Anurele (broaștele) sunt cel mai diversificat grup dintre amfibieni: există circa 5300 (după alte surse 6300) de specii actuale, grupate în 42 (după alte surse 31) de familii. Anual sunt descoperite circa 70 de specii de broaște noi pentru știință, recent doar din Sri Lanka au fost descrise circa 100 de specii. Cea mai recent descoperită familie de broaște a fost anunțată în octombrie 2003, iar toate celelalte familii au fost descrise în secolele 18 și 19… nici o nouă familie în secolul 20; cu toate acestea, regruparea lor pe familii, subfamilii șamd, revizuirile sistematicii/ taxonomiei, fac ca situația clasificării să nu fie prea clară. Aceste articole pe blog nu au rolul să fie exhaustive, ci să contureze pe cât posibil o imagine realistă asupra subiectului.
Deci, broaștele sunt multe. Caudatele (tritonii și salamandrele) și cecilienii sunt reprezentate de mult mai puține specii. Broaștele au o largă răspândire planetară, e plin de ele prin păduri tropicale, mlaștini, zone umede din regiuni temperate; sunt absente din regiuni arctice și din zone montane înalte, regiuni aride/ deșertice, insule mărunte aflate departe în largul oceanelor.
Filogenia anurelor, detaliile modurilor cum sunt înrudite diferitele familii între ele… constituie un domeniu destul de fluid, controversat, până și acum în era filogeniei moleculare… cea care secondează taxonomia făcută pe baze morfologice. Există 3 mari linii separate. Archaeobatrachia include broaște cu caractere mai primitive, dintre cele de pe la noi aparținând aici izvorașii, genul Bombina. Mezobatrachia este grupul intermediar, reprezentat la noi de broaște săpătoare din genul Pelobates. Neobatrachia cuprinde broaștele mai evoluate, cu caractere mai moderne, incluzând aici dintre cele de pe la noi genurile Hyla, Bufo, Rana. Revizuiri taxonomice au tendința să tot schimbe denumirea genurilor și speciilor… așa că doar cei care își alocă toată viața pentru studiul acestui domeniu – măcar la una dintre familiile de broaște – pot avea o oarecare imagine actualizată asupra situației lor.
Această prezentare nu se dorește a ajunge exhaustivă, nici măcar cea mai apropiată de realitate, deoarece despre realitățile naturale există variate păreri ale specialiștilor, multe dintre ele fiind păreri opuse altora echivalente. Mai cu seamă în sistematică, taxonomie, există permanente schimbări, crearea de noi genuri, divizarea sau unificarea unor taxoni anterior considerați valizi șamd. Adică, avem o cunoaștere aflată în dezvoltare și perfecționare, care tinde să deslușească din ce în ce mai mult raporturile de înrudire dintre variatele linii filetice ale broștelor, în cazul nostru. Ce poate spra o astfel de prezentare în câteva pagini, este să dea o imagine de ansamblu asupra diversității broaștelor acestei Planete.
Familiile de broaște se împart în 3 mari categorii: Arcaeobatrachia (4 familii), Mezobatrachia (6 familii), Neobatrachia (21 familii).
Broaștele primitive (Archeobatrachia) sunt reprezentate de familiile: Ascaphidae, Leiopelmatidae, Bombinatoridae și Discoglossidae.
Familia Ascaphidae (broaște cu coadă) este reprezentată de 2 specii actuale, care trăiesc în ape repezi și reci din nord-vestul Americii de Nord; aceste broaște primitive au 9 vertebre, cu 1 în plus față de celelalte broaște și păstrează și coaste, contrar celorlalte. Masculul are o prelungire a zonei cloacale, cu care introduce spermatozoizii în cloaca femelei; aceasta este o adaptare la apele repezi în care aceste broaște se reproduc, unde fecundarea externă nu este o soluție viabilă. Interesant? După fertilizarea internă, femelele depun ouă din care ies mormoloci, care au nevoie de 1-4 ani până la metamorfozare! Adică, au o dezvoltare extrem de rapidă. Broscuțelor mici le mai trebuie 7-8 ani până ajung la maturitate sexuală. O specie mai studiată este Ascaphus truei.
Familia Leiopelmatidae (broaște neo-zeelandeze) are un singur gen cu 4 specii. Masculii au grijă de pontă. Masculul de Leiopelma hamiltoni cară mormolocii pe spatele lui, pentru a îi menține umeziți.
Familia Bombinatodidae (izvorași) este răspândită în Eurasia; există 2 genuri cu 7 specii. Cele din genul Bombina sunt active ziua, fiind protejate de secreții toxice ale pielii. În perioada de reproducere sunt active atât ziua cât și noaptea. Bombina bombina se reproduce pe întreaga perioadă de vară.
Familia Discoglossidae este răspândită în jurul Mării Mediteraneene, în sudul Europei și nordul Africii.
