Maramureș – un milion de locuri

Exista cândva la Sighet un grup informal de iubitori ai excursiilor; cam toți din grup erau maghiari; se făceau ture pe la Agriș, uneori pe Piatra Goală/ Țiganu, pe la Cheile Tătarului, rar la Creasta Cocoșului. Și mai rar în Munții Rodnei, mai concret la lacul glaciar Iezer și pe vârful Pietrosu. Cam la asta se limita totul. Alte inițiative turistice mai consistente, în sensul că mai mari, mai longevive… nu prea cred că existau prin Maramureșul Istoric. Dar până și acest grup avea o agendă foarte limitată, se mergea în locurile standard, pe cărările bătătorite. Se mergea pe jos. Din start erai foarte limitat. Am aflat că nu au existat tentative de a vizita măcar valea Ronișoara, aflată imediat în vecinătatea Sighetului, dincolo de Muzeul Satului. Când zic de grupul de turiști din Sighet care obișnuiau să meargă frecvent pe aceleași trasee între localitate și cabana Agriș, fără a avea prea multe tentative de a ajunge în alte locuri.. e o constatare. Că era satisfăcută nevoia de natură, de mișcare, socializare, dar nu se ajungea la explorare nici măcar a peisajului împrejurimilor. Pentru că o caracteristică umană este și nevoia de siguranță, confortul psihologic că ai o cunoaștere destul de bună a situației în care vei ajunge și nu trebuie să îți bați capul cu cine știe ce contexte mai greoaie și incontrolabile. Ceea ce pot eu constata retroactiv este că în gruparea asta lipsea foarte mult spiritul de explorare.

Evident că și pe vremurile acelea din urmă cu peste 3 decenii existau câteva persoane care făceau niște ture, ieșiri, excursii, mai conjuncturale și sporadice decât niște abordări sistematice și susținute de explorare. Când au devenit mai disponibile mașinile de teren, au facilitat ajungerea la variate zone, dar despre explorare sistematică, măcar pe plan turistic/ vizual… tot nu prea putem să vorbim.

Trecutul turistic din urmă cu 3 decenii avea un stil predominat de mersul pe jos. Pe parcursul ultimelor 2 decenii abordarea mea a fost diferită, motorizată, ceea ce a permis ajungerea la un număr semnificativ mai mare de locuri, cu o frecvență bună. A existat și o mai mult sau mai puțin permanentă tentativă de explorare, de a descoperi locuri noi, mai ales cele despre care exista ceva informație că ar putea eventual să fie interesante. De a intra în zone noi, pe drumuri neumblate decât de localnici, de a împinge puțin mai încolo limitele locurilor știute de mine. În acest stil am ajuns să cunosc câteva sute de locuri, unele mai frecvent vizitate, altele mai rar. Probabil că sunt persoana care a investit cea mai mare cantitate de timp și energie pentru a contura o impresie cât mai realistă, de actualitate, despre cât mai multe ecosisteme ale Maramureșului Istoric. Pentru a le percepe starea actuală, diversitatea lor, măcar în linii mari. Oricâte vieți ai avea, tot nu le poți cunoaște la perfecție, dar măcar așa… tangențial. Pe teren. Nu de la birou.

Mașina de teren este un ajutor extraordinar pentru a ajunge în zonă la modul eficient; în multe cazuri (poate și 90% dintre situații) drumurile trec prin ecosistemele de interes, adică ajungi chiar în acele puncte unde ai ceva de observat; sau în imediata vecinătate a punctelor de interes – spre exemplu la Tăul lui Dumitru ajungi cu mașina aproape de acesta… după care treci prin desișuri și smârcuri ca să reușești să vezi tinovul. Ideal este ca mașină să te aducă până în zonele interesante, apoi să faci niște ture pe jos pentru a vedea detaliile. La distanțele existente prin sălbăticia din Maramureș, la haitele de câini ciobănești și alte riscuri asociate, la căratul echipamentelor și asigurarea siguranței personale… cred că este evident că mașina de teren este singura soluție realistă în lumea actuală. Una e să ajungi relativ odihnit în zona de interes și să ai chef de explorări locale, alta e să mergi pe jos 15-25 km și să te gândești că trebuie să te mai și întorci. Evident, din nou, e că există și unele locuri (poate 10%) unde nu ai acces cu mașina de teren, nici măcar prin apropiere; la cum sunt trase noi și noi drumuri de exploatare, locurile acestea inaccesibile cu mașina sunt din ce în ce mai puține. Constatând cât de restrânse sunt resursele de timp pe care le are o viață umană, trebuie să vezi ce anume merită văzut și cum se poate asta realiza la un mod eficient.  

