O seară de aprilie 2024; un drum asfaltat care coboară către Cheile Lăpușului. Un iepure de câmp iese dintre ierburi și face ceva ture pe șosea, ba se apropie de noi, ba se îndepărtează, ba fuge în goană. E fain să îl vezi prin teleobiectiv, să faci câteva poze. În natură, chiar și unde există specia, îl vezi în general doar din spate, în sensul că nu stă să îl privești; ba este pitit printre ierburi înalte, la baza tufelor, ba se îndepărtează de tine, fugind rapid printre tufe sau prin pădure. Rar ai ocazia să îl vezi calm, să nu fie deranjat de prezența umană. După ce secole… chiar milenii… a fost supus la presiunea vânătorilor care vor să îl ucidă, are în sânge frica față de orice om.
***
Oare pe terenurile înierbate ale Maramureşului care este animalul sălbatic cel mai cunoscut de către oameni? Poate fi iepurele? Oare ce ştie ‘omul obişnuit’ despre iepurii de câmp? Zice că mânâncă varză şi morcovi, are urechi lungi şi fuge repede? Oare cum trăieşte iepurele?
Iepurele de câmp (Lepus europaeus). În drumurile tale hai-hui prin Maramureş, ai ocazia să vezi mai cu seamă spre seară, câte-un iepure ici-colo. Nu sunt frecvente ocaziile de a îi admira de aproape, că ştiu să se ţină departe de om şi au toate motivele. Se mai poate întâmpla ca un iepure ‘mai bleg’ să rămână la margine de drum, când treci cu maşina, şi dacă încetineşti din timp, poate să te privească în ochi de la câţiva metri distanţă. Când vezi cum îşi ciuleşte urechile, mişcarea nărilor, vibraţia mustăţilor, şi ochii aceia mari cu care cuprinde 360 de grade… Viaţa de iepure, fuga din faţa prădătorilor? Este vânat de vulpe, dihor, jder şi uliu, care prind mai ales exemplare bolnave sau tinere şi încă neexperimentate. Iepurii se apără prin fugă; au ochii mari, urechile lungi, simţul olfactiv dezvoltat şi picioarele alungite, toate servind acest mod de apărare. La apropierea unui pericol se lasă jos într-o adâncitură, urechile fiind culcate pe spate. Poate atinge o viteză atât de mare în timp ce fuge în zig-zag, încât poate scăpa de aproape toţi prădătorii. În aceste momente ale goanei din faţa prădătorilor iepurelui îi este „foarte folositor” câmpul vizual care cuprinde 360 de grade, implicit poate vedea permanent mişcarea prădătorului care îl urmăreşte. Goneşte iepurele cu vulpea în urma lui… goneşte în zig-zag, sare şi iar sare, o goană pe viaţă şi pe moarte. Dacă e mai rapid, câştigă Cupa… șansa de a putea continua să Trăiască. Astfel de competiţii au făcut din iepure, pe parcursul mileniilor, un animal foarte rapid. Iată selecţia naturală: doar câştigătorii au dus mai departe flacăra Vieţii. Toţi iepurii care „nu au putut”, au fost digeraţi de stomacul vulpilor în zile demult apuse.
Iepurele de câmp este prezent ‘în principiu’ în habitate înierbate de la câmpie la dealuri şi urcă şi în munţi prin poieni şi fânaţe, unele exemplare ajungând inclusiv în golul de munte, deasupra limitei pădurilor. Atinge „cea mai mare densitate” în zonele de câmpie folosite de o agricultură mai puţin intensivă. Este o specie cu un areal foarte vast, care cuprinde mari suprafeţe ale Planetei. Iepurele capului (Lepus capensis) este foarte asemănător iepurelui de câmp, fiind probabil o subspecie a iepurelui de câmp. Din savanele şi semideşerturile africane la stepele europene până la limita pădurilor, trăieşte din pădurile de amestec ale Asiei de vest şi de nord, până în centrul Chinei, fiind prezent şi în America de Nord, apoi în Chile, totodată fiind introdus în Irlanda, Marea Britanie, Australia şi Noua Zeelandă. O specie foarte asemănătoare este iepurele indian (Lepus nigricollis), care ocupă subcontinentul indian. Arealul iepurelui de câmp se suprapune parţial peste arealul iepurelui alb (Lepus timidus) în mai multe teritorii din Suedia, Finlanda, Siberia.
