Actualmente, populaţiile izolate ale speciei sunt prezente în masive muntoase din Europa Centrală, de Est şi de Sud şi în Orientul Apropiat, mai exact în Pirinei, Alpi, Carpaţi, Balkani, Abruzzo, Caucaz, Asia Mică etc. Exemplare provenind din Austria au fost introduse în 1907 în Noua Zeelandă, dar fără controlul prădătorilor populaţia a crescut vertiginos, producând degradarea vegetaţiei naturale. În Noua Zeelandă, caprele negre sunt şi azi vânate, împreună cu celelalte specii europene, asiatice, africane şi americane introduse de către om în stilul stupid, inconştient al introducerilor de noi elemente într-o faună naturală. În Carpaţii noştri, populaţii naturale există în Bucegi, Piatra Craiului, Făgăraş, Retezat, Parâng, Ţarcu, Căpăţânii. În Rodnei au fost reintroduşi. Colonizări artificiale au fost făcute în diferite arii montane, cum sunt Ceahlău, Hăşmaş, Apuseni, etc.

Subspecii de Rupicapra rupicapra. Fiind o specie a cărei populaţii sunt izolate unele de altele în diferitele masive muntoase, evident că pe parcursul evoluţiei lor izolate, populaţiile s-au diferenţiat între ele, actualmente ele fiind considerate subspecii diferite.

Ca şi sistematica artiodactilelor şi sistematica speciei Rupicapra rupicapra este în schimbare. Dacă ne uităm în anexa 2 a Directivei Habitate a Uniunii Europene, (această anexă referindu-se la speciile de animale şi plante de interes comunitar, ale căror conservare necesită desemnarea de arii speciale de conservare), vedem că apare Rupicapra pyrenaica ornata şi în paranteză Rupicapra rupicapra ornata, ceea ce arată că această unitate taxonomică este considerată când aparţinând speciei Rupicapra rupicapra, când speciei Rupicapra pyrenaica.

Conform lui Corbet 1978, subspeciile de capră neagră sunt:

Rupicapra rupicapra

1. rupicapra, cu areal în Alpi, Tirol, Slovenia.

2. pyrenaica, Bonaparte, 1845, cu areal în Pirinei.

3. cartusiana, Couturier, 1938, cu arealul în masivul Chartreuse, Isère, Franţa.

4. parva, Cabrera, 1911, cu arealul în nord-vestul Spaniei

5. ornata, Neumann, 1899, cu arealul în Abruzzi, Apenini, deci limitat la Italia.

6. balcanica, Bolkay, 1925, cu arealul în Munţii Balkani şi Grecia.

7. carpatica, Couturier, 1938, cu arealul în Carpaţi, mai exact o parte din Carpaţi, deoarece în Tatra, care aparţine tot de Carpaţi, trăieşte subspecia tatrica.

8. tatrica, Blahout, 1972, cu areal în Tatra.

9. caucasica, Lydekker, 1910, are arealul în Caucaz.

10. asiatica, Lydekker, 1908, cu areal în zone montane din Anatolia, Asia Mică deci Turcia.

Statutul conservării speciei. Considerată în totalitatea ei, capra neagră este o specie care nu este în pericolul dispariţiei. Dar dacă luăm în considerare diferitele sale subspecii, situaţia este mult mai sumbră. Unele subspecii sunt pe Lista Roşie a Speciilor de Animale Periclitate publicată de IUCN în 1996. Astfel, Rupicapra rupicapra caucasica este clasificată ca vulnerabilă (vulnerable), Rupicapra rupicapra tatrica este clasificată ca periclitată cu dispariţia (endangered), Rupicapra rupicapra cartusiana este considerată ca subspecie critic periclitată cu dispariţia (critically endangered), iar despre Rupicapra rupicapra asiatica datele sunt insuficiente.

Situaţia actuală a subspeciilor de capră neagră.

 

Rupicapra rupicapra tatrica, subspecie endemică pentru Tatra Înaltă, este caracterizată de dimensiuni mici, greutatea unui exemplar variind între 24 şi 36 kg. Subspecia având un areal insular restrâns era a priori susceptibilă impactului antropic, iar în ultima perioadă, în special ca rezultat al intensificării turismului,  populaţia prezintă o rapidă reducere. În anul 2000, recensământul a arătat existenţa a 198 de exemplare în Parcul Național Tatra.

 

Rupicapra rupicapra balcanica, este prezentă, printre altele, şi în Bulgaria. În Bulgaria, conform datelor lui Ninov N., Mikhailov Ch., Les Chamois – Rupicapra rupicapra balcanica, en Bulgarie, Abstracts of the International Symposium „The problem and Gestion of the Chamois Populations”, Bucharest, 18th September 1997, de la 880 de exemplare în anul 1953, s-a ajuns la 1.870 de exemplare de capre negre în anul 1997. În Parcul Naţional Pirin caprele negre ocupă o arie de 24.153 ha (Ninov N., Mikhailov Ch., Grantcharov G., La propagation et les caracteristiques des populations de chamois Rupicapra rupicapra balcanica dans le Parc National de Pirine, Abstracts of the International Symposium „The problem and Gestion of the Chamois Populations”, Bucharest, 18th September 1997).   

După datele lui Catusse M., La gestion du Chamois dans les Alpes Francaises, Abstracts of the International Symposium „The problem and Gestion of the Chamois Populations”, Bucharest, 18th September 1997, în Alpii Francezi între anii 1988 şi 1994 suprafaţa ocupată de populaţia de capre negre a crescut cu 20 %, dar în această lucrare nu se dau cifre referitoare la numărul de exemplare sau densitatea lor în aria analizată.

