Din nou era târziu sau devreme și simțeam că în contopiri nocturne prea-plăcute zburăm precum Ikarus, dar împreună; cu aripi membranoase plutim către cer și uneori prea tare ne apropiem de ceva care ne poate arde. Ea îmi zicea că este foarte obosită și nu mai are energie, dar că i-ar face plăcere dacă i-aș povesti despre liliecii… știa că scriam ceva. Bine. Liliacul cel bun. Interesant este că aceste vietăți sunt mamifere zburătoare… și mai interesant este că ele au devenit cumva capabile de acestă performanță. Cum crezi că au ajuns să aibă aripi? Când îți închipui cum este alungirea degetelor de la mâinile tale, alungirea antebrațului și brațului, și formarea aripilor cu ajutorul tegumentului membranos care a devenit patagiu… înălțător. Deși din America de Sud se cunosc ceva dinți fosili de lilieci din Cretacic, resturi fosile mai complete de la Archaeonycteris, Icaronycteris, Palaeochiropteryx șamd sunt vechi de peste 52 milioane de ani… din Eocen. Probabil că liliecii mai primitivi nu zburau activ așa cum fac cei de azi, ci aveau zbor planat printre copaci, așa cum se poate deduce din fosilele eocene de Onychonycteris finneyi… o fosilă găsită în Wyoming, SUA, în 2003; erau deci oarecum asemănători cu veverițe- zburătoare, care pot să planeze de la un arbore la altul; vedem aici calea prin care niște mamifere insectivore terestre/ arboricole au devenit zburătoare… accesând diversitatea insectelor nocturne,… o breșă neacoperită de păsările insectivore specializate pe capturarea vietăților diurne.
Manevrele de zbor ale liliecilor sunt mai sofisticate decât cele ale păsărilor. În timpul zborului receptorii din aripi asigură fluxul informațional care să arate diferite detalii ale curenților de aer, tensiune, locul unde o insectă se atinge de aripa liliacului-care-încearcă-să-o-captureze. Ce își dorește mai mult omul… ce își dorește Ikarus, decât să fie liber să zboare, printre copaci și peste lacuri, peste munți… și culmea este că un alt mamifer, liliacul, face asta fără probleme. Este o performanță să ai astfel de capacitate.
Cum crezi că se orientează liliecii în nopțile pădurilor întunecate, cum de sunt capabili de a detecta obstacole și prăzi, a localiza insecte minuscule cu traiectoria lor prin aerul nopții… cum se orientează în bezna totală a peșterilor? Un aspect interesant este capacitatea lor de a se orienta cu ajutorul ecolocației (mecanism oarecum similar sonarelor și radarelor create de oameni); ultrasunete sunt emise pe gură/ nas apoi ecoul lor este recepționat cu urechile/ auzul lor ultrasensibil. Dar nu a fost atât de simplu de constatat asta: în anii 1790 Lazzaro Spallanzani a făcut un experiment cu lilieci orbiți pe care i-a lăsat să zboare într-o cameră complet întunecată, unde erau întinse fire de mătase cu clopoței la capăt; a constatat că liliecii zburau și evitau firele… și a concluzionat că în beznă totală ei nu se orientează cu simțul vizual; în cadrul experimentului el a astupat apoi urechile liliecilor și a constatat că aceștia nu se mai pot orienta la fel de bine cum o făceau înainte. În anii 1930, Donald R. Griffin a descoperit că liliecii folosesc ecolocația pentru orientare și capturarea prăzilor: ei emit sunete, care se reflectă de pe diferitele obiecte, iar ecoul este perceput și interpretat de liliac. În creier se formează astfel o imagine tridimensională (plus timp), în care spațiul este perceput în cele mai fine detalii ale lui… și astfel în noaptea întunecată din mijloc de pădure liliacul poate să vâneze molii minuscule care zboară prin aer, sau poate să preia de pe substrat câte o altă pradă. Intensitatea ultrasunetelor poate să fie și de 130 decibeli, ceea ce este asurzitor, pentru urechea capabilă să perceapă frecvențe de acest gen; pentru noi frecvențele ultrasunetelor sunt în afara domeniului perceptibil la modul direct… așa că este liniște. Suntem surzi ca bușteanul în aceste domenii de frecvențe. Omul de abia percepe fâlfâirea aripilor de lilieci, și o parte nesemnificativă a sunetelor emise, ceva scrâșnete-scârțâite… dar dacă am avea auzul capabil să perceapă ultrasunetele, ar fi un vacarm de neimaginat… mai ales când ies cu miile din peșteri. Desigur, liliacul trebuie să facă distincția dintre semnalul sonor emis și ecoul recepționat… ceea ce face ca semnalul emis să fie scurt, iar mușchii contractați în urechea medie fac ca animalul să nu se auto-asurzească… apoi urechea este deschisă și liliacul percepe ecoul. Totodată, sensibilitatea auditivă mare pe o anumită frecvență, combinată cu emiterea unor sunete pe o frecvență învecinată… și distingerea ecoului, precum și perceperea efectului Doppler… face posibilă perceperea traiectoriei de deplasare a prăzilor potențiale. Serii de informații provenite din scanarea repetată a zonei, creează bazele pentru ca în creierul liliacului să se contureze o imagine dinamică a realităților aflate în desfășurare, pe baza căreia animalul poate calcula traiectoria de zbor a insectelor pe care decide să încerce să le prindă.