Broasca-mamoș (Alytes obstetricans) are pupila eliptică verticală; este o specie terestră și nocturnă; acuplarea are loc pe uscat; masculul înfășoară șiragurile care cuprind ouă destul de mari, în jurul bazei membrelor posterioare, și le poartă pe spate; la oarecare intervale de timp merge să le hidrateze în apă. Un mascul poate purta ponte de la mai multe femele, pe care le cară timp de 7-8 săptămâni, după care le duce la o apă unde ies mormolocii. Ciudat? Această specie trăiește în Europa de vest și în nordul Africii. Alytes cisternasii trăiește în zone nisipoase din Spania și Portugalia. În Mallorca trăiește Alytes muletensis; a fost descoperit în 1977 ca specie fosilă, dar în 1980 a fost găsită și vie…! În 1985, Durrell Wildlife Conservation Trust a început un program de reproducere a lor în captivitate, bazat pe 20 de exemplare colectate din natură: sute de exemplare au fost eliberate și a fost menținută o populație captivă pe insula Jersey. Familia Discoglossidae are un trecut îndelungat; Eodiscoglossus santonje este o specie fosilă descoperită în Spania, în depozite sedimentare de la sfârșitul Jurasicului-începutul Cretacicului.
Mesobatrachia are 6 familii, dintre care una este extinctă iar celelalte 5 au și specii actuale: Paleobatrachidae (extinctă), Pipidae, Rhinophyridae, Megophryidae, Pelodytidae, Pelobatydae.
Familia Paleobatrachidae are doar forme fosile, prezente în sedimente începând cu Jurasicul superior al Europei și Cretacicul superior al Americii de Nord… persistând atât în Europa cât și în America de Nord până în Pleistocen. Genul Neusibatrachus se cunoaște din depozite aflate la limita Jurasicului cu Cretacicul din Spania, precum și din Miocenul din zona care era Cehoslovacia.
Familia Pipidae răspândită în Africa și America de Sud, este reprezentată de broaște eminamente acvatice, cu membrane interdigitale dezvoltate la membrele posterioare, multe specii având și o linie laterală cu rol senzorial la exemplarele adulte. Comparativ cu alte broaște, ochii acestora sunt foarte mici. Adulții nu se pot deplasa pe uscat, decât eventual prin ceva târâre pe nămolul foarte umed. Aceste broaște nu au limbă. Orăcăitul și curtarea se realizează sub oglinda apei. La Pipa pipa din Surinam, o specie complet acvatică și în stadiu de adult, există complicate ritualuri nupțiale subacvatice; ouăle fecundate sunt întinse de mascul pe spatele femelei; acolo ele se afundă în tegumentul de pe spatele femelei (până la 100 de ouă/ femelă), unde se dezvoltă timp de 3-4 luni… iar apoi ies micile broscuțe. Fain? La broaștele africane cu gheare (Xenopus sp.), membrele posterioare au gheare cheratinizate; adulții au linie laterală funcțională, cu care percep vibrațiile din apă și practic localizează sursa oricărei mișcări din mediul lor de viață. Printre speciile de Xenopus există unele care au mai mult de 2 seturi de cromosomi… specii poliploide.
Familia Rhinophrynidae are o singură specie actuală, Rhynophrynus dorsalis, o broscă ce trăiește în Texas și Mexic, deci prin sudul Americii de Nord și în America Centrală. Are capul ascuțit și vânează termite și alte nevertebrate în timp ce se deplaseză în sol, săpând după ele. Sunt niște broaște săpătoare care își petrec mare parte a timpului în subteran, de unde ies la suprafață doar după ploile puternice… când se reproduc în bălțile temporare. Interesant este că din pontele depuse, ouăle se ridică la suprafața apei una câte una, dar apoi mormolocii sunt gregari, înotând în bancuri prin apa în care se hrănesc cu vegetație algală.
Familia Megophryidae are 11 genuri și peste 100 de specii asiatice, din Pakistan în China și zone sud-est asiatice: Filipine, Indonezia, Malaezia șamd. Prin aspectul lor, aceste broaște seamănă cu frunzele uscate, având culori cafenii/ brune, și câte o prelungire țepoasă deasupra ochilor, o formațiune care le face să semene și mai mult cu o frunză uscată căzută pe sol. Mormolocii acvatici au deschiderea bucală orientată în sus și se hrănesc de la suprafața apei. Megophrys nasuta se hrănește cu scorpioni, crabi, broaște, șopârle și rozătoare; ouăle sunt depuse pe partea inferioară a unor pietre aflate în apă. Scutiger sp. sunt broaște terestre care urcă până la altitudinea de 5.200 metri, în climat foarte rece. Brachytarsophrys carinensis este prezentă din Thailanda până în China.
Familia Pelodytidae are o specie care trăiește în sudul Europei (Pelodytes punctatus) și 2 specii care trăiesc în zona dintre Marea Caspică și Marea Neagră; interesant este că ouăle depuse toamna pot să ierneze, iar mormolocii apar primăvara; din pontele depuse primăvara, mormolocii ies în scurt timp. Fosile europene aparținând acestei familii sunt cunoscute din Europa din Eocen, având 47 milioane de ani, iar din America de Nord din Miocen, având 15 milioane de ani.
