Scrieri naturalistice post-moderne

Cunoașterea realităților naturalistice este un fundament pentru ca eventual omul să dorească să protejeze natura și viitorul civilizației noastre. Scrierile naturalistice adecvate momentului cultural actual, prezente în mediile de informare ale omului de secol 21, pot ajuta formarea unei percepții naturalistice la un număr relevant de oameni. Departe de a rămâne înțepeniți în crisparea rece a omului de știință care nu își permite să facă o glumă sau o referire personală, aceste scrieri pot să își rezerve libertatea de a fi eliberate de pretențiile scolastice, ale unei hiperspecializări de detaliere a tuturor-detaliilor-despre-nimic de dragul detaliului, închistate în jargonul ermetic, sau ale unui academicianism cu pretenții de infailibilitate.

Pe lângă frumusețea naturii, aspect la fel de important care crește atractivitatea unor preocupărilor naturalistice, este splendoarea intelectului uman capabil de a pune întrebările care să conteze, de a găsi modalități de aflare a răspunsurilor, de a desluși modul de derulare a fenomenelor, cauzalitatea evenimentelor, totodată de a înțelege semnificația acestora pentru noi. Adică, avem de a face cu o combinație a splendorilor naturale aflate în procesele lor evolutive, cu splendoarea intelectelor umane, capabile de a înțelege fenomenele de complexitate mare, în dimensiuni spațio-temporale variate, de la cele infinitezimale până la cele de amploarea celor derulate la scară geologică.

Pe la noi există o lipsă cruntă de scrieri naturalistice apte să atragă atenția cititorului intelectual de secol 21. Există superficiale articole-eco scrise de te-miri-cine, există texte științifice de specialitate, greoaie, complicate, inaccesibile celor de altă specializare, ascunse în volume prăfuite și groase. În rest, există o mare tăcere. Desigur, putem găsi în biblioteci splendide cărți ale lui Antipa, Vâlsan, Darwin șamd, dar ele sunt altceva, deși captivante și azi, ele nu tratează subiecte naturalistice de actualitate în spațiul locuit de noi la ora actuală…. spre exemplu privind variatele arii protejate de pe la noi, sau situația speciilor care trăiesc pe aici, ori diferite alte aspecte de ecologie cu relevanță mai generală. Ar fi nevoie de autori actuali care să analizeze subiecte la nivelul înțelegerii de azi a fenomenelor naturale. Reușita în acest demers presupune pre-existența unei pregătiri naturalistice destul de coerente, interesul de a înțelege subiecte complexe și a le descrie în așa fel încât textul respectiv să fie deopotrivă relevant, atractiv și inteligibil.

Te poți întreba, de ce ai face asta? Doar dacă chiar crezi că asta te-ar face mai fericit. Bani din astfel de scrieri nu vei lua prea ușor, sau oricum incomparabil mai puțin decât pentru o muncă la fel de dificilă făcută în interesul câștigului financiar. A depune proiecte în care să incluzi și scrierea anumitor texte ar fi destul de riscant, deoarece variatele termene-limită, parametri de performanță prestabiliți, lista subiectelor de abordat șamd ar cam submina orice creativitate… și ar face ca scrierea respectivă sub presiunea obligației să devină un chin… iar asta se poate percepe ușor de către cititor. Subiectele “mai alunecoase” greu ar putea primi finanțare, dar până și idea de a face astfel de activități pentru bani, subminează esența activității, anume dorința sinceră de a cunoaște. Dacă lucrezi la o instituție care oricum “are problemele ei”, nu prea mai ai dorințe de a analiza subiecte naturalistice “de dragul artei”. Fragmentarea analizelor științifice pe domenii de expertiză din ce în ce mai specializate, și definirea persoanei cu preocupări științifice ca aparținând căruiva din ele, face și mai dificilă crearea de sinteze naturalistice înglobând aspecte provenite din diferite specializări. Se înțelege în acest fel și pleiada de cauze care au dus la lipsa scrierilor naturalistice rezonabile, predominând texte științifice ale analizei unui detaliu sau scrieri superficiale făcute no-name sub presiunea căruiva “măreț proiect”…

În lumea actuală, domeniile științifice devin atât de hiperspecializate încât articolele științifice de la frontierele cunoașterii analizează detalii lipsite de relevanță chiar și pentru intelectuali, respectiv oameni de știință aflați în alt domeniu hiperspecializat… astfel că aceștia nu mai înțeleg ce se întâmplă în afara propriului lor cerculeț de expertiză, nu au timp de altele… și nici măcar capacitate de a înțelege alte domenii. Fără specializare, era imposibil de atins gradul de detaliere a cunoașterii care caracterizează știința actuală, dar această cunoaștere fragmentată așteaptă să fie integrată. Fragmentarea pe hiperspecializări ale domeniului științelor naturale biologico-geologice, în cercuri de expertiză atât de restrânse încât specializarea este pe careva grup de copepode sau anelide sau ceva detaliu al proceselor de carstificare, este oarecum contrabalansată de ecologie, un mod integrator de a privi procese naturale la o scară relevantă pentru naturaliști. Dacă Darwin nu era un naturalist ci un specialist în paleontologie, ornitologie, entomologie sau alt studiu al detaliilor, nu avea cum să ajungă la înțelegerea evoluției naturale, iar dacă nu avea capacitatea de a scrie în așa fel încât textele în cauză să fie până și azi extraordinar de atractive… iar nu era prea bine.

Riscul specializărilor face ca expertul hiperspecializat pe careva detaliu, deși este evident perfecționat în acel domeniu, să dea o importanță mai mare acestuia și astfel acea persoană greu poate avea o abordare ecologică de ansamblu. Până la urmă, ecologul este cel care are menirea să analizeze rezultatele diferitelor studii de specialitate și să le integreze la nivelul de abordare al ecosistemelor în cauză. De la lucrări multidisciplinare, o abordare ecologică modernă ar trebui să ajungă transdisciplinară, deoarece astfel ea poate pune noi întrebări și poate ajunge la concluzii de alt ordin de relevanță, mai ample față de studiile de specialitate sectorială care se rezumă la analiza unei oarecare componente din ecosistem. Valoarea unei sinteze bine realizate provine din faptul că ea incorporează într-o singură unitate inteligibilă o serie întreagă de idei dealtfel disparate, creând o unificare aptă de a deveni relevantă pentru multitudinea de oameni care nu ar avea niciodată timpul, energia și determinarea necesară pentru a înțelege subiectul în lipsa unei astfel de sinteze. Se poate spera că o sinteză ajunge valoroasă și prin faptul că este mai mult decât părțile separate, fragmente risipite ale căror integrare poate duce la concluzii anterior inexistente.

Pentru a scrie texte naturalistice interesante, este nevoie de existența unui interes de documentare din partea autorului, combinat cu un spirit critic apt de a defini ce anume este relevant din aspectele de detaliu-de-specialitate care se cunosc; totodată, este nevoie de capacitatea de a formula concis și la obiect, nu mai detaliat decât este necesar pentru înțelegerea adecvată a situației, de către un om inteligent care citește textul. Un astfel de text devine o entitate care trebuie „să funcționeze”, adică să aibă o coerență internă dată de structura și fluența lui, și să contureze subiectul la un nivel de integrare care depășește evident scrierile anterioare de specialitate care se focalizează pe frânturi ale subiectului… analize ale detaliilor aflate în imposibilitatea de a cuprinde măreția fenomenului la un mod care să fie inteligibil și de un nespecialist. Din multitudinea de elemente aflate în natură și în lucrările despre acel loc, scrise de autori cu diverse preocupări, în diverse timpuri, trebuie să selectezi ceea ce consideri că este esențial încât prin unificarea acelor idei să se poată contura o abordare coerentă și demnă de a deveni cunoscută.