După datele lui Ceranic A., Ecological characteristics of Chamois Rupicapra r. Linne populations from Serbia, Abstracts of the International Symposium „The problem and Gestion of the Chamois Populations”, Bucharest, 18th September 1997, în Serbia există patru populaţii distincte, cu datele pentru ele estimate la 01 aprilie 1997:

-în vestul Serbiei în Tara, pe 7.000 ha, cu o capacitate de suport pentru 630 de exemplare sunt în realitate doar 230 de exemplare (90 masculi, 140 femele, sex ratio de 1:1,6);

-în sud-vestul Serbiei la Prokletije, pe 24.000 ha, cu capacitate de suport pentru 720 exemplare, sunt în realitate doar 250 exemplare (100 de masculi şi 150 de femele, cu sex ratio 1:1,5);

-în sud-estul Serbiei, in Sara, pe 30.000 ha, există o capacitate de suport pentru 1.800 exemplare dar există doar 700 (220 masculi şi 480 femele, cu un sex ratio de 1:2,2);

-în estul Serbiei, în Kucaj, pe 5.000 ha, există o capacitate de suport pentru 440 exemplare, dar există doar 260 (110 masculi şi 150 femele, cu un sex ratio de 1:1,4);

Dacă adunăm datele lui Ceranic, vedem că în aria studiată există o capacitate de suport pentru 3.590 exemplare, dar există în realitate doar 1.440 capre negre, ceea ce reprezintă o acoperire de doar 40 % a capacităţii de suport a habitatului.

Ce putem învăţa din proiectele de repopulare şi colonizare de capre negre în alte ţări? În Jugoslavia (iar ulterior Serbia şi Muntenegru): Metoda capturării caprelor negre vii cu ajutorul unor plase întinse şi gonirea animalelor spre ele de către un număr mare de gonaci, era folosită şi în fosta Jugoslavie. Exemplarele astfel capturate erau folosite pentru repopulări sau populări. Metoda are neajunsul că o zonă mare trebuie perturbată de gonaci, care deranjează animalele sălbatice, care vor evita ulterior aria în care s-au făcut capturările (Hadzi-Pavlovic M., Le capture des chamóis vivants en Serbie de l’Est, Abstracts of the International Symposium „The problem and Gestion of the Chamois Populations”, Bucharest, 18th September 1997).

Conform lui Marinovic L, Potential stands for chamois growing up in Serbia mountains, Abstracts of the International Symposium „The problem and Gestion of the Chamois Populations”, Bucharest, 18th September 1997, imigrarea caprelor negre şi colonizarea naturală a unor noi habitate în munţii din Serbia a fost observată în estul ţării în canioanele Djerdap şi Zlot, unde populaţii de capre negre s-au instalat în anii 1964 şi 1984. „Instalarea spontană în noi habitate nu dă garanţia supravieţuirii şi formării de populaţii optime, din cauza numărului mic al exemplarelor iniţiale, aflate sub nivelul minim biologic. Factorii antropogeni şi cei de protecţie sunt decisivi. (…) În canionul Drina al P. N. Tara, în 1996 au fost evaluate 60 de capete, chiar dacă în 1992 erau 500 de capete. Populaţia din Sara este mai puternică, numărând circa 500 de capete, 25% din capacitatea optimă. În munţii Prokletije vânătoarea este restricţionată, din cauza stocurilor foarte mici, de 240 de capete. În noile locuri populate în Djerdap şi Zlot, populaţiile care trăiesc în canioane sunt stabile, numărând 120-150 de capete. Stâncăriile şi canioanele cu vegetaţie xerofilă şi submediterană, sunt potenţiale locuri de colonizare a caprelor negre, ca şi păşunile din munţi înalţi, care susţin deja turmele de oi domestice. Conform condiţiilor de mediu şi experienţei din terenurile de vânătoare de la Djardap, Tara, stânca Zlot şi Rtanj, care sunt de condiţii de clasa întâi, a fost determinată o densitate populaţională de 8-10 capete pe 100 de hectare, care periodic creşte la 12-14 la 100 de hectare. Până acum, pe stânca Zlot, numărul de 120 capete la 800 de hectare dă o densitate mai mare de 15 la 100 hectare, dar acolo sunt observate emigrări spontane spre noi locuri din munţii Kucaj de sud. Populaţii de calitate bună trăiesc acum în P. N. Durmitor – circa 1.800 de capete, dar prinderea animalelor cu capcane nu este rezolvată, deci animalele nu sunt disponibile în scopul colonizărilor. Capre negre valoroase sunt primite din România şi Macedonia, de pe terenurile de vânătoare Karadzica Pelister (2500 capete). Putem concluziona că stâncăriile, canioanele şi munţii de altitudine redusă, sub 1.300 m, sunt terenuri de calitate bună, de bonitate I şi II, cu densităţi de 8-10 la 100 ha, iar în zonele termofile chiar 12 la 100 ha. Dimensiunea minimă a unei suprafeţe de vânătoare potenţiale, nu trebuie să fie mai mică de 1.000-1.500 hectare, cu o populaţie de 100-120 de capete. Ecosistemele potenţiale, stâncării, canioane şi munţi de altitudine redusă din Serbia, ocupă 170.000 de hectare, făcând posibilă viaţa pentru 13.000 de capete.”

În Serbia de Est, în zona Porţilor de Fier de pe Dunăre, au fost capturate cu capcane 11 capre negre în perioada 1982 şi 1983, capre care au fost transporate la 200 km şi au format baza unei noi populaţii, foarte viguroase, care a ajuns la peste 100 de exemplare (Hadzi-Pavlovic M., 1997).