Familia Pelobatydae (broaște săpătoare) are 3 genuri și 10 (sau 11) specii actuale cu răspândire Eurasiatică și Nordamericană, dar arealul familiei trece și în nordul Africii, pe o mică zonă din apropiere de Gibraltar. Broaștele săpătoare pot trăi în medii aride, zone nisipoase uscate, unde se retrag la adâncime mare în solul nisipos, ieșind doar noaptea să vâneze nevertebrate. Membrele posterioare prezintă tuberculi cu care este mai eficientă săparea în nisip, când animalul se retrage să se adăpostească. Ziua stau ascunși, iar noaptea ies la suprafață, unde pândesc prăzi care se apropie de ele, mai ales insecte. Se mișcă în peisaj doar în perioada de reproducere. Există cazuri multe cu mormoloci care au o dezvoltare foarte rapidă, în bălțile temporare ale zonelor aride. La broaștele săpătoare americane dezvoltarea mormolocilor și metamorfozarea are nevoie de doar 3 săptămâni; la alte specii, această perioadă este mai lungă, existând și cazuri în care mormolocii traversează o iarnă în acest stadiu de dezvoltare, înainte de metamorfozare. Condițiile de mediu neprielnice pot transforma mormoloci vegetarieni în canibali care consumă alți mormoloci, un fenomen destul de des întâlnit la broaște săpătoare (Pelobatidae). În America de Nord, mai cunoscute sunt Scaphiopus holbrookii și Spea bombifrons; există și populații care trăiesc în deșert, unde ouăle sunt depuse în bălți temporare, mormolocii ies în 2 săptămâni, dar dacă nu plouă din nou și balta seacă, apare mortalitate în masă în rândul acestora; există și mormoloci canibali care se hrănesc cu ceilalți și ajung să se metamorfozeze. Fosile de broaște săpătoare (Pelobates sp.) se cunosc din Europa, datate la 47 milioane de ani, iar cele cunoscute din Terțiarul nordamerican (Scaphiopus sp.) au 35 milioane de ani.
Neobatrachia cuprinde 20 de familii, cărora le aparțin circa 95% dintre speciile actuale de broaște. Aici apațin familiile: Allophrynidae, Brachycephalidae, Bufonidae, Centrolenidae, Pseudidae, Hylidae, Leptodactylidae, Heleophrynidae, Rhinodermatidae, Sooglossidae, Nasikabatrachidae, Myobatrachidae, Limnodynastidae, Artheroleptidae, Dendrobatidae, Hemisotidae, Hyperoliidae, Microhylidae, Rhacophoridae, Mantelidae.
Familia Allophrynidae are o singură specie actuală, Allophryne ruthveni, o broască arboricolă din nord-estul Americii de Sud.
Familia Brachycephalidae are 2 genuri și 3 specii, forme terestre din păduri tropicale ale sud-estului Brazilei; aceste broaște au câte 2 degete la membrele anterioare și câte 3 degete la membrele posterioare; ouăle depuse pe sol produc broscuțe prin dezvoltare directă, fără stadiu de mormoloc. Brachycephalus didactylus este cea mai mică broască din Emisfera Sudică, atingând 9,5 mm (în Emisfera Nordică cea mai mică este Eleutherodactylus iberia, care atinge aceeași dimensiune, adică 9,5 mm).
Familia Bufonidae (broaște râioase) are circa 35 de genuri și circa 400 de specii, dintre care peste jumătate aparțin genului Bufo. Genul Bufo are vreo 250 de specii. Femelele de broaște râioase brune (Bufo bufo) pot ajunge și la 18 cm lungime. Broaștele râioase stau ascunse pe timpul zilei, în nișe de sub pietre, pe sub rădăcini, trunchiuri căzute, în găuri de rozătoare etc, iar seara ies la vânătoare, înghițind orice animal care le încape în gură și pe care pot să îl prindă. Specia Caudiverbera caudiverbera din Chile ajuge la 25 cm lungime și prinde păsărele, șopârle, peștișori etc. Dacă este atacată de un alt prădător, se umflă cu aer și se ridică țeapănă în picioare, ca să pară cât mai mare… și își cască gura.
Bufonidele sunt adaptate preponderent la viața nocturnă și terestră, și trăiesc uneori foarte departe de ape. Marea majoritate a speciilor de broaște râioase intră în apă doar în perioada de reproducere, în rest duc o viață terestră. Există și excepții-hiperexcepționale, de broaște râioase care au activitate acvatică toată viața, sau chiar specii arboricole. Broaștele râioase sunt răspândite pe toate continentele cu excepția Australiei și… Antarcticii. Au ochii orientați relativ înainte, ceea ce permite o vedere stereoscopică; au o bună capacitate de a vâna cu ajutorul limbii lipicioase proiectate fulgerător în afara gurii, capturând chiar și insecte rapid-zburătoare; nu au dinți. Pielea verucoasă care le dă denumirea de broaște râioase, are o multitudine de glande cu secreții veninoase. Glandele parotoide de după ochi sunt voluminoase și produc toxine puternice; ele sunt destul de protejate în fața prădătorilor și nu au nevoie de prea mare agilitate; cu salturi scurte, mai mult pășind, ei se deplasează liniștiți. Dacă toxinele unei broaște râioase din Colorado (Bufo alvarius) ajung în gura unui câine, acesta poate să moară repede. Broaștele râioase produc bufagin, un compus steroid care produce palpitații cardiace… iar unele specii pot fi chiar fatale pentru copii. Sunt destul de rezistente la ariditate; mormolocii se dezvoltă foarte repede, chiar și în bălți temporare cu existență scurtă. Cele mai vechi fosile de bufonide au 57 milioane de ani.