A căuta activ acele informații care au relevanță pentru analiza subiectului, însemnă parcurgerea unei bibliografii mai mult sau mai puțin vaste, chiar dacă nu vei avea cum să citești chiar toate articolele științifice și rapoartele despre subiectul în cauză (din cauza accesibilității grele a unora și din lipsă de timp și energie pentru altele). După extragerea informațiilor relevante, se poate face analiza acestora, ajungând la concluzii parțiale. Încercarea de a include în text cele mai autorizate opinii asupra unor aspecte de detaliu, trebuie să ducă la includerea de citate relevante, nu mai scurte decât cele care oferă “informația necesară”, dar nici mai lungi decât cele care satisfac această cerință. Adică, este vorba de stabilirea limitei dintre relevant și irelevant, încât un cititor presupus inteligent să poată rămâne atent și să continue citirea textului, fără să se plictisească și să se piardă în detalii, dar totodată să nu se rezume la un text banal care nu are cum să schimbe ceva în percepția lui asupra subiectului.

De ce sunt interesante sintezele? Deoarece ele incorporează rezultate ale variatelor cercetări de specialitate a detaliilor, și bazat pe aceste idei, încearcă să recompună Imaginea Mare, fenomene derulate în realitatea spațio-temporala care a dus la existența acelui loc, așa cum îl vedem noi azi; o astfel de sinteză incorporează rezultatele a milioane de ore de gândire rațională a cercetătorilor specializați, care, fiecare în parte, s-au ocupat de elucidarea detaliilor căruiva element al sistemului și de înțelegerea unor procese aflate în sfera de interes a specializării lor… A recompune din aceste frânturi de informații o entitate mai mare și mai complexă, cu aspectele ei paleogoegrafice, geologice, paleontologice, paleoclimatice, hidrologice, biologice etc și interacțiuni ale acestora, totodată a desluși semnificații ale cunoașterii sistemului pentru acțiunile noastre de acum… este o călătorie inițiatică naturalistică și pentru autorul oricărei sinteze,… o călătorie în care pleacă fără a avea o părere clară despre ce anume va descoperi, pentru el și pentru cititorul textului.

Unde anume se situează o asemenea scriere? Literatura beletristică este altceva, ea nu este constrânsă să se mențină în contact cu realitatea, dar de la stilul artistic literar se poate prelua dorința de a face ca textul să fie atractiv, frumos, interesant, memorabil șamd. Literatura științifică actuală este orientată către tabele, grafice, ecuații și modelare matematică, dar acestea pe lângă faptul că își pierd relevanța pentru cei din afara specializărilor-strâmte și fragmentate pe bisericuțe, au neajunsul că nu pot să descrie realitățile naturalistice complexe, cum este cazul unei anumite regiuni cu caracteristicile ei paleogeografice, geologice, hidrologice, biologice șamd, care interferează în crearea unei realități naturale. Așadar, un text de acest gen este o încercare de abordare rațională (științifică) a unei entități ecologice care se pretează la o descriere naturalistică, o încercare de a crea un model mental inteligibil de către orice om inteligent care are cunoștințe despre termenii utilizați în text (fiind de preferat să se încerce reducerea pe cât posibil a ifoselor limbajului ermetic-specializat).

Cum anume definești un subiect pentru care să merite să muncești, cum îi trasezi limitele și cât de multă energie investești în el pentru a îl elabora,… toate acestea sunt aspecte greu de analizat… depinde mai mult de fler, de capacitatea de a simți, decât de o decizie rațională. Crearea unui astfel de text are o componentă artistică, în sensul necesității de găsire a echilibrului care creează unitatea și coerența fluentă, atractivă și bine fundamentată, astfel încât scrierea respectivă să aibă capacitatea de informare mai bună decât orice text anterior scris despre subiectul în cauză. Desigur, acest gen de pretenții destul de mari în realizarea „materialului”, presupun investirea de energie și timp la un mod mult mai serios decât se poate bănui de pe banca celor care caută să chibițeze. Citirea unui text naturalistic de sinteză este ca și vizionarea unei expoziții sau a unui spectacol, în care se poate eventual bănui cam cât efort a fost investit, înainte de eveniment. În spatele unei sinteze demne de respect, pe care poți să o parcurgi în 10-20 de minute, poate să stea o muncă de o săptămână sau două, ceea ce nu se vede și așa este bine să fie. Textul finalizat trebuie să fie ca o sculptură pe care nu rămân zone neșlefuite. Desigur, întotdeauna se poate îmbunătăți câte ceva la orice scriere, ceva detalii noi și interesante pot să apară, dar după investirea unei anumite cantități de energie în elaborarea subiectului, este clar că la un moment dat se ajunge la situația în care o creștere nesemnificativă a calității să se poată face doar prin eforturi foarte mari. La un asemenea moment, din punctul de vedere al analizei naturalistice de sinteză, scopul scrierii textului este deja atins: el este adecvat să poată ajunge citit și de alții.

În principiu, textul scris de tine trebuie să fie de așa natură să îți placă și ție, și atunci poți presupune că alte persoane inteligente și având dorința de a înțelege mai bine Lumea noastră, vor avea și ele aceeași senzație… și dorința de a parcurge textul în cauză. Există cărți scrise într-un limbaj atât de dificil, încât chiar dacă mă interesează subiectul și am încercat de mai multe ori să le citesc, nu am energia să mă zbat cu stilul butucănos și incoerent, cu lipsa de gracilitate și fluență a unor scrieri făcute așa cum nu este bine. Dacă te apuci să scrii ceva, trebuie să ai permanent în minte că cineva va dori să citească acel text, iar dacă el nu este bine scris, practic pierde șansa de a fi parcurs, deci își pierde utilitatea. Niciodată nu o să fie un text perfect, așa cum totul este perfectibil. Va fi criticabil, se vor găsi unii care să comenteze binevoitor, alții cu multă ură, dar asta nu mai contează. Orice om cu bun-simț va înțelege că ai făcut ceea ce a depins de tine în condițiile date, maximul posibil în contextul limitărilor tale personale, ai încercat să înțelegi esența subiectului și să îl faci accesibil și altora. Oricum, un asemenea text trebuie să rămână un document aflat în lucru, cu posibilitatea de a fi retușat, restructurat, finisat la un nivel din ce în ce mai bun, încât poate cândva să devină o bijuterie-intelectuală naturalistică.

PS. Acesta este un draft, care mai necesită acele structurări interne și finisaje de care se vorbește în text, dar are incluse măcar ideile de bază…

© dr. Peter Lengyel

Pârâul Pețea

…

© dr. Peter Lengyel

Cheile Ordâncușei – Munții Apuseni

În masa de roci a Apusenilor, pe latura sudică a Munților Bihorului, valea Ordâncușa are o lungime de circa 10 km, iar o parte a ei are aspect de chei, anume Cheile Ordâncușei, un sector în care valea este adâncită în calcare sub formă de canion, pe o lungime de circa 2,5-3 km, cu versanți abrupți și pereți verticali care în unele locuri ajung pe la 200-250 m înălțime. Pereții de calcar se apropie uneori foarte mult de firul văii, lăsând între ele o deschidere de doar 5-6 m, astfel că drumul de beton care urmează traseul apei, urcând dinspre Gârda de Sus către Scărișoara, ajunge în unele locuri să fie strâns de cei doi pereți scobiți, trecând poduri peste apă… construite nu peste vale ci de-a lungul ei. Rocile calcaroase au dat naștere unui relief carstic interesant. În cartea lui Mihai Grigore, Defileuri, chei și văi de tip canion în România, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1989, scrie la pg. 207: “Acest fapt este dovedit de existența celor 91 de peșteri, 7 avenuri și 2 abrupturi, dintre care menționăm: Peștera lui Crăciun, lungă de 116 m; Peștera Lată, de 75 m lungime; Peștera de la Cascadă, de 68 m lungime; Peștera cu Gheață, lungă de 55 m; Peștera Mare cu Balcon, de 53 m; Peștera cu Baraj, de 41 m lungime; Peștera cu Vizuină, de 30 m; Avenul de sub Zgurăști, (Ghețarul de sub Zgurăști), având 805 m [de atunci acesta a ajuns cunoscut pe o distanță mult mai lungă, vezi mai jos]. Rețeaua de avene de la la Tichilești, însumând 180 m; Avenul de după Beleș de 150 m; Avenul Mic de sub Zgurăști, de 169 m etc.” Frumoasă înșirare, care arată numărul mare al peșterilor dar și amploarea la care acestea se dezvoltă, din datele existente până în vremurile noastre. De fapt, conform dr. Christian Ciubotărescu, în chei se află doar 55 de cavități, iar Avenul de după Beleș, Peștera de la Cascadă șamd se poziționează în valea Ordâncușei dar în afara sectorului de chei. Pe lângă spectaculozitatea pereților calcaroși și a grohotișurilor aferente, peisajul este dominat de păduri de fag și molid care acoperă în mare parte versanții.