Observarea modului în care liliacul vânează insecte în noapte (viteza reacțiilor și detaliile evenimentelor) a fost posibilă după ce în 1960 Frederick A. Webster a utilizat o cameră de filmare de mare viteză… care lua mii de cadre pe secundă: prin aceste serii de imagini a fost constatat cum liliacul poate să prindă insecte din aer direct cu gura, dar în majoritatea cazurilor insecta este prinsă cu patagiul, de unde este preluată. În cazul prăzilor mai mari, consumarea hranei se face nu în zbor, ci animalul este așezat undeva. Există și specii care în mod obișnuit ridică prăzile de pe sol sau de pe vegetație, acestea fiind detectate nu prin ecolocație ci prin ascultarea zgomotelor pe care ele le produc. Liliecii au deci un auz extrem de fin, și pot să perceapă sunete produse de activitatea diferitelor organisme-pradă… ascultând în liniște, fără ecolocație; conformația urechilor externe este de o complexitate incredibilă, cu riduri și șanțuri, și are oarecum echivalență în lentilele Fresnel utilizate în faruri. Constatăm existența unui sistem ultraperformant de ecolocație. Liliacul detectează prada, o capturează, apoi dinții ascuțiți sparg armura chitinoasă a insectelor prinse de oriunde în noapte; dacă liliecii nu ar aspira acele miliarde de triliarde de quatraliarde de insecte pe care le consumă, de la țânțari la molii și gândaci,… poate că ar exista o mică/ mare problemă. Poate că pentru a proteja recoltele spre exemplu… ar trebui să se dea cu insecticide cancerigene, și ar mai exista încă niște procente din populația de oameni care nu ar mai avea variante & speranțe (nu voi da exemple potențiale).
Dar nu toate prăzile se lasă ușor capturate de lilieci. Ca sisteme defensive ale unor specii de fluturi de noapte se pot menționa timpanul care percepe semnalele de ecolocație emise de lilieci și care automat transmite prin nervi semnale la mușchi care produc un zbor eratic-randomic al fluturelui, cu o traiectorie de scăpare imposibil de calculat. Culmea este că anumiți fluturi de noapte emit semnale sonore, click-uri ultrasonice pentru a avertiza liliecii că ei au protecție chimică oferită de anumiți compuși toxici… Pentru ca lucrurile să fie și mai incredibile, există și specii de fluturi de noapte care pot să interfereze cu sistemul de ecolocație, prin emiterea unor șarje de sunete care fac ca sistemul de orientare a liliecilor să își reducă dramatic capacitatea de detectare. Interesant?
De la locul coloniei de vară, exemplarele pleacă la vânătoare în fiecare noapte și pot să se îndepărteze și la distanțe considerabile, chiar și la 15-20 km… pentru ca dimineața să se întoarcă în scorbura sau în fisura de stâncă, în clopotnița sau podul de casă de unde au plecat seara… (ori undeva în preajmă). Ca lucrurile să fie și mai interesante, în creierul lor există o hartă mentală în care apare și locul de hibernare, care poate să fie o peșteră situată la o distanță considerabilă, și la mai multe sute de kilometri de locul coloniei de vară… iar când toamna este momentul migrației, ei să plece către acel loc liniștit. O astfel de capacitate de a percepe detaliile peisajului, de la molii în noapte, la poziționarea unor scorburi îndepărtate aflate în mijloc de pădure… unde așteaptă puiul care trebuie alăptat, sau la amintirea exactă a unei peșteri favorabile care se deschide ca o mică fisură prin peisajele stâncoase undeva la sute de km… denotă o cunoaștere mult mai bună a realităților… decât te-ai aștepta de la un mic insectivor zburător. Este o performanță să ai astfel de capacitate.