Este important pentru noi faptul că în Carpaţi trăiesc caprele negre cele mai  viguroase şi cu dimensiunile cele mai mari. Caprele negre carpatine au fost descrise ca subspecie aparte, Rupicapra rupicapra carpatica, de către M. Couturier în 1938. Acesta a descris subspecia „fără a fi umblat prin munţii noştri la acea dată, descrierea şi denumirea distinctă realizându-le numai pe baza unor trofee şi date ştiinţifice primite de la noi din ţară. Cam la treizeci de ani de la botez, bătrânul naş a urcat prin munţii noştri, a admirat frumuseţea locurilor şi vigoarea sălbăticiunilor de la noi şi încă odată şi-a zis lui şi nouă că trebuie să fim mândri şi să ştim să păstrăm această podopabă ce se află numai în Carpaţi. (Manolache Lucian, Dissescu Gabriela, 1977)

Greutatea caprelor negre adulte, în general, deci la toate subspeciile ei, variază între 14 şi 62 kg. Exemplarele din Carpaţi cântăresc în medie mai mult decât cele din alte arii geografice. Ţapii din Carpaţi pot atinge 60 kg, iar în Retezat a fost împuşcat un ţap de 62 kg şi o capră de 51 kg (Pop Ionel, Homei V., Mamifere din România, vol 2, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, pg. 44-66). Comparativ, caprele negre din Alpii bavarezi au circa 32 kg, cele din Pirinei 25-36 kg.

Descrierea caprelor negre din Carpaţi. Datele generale se referă la caprele negre în general, iar dimensiunile corporale se referă la subspecia carpatică. Date biometrice. Înălţimea la greabăn este de 70-90 cm. Lungimea adultului, de la vârful botului până la baza cozii este de 125-135 (140) cm. Coada în sine este de 6-8 cm dar împreună cu părul ajunge la 10-15 cm. Blana. Culoare, structură, năpârlire. Coloritul blănii de pe cap este caracteristic. Pe frunte o pată albă se întinde din zona dintre coarne până la vârful nasului. Botul este acoperit de păr, doar zona din imediata apropiere a nărilor şi o mică fâşie pe marginea buzei superioare fiind nude. O bandă neagră lată se întinde de la buza superioară şi vârful nasului, peste ochi, până la zona dintre baza urechilor şi baza coarnelor. La exemplarele bătrâne, limitele dintre benzi devin mai şterse, iar capul are o tentă cenuşie. Pe mandibulă, bărbie şi până la partea inferioară a gâtului, este o mare pată alburie.

Exemplarele din Carpaţi au culoarea blănii ruginiu-roşcat-cărămiziu pe perioada de vară, iar pentru iarnă, blana are culoarea brun-închis-ciocolatiu spre negru. Blana de iarnă are peri lungi de 10-20 cm, sub care este o lână termoizolatoare densă. Iarna perii lungi din blană au vârful alb, mai ales la ţapi. O coamă de peri mai lungi şi mai închişi la culoare se întinde de pe cap, pe spate până la baza cozii, perii putând atinge în perioada de iarnă lungimea de 25 cm la ţapi. Aceşti peri sunt consideraţi trofeu de vânătoare şi sunt numiţi „barba caprei negre”. Pe partea inferioară a pieptului şi pe abdomen, blana este alburie, iar picioarele, mai jos de genunchi, sunt negre. Pe flancul posterior al picioarelor din spate apare „oglinda” o pată ovală cu blană alburie. Petele de culoare deschisă de pe cap, gât şi oglinda au o tentă gălbuie pe timpul verii, iar pentru perioada de iarnă, albul lor devine aproape imaculat, mai ales la ţapi. Sub perii lungi ai blănii se găseşte un strat de lână cu rol termoizolator, fiind formată din peri de circa 3 cm.

Există o năpârlire de primăvară, când în aprilie-mai se schimbă blana de iarnă în cea de vară, iar pe la sfârşitul verii năpârlirea de toamnă schimbă blana de vară în cea de iarnă, această năpârlire fiind completă până în octombrie. Evident, blana de iarnă este mai lungă decât cea de vară. Coama năpârleşte o siungură dată pe an, perii săi începând să crească prin mai şi ajungând la dimensiunea maximă la sfârşitul lui decembrie, pierzându-se apoi la năpârlirea de primăvară. Temperatura corpului. „Temperatura corpului caprelor negre este ridicată, de obicei 39-39,3 grade C. Când animalul e obosit sau rănit, se ridică până la 42,8 grade C. De aceea, când vânătorul goleşte un exemplar îndată după moarte, are senzaţia că i se frige mâna. (Pop Ionel, Homei V., Mamifere din România, 1973)”

Adaptări particulare ale speciei. Libertatea de a se mişca nestingherite pe grohotişuri şi pe versanţi stâncoşi abrupţi: capra neagră atrage atenţia prin grupurile de indivizi ale ciopoarelor sale, prin salturile de pe o stâncă pe alta şi pe alta şi pe alta, prin graţia, viteza şi siguranţa mişcărilor pe colţurile de piatră pe care alte vietăţi se mişcă, eventual, cu mare dificultate. Fiind o specie paridigitată şi unguligradă, capra neagră calcă pe unghiile de la câte două degete ale fiecărui picior. Ca o adaptare la viaţa pe stâncării, caprele negre au unghiile modificate, astfel că partea externă a unghiei este foarte rezistentă şi elastică, de natură cornoasă şi se termină inferior printr-o margine ascuţită, care mărgineşte o concavitate centrală. „Dacă privim lateral un picior de capră neagră, constatăm că la vârful unghiei către sfârşitul tălpii se formează o boltă, în aşa fel încât capra neagră calcă pe extremităţile piciorului ca pe nişte adevăraţi colţari! (Manolache Lucian, Dissescu Gabriela, 1977)” Creşterea unghiei completează uzura datorată alergatului pe substratul dur. Cele două degete pot fi îndepărtate, împiedicând alunecarea. Când caprele negre coboară pe zone foarte abrupte, pintenii reprezentaţi de unghiile de la degetele scurte (perechea de degete atrofiate, scurtate) ajung să asigure un plus de stabilitate.