Peștera Corobana lui Gârțău, aflată la altitudinea de circa 840 m, se deschide sub forma unei arcade mari de gen abri, de 38 m lungime și 14 m înălțime… și se poate parcurge pe circa 30 m; roca în care este formată este reprezentată de calcare triasice; peste tot este luminată, așa încât organisme cavernicole nu sunt prezente, în afară de liliecii care se pot adăposti uneori pe tavanul nișei; probabil că a fost folosită de către oamenii preistorici, ca adăpost protector așezat imediat în vecinătatea apei ce se scurge prin vale, dar eventualele artefacte lăsate de aceștia nu se pot observa din cauza nenumăratelor viituri care au trecut de atunci prin vale, inundând desigur și locul ferit de sub arcada de piatră. Semnalată de József Vass în 1857 (Jégbarlangok Alsó-Fejér megyében. Mutatvány ilyczímü kézírati munkámból: Naplójegyzetek erdélyi utazásomból. Ajánlva gróf Mikes Árpád, gróf Esterházy Géza, báró Kemény László, Petrichevich-Iiorváth Károly vándortársaimnak, Család könyve 1857, 177—198, 1.; Eine Wanderung nach der Eishöhle bei Skerisora, Verh. und Mitt. des Siebenb. Vereines für Naturwisenschaften zu Hermannstadt, 1857, VIII, B., p. 162-170), apoi vizitată în 1921 de către biospeologii de la Cluj: Pierre Alfred Chappuis (elvețian), Rene Jeannel (francez) și Emil Racoviță (Jeannel R., Racoviță E. G., 1927, Enumération des Grottes visitées 1918-1927 VIIIe série, Archives de Zoologie Expérimentale et Générale, 68(2): 298-608).

Peștera Poarta lui Ionele (Poarta lui Ionel, Poarta lui Ioanele, Poarta Ioanelii) este la altitudinea de circa 890 m, la câțiva zeci de metri diferență de nivel față de vale, având un portal frumos care se deschide în peretele de stâncă; apele care coboară dinspre peșteră către valea Ordâncușei pe un traseu de circa 150 de metri, depun trepte de travertin iar firișoarele de apă se scurg în șuvoaie peste treptele cascadelor mărunte… separate de gururi, un peisaj interesant în bună parte acoperit de mari perne de vegetație, mai ales mușchi hidrofili. Și această peșteră a fost semnalată întâia oară de către József Vass, în 1857, apoi E. A. Bielz o menționează în 1884, și devine analizată de Emil Racoviță și ceilalți de biospeologi clujeni în 1921, apoi cartată în 1964 de I. Viehmann și Gh. Racoviță.

Este o peșteră activă, prin care apa este prezentă în cantitate mai mare cu ocazia ploilor torențiale care duc la apariția viiturilor. În cartea Peșteri din România, T. Orghidan, Șt. Negrea, Gh. Racoviță, C. Lascu, Ed. Sport-Turism București 1984, la pg. 107 scrie: “(…) cursul subteran de apă are un traseu capricios, apărând, în funcție de debit, fie sub peretele din dreapta, la nivelul primului cot al galeriei, fie sub peretele din stânga, la mică distanță înainte de portal”. Prin colorarea cu fluoresceină a apelor, a fost constatat faptul că apele adunate prin doline și ponoare aflate amonte, pe traseul lor subteran traversează Peștera-aven Ghețarul de la Zgurăști, situată la o distanță de doar 130 metri de Peștera Poarta lui Ionele, apoi ajung în galeriile acesteia de unde ies la suprafață; distanța de 130 de metri dintre Zgurăști și Ionele apa colorată cu fluoresceină o parcurge în 24 de ore… ceea ce a dus la presupunerea existenței pe acest traseu subteran necunoscut a unor cavități, a unor bazine mari de genul unor lacuri în care apa se deplasează lent (idee credibilă mai cu seamă dacă vedem cam ce lacuri se cunosc din Peștera de sub Zgurăști, vezi mai jos). Lungimea totală a galeriilor cunoscute de la Poarta lui Ionele ajunge la 385 m, cu o denivelare pozitivă de 35 m; o parte a galeriilor au fost recent descoperite, spre exemplu un aven care ajunge să se conecteze cu zona de la intrare a galeriei principale a fost explorat în 1986 cu ocazia unor filmări; mai apoi, galeria Polaris a fost explorată în 1988, când a fost realizată și o cartare a peșterii. Portalul destul de mare, de circa 20 m înălțime și lățime de cca 15 m, a stat la baza termenului “Poarta”, din denumirea acestei peșteri. La 50 de metri de la intrare, după cotirea spre stânga, galeria are 32 metri înălțime… Dincolo de portal, peștera are o galerie care prezintă două cotiri spre stânga, are o scurgere stalagmitică de circa 6 m înălțime pe traseul galeriei, gururi și niște resturi de planșeu stalagmitic suspendate pe pereți, precum și o adâncitură în care se formează uneori un lac; în galeria superioară, mai strâmtă, se pot observa câteva stalagmite, stalactite și scurgeri parietale, fără ca aceste concrețiuni să fie spectaculoase. Prima amenajare în scop turistic a fost făcută în 1989, apoi au fost intervenții în 2003 și extragerea unora în 2008, pentru ca în anul 2011 să se deruleze noi lucrări de “punere în valoare”… Din 1999, peștera este declarată Monument al Naturii, categoria III IUCN, pe o suprafață de 7,36 hectare.

Există o lucrare, Ecological reconstruction of bat cave Roost in western Carpathians, Daniela Borda, Gh. Racoviță, Ruxandra Năstase-Bucur, Christian Ciubotărescu, apărută în lucrările conferinței Sustainability of the Karst Environment, Croația, 2009, pg. 17-24, în care se arată că Poarta lui Ionele este un exemplu privind depopularea de lilieci a unei peșteri, exploatate neadecvat în ultimii 20 de ani; se arată că în 2003 peștera a devenit electrificată, iluminată artificial; în 2008 electrificarea a fost scoasă, iar scările de lemn extrase pentru a nu mai facilita accesul turiștilor către profunzimea peșterii; intrarea creată artificial în 1988, către etajul superior al peșterii, a fost zidită în 2008, folosind bolovani din zonă; înainte de reconstrucție, în peșteră au fost observate la început de iarnă câteva exemplare de lilieci, Rhinolophus sp., Myotis sp., Plecotus sp., Barbastella barbastellus. După revenirea la stare mai naturală, imediat în 2008 colonia de naștere a liliecilor Miniopterus schreibersii a revenit în acest loc, fiind reprezentată de 150 de exemplare aflate la o înălțime de 20 metri; în perioada de hibernare 2008-2009 se menționează observarea a 13 exemplare de Rhinolophus ferrumequinum, 1 Rh. hipposideros, 1 Rh. euryale, 2 Myotis myotis/oxygnathus, 5 Miniopterus schreibersii. Președintele Asociației Speologice Sfinx din Gârda de Sus, Dr. Christian Ciubotărescu, îmi scrie: “În peștera Poarta lui Ionele amenajarea realizată de Polaris Blaj în 1988 s-a degradat complet până în 1994. Din 1995, an în care peștera a intrat oficial în custodia A. S. Sfinx, aceasta a refăcut amenajarea în diferite etape, iar în 2003 în colaborare cu Primăria Comunei Gârda de Sus a realizat prima iluminare artificială a acesteia. Încă din 1993, pe perioada verii nu se formau colonii de lilieci în peșteră. În urma reconstrucției ecologice realizate în 2008 s-a refăcut o colonie de maternitate de Miniopterus schreibersii care a fost prezenta și în 2009, 2010, 2011.”