Femelele unor specii de broaște râioase, spre exemplu Bufo garmani, pot depune chiar și 20.000 de ouă/ primăvară, în lungi șiraguri lăsate în bălți, agățate și de vegetația acvatică. Atelopus oxyrhynchus din America de Sud și Centrală deține recordul de durată a amplexususlui care a ținut 125 de zile! Mare iubirea între ele, și lungă! O specie mică de broască râioasă vest-africană din Guinea și Liberia, Nectophrynoides occidentalis, nu depune ouă ci micile broscuțe sunt născute de femele; există atât fecundare internă a ouălor cât și dezvoltare a acestora în corpul matern, astfel că genul acesta are specii vivipare, care nasc pui vii; acuplarea prin contactul zonelor cloacale; femela se retrage în sol timp de 6 luni; o femelă naște 2-16 pui, la 9 luni după împerechere; după naștere, broscuțele tinere sunt apte de viață terestră. O specie capabilă să se apere cu o secreție cutanată foarte toxică este Chaus (Bufo) marinus, o broscă râioasă Nordamericană introdusă în Australia în 1935 pentru a controla ceva insecte pe plantații… pe care trebuia să le mânânce; din cele 101 broaște eliberate, au ajuns să fie peste 200 de milioane și imposibil de stârpit… periclitând o parte din fauna locală.
Familia Centrolenidae (broaște sticloase, transparente, translucide) are 3 genuri și peste 100 de specii sud și central-americane, arboricole și nocturne; ouăle sunt depuse pe frunze din teritoriul păzit de mascul, iar mormolocii cad în apa de sub pontă. Adulții au corpul translucid/ transparent, pielea de pe partea ventrală este lipsită de pigmenți și foarte subțire… ceea ce face ca organele interne aflate în funcțiune să poată să fie văzute… Se poate vedea inima, marile vase de sânge, intestinele șamd.
Familia Pseudidae (broaște paradox) are 2 genuri cu câteva specii acvatice și nocturne răspândite în America de Sud, mai ales în Anzi. La broasca-paradox (Pseudis paradoxa) din America de Sud, mormolocii cresc mai mult de un an și ajung la 23-25 cm lungime; când se metamorfozează, prin resorbția cozii, adultul devine doar o treime din lungimea mormolocului fără coadă; adulții au doar 2,5-5 cm; mormolocii sunt consumați de localnici, ca delicatese.
Familia Hylidae (brotăcei) are circa 40-48 de genuri cu circa 775 specii (unele date arată peste 800 de specii, chiar 852 de specii – dintre care la noi avem doar 1) arboricole și nocturne, mare parte a speciilor având culoare generală verde pe partea dorsală și cu flancuri colorate în variate feluri. Trăisc mai ales în coronamentul arborilor. Brotăceii de azi sunt răspândiți în Eurasia, America de Nord și de Sud, nordul Africii, Australia. În păduri tropicale, diversitatea lor este extraordinară. Unele specii au degete opozabile, și pot prinde astfel crengile subțiri, pețiolul frunzelor șamd. Deși brotăceii preferă siguranța plimbărilor liniștite pe crengi și frunze, ei au capacitatea de a sări și a se prinde ulterior de frunze, cu ajutorul discurilor adezive de pe vârfurile degetelor. Culori de desen criptic extraordinar are Hyla arenicolor, care se integrează excelent în desenul rocilor granitice ale peisajelor pe care le populează. Ouăle hylidelor sunt depuse în apă, pe frunze sau în formațiuni conice create din frunze… leagăne construite de broaște cu scopul de a proteja ponta… apoi mormolocii dezvoltați din ouă pică în apa de sub acestea.
Flectonotus pygmaeus trăiește în păduri andine sud-americane; la brotăceii din genul Flectonotus, femelele poartă ouăle pe spate – afundate în piele; de aici ies mormoloci care sunt depuși în apele din frunze de bromelii, unde se metamorfozează fără a se hrăni…! Hemiphractus proboscideus este un brotăcel din Ecuador, având piele cafenie și prelungiri țepoase pe cap, imitând o frunză uscată; masculul poartă pe spate ouăle fecundate, din care ies broscuțe, fără stadiul de mormoloc. Un brotăcel din zone tropicale mexicane, Triprion spatulatus, are un cap ciudat cu un fel de cioc-de-rață; în perioadele uscate, se ascunde în mici fisuri din crengi sau scoarța de copac și închide ieșirea prin alipirea capului de acea zonă, astfel, în interiorul micii scorburi, restul corpului se menține întrun mediu mai umed, și nu pierde apa, cea vitală. Brotăcei fosili cu vârstă de 57 milioane de ani se cunosc din America de Sud.