 

Organele de simţ. Văzul, auzul, olfacţia sunt toate foarte perfecţionate. Ochii au irisul cafeniu închis. Auzul. Urechile sunt foarte mobile, au vârf ascuţit, frecvent vârful având un smoc de păr evident, dar totuşi mic.

                 

Atât masculii cât şi femelele au coarne, care sunt asemănătoare la cele două sexe, fiind de culoare neagră, mai rar cenuşiu închis. Suprafaţa mată a coarnelor devine lucioasă în părţile anterioare şi exterioare ale lor, locurile unde acestea sunt frecate de diferite obiecte, de vegetaţie etc. Coarnele drepte la bază se ridică aproape vertical de pe axa cranio-facială şi devin puternic curbate în treimea lor superioară, având forma unor cârlige. Lungimea coarnelor poate atinge 32 cm. Coarnele masculilor sunt mai puternice, mai groase şi mai încovoiate. Încovoierea coarnelor masculilor poate ajunge la 180 grade, cea ce înseamnă că vârful cornului este orientat în jos. La femele, curbura este de 90-135 grade, la zona de încovoiere existând un unghi aproximativ drept. Coarnele sunt de origine epidermică, sunt permanente, deci ele nu sunt schimbate pe parcursul vieţii cum se întâmplă la cervide. În structura lor, coarnele au o parte internă osoasă, o prelungire cu creştere permanentă a osului frontal, şi o parte externă cornoasă. Coarnele au o creştere bazală, partea anterior existentă fiind permanent împinsă spre exterior: ele prezintă inele anuale de creştere, date de oprirea creşterii în perioada decembrie-martie a fiecărui an. Inelele anuale de creştere apar ca nişte îngroşări circulare, mai vizibile în partea posterioară a coarnelor. Prin numărarea inelelor, unele surse consider că se poate afla cu precizie vârsta animalului (ca şi la inelele de creştere ale arborilor din zonele temperate sau reci), totuşi aflarea corectă a vârstei este îngreunată de existenţa unor „inele de răşină”, care sunt produse de frecarea coarnelor de răşinoase; alți autori consideră că vârsta caprelor negre nu se poate afla prin numărarea inelelor de pe coarne…. Pe lângă “inelele anuale de creştere”, bine reliefate, pe coarne mai există inele subţiri, de grosimea unui fir de păr, care sunt numite „inele de podoabă”. Încă de la naştere, iezii prezintă ridicăturile osoase pe osul frontal, pe care se vor dezvolta ulterior coarnele. Pe la două luni, iezii au protuberanţe cornoase sferice, care se dezvoltă în continuare în aşa fel încât pe la 7 luni iezii au deja corniţe arcuite, iar în primul an coarnele ajung deja la circa 5-6 cm. În al doilea an cresc cel mai mult, circa 7-14 cm, pentru ca ulterior creşterea anuală să fie din ce în ce mai lentă, astfel că la 6 ani creşterea anuală să atingă doar 2-5 mm pe an. Unghiul format de cele două coarne variază de la individ la individ. Lungimea şi grosimea coarnelor variază foarte puternic la diferitele subspecii ale caprei negre, dar la subspecia carpatică ele ating categoric cele mai mari dimensiuni.

Dimorfismul sexual. Reproducerea. Creşterea iezilor. Ca şi la caprele domestice, masculii mai sunt numiţi ţapi, femelele capre, iar exemplarele tinere, în primul lor an de viaţă, se numesc iezi. Masculul este mai mare decât femela, în medie cu 8-10%. Maturitatea sexuală a masculilor este atinsă pe la 18 luni, iar femelele devin mature mai târziu. După alte date bibliografice, maturitatea sexuală a femelelor este atinsă la 2,5 ani, iar la masculi la 3,5-4 ani. „Femelele, la uger, au patru ţâţe, la organul genital „şorţ”. La teaca penisului ţapii au penel cu păr lung, bine vizibil. (Pop Ionel, Homei V., Mamifere din România, 1973)”. Perioada de împerechere, „alergatul” este în toamna târzie, cam între 20 octombrie şi 20 noiembrie. În perioada rutului, două glande existente pe cap în zona posterioară a coarnelor (glandele retrocornale), produc la masculi o secreţie cafenie-verzuie vâscoasă, lipicioasă, cu un miros care este neplăcut pentru om. Aceste glande există atât la masculi cât şi la femele, dar la masculi ele sunt mult mai dezvoltate şi active în perioada rutului, pe când la femele ele sunt inactive. În epoca împerecherii, glandele ajung de dimensiunea unei nuci la masculi, pentru ca după aceea să scadă în dimensiuni pentru a deveni aproape de neobservat. În această perioadă, câte un ţap puternic stăpâneşte un ciopor, şi alungă alţi masculi din zonă, inclusiv exemplarele mascule subadulte care au crescut în ciopor, uneori putându-se ajunge până şi la uciderea acestora. Luptele între masculi sunt aprige, ţapii fugărindu-se pe stâncării abrupte în sus şi în jos, astfel că după perioada de împerechere ei ajung foarte slăbiţi. Perioada de gestaţie este de circa 5 luni, după alte surse 170 de zile. Iezii sunt născuţi la sfârşitul lui aprilie, în mai, cel târziu la începutul lui iunie. Într-un loc retras, femela dă naştere la 1 rar 2, extrem de rar 3 iezi. Iezii se pot ridica în picioare la scurt timp după naştere, dar rămân în zone ierboase, fără a urma femela pe stânci. Iezii sunt foarte jucăuşi, alergând şi îmbrâncindu-se între perioadele de alăptare. Iedul este avertizat la observarea unui pericol de către femelă printr-un behăit caracteristic.