Peștera-aven Ghețarul de sub Zgurăști, situată la altitudinea de 921 m, are lungimea galeriilor de 5.424 metri și o denivelare de 75 metri (minus 45, plus 30). Un aven de circa 40 m diametru și o adâncime de circa 50 de metri, cu portaluri laterale, reprezintă intrarea spectaculoasă către lumea subterană; gheața se acumulează iarna și se păstrează o vreme în zona de intrare, la baza avenului. Prima sală are circa 65 m lungime, lățime de 40 m și înălțime de 35 m; urmează galerii și săli de dimensiuni mari, iar argila depusă pe pereți arată că apa poate ajunge și la înălțime de 25 metri, când întregi sectoare ale galeriei sunt inundate. Există aici mai multe lacuri, printre care și cel mai mare lac subteran din România. Prima menționare a peșterii este făcută în 1929 de către Rene Jeannel și Emil Racoviță, care au realizat o hartă-crochiu a cavernamentului în zona din vecinătatea avenului de intrare, precum și câteva analize de ordin hidrologic și biologic. În zona de la intrare, substratul este parțial acoperit de mușchi acvatici aparținând speciilor Oxyrrhynchium praelongum și Thamnium alopecurum. Din punct de vedere faunistic, remarcabilă este prezența coleopterului Pholeuon knirschi christiani Racoviță 2006, înrudit cu Pholeuon knirschi glaciale (anterior numit Pholeuon proserpinae glaciale), care se cunoaște de la ghețarul Scărișoara.

Mai recent, explorările speologilor din Oradea și Blaj precum și din Cehia, din anii 1976, au dus la cunoașterea în profunzime mai mare a cavernamentului, reușindu-se depășirea unor sifoane, hornuri … cățărare inclusiv în zone greu de trecut de genul verticalelor pline de argile și nămoluri, hăuri prăpăstioase, scufundări, spargerea unui baraj de calcar al unui sifon care a produs inundarea galeriei în aval… și riscul blocării acelor exploratori în peșteră…  Există pe aici zone concreționate cu stalactite, stalagmite, clusterite, coralite, scurgeri parietale de montmilch, draperii, domuri, gururi pline de cristale, păduri de coloane șamd. Impresionantă este descoperirea lacului Minunea Mununii: are circa 80 m lungime, adâncime de 12 m iar prin apa transparentă se observau pe fundul bazinului formațiuni carstice de genul stalagmitelor; masive stalactite atârnă din tavan, ajungând până în apă (Dealul Mununa este amonte de versantul respectiv, care coboară către valea Ordâncușei). Mai devin cunoscute din această peșteră Lacul cu Nuferi, Lacul Necunoscut, Lacul de la Băile cu Nămol, Lacul cu Arcadă, Lacul Lung, Lacul Styx… progresul în descoperirea galeriilor este realizat în perioada de aur a speologiei de pe la noi, prin 1970-1990, etapă în care cluburile înfloritoare atrăgeau un mare număr de tineri capabili să investească timp, energie, pasiune în explorarea adâncurilor subterane… riscând frecvent propria existență. În cartea lui Pompei Cocean, Peșterile României, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1995, scrie la pg. 99: “(…) indiciile oferite de golul subteran sunt promițătoare, îndeosebi datorită orientării principalelor galerii către vest, adică spre aria de maximă extensiune a calcarelor platoului.” Deși se cunosc peste 5 km de galerie, conform evaluării speologului Viorel Ludușan rețeaua poate să aibă și peste 100 km… Totuși, dr. Ciubotărescu îmi scrie: “Orientarea principalelor galerii în peștera Zgurăști nu este către vest, deoarece ar fi ieșit deja de mult din munte. Rețeaua nu “poate să aibă și peste 100 km” ținând cont că nu are o dezvoltare labirintică precum Peștera Hodobana (care este cea mai lungă din zonă, și care are “doar” 22 km). Cea mai lungă peșteră din România (Peștera Vântului) are în prezent 47 km.” Că această peșteră poate să aibă o dezvoltare a cavernamentului mai mică sa mai mare ca ordin de mărime, unde anume galeriile pot să fie blocate de ceva dopuri de sedimente, argile șamd… este o chestiune discutabilă. Oricum, este de presupus că există în masa acestor uriașe calcare diferite goluri subterane care nu sunt cunoscute, și ne putem întreba, cine va fi oare capabil să ajungă mai departe? Îți poți închipui doar, cam ce realități pot să existe în aceste rețele de galerii, ce lacuri, cascade, formațiuni splendide ale speleotemelor dezvoltate în adâncul muntelui, locuri nevăzute vreodată de om sau de altă ființă vie.

PS 1. Mai există niște imagini diapozitive, în calitatea superbă pe care o permiteau filmele profesionale Fujichrome Velvia, care odată vor fi scanate și vor fi incluse în această serie.

PS 2. Câteva articole recomandate de dr. Ciubotărescu, un bun cunoscător al detaliilor zonei: Ciubotărescu C, Damm P, Popescu D., (1997) Buletinul Speologic Gârda, Vol 1 – unde există hărțile cavităților și localizarea acestora; Damm P., Lascu V., Ciubotarecu C. (1999) Platoul Ocoale, Speomond; Ciubotarescu C, (2003) Peștera Zgurăști – Ecocarst nr. 4; Rușdea E., Raif A., Povara I., Konlod W. (2005) Perpektiven fur eine traditionelle Kulturlandschaft in Osteuropa; Onac B. P., Persoiu A., Racoviță Gh., Tamas T., Viehmann I., (2007) Scărișoara – Ținutul Scărișoarei; Monografia comunei Garda de Sus (2011).

Plimbare cu sania prin Cheile Ordâncușei

Vizită la Poarta lui Ionele, cu chiropterologi din Ungaria

Portalul peșterii Poarta lui Ionele

Depuneri de travertin și gururi

Arcade de la Corobana lui Gârțău

© dr. Peter Lengyel

Parcul Natural Torcal de Antequera – Andalusia – Spania

Andalusia, în sudul Spaniei, este o splendoare peisagistică, cuprinzând zone subtropicale mediterane în vecinătatea coastelor Africii pe la strâmtoarea Gibraltar, deșertul Tabernas care este singurul deșert real din Europa, faimosul curs al râului Guadalquivir cu a sa delta la Donana… șamd. Reprezentativ pentru acest spațiu geografic este sistemul muntos al Cordilierei Baetice din sudul și sud-estul Spaniei incluzând piscuri înzăpezite ale celor mai înalte arii din Peninsula Iberică în Sierra Nevada (3.478 metri), Sierra de Grazalema care în 1963 a avut 4.363 mm de precipitații fiind un record al pentru zona iberică, precum și o serie întreagă de alți munți (Sierra) întinși pe sute de kilometri, cu aspecte peisagistice și naturalistice de o frumusețe fascinantă, fantastică. Evident, o asemenea zonă are o biodiversitate extraordinară…

Parcul Natural Torcal de Antequera este în provincia Malaga din Andalusia, Spania. Este un masiv calcaros, care atinge înălțimea de 1336 metri, parte din sistemul muntos al Cordilierei Baetice. Rocile calcaroase albe și cenușii au fost depuse în Jurasic, în urmă cu 145-150 milioane de ani, în coridorul marin ce făcea legătura între Oceanul Atlantic și Marea Mediterană, ape ce făceau parte din Marea Tehtys. În Terțiar, prin apropierea plăcilor tectonice ale Africii și ale Iberiei, aceste mase de roci sedimentare au fost presate și ridicate pe la altitudinea lor actuală, dar au suferit falieri, fragmentări, rupturi șamd. Calcarele acestea care au și numeroase fosile ale biodiversității marine jurasice, au fost expuse eroziunii și coroziunii, rezultând un spectaculos peisaj carstic, cu doline, câmpuri de lapiezuri, peșteri, grote, canioane șamd. Unele dintre aceste peșteri au artefacte lăsate de oamenii preistorici, urme ale locuirii neolitice din urmă cu 7 mii de ani. Peisajul actual este reprezentat de stâncării, pereți verticali impunători de respect, grohotișuri mari acumulate la baza lor și consolidate parțial de vegetație, cu zone stepice înierbate, tufărișuri maquis, garriga șamd. Există acum un traseu de prezentare a valorilor naturalistice/ geologice, cu 14 puncte de interes… unde sunt instalate panouri de prezentare ale detaliilor locale.

