Zboruri peste Parcul Național Semenic – Cheile Carașului

Ideea este să prezinți un parc național, la modul cât mai realist… poate puțin spre pozitiv și optimist și spectaculos, dar totuși fără să eviți totalmente problemele, și fără să faci o înșirare a tuturor mizeriilor mici și mari. Ai nevoie de o serie de imagini care să surprindă aspectele relevante, spre exemplu marile păduri, zonele de chei, platouri, vârfuri, mlaștini, stâncării șamd… tot felul de patternuri. Dacă este să ai o sinceritate până la capăt, ar trebui să incluzi și ceva imagini cu tăieri de pădure, pe lângă fotografii cu întinse păduri care de sus par nesfârșite. Cum se poate face oare să prezinți atât valorile existente, cât agresiunile deja derulate asupra naturalului, cât să atragi atenția asupra unor eco-dezastre care sunt pe cale de a se contura? Cum poți să faci în așa fel încât ceea ce a rezultat să poată să fie asumat de tine până la capăt, fără să îți fie rușine în fața ta? Până la urmă, criticul cel mai dur al propriei abordări… ești chiar tu însuți; și de fapt, probabil că singurul critic care contează; sau aproape singurul.

Se poate începe cu ceva reprezentativ, Cheile Carașului. Impresionant prin extindere și sălbăticia zonei.

Să ai ocazia să vezi de sus Cheile Gârliștei (în zona Moghila)… în luminile de asfințit… bestial. Nu doar zonele calcaroase ale cheilor, pădurile, ci și câmpurile de lapiezuri, doline, zonele înierbate ale culmilor, absolut mirific. Și, îți dai seama că aceste chei nu am nici un fel de renume, puțini sunt cei care au auzit de ele, măcar să știe de existența lor. Sălbatice și neumblate, păstrează o biodiversitate pe care putem doar să o bănuim; sau nici măcar.

În partea amonte a Cheile Gârliștei, sectorul situat imediat aval de orașul Anina, îți poți imagina cam ce este pe vale. Cu cât cobori mai mult de-a lungul apei, cu atât situația devine mai rezonabilă, și peisajul mai sălbatic; o vreme se poate înainta cu mașina de teren pe un drum care devine din ce în ce mai vag; deasupra se vede calea ferată Anina – Oravița, cu tuneluri și viaducte, un traseu extrem de fotogenic. Poate ar merita cândva atenția.

Dacă ai ocazia să vezi de sus platoul Munților Semenic, în uriașele pășuni montane vei remarca niște înmlăștiniri oligotrofe destul de spectaculoase, niște arii cu lobi sau înseriate, legate de scurgeri ale apelor. Totodată, destul de fumoase sunt patternurile de dispunere a subarbuștilor pe suprafața dominată de ierburi, sau zonele ecotonale de la marginea pădurii. Privind zona de sus, îți poți da seama de anumite aspecte biologice/ ecologice, patternuri pe care altfel nu le poți percepe… deoarece pentru a crea o replică mentală a realităților din teren ai avea nevoie de prea multe date punctiforme, imposibil de colectat și de analizat.