Familia Leptodactylidae are circa 50 de genuri și 850 de specii (după alte date, peste 1.260 de specii) răspândite în America Centrală și de Sud, cu unele specii ajungând în sudul SUA. Este o linie filetică puternic diversificată; diversitatea acestor broaște este atât de mare încât în familia Leptodactylidae există un gen, g. Eleutherodactylus, care are peste 700 de specii, fiind astfel genul cu cele mai multe specii dintre toate organismele vertebrate actuale. Eleutherodactylus jasperi din Puerto Rico, descoperită în 1976 și ulterior considerată dispărută, prezenta fecundare internă, femela dând naștere la broscuțe mici. Celelalte specii de Eleutherodactylus depun ouă din care ies broscuțe, fără faza de mormoloc; la multe specii, ouăle depuse pe frunze sunt păzite de către masculi, care se ocupă și de hidratarea acestora, iar micile broscuțe stau cu tatăl lor câteva zile după ce ies din ouă. Pentru noi, europenii, este ciudat să vezi ouă gelatinoase de broască în care se dezvoltă direct broscuțe și nu mormoloci! Cea mai mică broască din Emisfera Nordică este considerată specia Eleutherodactylus iberia, care are 9,5 mm; a fost descoperită în 1966 în Cuba, în Monte Iberia.
La genul Gastrotheca, femelele incubează ouăle într-un „marsupiu” aflat pe spatele lor. Pentru a se proteja de duritatea climatului din zona în care trăiește în Paraguai, specia Leptodactylus laticeps stă ascunsă în pământ timp de 9 luni pe an; este activă din noiembrie până în ianuarie, perioadă ploioasă când vânează alți amfibieni și vertebrate de mici dimensiuni; ponta este depusă într-o spumă plutitoare toxică, ceea ce apără ouăle de prădători. Unele Leptodactylidae depun ponta în cratere de noroi pe care le construiesc în zone noroioase de la marginea apelor. Alte specii nasc broscuțe terestre! Broasca acvatică din lacul Titicaca din Peru (altitudinea lacului este de 3812 m), Telmatobius culeus este și ea interesantă: nu are plămâni, doar respirație tegumentară. Există fosile sud-americane de 65 milioane de ani; din Caraibe/ Republica Dominicană se cunoaște o fosilă foarte bine păstrată în chihlimbar, cu vârsta de 37 milioane de ani.
Familia Heleophrynidae are un singur gen, Heleophryne, cu 5 specii răspândite în sudul Africii. Mormolocii trăiesc în ape curgătoare rapide și au capacitatea de a înota contra curentului, ajutați de coada lor bine dezvoltată; când vor să se odihnească, se prind de pietre cu ajutorul ventuzei bucale dezvoltate; consumă alge și au nevoie de mai mult de un an pentru a se dezvolta și a se metamorfoza în broscuțe.
Familia Rhinodermatidae are un singur gen cu 2 specii, prezente în păduri din sud-vestul Americii de Sud, prin Chile. Ouăle fecundate sunt păzite de mascul timp de circa 3 săptămâni, apoi preluate de aceștia în cavitatea bucală. La Rhinoderma rufium mormolocii sunt duși la o apă și eliberați, pe când la broasca lui Darwin (Rhinoderma darwinii), mormolocii se dezvoltă în sacul vocal al masculilor, de unde ies broscuțe metamorfozate.
Familia Sooglossidae din insulele Seychelles (la nord-vest de Madagascar), are 2 genuri; aceste broaște duc o viată terestră, ouăle sunt depuse pe uscat și din ele ies broscuțe, sau mormoloci care sunt purtați pe spate de către femele, până se metamorfozează….! La mormoloci care ies din ou există membre anterioare formate, cu ajutorul cărora se agață de spatele femelei; nu au branhii ci respiră prin piele… iar dezvoltarea lor nu se derulează în apă, ci pe acest loc aparte.
Familia Nasikabatrachidae a cărei descoperire a fost anunțată în octombrie 2003, este reprezentată de niște broaște din zone montane din sudul Indiei. Nasikabatrachus sahyadrensis este o broască de culoare întunecată brun-negricioasă, cu nas ascuțit folositor în timpul săpăturilor subterane cu care își petrece viața. Aceste broaște sunt active la suprafața solului doar 2 săptămâni pe an, de aceea până recent specia a rămas necunoscută pentru știință; în timp ce se săpa o fântână, o fost găsită o broască ce a fost oferită unui botanist… ajungând apoi în mâna specialiștilor.
Familia Myobatrachidae este răspândită în Australia, Noua Guinee, Tasmania, unele specii trăind în zone aride. Masculii de Pseudophryne bibronii stau lângă pontă până când ies mormolocii din ouăle depuse în găuri mai umede, pe sub pietre etc; acest proces de păzire a pontei poate dura chiar și 90 de zile… Arenophryne rotunda și Miobatrachus gouldii sapă cu capul înainte și ajung în sol chiar și la 1 metru adâncime, unde sunt depuse ouăle, din care apoi ies direct broscuțe. La Rheobatrachus silus și Rheobatrachus vitellinus, femelele înghit mormolocii care se dezvoltă și se metamorfozează în broscuțe în stomacul mamei lor! Din păcate, pare că ambele specii au dispărut… Rheobatrachus silus a fost văzut ultima dată la începutul anilor 1980… Fosile de miobatrachidae se cunosc din Terțiar, având vârsta de 15-25 milioane de ani.