Sunt mamifere ca și noi, doar că au capacitatea de a se deplasa hai-hui prin aer. Pentru ca perioada de creștere a puilor să se suprapună perioadei de maximă disponibilitate a hranei, femelele pot avea mecanisme de fertilizare întârziată… spermatozoizii fiind menținuți viabili în organele genitale pe o perioadă de luni de zile după acuplare; la altele, zigotul rămâne liber pentru luni de zile, în stare latentă; mai există și varianta ca dezvoltarea fătului să fie stopată/ suspendată până la momentul prielnic. Faptul că sunt ființe zburătoare impune niște limitări asupra modalităților de reproducere: femelele gestante trebuie să zboare și să se hrănească, iar asta face ca la majoritatea liliecilor, femela să poată naște doar un singur pui (sau doi); dacă ar ajunge mai grea, cu mai mulți fetuși aflați în dezvoltare, greu ar mai putea să aibă agilitatea necesară pentru a își asigura hrana. Apoi, puiul care la început este golaș, fără organe de simț performante, cu aripile scurte, trebuie alăptat de femelă până când ajunge să aibă aripile bine dezvoltate și abilitate de a percepe realitățile, să devină apt de zbor și capabil să își asigure hrana, să se apere de pericole, să își găsească un rost în viață. Juvenilii de microchiroptere devin independenți pe la vârsta de 1,5-2 luni, iar la megachiroptere este necesară atingerea vârstei de 4 luni pentru ca exemplarele tinere să se descurce din propriile lor puteri. De aici rezultă o natalitate destul de redusă, mult mai mică decât la alte specii de mamifere de dimensiuni asemănătoare, spre exemplu chițcani sau mai ales rozătoare. Printre speciile de lilieci există și unele foarte mărunte, cum este spre exemplu Craseonycteris thonglongyai din Thailanda și Burma, care are sub 3,3 cm lungime a corpului, anvergură de 15 cm, și greutate de sub 3 grame…. Nu poți zice că este un mamifer prea mare, dacă îl compari cu tine sau cu o balenă de 130 de tone. Ca idee, balena albastră este de peste 43 de milioane de ori mai mare decât acest liliac; e ceva diferență între aceste extrem de diferite și totuși asemănătoare mamifere. Estimările arată că efectivul global al C. t. este sub 10.000 de exemplare, deci o singură balenă albastră are o biomasă de 4.300 de ori mare decât biomasa totală a indivizilor acestei specii. Fain? Dar când îți imaginezi cam cum trebuie să arate un nou-născut al acestei specii de liliac, de-abia existentă vietate care va ajunge să fie alăptată de femela acea minusculă; oare are ceva sentimente de iubire față de puiul ei… ființa aceea de zero virgulă ceva grame… puiul care așteaptă în peșteră ca ea să se întoarcă de la vânătoare de insecte. Oare simte că ține la el, oare simte că ține la ea? Sau nu contează.
Iarna prin zonele temperate nu există insecte active care să asigure hrana liliecilor, iar capacitatea lor de zbor nu le permite o deplasare eficientă pe distanță așa de mare încât să ajungă în zone mai tropicale/ ecuatoriale, așa cum fac multe dintre păsările insectivore. Conformația aripilor le este calibrată pentru manevre complexe în aer și nu pentru zbor de migrație de mii de km. Cumva evoluția naturală a favorizat la multe specii de chiroptere din zone temperate și reci o abordare și mai ciudată în comparație cu migrația, anume hibernarea (deși există – nu la noi – și câteva specii care migrează-fără-hibernare… retrăgându-se în climat mai cald pentru timpul iernii). Hibernarea presupune cunoașterea exactă a locației unor peșteri care să aibă conformația necesară pentru a le asigura condițiile fizice care să favorizeze supraviețuirea, adică anumiți parametri de temperatură, umiditate, curenți de aer, accesibilitate pentru ei versus lipsă de accesibilitate pentru prădători. Exemplarele tinere se țin în preajma adulților și astfel din generație în generație învață traseul de migrație și locul prielnic pentru hibernare. Importante sunt și locurile bune pentru popas temporar pe traseu, în cazul unor specii care au distanță mare de multe sute de km între habitatele utilizate vara și peșterile de hibernare… iar distrugerea unora dintre ele poate avea consecințe dramatice, crescând mortalitatea în timpul perioadei de migrație. Liliecii tineri învață de la ceilalți unde este locul de intrare în peștera favorabilă pentru hibernare… poate o fisură de doar 1 metru, care