Dacă ajungi la un loc de hrănire al vulturilor și ești acolo la momentul oportun, vei vedea cum din toate zările sosesc marile păsării și se lasă la locul unde le este pusă hrană. Poți vedea mai ales vulturi pleșuvi suri (Gyps fulvus). După ce se hrănesc se ridică din nou în aer și se rotesc maiestuos pe curenții termici ascendenți care se formează în aceste zone stâncoase. În mod natural vulturii aveau destulă hrană reprezentată de animalele care își terminau existența, dar odată cu artificializarea peisajului, odată cu transformarea spațiului natural în uriașe terenuri agricole și închiderea animalelor domesticite în ferme de creștere intensivă, aceste păsări nu prea mai au cantitatea de hrană necesară pentru întreținerea populațiilor lor. Găsesc eventual animale lovite de mașini, dar hrănirea cu acestea le expune și pe ele pericolului accidentărilor pe șosele. În acest context, societățile ornitologice ale zonelor mai civilizate, unde mai există populații ale speciilor de vulturi, ajung să se ocupe de hrănirea lor cu carcase de animale duse în locuri speciale de hrănire. Acestea sunt niște puncte semnalizate pentru a atrage atenția celor care doresc să observe păsările din ascunzișurile instalate în vecinătate, niște inițiative susținute de statul spaniol în dorința de a face educație ecologică în teren. Conform publicației Birds in Europe: population estimates, trends and conservation status, BirdLife International, 2004, în Europa cuibăresc 19.000-21.000 de perechi de vultur pleșuv sur (Gyps fulvus), dar mare parte a acestora sunt în Spania: 17.300-18.100 perechi cuibăritoare. Imbecilitatea celor de pe la noi a făcut ca vulturii să dispară din România, inclusiv această specie, ca o consecință a vânătorilor și a otrăvirii cu strichnină a hoiturilor puse pentru decimarea lupilor, hrană otrăvită din care mâncau și vulturii până au murit cu toții. În Spania poți vedea frecvent cum aceste splendide păsări se rotesc peste peisaj, pe lângă munți mai ales, iar prezența lor reprezintă și o atracție turistică importantă.

Zona El Torcal a fost desemnată Sit Natural de Interes Național în 1929, apoi Parc Natural în 1978. Situl Natura 2000 Torcal de Antequera ES0000032 aparținând de regiunea biogeografică mediteraneană, se extinde pe 2004,85 hectare, cu altitudinea între 726 și 1340 m. Dintre speciile de păsări cuibăritare, menționate în Formularul Standard al sitului, se pot menționa potârnichea cu picioare roșii (Alectoris rufa), drepneaua mare (Apus melba), buha mare (Bubo bubo), acvila porumbacă (Hieraaetus fasciatus), șoimul călător (Falco peregrinus), ciocârlanul spaniel (Galerida theklae), pietrarul negru de stâncă (Oenanthe leucura), stăncuța de munte (Pyrrhocorax pyrrhocorax), frunzărița melodioasă (Hippolais polyglotta), mierla de piatră (Monticola saxatilis), mierla albastră (Monticola solitaries), graurul unicolor (Sturnus unicolor), vrabia de stâncă (Petronia petronia), silvia de tufiș (Sylvia undata)… precum și multe alte specii cu care putem să ne întâlnim și prin peisajele noastre. Vulturii pleșuvi suri (Gyps fulvus) sunt bine reprezentați în zonă, existând aici puncte de hrănire. Există pe aici câteva specii endemice de reptile; dintre speciile de reptile de interes pentru conservare se pot menționa dintre amfisbenide Blanus cinereus, apoi șopârla de ziduri spaniolă (Podarcis hispanica), dar se pot vedea pe aici și șopârlele Psammodromus algirus, gușterul ocelat (Lacerta lepida)… care poate ajunge până la 90 cm lungime, gekonidul Tarentola mauritanica, precum și șerpii Coluber hipocrepis, Malpolon monspessulanus, Elaphe scalaris șamd. Biodiversitatea acestor locuri este extraordinară, spre exemplu dintre orhidee se cunosc de aici peste 30 de specii și varietăți; dintre speciile de plante de interes pentru conservare sunt Atropa baetica, Asplenietea rupestris, Saxifraga camposii… dar se mai pot aminti Quercus coccifera, Ephedra fragilis, Rosmarinus officinalis șamd. Dintre mamifre, de remarcat sunt chițcanii de casă (Crocidura russula), liliecii urecheați (Plecotus auritus) și liliecii mari cu potcoavă (Rhinolophuus ferrumequinum), bursucul (Meles meles), jderul de piatră (Martes foina), dintre viveride Genetta genetta, dar există pe aici și Capra pyrenaica hispanica, iepuri de vizuină (Oryctolagus cuniculus), pisici sălbatice (Felis silvestris) șamd. Am văzut că este prezentă și mangusta egipteană (Herpestes ichneumon), o specie cu răspândire mai ales africană dar care în Europa ajunge în sudul Peninsulei Iberice unde populează versanții cu tufărișuri de gen machia. Vizitarea acestor zone este recomandabilă în perioada de primăvară și toamna, din cauza extremelor de temperatură din timpul verii…

Pentru anul 2013 dorim să organizăm o ieșire la arii protejate din Spania, pe durata de circa o lună, probabil în luna mai. Vom avea și ajutorul unor colegi naturaliști din Spania… pentru a putea ajunge în acele locații care sunt cele mai interesante. Ideea ar fi vizitarea a circa 15 parcuri naționale și naturale, rezervații ale biosferei, în dorința de a ne face o impresie realistă despre biodiversitatea iberică și modalitățile de management ale acestor arii protejate. Ideal ar fi să fie circa 10 participanți… Desigur, depinde de multe… ce anume se va realiza, existând aspecte financiare, timp investit, interes al participării șamd. Cei interesați de a participa sau cei care doresc să sponsorizeze expediția, pot să mă contacteze: lengyelpeter@yahoo.com

Vultur pleșuv sur (Gyps fulvus)

Mangusta egipteană (Herpestes ichneumon), lovită de careva mașină

Erete sur (Circus pygargus), mascul

© dr. Peter Lengyel

Brașov

Câteodată privim frumusețea. De multe ori prea obosiți-indiferenți, trecem în grabă pe lângă locuri, peisaje naturale, orașe, oameni… fără a remarca ceva… Priviri aruncate în zori de zi din geamuri de hotel, ieșiri de seară la o plimbare; dacă iei cu tine un aparat de fotografiat poate vei vedea ceva care să te facă să faci o imagine. Biserica Neagră, zona Facultății de Silvicultură, porțile vechi ale Brașovului, ziduri de cetate…

Cele care urmează sunt imagini mai vechi, făcute pe diapozitive , ceea ce se și vede…

© dr. Peter Lengyel

Liderul politic și businessul global

“The end of democracy and the defeat of the American Revolution will occur when government falls into the hands of lending institutions and moneyed incorporations.” – Thomas Jefferson, 1816, președinte al Statelor Unite