Familia Limnodynastinae cuprinde 11 genuri cu 50 de specii de broaște terestre, prezente în Australia, Noua Guinee, Tasmania. Există și specii de deșert, care mențin apa în corp, chiar și în perioadele prelungite de arșiță și secetă… cât timp ele stau retrase în substrat… iar aborigienii, când au nevoie disperată de apă caută astfel de broaște pentru a le stoarce…
Familia Artheroleptidae răspândită în Africa subsahariană, are 8 genuri și 75 de specii; majoritatea speciilor au mormoloci acvatici, dar există și specii care în mediul terestru depun câteva ouă mari, din care ies direct broscuțe… fără stadiu de mormoloc. La masculii de Trichobatrachus robustus, apar pe părțile laterale ale corpului niște formațiuni alungite și vascularizate, asemănătoare oarecum cu niște peri, care au utilitate în respirație/ schimbul de gaze petrecut în apă, când masculul păzește pe timp îndelungat ouăle depuse de femelă.
Familia Dendrobatidae are 9 genuri și 170 (240?) de specii, dar clasificarea lor se schimbă permanent, odată cu avansarea cercetărilor; broscuțele adulte au dimensiuni cuprinse între 12,5 și 50 mm. Familia dendrobatidelor este răspândită în America Centrală și de Sud, din Nicaragua până în Brazilia; este reprezentată de broscuțe mici, mare parte a speciilor frumos colorate și extrem de toxice. Glandele tegumentare (din piele) secretă substanțe care sunt utilizate de către amerindieni pentru a otrăvi vârfurile săgeților cu care ei vânează mai ales maimuțe. Culmea este că alcaloizii din veninul acestor broaște nu doar că provin din insecte (furnici și altele) pe care ele le consumă, dar în insectele respectivele substanțe ajung din plantele pe care insectele le mânâncă… plante care de fapt secretă de novo respectivele substanțe. Dendrobatidele preferă să mânânce insecte veninoase/ toxice, din a căror consumare își refac și ele toxinele care le protejează de prădători. În captivitate, hrănite cu insecte netoxice, dendrobatidele își pierd mult din toxicitate!
Dendrobatidele trăiesc în păduri tropicale; majoritatea speciilor sunt diurne și terestre, dar există și specii arboricole care trăiesc în microhabitatele reprezentate de bromeliile instalate pe arbori. La cât de otrăvitoare sunt diferitele dendrobatide, își pot permite să fie active pe timpul zilei, când culorile lor stridente atrag atenția prădătorilor concomitent cu informarea acestora despre pericolul reprezentat de consumarea acestor broaște. Culorile stridente atrag atenția prădătorilor potențiali, arătând prin coloritul respectiv că ele sunt organisme care se apără prin toxicitatea lor și este bine să fie lăsate în pace. Acele specii de dendrobatide care sunt lipsite de toxicitate, au în general culori terne, care fac posibilă homocromia, camuflarea în mediul de viață.
Broaștele aparținând de dendrobatide își apără teritoriul în fața altor exemplare conspecifice: se împing și emit sunete cu care încearcă să alunge adversarul. La dendrobatidele tropicale, pot exista cicluri de amplexus/ depunere de pontă la fiecare lună. Dendrobatidele au comportamente teritoriale și de reproducere sofisticate și complexe, de la bătăi între masculi sau femele până la păzirea pontelor, umezirea lor, cărarea mormolocilor la ape… de multe ori acțiunile de îngrijire a noii generații fiind intreprinse de masculi. La multe specii de dendrobatide, dedicarea cu care își execută „îndatoririle parentale” întrece orice închipuire… când te gândești că sunt niște mărunte broaște… Adulții de dendrobatide, de multe ori masculii, umezesc cele 10-25 de ouă, le curăță de impurități (pentru a evita posibile infecții fungice), apoi cară pe spate mormolocii ieșiți din ouă, pentru a îi duce în bazinașe de ape din frunze de bromelii, sau în ape adunate în scorburi…
Dintre dendrobatide, broaștele harlechin (Oophaga histrionica) au o diversitate intraspecifică ieșită din comun, cu nenumărate combinații de culori și paternuri ale desenului; ai putea zice că sunt zeci de specii, dar ele sunt doar morfe diferite, capabile să se reproducă între ele și să producă urmași fertili. Specia de dendrobatid Oophaga pumilio secretă pumiliotoxina, care chiar la atingerea pielii animalului produce durere celui care o atinge. Printre cele 30 de morfe diferite ale speciei Oophaga pumilio, unele care au segregare geografică… există o compatibilitate la reproducere, dar dacă au de ales, în general se împerechează exemplare din aceeași morfă, totodată, există niște diferențieri ale sunetelor emise și niște particulartități ale comportamentelor de reproducere, așa încât avem de a face cu specii incipiente, care cu timpul se pot izola reproductiv… formând specii separate. Așa cum este evident, evoluția biologică este în desfășurare, cât există vietăți pe Planetă.