Într-o lucrare care prezintă rezultate ale cercetărilor realizate în Bucegi, Ovidiu Ionescu scria în The chamois in the Bucegi Mountains, Abstracts of the International Symposium „The problem and Gestion of the Chamois Populations”, Bucharest, 18th September 1997: „S-au făcut cercetări pentru managementul durabil al caprei negre. Aspectele principale ale studiului au fost distribuţia claselor de vârstă, creşterea naturală anuală şi proporţia dintre sexe, împreună cu dieta, „home range” şi etologia. Dacă proporţia dintre sexe este 1:1 la tineri, în clasele de vârstă mai bătrâne femelele sunt din ce în ce mai numeroase. Acest fapt poate fi explicat atât prin observabilitatea mai mică a masculilor adulţi din cauza comportamentului diferit al acestora şi eventual o defavorizare biologică a masculilor. Cel de-al doilea aspect necesită cercetări viitoare pentru a fi confirmat. Maturitatea sexuală a fost analizată prin observaţii directe şi cicatrici uterine. Acestea arată că în Bucegi femelele sunt mature sexual în cel de-al treilea an de viaţă. Creşterea naturală raportată la numărul total al caprelor negre observate a fost de 11 %.”

 

Observaţiile asupra caprei negre în Retazat în 1961-1964, publicate de Iacob Traian (Observaţii asupra caprei negre din Parcul Naţional Retezat, Ocrotirea Naturii, tom 9, nr. 1, p. 69-72, Bucureşti, 1965) arată că: “Perioada de rut nu este fixă şi nu se desfăşoară concomitent; la caprele negre de pădure aceasta se declanşează mai repede, la cele din zona alpină ea are loc mai târziu, înainte de căderea zăpezii şi de venirea iernii (20 oct – 20 nov) – decalaj care se transmite şi în ceea ce priveşte perioada fătării. Raza zilnică de activitate a femelelor în perioada de rut este în medie de 1-1,5 km. Ţapii tineri de 3-4 ani, ajunşi la maturitate şi care alcătuiesc o bună parte din masa flotantă masculină, au cea mai mare rază de activitate, ajungând la 10-12 km pe zi. Ţapii de vârstă mijlocie, de 5-9 ani, dintre cei mai viguroşi, reuşesc să menţină şi să apere grupa de 2-3 capre, restul dintre ei, mai slabi, întregind masa flotantă a tineretului. Ţapii bătrâni, de peste 10 ani, au o rază de activitate mai mare decât a femelelor, însă mai mică decât a tineretului sau a ţapilor de vârstă mijlocie, flotanţi. Ei pândesc de după boschetele de jepi sau stânci şi montează caprele negre în intervalul în care ţapii rivali luptă pentru a pune stăpânire pe grupa de capre negre. În timpul iernii, în zilele când întreg masivul era acoperit cu zăpadă, caprele negre îşi micşorau mult raza de activitate, la câteva sute de metri, iar în perioade de viscol şi ninsoare chiar sub 100 m. Marea majoritate s-au adăpostit în brâul de molizi lat de vreo 100 de m, de la liziera superioră a etajului răşinoaselor, pe la 1.700-1.800 m altitudine. Hrana lor, pe lângă ierburi şi frunze uscate, era alcătuită din: licheni, tulpiniţe de afin, fructre de scoruş, ienupăr şi chiar molid, multe din acestea fiind descoperite de sub zăpadă cu picioarele. În zilele însorite de iarnă, urcând pe creste, caprele negre căutau coamele cu zăpadă spulberată, locuri rare în iarna 1962-1963, unde găseau iarbă uscată, tufe de smârdar, afin şi răchiţele. Odată cu venirea primăverii, caprele negre au coborât în zona făgetelor (800-1.000 m). (…) La începutul lunii mai, pe măsura topirii zăpezii, caprele negre femele, însoţite de iezi, au început să urce spre zona alpină. (…) Iezii au fost dezvolaţi şi viguroşi, atingând un procent viabil de 60-70% în timpul verii, fapt constatat în întreaga rezervaţie. În ani anteriori, la o lună de la naştere, procentul iezilor viabili nu a fost mai mare de 50%, descrescând până în toamnă la 30-40%, ceea ce a determinat creşterea populaţiei cu puţin peste 10 %.

Comportament de grup. Caprele negre sunt gregare, trăind în grupuri de 5-30 de exemplare, grupurile fiind numite ciopoare. Ciopoarele sunt compuse din femele cu iezii lor şi exemplare semiadulte, iar masculii adulţi, de peste 5 ani, duc o viaţă solitară, retraşi în locuri greu accesibile. Masculii adulţi îşi apără teritoriul în faţa altor exemplare ale speciei. Ciopoarele sunt conduse de femele bătrâne, cu multă experienţă. Acestea iau deciziile legate de direcţia de înaintare, momentul pornirilor sau opririlor etc. Semnalul de avertizare al exemplarelor adulte între ele este bătaia cu picioarele în stâncă, precum şi un şuierat produs prin expirarea cu presiune a aerului prin nările strânse, după ce anterior a fost făcută o inspiraţie forţată. Dacă sunt speriate, se refugiază pe cele mai inaccesibile stânci, în fuga lor făcând salturi de până la 2 metri înălţime şi 6 metri lungime. Pe terenuri stâncoase şi denivelate, deplasarea atinge incredibila viteză de 50 km/oră.