 

Criza leadershipului politic este un subiect dezbătut frecvent în cercurile ecologiste ale elitei intelectuale globale. Care sunt oare cauzele acestei probleme și care sunt consecințele? Are ea legătură cu ne-sustenabilitatea civilizației umane actuale? Acest subiect nu este de dată recentă, nu rezultă din “interesul crizat” al ultimilor câțiva ani când peste tot se vorbește de criză… care dealtfel era previzibil să apară, era doar o chestiune de timp. În urmă cu 20 de ani, în iunie 1992, la Rio (Brazilia) a fost o mare conferință globală sub egida Națiunilor Unite, cu participarea a 172 de state, cu prezența a 108 șefi de state și de guverne, care “au decis” dezvoltare durabilă, reducerea sărăciei, conservarea biodiversității la nivel Planetar șamd. Care este situația actuală, după 2 decenii? Sărăcia este mai mare și crește permanent, deja este prezentă masiv și în țări anterior mai prospere; biodiversitatea este mai redusă, specii dispar, resursele biologice sunt suprautilizate iar degradarea ecosistemelor se accelerează; dezvoltarea durabilă și chiar și dezvoltarea ne-durabilă au intrat în faliment. O “reușită totală” a politicii globale.

 

Politicienii sunt oarecum forțați de situație să fie optimiști, să zâmbească încrezători că totul este frumos și bine, asta este parte din job-description; ei evită în mod natural să se atingă de subiecte de gen foamete în creștere, devastarea resurselor naturale la scară planetară șamd. Acum când criza a devenit vizibilă prin unele aspecte ale sale (șomaj, datorii imposibil de plătit în întregi sectoare de activitate sau la nivelul populației, incapacitate de plată la nivel statal, conflicte sociale șamd), se adună “hoarde” de politicieni la variate întruniri, unde reușesc să se înțeleagă că trebuie găsită o soluție, după care cu toții pleacă acasă. De fapt, liderii politici nu mai controlează sistemul, ci ajung să fie niște “mizerii în bătaia valurilor”.

 

Societățile democratice-capitaliste… au o problemă în ceea ce privește “partea democratică”, în sensul că democrația este înecată în manipularea maselor de oameni prin mass-media, iar bancherii și industriașii stau în spatele scenei: ei decid pe cine să susțină financiar în campanii electorale extrem de costisitoare. Din acest punct de vedere, “democrația” este la cheremul bancherilor și industriașilor care finanțează “omul politic” și în mâna trusturilor media care pot să îi manipuleze pe oameni. În contrapartidă de la “clasa politică” pe care ei o susțin și “o pun în poziție”, bancherii și industriașii își așteaptă răsplata sub formă de legi care să îi favorizeze. Creșterea puterii unor clanuri și carteluri duce la apariția unor coloși financiari și industriali, care ajung atât de mari încât statul zice că „nu mai poate să îi lase să moară”… adică „legile economice” nu mai sunt valabile pentru acestea. În etapele când sunt profitabile, bancherii și industriașii încasează profituri colosale, iar dacă afacerea devine problematică, când riscurile duc la pierderi sau nu mai face față pe o piață concurențială, atunci ea „este salvată”… primește injecții masive de capital din banii publici. Desigur, un astfel de sistem face ca cei hiperbogați să devină și mai bogați, statele să se îndatoreze peste măsură, resursele naturale să fie la cheremul exploatatorilor, legile să fie dictate de interesele economico-financiare ale industriașilor și bancherilor, iar clasa mijlocie să alunece încet dar sigur către sărăcie. O polarizare socială care se adâncește, duce inevitabil la tensiuni ce se agravează în societățile dezvoltate ale vestului.

 

Rolul liderului în societăți naturale. Există indivizi alfa în haita de lupi, ca și în societățile altor specii de animale care au structuri ierarhice. În general, acești indivizi puternici și abili, apți de a menține politici de alianțe cu alți indivizi, au rol de a conduce grupul pe traseul dificil al supraviețuirii. Triburile umane aveau șefi de trib cu rol similar: șeful de trib știa care sunt resursele, care sunt riscurile, pericolele, care sunt vecinii, până unde poate merge, care vecin poate să fie atacat și de cine trebuie să te ferești ca de foc. Ca și masculul alfa al lupilor, șeful de trib era un ecologist convins, adică înțelegea bine care sunt resursele disponibile. Odată cu coagularea unor structuri politice mai mari, regele sau împăratul era un mascul alfa pe un teritoriu mai mare. El știa că trebuie să facă “management” cu resursele limitate aflate pe teritoriul regatului sau împărăției, și o politică de echilibru cu alianțe rezonabil funcționale și eventual ceva schimburi comerciale cu cei învecinați. Cu mijloacele aflate la dispoziție, în general era greu ca resursele naturale să fie supraexploatate, omul era oarecum parte a naturalului, chiar dacă prin activitatea sa producea agresiuni locale. Mai apăreau și niște crize ecologice regionale, unele din cauza supraexploatării mediului, iar consecința era decăderea civilizațiilor respective, dispariția în masă a oamenilor și împrăștierea celor care cumva au reușit să supraviețuiască; locul anterior roditor, înfloritor, capabil de a susține civilizație umană, prin supraexploatare devenea un deșert cu câteva ziduri de orașe acoperite de nisipuri, sau ceva loc pustiit de genul Insula Paștelui.

 

În actuala etapă de globalizare, când economia nu mai este izolată regional ci statele sunt părți ale unei economii-globalizate cu piață-liberă, liderul politic se află într-o situație ciudată. Nu mai are “țară” pe care să o “managerizeze”, deoarece entitatea respectivă este dizolvată într-o globală interconectare de fluxuri informaționale, de materii prime, produse, bani, interese, o Lume în care deciziile liderului nu prea mai au influență, relevanță. Dacă este regele unui stat izolat undeva departe, o insulă uitată și lipsită de atractivitate pentru investitorii-profitori, liderul politic local poate avea rolul pe care îl avea cândva masculul alfa, rol de conducător. Dar dacă omul este președinte sau premier de “stat civilizat”, să zicem în Uniunea Europeană, puterea lui este oarecum disipată, mai mult aparentă. Pe o piață europeană comună se mișcă liber oamenii, capitalul, bunurile… corporații transnaționale fac investiții dar impun condiții, vin și pleacă în conformitate cu interesul lor momentan și dependent de evenimente desfășurate undeva la capătul celălalt al Planetei… Statele au datorii din ce în ce mai mari, sunt la cheremul bancherilor care dictează și ei condițiile. Există obligații care decurg din nenumărate tratate internaționale semnate și ratificate în timpurile anterioare. Reglementări supranaționale de genul legislației europene, impun 1.000 de directive obligatorii, care se execută și nu se discută… cu un hățiș birocratic pe care nimeni nu îl mai stăpânește, cu nenumărate reglementări încâlcite și interpretabile în variate feluri.

 

Liderul căruiva stat-democratic european, este permanent atacat din interiorul țării de opoziția care îl critică orice ar face, permanent ciuca bătăilor pe canale media; este nevoit să asculte, să se apere, să caute să mențină măcar aparențele… Pe plan internațional, este nebăgat în seamă de “colegii mai mari” care trag sforăriile europene în numele statelor influente,… ce să mai zică? În loc să fie șeful haitei, este un jalnic lup singuratic, care mai bea un pahar și mai lasă să treacă o zi? Chiar și dacă aparent este respectat, afacerile politice internaționale relevante sunt derulate “peste capul lui”… “negocierile sunt scrise după dictare”. Are sens ca el să se gândească la sustenabilitate, la viitorul mediu sau îndepărtat? Știe că în scurt timp va fi tras pe margine, ca o epavă ruginită. Dacă privești foști șefi de state și de guverne, înțelegi la ce mă refer.