La specia de dendrobatid Epipedobates trivittatus, după ce ouăle se dezvoltă în apa strânsă între frunzele căreiva bromelii epifite, masculul poate duce pe spate mormolocii, la o apă mai mare, unde ei să se dezvolte în continuare. Sună incredibil.. dar asta este. La o specie de dendrobatid, Ranitomeya reticulata, mormolocii se dezvoltă în mici bazinașe cu apă, iar femela se întoarce la aceste locuri pentru a îi hrăni cu ouă nefecundate. Iar sună incredibil, nu?
Dendrobatidul Phyllobates terribilis din Columbia are cel mai puternic venin produs de un animal vertebrat: batrachotoxin, o neurotoxină care duce la paralizarea mușchilor, inclusiv a inimii. Dar este periculoasă doar dacă ajunge în sânge; o broască are circa 1 miligram de astfel de venin, care este îndeajuns pentru a ucide 10 oameni. De la această specie, indienii Choco extrăgeau venin prin înțeparea animalului sau ținerea lui asupra focului… iar veninun pus pe vârfurile de săgeți își menținea veninozitatea timp de doi ani. Pare că atingerea pielii acestei broaște este deja destul de periculoasă…
Provenind din Guiana Franceză, Dendrobates tinctorius a fost adus în grădinile regale ale Franței, încă din secolul 18. De pe atunci, frumusețea acestor broaște a atras atenția celor care iubeau frumosul, în felul lor regal-barbar.
Familia Mantelidae prezentă în Madagascar, este reprezentată de 14-15 specii (după alte surse, pare că sunt 5 genuri cu 150 de specii). Interesant este că Dendrobatidaele sud- și central-americane au „omologi” în Madagascar. Mantelidaele sunt broaște de 12,5-25 mm, strident-colorate (portocalii, albastre, smaralgd, negru șamd, cu diverse combinații) și prezentând secreții tegumentare veninoase, fiind în aceste privințe similare dendrobatidelor americane. Sunt active tot pe timpul zilei. Aceste două familii nu sunt apropiat înrudite filogenetic, iar apariția lor asemănătoare este un bun exemplu de evoluție convergentă. Dintre mantelide, două specii depun ouăle în apă, restul în habitate terestre umede.
Familia Hemisotidae are un gen cu 8 specii prezente în Africa subsahariană; mare parte a speciilor duc o viață retrasă în subteran; pătrund cu capul înainte în sol. Masculul se prinde de femela care sapă cu capul înainte în sol; ea crează o cavitate subterană în care sunt depuse ouăle, fecundate extern; masculul pleacă, iar femela rămâne să păzească ponta, până ies mormolocii, pe care îi transportă sau îi ghidează spre apa în care urmează să se dezvolte! La o parte dintre ele reproducerea are loc în camere subterane săpate sub un bazinaș cu apă; în aceste cămăruțe subterane, femela stă cu ouăle până ies mormolocii… iar apoi ea sapă un tunel către apă… pentru ca mormolocii să poată ajunge acolo. Hemiscus marmoratus are limbă prehensilă!
Familia Hyperoliidae are 19 genuri și 240 de specii prezente în Africa subsahariană, Madagascar și insulele Seychelles; seamănă cu brotăceii; ouăle sunt depuse pe sol, în cuiburi de spumă sau direct în apă și produc mormoloci acvatici care ulterior desigur că se metamorfozează în broscuțe. Doar la specia Hyperolius obstetricans, din ouă ies broscuțe, fără fază de mormoloc.
Familia Microhylidae are circa 67-70 de genuri și 415-430 specii răspândite în America de Sud, Centrală și de Nord, Africa subsahariană, Sud-estul Asiei din India până în China și până în Australia. Specii cu o mare diversitate de adaptări, de la forme terestre, la altele săpătoare sau arboricole. Majoritatea speciilor sunt terestre, săpătoare. Marea majoritate au corp cvasiglobular, cap mic și gura mică, mâncând furnici și termite… unele specii pot chiar să intre în furnicare și termitiere. Ouăle produc mormoloci sau mici broscuțe terestre… În deșertul Kalahari din sudul Africii, odată cu ploile apar la suprafață și broaștele din specia Breviceps adspersus, care se retrag în substrat imediat după ce nu mai este apă; masculii au membre scurte, nici nu pot cuprinde femelele în amplexus; masculul este mult mai mic decât femela, iar pentru perioada de reproducere, cu niște glande tegumentare el secretă o substanță lipicioasă rezistentă la apă, cu care se lipește de spatele femelei; femela îl poartă pe spate vreo 3 zile, până sapă un tunel și o cameră subterană unde sunt depuse ouăle; mormolocii consumă gelatina rămasă după ieșirea lor din ou, apoi se metamorfozează; femela rămâne să protejeze progenitura, până la metamorfozare.
