Viesparul – Pernis apivorus

O pasăre răpitoare stă liniștită pe o creangă de molid, fix deasupra drumului forestier, cam la 7 metri înălțime. Este la o margine de pădure, lângă un fel de zonă înierbată și înmlăștinită, în zona Izvoare, Munții Igniș. Seara de 15 august 2021. E destul de gracilă, cel puțin în comparație cu șorecarul comun (Buteo buteo). Mai deschisă la culoare, ochi gălbui, o bandă întunecată la capătul cozii, e clar că este un viespar (Pernis apivorus). Denumirea științifică face referire la hrana pe care o consumă, albinele; mai concret albine sălbatice, viespi, miere, fagurii pe care îi scoate din sol, după ce găsește cuiburile acestor insecte.

Acum stă liniștită, își învârte capul în toate direcțiile. Chiar ultimele raze de soare o iluminează un pic, dar în scurtul timp până poziționez mașina în unghi acceptabil, instalez pe geam hiperteleobiectivul… deja e în umbră. Trebuie ridicată sensibilitatea ISO la mama naibii, dar asta e viața. Rar e să fie totul bine. Stă pasărea o vreme pe creanga aia, apoi se lasă în zbor ca un mare fluture contrastant, de culoare crem cu brun; oprește pe vârful unui molid mai scund, mai aproape de iarbă, cam la 4 metri înălțime. Stă și acolo ceva vreme, își tot rotește capul, de parcă ar urmări ceva nevăzut. Și după câteva minute trece pe un alt molid, pe o cetină joasă, cam la 1,5 metri înălțime. Se foiește și acolo, se vede că o interesează ceva. Și sare în ierburile înalte, nici nu i se mai vede decât capul, iar apoi dispare. Mișcă ceva pe acolo, e clar că pasărea încearcă să extragă ceva fagure din cuibul unor albine sau viespi sălbatice. Peste câteva minute se ridică în aer și are la ea hrana necesară. Se așează pe un alt molid și începe să mănânce, miere, larve ale albinelor sau viespilor, bucăți de fagure. Mă lasă foarte aproape, doar că stă cu spatele și este parțial acoperită de o perdea de cetini. Și oricum e pe înserate, se face din ce în ce mai puțină lumină în pădurile astea, și ar trebui să ies spre șoseaua asfaltată de pe Gutin.

În condițiile de acest gen habar nu am ce poze au rezultat, pasărea se mișca mult, lumina nu era destulă, dar experiența a fost oricum interesantă. Am mai fotografiat eu viespari în zbor, undeva prin Munții Făgăraș; prin Maramureș am văzut rar de tot și cam întotdeauna de la mare distanță. Acest exemplar a fost mai puțin sperios, mai îngăduitor, lăsând să fie văzută o mică frântură din superbia naturalului.

După selectare, dintre cele peste 200 de cadre trase cu viesparul au rămas 18. Cam așa e la fiecare serie, doar că aici mă așteptam să nu râmână nici măcar atâtea. Eram pregătit să constat că sunt zero imagini decente. Condițiile de fotografiere erau cam jalnice, era deja pe înserate, lumină puțină, pasărea care se foiește, se mișcă, nu stă o secundă locului, ISO ridicat până la naiba – ceea ce înseamnă zgomot de imagine/ pixelarea deranjantă a pozelor. Dar așa e la fotografierea în natură, tot felul de condiții aiurea, ori ai lumini bune și nici un subiect de fotografiat, ori ai situații interesante doar că lumina e neadecvată. Hiperteleobiectivele astea, chiar și cele profesionale, care costă pe la 10.000 de euro bucata, tot nu au cum să facă fața unor condiții-limită. Pot să te ajute, dar nu pot să atingă perfecțiunea. Faci o serie de compromisuri, care mai de care. Iar perfecțiuea rămâne în cer. Sau, poți fotografia frumos, în condiții ideale, de studio, o pasăre împăiată.

La o zi după experiența frumoasă cu viesparul am mai trecut de două ori prin zonă. Adică exact pe acolo unde era. M-am uitat prin copaci, la modul general, evident că nu era nici urmă de pasărea asta. Când vezi dimensiunea habitatelor similare, imensitatea sălbăticiei din Munții Igniș și alte zone cvasiidentice, e clar că poate să fie oriunde. Și nu sunt atât de multe exemplare să dai frecvent de ele. La două zile după fotografierea viesparului, din nou am trecut prin zona Izvoare. Fără dorința sau speranța de a revedea pasărea, să nu zic de speranțe de a face imagini OK. Că e infinitezimal… de mică probabilitatea. E ca și cum ai căuta acul în carul cu fân, sau și mai și. De fapt, să mergi targetat să le găsești și să le fotografiezi, nu prea văd cum, cel puțin prin Maramureș. Poate că în zone unde sunt mai frecvente e mai ușor, dacă cunoști locul de cuibărire a unor perechi, dar pe aici te poți baza mai ales pe hazard. Adică, dacă ieși destul de frecvent prin habitate adecvate, când și când poate exista norocul să vezi un exemplar de mai aproape. Să nu plece ca din pușcă, să nu îl vezi decât din spate, cum se distanțează din ce în ce mai mult – fără a avea măcar posibilitatea de a determina cu exactitate ce a fost. Interesant cu viesparul acesta a fost că a stat fără se se deranjeze de prezența umană, mai concret a mașinii, ceea ce la multe alte specii de păsări răpitoare, spre exemplu la șorecar comun (Buteo buteo) veci nu se întâmplă. Un șorecar comun în condiții de apropiere similară a unui vehicul, care să și oprească, în natură… nu ai cum să îl fotografiezi; doar dacă este mort; că șorecarul știe mult mai bine ce mizerabil poate să fie… omul.

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

© dr. Peter Lengyel