 

Te poți întreba, oare cine conduce Lumea? Dacă ea a devenit o entitate globalizată, cu economie globalizată și cu riscuri globale, există pe undeva un for decizional care analizează această entitate, sau ea merge doar așa… jefuită din toate direcțiile, cu resurse în degradare și dispariție, cu oameni înfometați, îndatorați și care caută măcar speranțe? În trecut, un trib, o țară un imperiu era condus de un șef de trib, un rege, împărat sau președinte. Acum, Lumea este condusă “de după cortină”, de corporatiști și finanțiști, bancheri care dictează guvernelor și liderilor politici-formali? Legile sunt făcute și refăcute în așa fel încât acele corporații să beneficieze, să tragă profitul și să plece, iar în urma lor rămân resurse epuizate și oameni plini de datorii, atât la nivel individual cât la nivel de țară? Astfel cercurile economic-financiare pot să facă ce vor, să facă ravagii cu resursele Planetei și să absoarbă finanțe atât de la oameni individuali cât de la state… care sunt împinse în datorii imposibil de rambursat. Intreprinderile mici și mijlocii sunt la cheremul sectorului corporatist mare, care le utilizează la costuri de nimic sau le elimină de pe piață. Agricultorii locali sunt în imposibilitatea de a face față politicilor de prețuri de dumping promovate de industria alimentară corporatistă, cu reclamele ei manipulatoare, cu capacitatea de a cere și absorbi subvenții guvernamentale și abilitatea de a controla piața: ei au decis ce să mânânce oamenii și la ce prețuri.

 

De fapt, civilizația globală cu economia globală nu au conducere politică democratică sau de alt fel, ci sunt la cheremul intereselor corporatiste aflate în concurență pentru monopoluri, pentru resurse și pentru dominare a piețelor; fiecare corporație mică sau mare, “rupe cât poate”, iar viitorul este trecut în paranteză. Manipularea capitalistă a devenit atât de mare încât oamenii au ajuns să creadă că doar banul are valoare, nimic nu mai există pe lângă el; bani pot să aibă cu țârâita acei oameni care slujesc sistemul capitalist, în care controlul este deținut de cei care preiau profitul… finanțiști, corporatiștii, bancherii. Dacă puterea economică este transnațională și suprastatală, puterile politice democratice funcționale la nivel statal, nu pot să îi facă față, nu pot să o reglementeze și să o țină sub control.

 

În trecut, liderul știa că trebuie să apere resursele țării, resurse de care depinde viitorul națiunii al cărui conducător temporar este; chiar prin sabie și chiar cu prețul vieții, trebuia să fie pregătit să apere spațiul vital al celor de acum și al celor din viitor. Azi, liderul politic este un “jalnic pămpălău”, care constată că resursele din “țară” au devenit cumva proprietatea altora, a celor care stabilesc prețul carburanților, care stabilesc prețul hranei din supermarket, a celor care stabilesc dobânda creditelor în care populația se îneacă, iar statul este falimentar la nivel bugetar, politic, moral. Ce mai poate să facă, sărmanul de el, liderul politic? Să privească “ca boul la poarta nouă” cursul valutar și instabilitatea banilor, să privească “volatilitatea piețelor”, piețe de capital care reacționează la orice declarație a unui te-miri-cine, să vadă că există o instabilitate care face imposibile predicții credibile și că întregul sistem se află sub influența manipulărilor și a speculanților? Să bea încă un pahar… de apă minerală, să își amintească de blondele vizitate prin porturi, de prăfuite fosile de amoniți sau de un splendid râu sălbatic care urma să fie distrus-betonat.

 

Hai să presupunem că un lider politic aflat undeva în poziție de vârf ar avea idei ecologiste legate de sustenabilitate-reală, deci nu povești cu biodiesel, eoliene, microhidrocentrale și altele asemenea. Cam cât de marginalizat ar deveni el? Și așa, liderii politici ai statelor medii, mici, și chiar ai statelor mai mari au mai mult puteri-aparente, dar dacă vreunul ar încerca să limiteze agresiunea corporațiilor, rapid ar fi găsită soluția să fie pus pe linie moartă… cel puțin. Așa că avem o schemă globală perfectă, cu structuri de putere care nu prea oferă ecologismului șansă de manifestare, și deci “sustenabilitatea” nu este altceva decât un subiect pe hârtie, al declarațiilor, dar niciodată nu este luat în calcul la modul real.

 

Din criza actuală, produsă de corporatismul-finanțist-exploatator bazat pe paradigma creșterii fără limite care nu ia în considerare resursele limitate și epuizabile și bazat pe presupusa “inteligență a piețelor” și presupusa lor “capacitate de autoreglare” care evident că nu există…, se poate ieși doar către ecologism-sustenabil. Se poate încă spera că o nouă generație de lideri se va naște în timp util, oameni care vor arăta și celorlalți că viața umană este mai mult decât goana pentru bani și plata datoriilor, este mai mult decât consumerism de dragul consumului… De fapt, societatea trebuie să fie destul de matură să îi poată înțelege, iar ei trebuie să fie destul de geniali încât să poată explica situația și să ofere soluții de sustenabilitate. Oricum, asemenea problematici nu vor fi înțelese ușor de marile mase de oameni de nivel mediocru, dar se poate spera ca măcar elitele intelectuale să ajungă să înțeleagă subiectul și să conștientizeze importanța vitală a sustenabilității ecologice a civilizației. O societate aflată în echilibru cu resursele de care depinde, permite viața umană adecvată omului, ființa biologică cea mai inteligentă dintre cele pe care le cunoaștem.

 

© dr. Peter Lengyel

 

Egreta mică – Egretta garzetta

 

Egreta mică este o pasăre albă, jumătate din dimensiunea egretei mari, iar zborul ei are bătăi de aripi mai rapide. Prezentă în delte, estuare, mlaștini, peisaje lacustre, la noi cuibărește mai ales în Delta Dunării, dar și în zone umede mai mari din interiorul țării, pe Prut, prin Oltenia, Banat, Transilvania șamd. O pasăre cu penaj alb-imaculat, ciocul este negru, picioarele negre cu degetele galbene; există și exemplare melanice, total negre, care sunt extrem de rare (pg. 36-37, The Birds of Britain and Europe, H. Heinzel, R. S. R. Fitter, J. Parsow, Collins, 1972, ediția 1987). Pare că aceste exemplare negricioase sau cenușii închis sunt mai frecvente în zone tropicale, unde pot să fie confundate cu specia Egretta gularis (Frieder Sauer, Wasservögel, Mosaik Verlag, München 1982, traducerea maghiară, Magyar Könyvklub, Budapest, 1996, pg. 60). Anvergura este de 90-110 cm, greutatea 350-600 grame. O pasăre în general tăcută, dar în zona coloniilor de cuibărire egretele mici emit cârâituri-croncănite aspre-răgușite, iar dacă se sperie emit un strigăt de alarmă. Noaptea se adună în copaci de înnoptare, unde păsările pot să vină de la distanțe de zeci de kilometri. Longevitatea ajunge la 10-15 ani; pasărea inelată care a atins vârsta cea mai înaintată a fost împușcată când avea 22 de ani și 4 luni (Staav R. & Fransson T., 2006, EURING list for longevity records for European birds, www.euring.org).

 

Activă în timpul zilei, când egretele mici se hrănesc în grupuri laxe, uneori vedem și păsări singuratice. Se hrănește cu pești sub 10 cm lungime (în medie de 4 cm), amfibieni (broaște, tritoni), insecte terestre și acvatice (adulți și larve), crustacei, viermi (lipitori), moluște (melci, scoici), mai rar pui de păsări. Vânează în ape mici, de 10-20 cm adâncime, pe la margini de mlaștini, lacuri, bălți, cursuri de ape etc. Pasărea poate să stea nemișcată și să aștepte să observe mișcarea căreiva prăzi potențiale, dar mai frecvent se plimbă agil prin apa mică… ridicând frecvent aripile, sperând ca o pradă să miște și ea să o observe. Se hrănește și în zone înierbate, unde prinde insecte… comportament mai caracteristic în a doua jumătate a verii.