Parcul Național Semenic – Cheile Carașului. Dacă omul încearcă să înțeleagă realitățile naturalistice ale unui loc, patternurile majore sunt foarte interesante. Să constați că ai un anumit tip de relief al cheilor (în esența lui similar în Cheile Carașului și în Cheile Gârliștei), unde cursul apei este sinuos, ai o anumită dispunere a pădurii pe versanți, apar stâncăriile calcaroase bine vizibile, iar deasupra văii sălbatice ai întinse arii cu relief mai domol, de unde pădurile au fost eradicate – dând loc pășunilor; destul de evident, cheile prin relieful lor accidentat, prin locurile greu accesibile, au păstrat mai multă naturalețe și reprezintă un fel de rezervoare de biodiversitate. E plăcut să percepi nu doar elementele concrete, cheile, dar să simți și fenomenele care au dus la formarea acestor realități, de la aspecte structurale ale rocilor – calcare biogene, modelarea lor prin eroziune-coroziune, formarea exocarstului și endocarstului, dispunerea vegetației și sensibilitatea la impactul antropic. Pe platoul Semenicului vezi locurile cu înmlăștiniri; unele mai individualizate, altele în serii; cazuri particulare, diferite prin detalii, dar similare în esența lor; constați că în locurile care le erau favorabile ele au ajuns să se dezvolte, sunt manifestări ale aceluiași principiu. Și în acest caz e plăcut să detectezi nu doar o mlaștină sau alta, ci ideea că ele au avut condițiile de relief și cele climatice încât să apară, să se dezvolte și să persiste până azi… cu tot ce înseamnă biodiversitatea lor atât de specială.

Dacă te uiți la aceste realități naturale… e bine să vezi și scara timpului: înmlăștinirile sunt foarte recente, postglaciare, doar de circa 10 mii de ani; relieful cheilor a avut nevoie de multe milioane de ani să se dezvolte la amploarea de azi… unde valea este adâncită și la 250 de metri față de nivelul de deasupra a rocilor…  să nu zic de faptul că stivele de sedimente calcaroase în care ele au fost modelate sunt rezultatul vieții marine a scoicilor melcilor, coralilor șamd din urmă cu circa 100 de milioane de ani. Când vezi cam care este amploarea și esența acestor fenomene, îți dai seama că omul este o mică și recentă glumă în toată schema asta.

Dacă iei ca exemplu Cheile Carașului, din punct de vedere geomorfologic cam la fel o să arate și peste 100 și peste 1.000 și peste 10.000 de ani. În privința filmării sau fotografierii peisajului de amploare, partea bună este că dacă odată îți faci o impresie despre un anume loc, el o să rămână identic – pentru noi; poate să fie diferită iluminarea, culorile, starea vegetației, dar în esență locul nu o să se modifice nici peste 10 ani, nici peste 100; aproape sigur. Așa că ai ocazia să te întorci și să faci imagini și mai tari, proiectate cumva ideatic, știind de unde să fotografiezi sau filmezi, în ce direcție, sub ce unghi, cu ce încadrare, cu ce lumină șamd. La nivel de câțiva ani poate se mai taie ceva pădure… dar dacă trece timp destul… măcar la nivel de peisaj nu o să se perceapă difereța. Mai dramatic e când apare câte o carieră de piatră care lasă urme ce se văd mult timp, dar astea cam cât de multe pot să fie? Iar la nivel de timp geologic, până și carierele uriașe devin din ce în ce mai nesesizabile, fiind supuse variatelor procese geologice care remodelează munții, văile, câmpiile, mările, continentele, Planeta. Exact ca și până acum.

În zona Certej un pârâu își duce apele spre intrarea în Peștera Buhui; e frumos să stai puțin prin pădurea de amestec din această zonă, să vezi vegetația de la marginea apei, să asculți cum o ciocănitoare bate darabana în creanga uscată a căruiva arbore. E liniștitor susurul pârâiașului și interesant să vezi cum apele dispar în subteran.

Dacă te uiți la situația pădurilor din Parcul Național Semenic – Cheile Carașului… poți constata anumite aspecte relevante din punctul de vedere al naturalistului. În primul rând, ai nevoie de o viziune de amploare asupra peisajului, adică nu doar o vizită pe o anumită vale, sau pe câteva, în locurile accesibile pe drumuri. Dacă poți cuprinde vizual o mare parte a peisajului, și poți să te apropii de acele locuri care au anumite caracteristici mai speciale… îți poți forma o impresie realistă. Vei ajunge la câteva constatări esențiale.