se poate percepe de la distanță mică în imensitatea peisajului… iar dacă nu știi unde este… viața ta este scurtă, foarte scurtă. Trebuie să rețină detaliile topografice-geografice ale peisajului și să navigheze exact la acea mică portiță de intrare către șansa de supraviețuire, o infinitezimală deschidere a terenului, intrare aflată la sute de km distanță de locul unde au fost născuți și crescuți. Dacă ai alege greșit locul în care te lași scufundat în starea de hibernare… riscul non-supraviețuirii este foarte mare. La o peșteră bună se pot aduna zeci de mii, sute de mii sau milioane de lilieci care au nevoie vitală de acel loc special; dacă niște cretini instalează o poartă la intrarea galeriei, “pentru a proteja peștera”… îți poți imagina cam care este consecința… sau nu mai contează asta? Declinul marilor colonii de lilieci se constată peste tot pe Planetă: spre exemplu colonia din peștera Carlsbad din New Mexico (SUA), avea circa 8,7 milioane de exemplare la început de secol 20, iar acum scăzut la circa 0,25 milioane; îți dai seama cam câte insecte consumau acei lilieci și cu cât mai multe pesticide-cancerigene se utilizează acum pentru a le compensa lipsa (și consecința este valul de copii cu cancer, iubite-splendide care au murit, mame care se chinuie, și bărbați care dispar fără nici o vină). Dacă o mare colonie este distrusă din ceva cauze, chiar dacă locul devine ulterior liniștit… greu se poate reface colonia, din cauza natalității scăzute a liliecilor și a dispariției acelei comunități care transmitea din generație în generație calea de migrație și locul exact al acelei peșteri prielnice pentru hibernare.
Profunzimea modificărilor fiziologice-metabolice care să permită o soluționare prin hibernare a chestiunii supraviețuirii perioadei defavorabile a iernilor, este de o magnitudine mirobolantă: începe cu acumularea unor rezerve energetice de grăsime pe timpul toamnei, migrația către peșteri cu condiții favorabile, ocuparea unor locuri cu temperatură și umiditate stabilă și prielnică, la multe specii agregarea în grupuri, apoi intrarea în starea de hibernare, adică scăderea temperaturii corporale de la 40-41 grade C cât au în perioada activă… la doar 2-6 grade C, scăderea bătăilor cardiace de la circa 300-400/ minut la doar 10-25/ minut… Este aproape incredibil că inima liliecilor funcționează și la temperaturi corporale apropiate de zero grade C… și te poți întreba oare ce efecte utile pentru oameni ar putea avea dacă am înțelege mult mai bine mecanismele fiziologice care permit asemenea realități biologice în corpul de mamifer. Din când în când, odată la 10-80 de zile, liliacul se trezește din hibernare pentru a bea apă și a urina, eventual pentru a găsi un loc cu condiții de temperatură mai apropiate de nevoile sale… și există și obiceiul de a avea activitate sexuală. Costurile energetice ale trezirilor din hibernare sunt foarte mari, o trezire consumă energia necesară pentru 10-70 de zile de hibernare; trezirile artificial-induse de deranjul produs de speologi spre exemplu… pot reprezenta diferența între viață și moarte, pentru liliac… de fapt pentru întreaga comunitate de chiroptere care hibernează în respectiva colonie. Hibernarea este o stare specială pe care noi nici nu ne-o putem închipui… sau poate? Cu ce ar fi apropiată o astfel de situație-de-limită, aflată la marginea non-existenței? Culmea este ca spre primăvară să te trezești din această stare în care ai petrecut mare parte din lunile de iarnă… poate și mai mult de 6 luni, să constați că ai doar jumătate din greutatea pe care o aveai când ai intrat în această cvasi-ne-ființare, dar să îți activezi metabolismul cu rezervele rămase neconsumate… să începi să zbori prin peisaj, să vânezi insecte. Culmea că o stare de toropeală echivalentă cu hibernarea, reducerea metabolismului, se constată la lilieci și în perioadele de vară… în timpul zilei, când ei se odihnesc și își reduc consumul energetic. Consumul energetic al zborului este mare, prinderea insectelor nu este simplă, iar asta face ca liliecii să aibă nevoie de o strategie de reducere a consumului energetic în perioadele mai inactive… ceea ce a fost probabil un început pentru extinderea și perfecționarea mecanismului la metabolismul de hibernare. Este o performanță să ai astfel de capacitate.