 

În perioada de reproducere, pe cap se observă 2-3 pene ornamentale alungite (egrete) care pot ajunge la 20 cm lungime, și altele asemenea sunt dezvoltate în regiunea spatelui, pene ornamentale care ajung la 24 cm, cu raze de până la 12 cm, depășind coada în lungime. Femela are pene ornamentale puțin mai slab dezvoltate. Cuibărește o singură dată pe an. Face parte din gruparea păsărilor de baltă care formează coloniile mixte, unde cuibăresc împreună mai multe specii de stârci, țigănuși șamd; există pe la tropice colonii care au mii de perechi, cele din zone temperate sunt mai mici, de câteva sute de perechi; uneori cuibăresc perechi izolate. Există cazuri de cuiburi ascunse în stuf, dar mai frecvent sunt construite pe tufe și arbori din zone mlăștinoase, la o înălțime de până la 15-25 metri; egreta mică cuibărește mai mult pe arbori, în pădurile din luncile inundabile ale cursurilor de ape. Pentru a ocupa locurile de cuibărit cele mai favorabile, se dau lupte între diferitele exemplare. Cuiburile sunt construite de ambele păsări, masculul aduce crengi și stuf iar femela le aranjează; pot reutiliza și cuibul din anul anterior; cuiburile sunt relativ mici și cam neglijent construite, uneori chiar transparente privite de jos; chiar și după depunerea ouălor, mai este adăugat material nou la cuib, în general sub formă de crengi înverzite. Perechea protejează un teritoriu în jurul cuibului, care are o rază de 3-4 metri, dar la coloniile dense din arbori cuiburile pot să fie înghesuite și la distanțe de 1 metru. Femela depune 3-5(6) ouă verzui-albăstrui, mate, care cu timpul devin mai albicioase; au lungimea de 41-53 mm; depunerea ouălor se face la interval de 1-2 zile. Clocirea se face de către ambii parteneri dar preponderent de femelă, incubația este începută la depunerea primului ou și durează 22-27 de zile.

 

Puii au puf alb, mai rigid pe creasta de pe cap; la apariția unui pericol ei părăsesc cuibul începând cu vârsta de circa 14 zile, dar la trecerea pericolului se întorc în cuib; ulterior, la o vârstă mai înaintată, se adună la cuib doar în momentele de hrănire; părăsesc definitiv cuibul pe la 30 de zile, înainte de a avea capacitate de zbor, și o perioadă se cațără prin vegetația împrejurimilor, unde sunt hrăniți în continuare de către părinți; capabili de zbor la vârsta de 35-40 de zile. Hrana este adusă de părinți de la distanțe ce pot ajunge la 7-12 km. Părinții au grijă de pui pe o perioadă de 40-45 de zile, chiar când puii sunt deja zburători, dar sunt încă hrăniți ziua, iar noaptea se întorc în colonie. După perioada de cuibărit, prin iulie-august, adulții năpârlesc și pierd penele ornamentale, care încep să se dezvolte anul următor, prin lunile ianuarie-aprilie. Coloniile se mută în măsura în care condițiile locale devin nefavorabile cuibăritului.

 

O specie cu arealul extins peste Eurasia, Africa (inclusiv Madagascar) și Australia, având o populație globală evaluată la 0,64-3,1 milioane de exemplare (Wetlands International, 2002); există și exemplare care au traversat Oceanul Atlantic și recent au stabilit colonii de cuibărire în America Centrală. Cele care cuibăresc în zone temperate ale Eurasiei, migrează către sud pentru perioada de iarnă. Cele de pe la noi sosesc în două valuri, primul la sfârșit de martie început de aprilie, al doilea la sfârșit de aprilie și început de mai; toamna pleacă prin septembrie (unele prin octombrie) către Marea Mediterană, unele iernând în acel spațiu inclusiv în sudul Europei, iar altele coborând până în nordul Africii sau chiar în Africa tropicală.

 

În cartea Păsările din R.P.R, Ed. Academiei Republicii Populare Romîne, 1955, vol. 3 pg. 38, D. Linția scria: “Pasăre clocitoare regulată în bălțile și ostroavele Dunării. Acolo unde odinioară erau colonii de mii de perechi, azi găsim numai câteva sute de perechi. Dombrowski apreciază numărul perechilor care au clocit în 1909, în țară, la maximum 3-400.”. În cartea lui Victor Ciochia, Păsările clocitoare din România, Editura Științifică, București 1992, la pg. 53-54 scrie: “(…) cităm pe Reiser O. (din Cătuneanu, 1958), care în 1894, referindu-se la o colonie de lângă Zimnicea, arăta că “… într-o singură zi s-au tras 383 focuri de armă, fiind găsite moarte 441 de exemplare”. (…) La diminuarea continuă a egretei mici au contribuit și campaniile de distrugere din perioadele 1949 și 1950-1955 (cu toate că, în 1953, egretele au fost trecute prin lege în regim de ocrotire). (…) La recensământul din 1980 s-au estimat 1718 perechi clocitoare aflate în 11 colonii.” În Cartea Roșie a Vertebratelor din România, București, 2005, la pg. 91, dr. Dan Munteanu scrie: “Până la mijlocul secolului XIX a avut efective mari în lunca Dunării și pe toate bălțile mari, chiar și în apropiere de București (la Cernica). Ulterior, egreta mică a suferit o drastică diminuare numerică, în paralel cu restrângerea ariei de răspândire. (…) În a doua jumătate a secolului XIX, efectivele de egrete (mici și mari) au scăzut ca urmare a împușcării lor pentru a li se colecta penele ornamentale cerute de moda feminină din acea vreme. Ulterior, înainte și după cel de-al doilea război mondial, egretele mici au căzut victime campaniei de “combatere” a păsărilor ihtiofage. Asanarea unor întinse zone umede a cauzat reducerea ariei de răspândire. (…) Cantitatea relativ ridicată de DDT găsită în ouăle de egretă mică din Delta Dunării, probabil că a influențat negativ reușita eclozării puilor.”

În Marea Britanie, aceste egrete erau bine reprezentate până în Evul Mediu, fiind utilizate cu sutele și miile ca păsări ornamentale la festivități, inclusiv la încoronarea unor regi, prin secolul 15; în secolul 16 ele nu mai erau prezente pe insulele britanice. Declinul european a fost produs mai cu seamă de utilizarea penelor ornamentale ale egretelor pentru împodobirea pălăriilor, la început de către bărbați, apoi de către femei din clasele înstărite, aristocratice. Această modă era deja prezentă prin secolul 17, dar prin secolul 19 a devenit atât de masivă încât milioane de egrete au fost traficate de comercianți. Interesant este faptul că Royal Society for the Protection of Birds înființat în 1889, a avut menirea inițială de a proteja egretele. Populațiile ei sunt în creștere, ca urmare a încetării masacrării egretelor pentru penele lor ornamentale. Din anii 1970 se constată o creștere a populației europene a egretelor mici, iar ele au redevenit cuibăritoare inclusiv pe insulele britanice unde au ajuns rapid să dezvolte noi colonii, în care cuibăresc la ora actuală multe sute de perechi.

Datele din  Birds in Europe: population estimates, trends and conservation status, BirdLife International, 2004, arată că în Europa specia are o populație cuibăritoare de 68.000-94.000 de perechi, populațiile crescând între 1970-1990, deși ulterior au existat și zone unde efectivele erau în scădere; în România se estimează că ar cuibări 4.000-5.000 de perechi. Date mai recente estimează populația europeană la 169.000-215.000 de exemplare, cu tendință de creștere în majoritatea zonelor, mai ales în peisajul mediteranean (Delany, S. & Scott, D. 2006, Waterbird population estimates, Fourth Edition, Wetlands International, Wageningen). O specie măcelărită masiv din cauza modei aristocrate, care a scăpat de extincția europeană ca urmare a trecerii la o modă în care pălăriile cu pene albe par aberante.

 

© dr. Peter Lengyel