De unde au provenit iepurii de câmp de pe la noi? Odată cu extinderea suprafeţelor cultivate, prin tăierea pădurilor din Europa Centrală şi de Vest, iepurii au cucerit aproape toată Europa, anterior fiind limitaţi la zonele cu stepe naturale. Este asta o expansiune seminaturală, încât omul le-a creat involuntar habitat prielnic iar iepurii de câmp l-au ocupat pas cu pas? În perioada micilor gospodării, când erau foarte multe tipuri de plante cultivate pe unitatea de teritoriu, parcelele mărunte fiind delimitate de fâşii necultivate şi fiind presărate de tufe şi pâlcuri de arbori, iepurii au ajuns la o densitate mult mai mare pe aceste zone cultivate decât în patria lor stepică. Mai ales în perioadele cu vreme umedă, iepurii sunt foarte predispuşi la boli: şi această caracteristică arată că iepurii provin din stepele calde şi uscate din est. În anii ploioşi şi reci mor mult mai mulţi dintre pui, pe când în anii secetoşi, calzi, populaţiile de iepuri cresc numeric mai bine.
Avem o livadă la marginea Sighetului. Pe la mijlocul anilor 1990 am plantat câteva sute de puieţi de pomi fructiferi, iar ‘tulpinile’ lor firave au fost protejate cu hârtie dură, ca “iepurii să nu le roadă coaja”. În principiu, așa se face/ se făcea prin zona asta. Este o tradiție care se păstrează încă, de pe vremurile când erau mulți iepuri și puțini vânători și braconieri… din vremea când nu existau haite de câini hoinari ferali care nimicesc orice prind în peisaj. Ce scrie oare despre iepure, dl. József Béres, în “Fauna de vertebrate a Maramureşului”? “Pe baza evidenţelor silvice de evaluare a vânatului pe 21 de ani (1968-1988) efectivul mediu de iepuri din Depresiunea Maramureşului a fost estimat la 2792 exemplare, având tendinţa evidentă de diminuare la 50%, de la 3909 exemplare în anul 1968, la 1880 exemplare în 1988. Densitatea maximă este atinsă în habitate de dealuri şi coline. (…) În iernile cu zăpadă mare, iepurii se retrag spre gospodăriile izolate şi chiar spre sate şi cătune, unde cad uşor victime braconajului practicat pe scară largă în zonă. Se montează un număr foarte mare de laţuri şi capcane de prins iepuri.”
Pe înserate, când iepurele se hrăneşte, căutând hrană vegetală, se mişcă surprinzător de lent, lăsându-se în apropiere de sol. Hrana iepurilor de câmp este reprezentată de ierburi sălbatice, cereale încolţite, iarna consumând şi muguri, scoarţă. Iepurii pot supravieţui şi cu o hrană relativ săracă în nutrienţi, având un apendice foarte lung, unde bacteriile care trăiesc în simbioză cu organismul-gazdă ajută la descompunerea celulozei, dealtfel nedigerabile de sucurile digestive ale mamiferelor. Atunci când se nasc, puii nu „deţin” astfel de bacterii, care ajung ulterior în intestinul lor din fecalele organismului matern. Puii de iepure ingurgitează un tip special de excrement moale, care se produce în apendicele mamei lor. Fecalele obişnuite sunt total diferite de cele menţionate anterior, având formă sferică şi servind inclusiv pentru delimitarea teritoriului. Viaţa socială: iepurele duce o viaţă singuratică. De obicei prezintă un ataşament faţă de zonele cu care s-a obişnuit, nu se prea îndepărtează mai mult de 1 km, rare fiind exemplarele care se îndepărtează şi la 10-20 km. În cartea lui Reichholf J., (Emlősök-Természetkalauz, Magyar Könyvklub, Budapest, 1996; Saugetiere, Mosaik Verlag GmbH, München, 1983) se citează un caz din 1928, când a fost observată deplasarea lor în masă în Ucraina, acest comportament fiind rezultatul căderilor mari de zăpadă; majoritatea exemplarelor au murit în timpul acestei deplasări.
Pe lângă auzul foarte fin, olfacţia are un rol major în viaţa iepurilor. Membrii unei familii sau ai unei populaţii se recunosc reciproc după miros, iar ierarhia din grup se bazează tot pe miros. Iepurii folosesc membrele anterioare în bătăile cu adversarii conspecifici sau când se apără de duşmani, dar nu folosesc membrele anterioare pentru a apuca hrana şi a o duce la gură (contrar rozătoarelor). Dacă prin peregrinările tale dai peste o scormonitură superficială printre ierburi, în care se tupilează vreo 3 pui de iepuri foarte tineri, şi când mai vezi şi iepuroaica aflată la vreo 15 metri, cum nervoasă bate din picioare, nu se hotărăşte să fugă, sau “să îşi apere puii”… e bines ă te îndepărtezi. În asemenea momente, “poate o fotografie şi pleacă!”, nu îi mângâia, nu îi lua acasă, că asta ar însemna… ştii tu bine.
Fragment din cartea scrisă de mine, Ecosisteme din Maramureș (2007), cu unele modificări.
Urmează niște poze făcute pe Valea Ronișoara, în Maramureș.
…
peterlengyel 