Într-un studiu al caprelor negre din Bucegi, Ionescu O. scria: „Teritoriul („home range”) este diferit de la un anotimp la altul, fiind diferit şi în funcţie de sex şi vârstă. Influenţa umană este şi ea foarte importantă, mai ales vara când turismul se suprapune peste păşunatul turmelor de oi. Suprapăşunatul pajiştilor alpine şi câinii ciobăneşti sunt principalele pericole, dar influenţe negative are şi turismul neorganizat şi braconajul.

În perioada de vară, ciopoarele se perindă pe versanţii subalpini, în zona jnepenişurilor, stâncăriilor şi păşunilor subalpine, la altitudini mai mari de 1700-1800 m, deci mai sus de limita pădurilor. Media suprafeţei deţinute de un ciopor este de 74 hectare. Cu apropierea iernii, caprele negre coboară din golul alpin ajungând în general sub 1.100 m altitudine, unde ciopoarele pot intra în zone împădurite, dar preferând terenurile stâncoase.

Referindu-se la caprele negre din Munţii Rodnei, dr. Gh. Pânzariu scria în 1994  (Repopularea Munților Rodnei cu capră neagră, Bucovina Forestieră, Anul II, nr. 1, 1994, pg 101-102): „Capra neagră este un animal sociabil, trăind în ciopoare de diferite mărimi. Numai ţapii bătrâni stau izolaţi, lungimea cioporului este diferită, depinzând de densitatea efectivului şi condiţiile de hrană ce le găseşte într-un anumit loc fiind legate de o anumită suprafaţă de teren, în general de câte o zănoagă sau versant. Într-o zănoagă mică, aşa cum este cea a Iezerului, fiind deranjat şi de turiştii care parcurg poteca ce o traversează, cioporul nu depăşeşte 14 exemplare, pe când în Zănoaga Mare, alăturată, cioporul ajunge la 4 (probabil se dorea 40, comentariu, Peter Lengyel) exemplare. Menţinerea numărului se face în mod natural, prin migrarea exemplarelor existente peste optimul oferit de staţiune. În medie, numărul exemplarelor într-un ciopor este de 20-25 exemplare. Aceasta însă în rezervaţie, unde există condiţiile cele mai bune de trai. Cioporul este constituit din femele cu iezi, femele fără iezi şi tineret ce a împlinit un an. Ţapii tineri se asociază câte 2-4 la un loc. În timpul alergatului, în ciopor sau pe lângă acesta, intră şi ţapii maturi. Se constată o pendulare a efectivelor între versanţii însoriţi şi umbriţi, în funcţie de condiţiile climatice existente la un moment dat. Primăvara majoritatea caprelor stau pe versanţii însoriţi unde găsesc primele fire de iarbă pe brânele expuse soarelui. Vara se retrag pe versanţii umbriţi, unde este mai răcoare şi probabil că şi iarba este mai fragedă. De pe la începutul lui septembrie, odată cu primele brume, încep să se retragă din nou pe versanţii însoriţi, unde are loc şi alergatul (perioada împerecherii).”

Hrănirea. Caprele negre se hrănesc cu iarbă, frunze ale arborilor şi arbuştilor, licheni şi ciuperci. O mare parte a zilei sunt nevoite să pască şi să rumege. Încep să pască de la ivirea zorilor, culegând plantele astfel încât ele sunt retezate cu dinţii, nu smulse. Formula dentară este I 0/3, C 0/1, Pm 3/3, M 3/3, totalizând 32 de dinţi. Dinţii permanenţi sunt în totalitate apăruţi la vârsta de 4 ani. Ca şi la căprior, dinţii se acoperă cu timpul de o poleială asemănătoare cu un metal, de culoare verzui-arămiu, uneori cu tentă violet. După ce rumenul este umplut cu vegetale, caprele se aşează la rumegat, stând liniştite pe pietre sau întinse în iarbă. „În prima încăpere a stomacului, în rumen, nu de puţine ori s-a găsit un fel de piatră sferică sau ovală ce a căpătat numele de bezoar. Este o formaţie străină corpului caprei negre care se acumulează datorită unor vegetale nedigerate, resturi de celuloză impregnate de răşina ce o ingeră odată cu frunzele de conifere. Această masă se strânge într-un corp solid care, cu trecerea timpului, devine tot mai dur şi mai şlefuit, căpătând o culoare cafenie-negrie sau verde măslinie. Toate aceste materii nedigerabile, ce nu pot fi expulzate, sunt frământate de muşchii stomacului, făcându-se rotunde sau ovale şi crescând, odată cu timpul, prin adăugirea de noi resturi. În structura acestor pietre se mai includ săruri minerale şi nisip şi se pare că nu deranjează cu nimic procesul fiziologic al nutriţiei, chiar dacă au fost găsite şi pietre ce aveau ca lungime circa 20 cm. (Manolache Lucian, Dissescu Gabriela, 1977)”. În 1994, referindu-se la caprele negre repopulate în Munţii Rodnei, Gh. Pânzariu scria: „În general, în timpul iernii, trebuie să dăm hrană suplimentară. Singurele care beneficiază de ceva fân sunt cele cantonate în Zănoaga Iezer, unde fiind aproape de coliba de vânătoare din acest loc, pădurarul le asigură încă din vară o parte din fânul necesar, dar care nu ajunge niciodată nici măcar până la Crăciun, fiind mâncat prin concentrări masive de exemplare încă după primele zăpezi care aici apar foarte devreme. Dar când stratul de zăpadă creşte, caprele negre coboară la limita superioară a pădurii sau se localizează pe lângă culmile proeminente de pe care vântul spulberă zăpada şi unde mai găsesc ceva iarbă uscată pe care o consumă. În tot timpul sezonului de vegetaţie, dar cu deosebire primăvara, odată cu apariţia colţului ierbii, în rezervaţie se pune sare în sărării. În celelalte masive nu se acordă nici măcar sare.”