Cele circa 1.240 de specii de lilieci care se cunosc până acum, adică circa 20% dintre speciile de mamifere actuale, arată că nișele ecologice erau multe și variate și ofereau ocazia unei diversificări spectaculoase. Circa 70% dintre specii sunt insectivore, alte circa 25% frugivore, poate 3% nectarivore, aproape 2% prind mamifere sau pești… și doar 3 specii sunt cele care se hrănesc cu sânge. Liliecii au devenit larg răspândiți pe întreaga planetă, din zone deșertice până în păduri tropicale, zone temperate, chiar pe insule departe de uscat. De la specii ale căror exemplare duc o viață solitară, până la cele coloniale care pot avea și agregări de peste un million de exemplare la un loc… cu colonii care fuzionează sau se separă, subgrupuri care se amestecă între ele, cu indivizi care își schimbă “aparteneța”… se poate constata o viață socială destul de dinamică. Comunicarea între exemplare se face prin sunete. Microchiropterele au vederea destul de slabă, dar utilizează informațiile vizuale în perioada migrației sau a altor deplasări mai semnificative, când orientarea nu este eficientă pe baza ecolocației care ar trebui să acopere un spațiu prea mare; megachiropterele au vederea mult mai bună.
Îi povesteam despre vulpi zburătoare, megachiroptere cu anvergură de 1,5-1,7 metri cum sunt specii de Pteropus care se hrănesc cu fructe tropicale… interesant este să vezi cum stau în copaci. Unele megachiroptere consumă polen și nectar și deci polenizează florile vizitate în noapte; cele frugivore dispersează semințele fructelor cu care se hrănesc. Îi povesteam despre vampiri care se hrănesc cu sângele altor mamifere… mici lilieci sud și centralamericani care noaptea se învârt în jurul unei vite sau a unui om care doarme afară… și apoi se lasă în vecinătate pe substrat, se apropie și cu dinții tăioși răzuiesc pielea pe o mică zonă, de unde ling sângele care se scurge… Îi zic despre lilieci care prind pești din apă, îi agață cu ghearele de pe membrele posterioare și îi ridică în aer…
Dragoste de lilieci prin peșteri… îmi aduce aminte de anii studenției când aproape săptămânal meream în ture speo… mai ales prin Apuseni… unde era aventură și descoperire, cercetare și distracție și dragoste, o combinație perfectă pentru o vreme. Colonii mari de Myotis care acoperă tavanul, fisuri în perete pline de Pipistrellus, grupuri răzlețe de Rhinolophus… Foarte interesant. Îi povesteam despre colonii de maternitate unde femelele își cresc puii, îi alăptează… Despre momente crepusculare de seară când ei ies din peșteri sau cele de zori… când se întorc în cetățile lor de piatră. Despre tabere de inelat lilieci din Ungaria… când noaptea prinzi sute de exemplare din diferite specii… faci măsurători, notițe, instalezi inele, iar ziua te bălăcești în peștera cu apă termală… A fost frumos, a meritat oare, viața? La un moment dat ea a adormit; apoi și eu simțeam că trec dincolo… cu gustul remanent al celor 7 stele din compoziția coniacului. Mi-am adus aminte că odată am preferat să particip la o conferință despre lilieci în momentul când era nunta sorei mele… și mă gândeam cât de animal este omul, uneori. În timp ce adormi, în starea aceea confuză… nici treaz nici adormit, îți poți închipui cam cum este să zbori prin amurgul insulelor trolicale, apoi să sorbi nectarul sau să te delectezi cu fructele din vârful copacilor, papaya, mango… Sau pe la noi, cum este să zbori printre trunchiurile columnare ale unei păduri bătrâne, cum este să te aventurezi prin galerii de peșteri la kilometri în subteran… să treci prin fisuri strâmpte și să ajungi în săli mari și galerii… și în întunericul acela total să zbori liber, să ajungi la locul unde vei sta iarna… când inima de-abia îți va bate iar temperatura corpului tău de mamifer va scădea… din ce în ce mai mult… undeva la limita de jos a existenței… Și deschizi ochii… și te vei trezi odată îndrăgostit de tot în primăvară, și din nou vei zbura peste lacuri, peste văi, peste blocuri și case, peste parcuri în care se plimbă ființe rezonabile… poate vei simți chiar fericire, tu, liliacul cel bun. Zburătorul.
© dr. Peter Lengyel
PS. Acest text a fost scris cam prin 2015, poate. A ajuns pe blog doar în 2023.
peterlengyel 