Zboruri de primăvară pe Valea Ronișoara

Dispare zăpada, se topește de la o oră la alta… și este un fel de fericire. A fost destul timp rece, ghețuri, viscole și zăpezi ca în Siberia. Și este o plăcere să vezi că a venit primăvara. Ca o promisiune. Că o să fie bine.

O turmă de oi se prelinge peste câmpuri pustiite, peste fânațe și pășuni lipsite de verde, trece prin stuful de la marginea pârâului. Este interesant să vezi cum se răsfiră să pască din vegetația uscată, cum se adună, cum se înșiră în deplasare. Poți sesiza o estetică nebănuită a lor, așa împreună, toată turma. Și, îți dai seama că acest subiect poate să fie transpus în imagine eco-artistică, destul de ușor. Doar să ai ceva răbdare, ceva tact, ceva simț pentru a crea artă, nu doar mizerie.

La început de primăvară, imediat după topirea zăpezilor, peisajul este tern, lipsit de culori bombastice. Pădure fără frunze, iarba încă neînverzită. Un pastel, destul de sobru mai ales dacă cerul e acoperit de nori, iar landșaftul nu are atingerea unor lumini speciale. Cu toate acestea, este ceva plăcut în forme și nuanțe, habitate mozaicate; îți poți imagina pițigoii și șoarecii de pădure, hermelinele care se strecoară printre tufe. Și primele flori mov, galbene, albe. Deși destul de lipsit de spectaculozitate, locul acesta banal de pe dealuri în lumini fade are în el o naturalețe și o sinceritate de aceea care durează pe termen nedefinit. Adică, nu este un miracol pentru 3 minute la răsărit de soare. Are o frumusețe mai non-temporară. Merită oare să faci imagine naturalistică atunci când locul nu este în momentele lui perfecte? Adică, așa, mai șubrezit și mai răpciugos din punct de vedere al (im)perfecțiunilor, cum este el în mare parte a timpului? Este interesantă întrebarea… Trebuie să redai doar momente de excelență, de superbie, idilice, romantice, dureros de frumoase? Sau intră în zona de acoperire și secvențe de non-extravagantza?

În privința stilului de fotografiere sau de filmare, se simte cum timpurile noi ridică standardele, extraordinar de mult. O imagine care tehnic (și compozițional-artistic?) în urmă cu 20 de ani părea OK, acum din start este rebut. Sub o asemenea presiune evolutivă, atât a tehnicii hiper-performante cât și a pretențiilor… din timp în timp este nevoie de ceva nou, ca viziune, ca abordare, o restructurare. Dacă rămâi la stilul care era cândva OK… dar azi nu mai e, dai impresia că ești o fosilă vie, un fel de hatteria sau latimeria (și nu prea îți poți permite). Chiar dacă ai conturat un stil destul de fain de eco-imagine, după o vreme el se banalizează, devine redundant și previzibil. Inevitabil, trebuie să primească o nouă doză de ceva, nedescoperit și inimitabil. E o schimbare cu mari beneficii și pentru tine, că dacă ai senzația de plafonare, nu prea ai multă fericire. Te poți întreba, oare ce naiba făcea Ansel Adams, dacă trăia aici, azi?

Deși pare o vale destul de liniștită, fără mari probleme de abordare, să nu ai impresia greșită că este chiar ușor să ajungi unde vrei, să faci imaginile care contează. O simplă revărsare a apelor peste “drum” și deja ai niște noroaie crunte, în care te afunzi, 4X4, cât ai zice Ronișoara. Când ajungi în zonele bune, vezi că bate un vânt super-agresiv, de nu ai chef să stai afară, să nu mai zic de șanse de a face imagini de sus. Simți cumva că primăvara aceea idilică, teoretică, perfectă și iubitoare este mai mult în imaginația optimistă, decât în realitate. Sau ține câteva zile, și nu neapărat când tu ești acolo. Cu toate acestea, există speranța.

Dacă iese puțin soarele dintre nori și peisajul este mai iluminat, deja simți ceva viață în plus. Saturația culorilor, texturile care se reliefează mai bine, lumini și umbre, contraste. Este plăcut să vezi de sus drumurile pe care le-ai străbătut de zeci sau sute de ori; și e fain să vezi cum arată de sus pădurea, cum arată poiana, potecile, valea. Trece un car cu boi, cu o femeie bătrână stând cocoțată pe fân, iar bărbatul mergând agale, la pas cu vitele. Spre seară când luminile sunt din ce în ce mai tăioase, probabil ai un regret că ai promis să mergi la o întrunire politică, iar Mark trebuie să ajungă la ora de nu-știu-care. Dacă era fără obligații societale, dacă era libertate totală, aici ai sta pe dealuri, până apune soarele… și până răsare mâine. Dacă nu ar trebui mașina dusă la service, dacă nu ar trebui plătite facturile, dacă nu ai depinde de odihna și confortul urban pentru a exista, bănuiesc că ai prefera pe termen nedefinit aerul curat al Carpaților. Și liniștea. Tălăngile de vite și mișcarea turmelor de oi. Lumina care pătrunde printre arbori.

De pe Hera, din sud-est, ajungem pe Valea Mare… undeva în sud-vestul bazinului hidrografic Ronișoara.

Laura zice: “Absolut superbă imaginea! Lumina – umbra, culoare – tonalitate, forme clare – forme șterse și, totuși, același subiect de-o parte și de alta a imaginii, a drumului, ca un fel de dovadă că, într-adevăr, există două emisfere.”

Laura zice: “Ce compoziție de excepție! Copacii de pe margini arată ca niște celule nervoase și creează o senzație de a vedea în adâncime. Dar, când te uiți în centru, te trezești din senzația de a vedea prin microscop, și vezi de sus o mașină și doi oameni. Adâncime și înălțime în același timp. Există un vertigo mai plăcut?”

…

© dr. Peter Lengyel