Longevitatea este de 15-20 de ani, dar poate depăşi chiar şi 22 de ani. Ovidiu Ionescu scria în textul referitor la caprele negre din Bucegi: „Determinarea vârstei caprelor negre fiind foarte dificilă, doar corelaţii dintre observaţia directă a caracteristicilor fizice şi etologia exemplarelor ne-a permis să clasificăm caprele negre în cinci clase de vârstă: sub un an au fost 22%, între 1-2 ani 11%, 3-5 ani 26%, 6-10 ani 24% şi peste 10 ani 17%.”

Cauze naturale ale mortalităţii. Boli. Duşmanii naturali şi cei nenaturali. În perioadele cu polei animale pot aluneca şi pot cădea pe versanţi, ceea ce duce la prăpădirea lor. Avalanşele pot duce la dispariţia unor ciopoare întregi. În caz de nevoie, caprele negre pot înota, dar obosesc repede în cazul traversării lacurilor alpine. Prădători. Caprele negre pot cădea pradă urşilor şi lupilor, ceea ce este o situaţie mai rară. Mai frecvent ele pot fi vânate de râs, iar exemplarele tinere pot fi prinse de către acvilele de munte. Dacă luăm în calcul cât de rari au devenit râşii şi mai ales acvilele de munte, şi că habitatul acestora nu se suprapune totalmente pe cel al caprei negre, aşa că acestea devin doar prăzi ocazionale, vedem că populaţiile de capre negre nu sunt periclitate în nici un caz de prezenţa prădătorilor, aceştia având mai ales efecte benefice asupra populaţiei prin extragerea exemplarelor bolnave şi stoparea răspândiri bolilor contagioase. La subspeciile de dimensiuni mici ale caprei negre, vulpea este una dintre speciile care le poate prăda.

Paraziţi comuni cu oile domestice: Prin analiza organelor provenite de la 44 de exemplare de capre negre, originare din patru masive montane ale Carpaţilor din România, în lucrarea lui Vadim Nesterov publicată sub titlul „The helminthic fauna of the chamois Rupicapra rupicapra Couturir (!Sic, greşeală menţionată de Peter Lengyel) 1938 in the Carpaţi Mountains from Romania, Abstracts of the International Symposium „The problem and Gestion of the Chamois Populations”, Bucharest, 18th September 1997”, a fost întocmită o listă de specii ale faunei de helminţi: Monieza benedeni, Coenurus cerebralis, Echinococcus granulosus (un chist), Cysticercus tenuicollis, Dictyocaulus filaria, Protostrongylus rupicaprae, Haemoncus contortus, Trichostrongylus vitrinus, Ostertagia circumcineta, Osterstargia trifurcata, Marsallagia marshalli, Nematodirus spathiger, Nematodirus fillicollis, Chabertina ovina, Oesophagostomus venulosum, Trichocephalus ovis, Trichocephalus globulosa. După ce înşiră aceste 17 specii, autorul zice că 17 dintre cele 18 specii (!sic, greşeală menţionată de Peter Lengyel) de viermi sunt comuni şi în oile domestice care pasc în jurul ariei ocupate de populaţii de capre negre. Autorul mai adaugă că doar 8 dintre cele 44 de exemplare de capre negre analizate au prezentat o acumulare crescută de helminţi (5,5%), explicând acumularea helmintică redusă prin existenţa unei perioade limitate când infestarea se poate produce: „Există doar trei luni pe an în care condiţiile sunt favorabile pentru infestare, deoarece în restul anului, stratul de zăpadă şi precipitaţiile limitează posibilităţile pentru parazitare.

Paraziţi contactaţi de la câini ciobăneşti: Într-o lucrare a lui Vadim Nesterov, intitulată “Coenurus cerebralis parasitation source for the chamois” Abstracts of the International Symposium „The problem and Gestion of the Chamois Populations”, Bucharest, 18th September 1997, se menţionează: “În perioada anilor 1980-1990 în aria caprelor negre s-au putut observa – cu excepţia rezervaţiilor Pietrosul şi Retezat – 16 cazuri de îmbolnăvire a exemplarelor de capră neagră infestate cu Coenurus cerebralis. Sursa de parazitare cu Coenurus cerebralis sunt câinii ciobăneşti infectaţi şi parazitaţi cu Taenia multiceps. Aceşti câini escortează turmele care pasc pe păşunile alpine. Carnivorele sălbatice – urs, lup şi vulpe – sunt puţin prezenţi în perioada de vară în jurul păşunilor animalelor domestice. Pe aceste terenuri nu au fost găsite excremente provenind de la carnivore sălbatice. În perioada de iarnă, când este posibilă existenţa unei interfaţe între capre negre şi carnivore sălbatice (lupi), stratul de zăpadă acoperă excrementele ultimelor şi topirea zăpezii spală-îndepărtează formele parazite invazive de pe vegetaţie. Din 1990, când au fost stabilite măsuri coercitive pentru a dezinfesta câinii ciobăneşti, nu au mai fost semnalate cazuri de infestare a caprelor negre cu Coenurus cerebralis.

