Glod – Maramureș

La o margine a satului Glod era o casă veche de lemn și vedeai un om bătrân acolo; ne salutam când treceam în ture de fotografiere, în urmă cu un deceniu… dar niciodată nu am discutat mai mult. Uneori doar stătea pe prispă, alteori aduna frunzele căzute de sub nucul cel mare de lângă casă sau repara ceva la cotețul găinilor. După o vreme nu mai avea găini din ceva motive necunoscute; doar stătea pe prispă și privea frunzele cum cădeau sau ploaia, sau norii, sau lumina sau iarna sau păsările. Cu timpul a rămas casa nelocuită… păstrând totuși obiectele învechite, cândva averea moșului; odată am privit pe geam spre interiorul odăii… și cred că se simțea o vagă durere. Au trecut alte ierni și veri, acoperișul căsuței de lemn a căzut, dar bârnele pereților încă mai stăteau. Recent am fost iar în acel loc: totul era frumos și verde, și iarbă și flori de câmp și nici urmă de casă, doar cădeau frunzele de pe un nuc secular singuratic. Și se vedeau clăi, și pădure și treceau două fete foarte frumoase pe o potecă.

***

Treci de Glod și urci spre munte, mai sus de Izvorul Scărișoarei. E un drum destul de bun pentru mașina de teren – cu toate că are niște ravene mari, săpate de ape; te duce în sălbăticie, prin păduri neumblate și prin mici poieni pline de flori – zone folosite ca fânațe. Nu mă miră cu unii au venit cu albinele: îți dai seama cam ce miere va fi din nectarul și polenul florilor sălbatice. La prima mare poiană vezi o zonă pastorală tipică: o parte e acoperită cu ferigi Pteridium aquilinum, apoi este o arie cu râmături de mistreț, în rest iarbă și bolovani. Un șorecar stă pe vârful unui par, doi cai pasc tăcuți la margine de pădure. Și e liniște plăcută; doar bolboroseala apelor care trec peste pietre… În rest, țârâit de cosași pe tonuri aproape identice, concert de stridulații; cu cât se apropie seara, cu atât devine mai sonor corul acesta al cântăreților verzi; îți poți imagina cum stau pe sus prin arbori sau pe tufe și cântă neîntrerupt… și își mișcă foarte-lungile antene; din când în când mai mănâncă ceva apoi iar se apucă să cânte. Prin iarba poienii vezi lăcuste mici; din câte pare nu au chef să scoată nici un sunet; poate le este rece. E bine răcoare, pare absurd că este 15 august. Treci pe lângă mari inflorescențe de Carlina acaulis; apar ca niște mari flori strânse, că este cam multă umezeală în aer… dar se vor deschide când e din nou uscat și soare. La capătul celălalt al poienii apare o turmă de oi albe și doi păstori negricioși. Poți să vezi unele aspecte, altele doar le bănuiești. Nu se vede ursul, doar câteva urme lăsate în noroi; nici vipere nu observi prea ușor, dar este sigur că sunt undeva printre bolovani și ierburi. Cu încetul, norii albi se colorează în trandafiriu, vinețiu, apoi se metamorfozează în ceva negricios. Iar și mai sus în munte deja plouă torențial.

DSC_7862DSC_7882DSC_7903

© dr. Peter Lengyel

Acest articol a fost publicat în Maramures. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s