1. Există încă o foarte bună acoperire cu ecosisteme silvatice, imense întinderi de păduri de foioase (care în mod natural erau păduri de foioase și păstrează încă în bună parte acest caracter); există zone enorme cu păduri compacte inaccesibile, unde natura se simte la ea acasă; o problemă este că deși de sus pare totul frumos, nu înseamnă că aceste întinderi de pădure sunt atât de valoroase naturalistic pe cât te aștepți ca ele să fie în interiorul unui parc național; o mare proporție a acestor păduri sunt relativ tinere, regenerări rezultate în urma unor mari tăieri realizate în urmă cu câteva decenii; adică, păduri de acelea virgine, seculare, neatinse de drujbe, păduri în care ecostistemul să fie realmente în starea lui naturală, reprezintă doar o mică fracțiune.

2. În destul de multe locuri, pe variatele văi ale zonei, în interiorul pădurilor de foioase se văd plantații de molizi; aceste conifere care nu aveau ce căuta aici, au fost plantate cu ocazia implementării politicii de înrășinare, care în urmă cu jumătate de secol dorea să crească acoperirea cu molizi care cresc repede. Vulnerabile la vânt care poate produce mari doborâturi în plantațiile de molid, apoi sensibilizate la atacuri de ipide, evident că ele nu aveau ce căuta în locurile care nu le sunt ecologic-biologic favorabile. Simpla lor prezență reprezintă o artificializare a peisajului, o agresiune asupra naturaleții zonei. Întrebarea este: ar trebui ele tăiate brutal și revenit la compoziția mai naturală a pădurii, sau intervențiile brutale cu accesibilizarea și tăierea lor ar produce un dezastru ecologic și peisagistic evident, și ar da ocazia de tăieri de toate felurile sub acest pretext? Este mai acceptabilă înlocuirea lor graduală, lentă, o revenire mai naturală spre ceva natural?

3. Deși este teritoriu declarat parc național, vezi că au fost efectuate mari tăieri de pădure inclusiv în anii recenți, adică în ultimii câțiva ani; locuri brăzdate de drumuri de TAF, dezgolite de pădure poate și pe sute de hectare așa cum se pot observa pe valea Topliței, ori în zona Comarnic, ori pe lângă drumul care urcă spre platoul Semenic ori pe valea Bârzavița. Și cine știe câte altele. Iar la vizita viitoare, poți avea noi și noi surprize, cu noi versanți dezgoliți de pădurile cele mai reprezentative, cele bătrâne, cele seculare, cele pentru care ar avea sens să existe cea mai mare protecție. Pentru a exista motive de tăiere, sunt inventate tot felul de “cauze” care ar necesita intervențiile. Spre exemplu, pe valea Bârzavița se dorește tăierea plantațiilor de molizi, în ideea că ele sunt “afectate de ipide și se uscă”… ceea ce în mod real nu se poate constata în teren. Probabil că cei care se simt mai apropiați de protecția naturii… simt imediat că dorința reală este de a se stoarce masă lemnoasă pe orice pretext, inclusiv din interiorul parcurilor naționale.

4. Marile întinderi înierbate de pe platoul Semenic sunt probabil pășuni secundare, rezultate din intervenție antropică; în mod natural tot acest peisaj trebuia să fie acoperit de pădure, cu excepția câtorva zone mai stâncoase și a unor înmlăștiniri.

O concluzie asupra situației pădurilor din acest parc național este că suprafața lor este mare – aproape cât cea naturală – ele arată destul de compact, nu prea sunt “căsăpite”; dar pădurile seculare, virgine, bătrâne reprezintă doar o mică fracțiune din acoperire – deja în mare parte au căzut pradă tăierilor, iar cele rămase în continuare sunt expuse riscului; există zone cu exploatări semnificative recente; multe peisaje au fost pervertite prin înrășinare silviculturală cu molid; există tentația unor noi și noi intervenții, atacuri silvice – cu orice motiv. Realitatea cu bune și cu rele.

© dr. Peter Lengyel