Ceea ce poate duce şi din păcate chiar duce la scăderea populaţiilor, este distrugerea provocată de oameni. „În condiţiile munţilor noştri, marele duşman rămâne omul, fie că este vorba de turistul inconştient, ciobanul cu stânile sale sau omul vânător ce depăşeşte limitele unei bune gospodăriri cinegetice. (Manolache Lucian, Dissescu Gabriela, 1977)” Referindu-se la caprele negre repopulate în Munţii Rodnei, Gh. Pânzariu scria în 1994: Duşmanul principal al caprei negre, cu deosebire în afara rezervaţiei, este omul, atât direct, prin acte de braconaj, cât şi indirect prin însăşi activitatea sa, care conturbă liniştea, dar şi prin pagubele produse de câinii de la stâni, mai ales la iezi. Ca duşmani naturali trebuie amintiţi lupul şi râsul dintre mamiferele răpitoare, iar dintre păsări în special acvila (la iezii mici). Nu s-au constatat pagube produse de lupi. De fapt, în rezervaţie s-au făcut şi se menţin măsuri speciale de combatere a lupilor. În celelalte masive nu sunt instituite asemenea măsuri, acţiuni de combatere făcându-se doar când apar haite cu exemplare numeroase, considerând că menţinerea unui număr rezonabil de răpitoare e necesar. Deşi suntem convinşi că există pierderi anuale normale în efectiv, nu putem face nici o evaluare a acestora deoarece nu s-au găsit urme. Menţinerea efectivului de capre negre în rezervaţie la un număr relativ constant în ultimii ani, cu tot sporul anual, nu înseamnă pierderi, ci migrarea exemplarelor în afara rezervaţiei. Acolo sigur se produc pierderi mari, dar cifre reale nu pot fi date. Desigur că în Munţii Rodnei există multe locuri favorabile producerii avalanşelor de zăpadă. Dar probabil caprele negre le cunosc şi se feresc de ele, deoarece după topirea zăpezii acumulate nu s-au descoperit cadavre, schelete sau coarne de capre negre.”

Vânarea caprelor negre. „Sunt consemnate nume şi cifre de unde aflăm că Franz Joseph, fostul împărat al Austro-Ungariei, a împuşcat peste 2.000 de capre negre. Recordul, însă, îl deţine prinţul August de Saxa Coburg, care a împuşcat în viaţa sa 3.412 capre negre. Mai cităm pe vânătorul elveţian, Gian M. Colani, care şi-a înscris în carnetul său de vânător cifra de 2.700 capre negre împuşcate, istorie ce s-a petrecut la începutul veacului al 19-lea. Au fost oameni, care de dragul caprelor negre, aproape că s-au sihăstrit o bună parte din viaţă pentru studiul vieţii acestor animale şi pentru vânarea lor. Astfel, Alexandru Florstaedt, pe la sfârşitul veacului trecut, a stat în zona Arpaşului de la poalele Făgăraşului, cam 10 ani, de dragul acestor frumoase şi inegalabile „antilope ale Carpaţilor”. (Manolache Lucian, Dissescu Gabriela, 1977)”

             

Preţurile vânării caprei negre, pentru vânători străini în România. Pe Internet putem vedea preţurile pe care trebuie să le plătească un vânător străin pentru vânătoarea de capre negre în România. Ca exemplu, la www.imagehunting.ro/Hunting, vedem preţurile de la Nimfa Travel Agency, care oferă capre negre de pe terenul de vânătoare administrat de A.V.P.S. Braşov. Tarifele sunt următoarele: trofeu de până la 95,0 puncte C.I.C. este 1.100 Euro, între 95,1 şi 100.0 puncte este 1.100 Euro plus 90 Euro pentru fiecare punct CIC peste minimal, 100,1-105,0 puncte este 1.550 Euro plus 100 Euro pentru fiecare punct în plus, pentru trofee începând cu 105,1 şi până la 110,0 puncte, preţul minim este de 2.050 Euro, plus câte 150 Euro pentru fiecare punct peste minimal, iar pentru trofeele peste 110,0 puncte CIC, preţul este de 2.800 Euro, plus câte 200 de Euro pentru fiecare punct în plus. Pentru a împuşca un exemplar cu „trofeu bizar”, străinii trebuie să plătească 1.200 Euro. Pentru exemplare rănite dar necapturate, se plăteşte 1.000 de Euro. Pentru orice ratare, care deci nu a rănit vre-un animal, se plăteşte suma de 100 Euro. Pentru organizarea vânătorii se percepe taxa de 20 Euro/zi. Asta este.

© dr. Peter Lengyel

Acest articol a fost publicat în Biodiversitate in Romania. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Capra neagră – prezentare generală

  1. CD zice:

    D-le Lengyel, „Omul e dăunătorul tuturor”, spune cineva intr-un alt articol de-al dvs.
    Adaugam la asta cuvintele de final din acest articol – Asta este – si cred ca lucrurile sunt clare.
    Dincolo de „wishful thinking”, lucru de mare mirare sa se mai poata face ceva.

  2. saylor zice:

    Mi se par sume ridicole pentru impuscarea unui exemplar de capra neagra , specie aflata pe cale de disparitie . Cine are placerea sa traga-n asa ceva sa plateasca minim 20 000 -30 000 de euro pentru un exemplar ! Daca nu sa le admire la Tv sau gradina zoologica ! Cum sa omori asemenea frumuseti ale naturii pe sume ridicole ?

  3. maria zice:

    Cei care se pretează la asemenea vânători, ar trebui vânați ei însuși! Nu există pedeapsă destul de mare pentru cei care ucid exemplare dintr-o specie pe cale de dispariție, pentru cei care ne ucid istoria biologică!

  4. Ghitza zice:

    de ce nu postati acest articol foarte foarte interesant pe facebook-ul lui Dan https://www.facebook.com/danmihaipavaloiu/ pentru ca oamenii sa înteleaga printre altele necesitatea ocrotirii caprei negre? (postare acolo unde se vorbeste de ultimul incident în thread-ul de discutii).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s