Familia Ranidae are circa 45-50 de genuri cu 650-822 de specii larg răspândite pe glob, prezente în Eurasia, nordul Australiei, Africa, din nordul Americii de Sud în America Centrală și de Nord. Sunt absente din Madagascar, Groenlanda, Noua Zeelandă și desigur din Antarctida. Răspândirea ranidelor a început din Africa în urmă cu 50 de milioane de ani, de unde au cucerit Eurasia, au trecut din Asia în America de Nord, de unde au coborât până în nordul Americii de Sud. Diversitatea actuală cea mai mare este tot în Africa, de unde inițial a pornit răspândirea lor. Există multe forme acvatice, altele terestre, dar și unele forme săpătoare și chiar arboricole. Majoritatea depun ouă din care ies mormoloci, dar există și specii la care din ouă ies direct broscuțe. Ceratobatrachus guentheri din Insulele Solomon, depune ouă în mici adâncituri în solul acoperit de litieră; din ouă ies direct mici broscuțe terestre, fără stadiu de mormoloc acvatic.
Pyxicephalus edulis este o broască est-africană care poate sta îngropată chiar și mai mulți ani în nămolul de pe fundul căruiva lac secat; stratul de piele năpârlit și mucusul secretat de broască se întărește și formează un cocon impermeabil, în care broasca intră în somn estival… foarte, foarte lung… până la ploaia ce va veni odată. Pyxicephalus adspersus din Africa subsahariană estică, ajunge la 23 cm și peste 2 kg; în perioadele aride, aceste broaște stau îngropate în nămol; poate sta în nămol ani de zile, iar la o ploaie mare ies afara cu toții să se reproducă; masculii se bat între ei și se și rănesc; o femelă depune 2.000-3.000 de ouă, din care în 2 zile ies mormolocii; ponta este protejată de mascul, care apără ouăle față de prădători sau chiar față de exemplare conspecifice; mai mult decât atât, dacă balta seacă, masculul sapă un canal dinspre o altă baltă, pentru ca mormolocii să poată ajunge la apa care să le permită dezvoltarea în continuare; în 3 săptămâni se metamorfozează.
Masculul de Rana finchi, din Borneo, păzește ponta depusă pe uscat, apoi cară mormolocii la apă… ducându-i pe spate. Rana hexadactyla din India consumă hrană de origine vegetală în proporție de 80%, fiind singura broască care în stadiul adult mânâncă mai ales plante… o excepție. Specia Rana cancrivora trăiește în ape salmastre ale pădurilor de mangrove. Rana temporaria depășește Cercul Arctic, fiind broasca care ajunge cel mai mult către nord.
Cea mai mare specie de broască actuală, broasca Goliat din Africa (Conraua goliath) ajunge la 30-35 cm lungime și 3-4 kg; când își întinde picioarele, are 70 cm… și poate face salturi de 3 metri lungime, prinzând insecte chiar din zbor, dar mai consumă crustacei, broaște, reptile și păsărele; trăiește în Africa în zone cu ape repezi și cascade, în Camerun și Guinea Ecuatorială.
Rana ridibunda și Rana lessonae se pot hibridiza, producând Rana x esculenta. Forma hibridă poate produce urmași viabili cu alte exemplare hibride, dar mai ales cu exemplare din speciile parentale.
Familia Rhacophoridae (broaște zburătoare) mai corect cu capacitate de a plana în aer, are 10-14 genuri și circa 270-300 de specii răspândite din sudul Africii în Madagascar și India/ sud-estul Asiei, până în Japonia și Indonezia. Specia arboricolă africană Chiromantes xerampelina are la membrele anterioare degete opozabile 2 cu 2, așa încât poate apuca bine un obiect, un pețiol de frunză șamd. Majoritatea speciilor crează cuiburi de spumă, instalate deasupra apelor, în care sunt depuse pontele, mormolocii cad în apele de sub aceste cuiburi și se dezvoltă apoi până la metamorfozare; există și specii la care dezvoltarea este directă, fără stadiu de mormoloc. La specia Philautus vermiculatus din Malaezia, la o femelă se alătură mai mulți masculi care bat spuma care formează cuibul; ouăle depuse de acea femelă sunt fecundate de masculii care îi sunt alături. Cele cu capacitate de planare, când sunt amenințate de un prădător, se aruncă în aer și încep să planeze… controlând direcția de înaintare pe tot timpul zborului. Rhanophorus reinwardtii este răspândit în Malaezia, Indonezia, Thailanda, India, China etc. Rhacophorus reinwardtii și Rhacophorus nigropalmatus au membrane interdigitale zburătoare la toate cele 4 membre, care ajută la o încetinire a căderii și permit o oarecare planare. Are capacitatea de planare în aer, de la un arbore la altul… în sălbăticia pădurilor tropicale; pare nu doar spectaculos ci și salvează viața broaștei în fața atacului prădătorilor; fiecare zbor este de fapt un salt prelungit prin planare… deci cu tendința de a scădea înălțimea… totuși astfel o broască ce sare din copac se poate deplasa pe o distanță destul de mare încât poate ajunge la circa 70 metri de la copac.
© dr. Peter Lengyel
peterlengyel 