Iarna pe Gutin

Pădurea cu zăpadă și soare dă un sentiment de puritate, ceva de care cred că fiecare dintre noi are nevoie ca de aer. E fain să te oprești lângă careva arbore mai monumental, să îi vezi statornicia impunătoare. Doar că aici pe pământ nu este paradisul decât pentru puțin timp și localizat: vezi cum TAF-urile umblă pe versanți și trag în jos lemnul, cum drujbiștii doboară rând pe rând copacii. Nu știu ce simți când vezi că aici era un paltin mare și acum este o cioată ca un mormânt… dar știu ce simt eu. Știu exact momentul când am fost aici, când am făcut o imagine de primăvară, și unde este imaginea inclusă pe blog. Poate că pare cam dur și exagerat de negativist să simt asta, dar fiecare arbore monumental când dispare din peisaj, simt că am pierdut un prieten. Un copac pe care îl știam când era viu.

 

Habar nu am dacă omul modern mai poate să simtă durerea unui copac tăiat; că nu mai simte nici bombardamentele, că oricum sunt departe. Cumva, toate sunt prea departe. Nu știu dacă omul mai ține la natură la modul concret… la paltinul de aici, la fagul de acolo, la molidul bătrân pe care este cuibul de corb. Mai ține cineva la vulpe, la șorecari? Sau, am ajuns să „iubim natura” la un mod totalmente teoretic, fără nici un fel de realism, fără nici un fel de contact direct cu pădurea sau râul sau zăpada? Fără a avea regrete: arborii doborâți și sălbăticiuni împușcate din plăcere. Fără iubiri și fără regrete.

 

30 decembrie 2016. La Sighet termometrul de pe balcon arată minus 14,4 grade… și e soare afară. Am ieșit cu Mark, dar era atât de puternic soarele cu zăpadă încât am zis că e mai bine să intrăm în pădurile de pe Gutin. O vulpe a fost fotografiată atât de aproape încât nici nu încăpea în cadru. Desigur, ne putem imagina lumini mult mai bune; dar, realitatea din teren nu poate să fie totdeauna perfectă – mai corect, foarte rar este perfectă din punctul de vedere al fotografierii. Să zicem azi, deși era aproape, vulpea stătea în ceva zonă destul de întunecată. Să ridici mai tare sensibilitatea, ai zgomot de imagine, dacă e mai jos riști ca imaginile să fie mișcate, plus că nu ai deloc profunzime de câmp. Așa că… vrând/ nevrând, ești constrâns de condiții… Deși era aproape – spre foarte aproape, adică pe la limita minimă la care se poate focaliza cu acest hiper-teleobiectiv (5 metri)… vulpea era acoperită peste 90% din timp de variate crengi – fix bune să distrugă imaginea. Pe de o parte aceste sute și mii de crenguțe creează probleme de focalizare dacă folosești autofocus, iar dacă începi să pierzi vremea cu focalizare manuală și le ai în cadru… tot reduc din calitatea imaginii, ai un fel de benzi și linii încețoșate care să submineze perfecțiunea… care nu o să existe. Așa că ai 1001 motive care să îngreuneze situația sau să facă imposibilă calitatea perfectă din punct de vedere tehnic și compozițional.

Revenind la vulpea care se plimbă în valea asta înghețată, ai un fel de senzație de admirație… cât de rezistentă este; să se plimbe toată ziua prin zăpezi și printre ghețuri; să își găsească hrană în pustietatea de pădure de iarnă, destul de tare performanță. Să rămână agilă și sănătoasă și vie, în pofida tuturor greutăților. Aproape că ai zice de ea că devine un exemplu de vigurozitate, curaj și dorință de a exista.

Poate că vulpile din zăpezi și șorecarii (fie ei șorecari comuni), corbii și acvilele de munte, ne contaminează puțin cu sălbăticia și vigurozitatea lor, cu strălucirea din ochii de vietate perfectă. Și cumva plimbarea prin pădurile de iarnă, cu cerul superb-albastru, cu molizi mici și încărcați de omăt… au o șansă de a produce pentru puțin timp măcar… fericirea. Să vezi de aproape păsările sălbatice și mamiferele în habitatele lor, câteva căprioare care prin salturi elegante aproape că zboară prin pădure… garantat că pot să dea zilei o calitate mai ridicată, ceva care să te facă să ai senzația că a meritat, că a fost frumos. Că mai vrei.

Aceste faze tari, când animalul sălbatic aflat în habitatul lui, liber… este totuși aproape sau foarte aproape și există cât de cât vizibilitate și condiții de fotografiere… sunt niște momente care nu durează mult. Dacă începi să freci aparatul, să faci setări de nu-știu-care, să potrivești totul încât să fie fix adecvat momentului, aproape sigur ratezi ocazia; așa că, din experiența de până acum, am senzația că trebuie să fie cam totul pre-setat… pentru a avea o șansă de a face cât de cât ceva. O mare problemă o reprezintă aparatura actuală care are un milion de variante și șanse mari să se de-seteze, începând de la funcții pe teleobiectiv, până la meniuri de toate felurile de pe aparat… care la o atingere involuntară (mai ales în mașină unde pot să se atingă de cine știe ce…) pot să o ia pe arătură… rău de tot. Iar regretele tardive nu se contorizează.

 

© dr. Peter Lengyel