Realitatea este că până și în acest stil de până acum de facto mare parte a Maramureșului Istoric este un fel de pată albă. Știu că sună crunt, dar asta este. Până și în privința locurilor unde se poate ajunge relativ lejer cu un Land Rover Defender, pe un drum bine consolidat… tot mai există mii și mii de locuri care ar merita explorate. Treci prin satul X și printre case vezi o străduță, nu dai doi bani pe ea. Dacă ai încerca să o parcurgi, poate că s-ar termina repede, vag printre noroaie. Dar e posibil să te scoată undeva pe dealuri, dincolo de localitate, printre pășuni și prin păduri, pe la stâncării și printre mlaștini… zeci de kilometri. Și pot exista alte și alte drumuri care se deschid din ea, un păienjeniș de artere care străbat cele mai neatinse locuri. Dacă încerci să deslușești ce poate să fie prin zonă pe baza hărților satelitate, poate să fie ceva ajutor, dar realitatea din teren e de multe ori diferită față de speranțe. Cel mai concret este să vezi la fața locului… ceva ce nu se poate detecta din nici un fel de imagini satelitare. Care este stilul locurilor, ce sens are să aloci timp pentru ele.

Sunt convins că până și dacă mă limitez doar la Maramureșul Istoric, există pe aici mii și mii de locuri care ar merita văzute, parcurse, făcute câteva poze, înainte ca ele să dispară sub urme de TAF. A percepe biodiversitatea lor, a face studii despre nenumăratele grupe sistematice… îți dai seama cam cât de realist sau nerealist este. Cam de câți specialiști este nevoie? De cât timp? Câtă energie? O abordare sistematică, vale cu vale, versant cu versant, în anotimpuri diferite… veci nu a fost făcută. De nimeni. Și nu o să fie. Este o constatare că de facto noi habar nu avem ce este pe aici… dacă e vorba de analize de detaliu; avem impresii cu tușe groase, păreri vagi și generalizate… asta în cel mai bun caz. Cei care au capacitatea intelectuală să perceapă cam despre ce vorbim.

Ai constatat că în acest text sunt puse împreună chestiuni turistice cu altele legate de cercetare naturalistică. La starea actuală a situației, noi ne aflăm mai mult în etapa de explorare turistică a Maramureșului, pentru a ne face o impresie despre realitățile actuale ale peisajelor în linii mari. Evident că pe parcursul deceniilor au fost făcute cercetări ale unor detalii, ici-colo, abordări conjuncturale, ne-sistematice. A concepe un mecanism de cercetare a biodiversității maramureșene, a îl pune în practică, în privința finanțării, a managementului capitalului uman/ cercetători, a managementului informației, publicării rezultatelor… ceva demn de secolul 21… până acum nu a fost posibil. Și tare am impresia că nici nu o să fie prea curând.   

Un fel de concluzie: pentru a face în Maramureș cercetare ecologică/ naturalistică/ de biodiversitate care să fie la un nivel de secol 21, este nevoie de resurse intelectuale, resurse financiare, timp, energie șamd dintre care cam toate sunt indisponibile. Nu ai cu cine, nu ai cu ce, și poate după o vreme pare că nu ai nici pentru cine și nu ai nici pentru ce. Degradarea ecosistemelor progresează cu viteză mare inclusiv în arii naturale protejate – desemnate pe hârtie dar de facto lăsate cam totalmente de izbeliște. Tăierea pădurilor bătrâne, desecarea zonelor umede, regularizarea cursurilor de ape, ridicarea de baraje imense sau distrugerea prin microhidrocentrale, pășunile roase crunt de suprapășunatul cu oi prea multe, abandonarea terenurilor, dezvoltarea variatelor tipuri de infrastructură, poluarea difuză, chimizarea cu fertilizatori și pesticide, braconajul & vânătoarea totalmente scăpate de sub control… și lista ar putea continua mult și bine – crează situația în care nu doar că nu există capacitatea de a proteja valorile naturale, dar nu există nici un fel de percepție asupra a 99,99% dintre ele. Acestea vor dispare ca populație viabilă înainte ca cineva să le semnaleze prezența în ceva publicație științifică… și multe ecosisteme nu se vor păstra nici măcar în ceva fotografie.     

© dr. Peter Lengyel

PS. La un eveniment, o lansare de carte, un cadru universitar a susținut public că cercetarea biodiversității din Maramureș este un subiect încheiat. În sensul că nu mai este nimic de studiat. Îți dai seama cât de întuneric este pe la acea universitate? Și cât de mici sunt speranțele ca măcar cândva să fie un pic de lumină.

PS2. Îți dai seama cam cum au fost desemnate ariile naturale protejate… pe baza unei informații mai mult decât penibile. Cam cum au fost trasate limite, cam cum se fac planuri de management, cam cum se implementează ele. Cam cum se monitorizează trendurile în ceea ce privește diversitatea biologică? Cred că e destul de clar că suntem un fel de pitecantropi.