Vânt distrugător, drone, avioane mici

 

Am văzut ieri seară cum a apărut vântul și cam ce efecte a avut. Dacă la Sighet, zonă depresionară înconjurată de munți protectori, forța vântului a fost totuși atât de mare… îmi dau seama ce a fost prin locurile mai înalte și mai expuse. Interesant este cât de repede a pornit totul, fără semne prevestitoare, ci pur și simplu dur, violent – mă uitam oare sunt șanse să rupă și copacul din fața geamului, iar acesta să cadă pe Land Rover? A rupt un molid mai încolo, și nuci și plopi, castani șamd, dar față de alte locuri totuși a fost bine. Când a revenit curentul electric, am văzut ceva imagini de ici-acolo, se vede că a fost așa cum în general nu este – vânt foarte violent. Copaci căzuți, panouri smulse și purtate prin aer, câțiva oameni morți, multe acoperișuri vraiște, pagube de toate felurile.

Când ești în casă, toate acestea par fără semnificație. Deranjul cel mare e că nu ai curent, sau că rețeaua Vodafone a picat până dimineața – aveai doar roaming de la ucraineni care au echipamente rusești ce nu se lasă impresionate. Doar că mă gândesc, dacă era drona undeva prin aer, și venea vântul acesta, este aproape 100% că nu o mai aduceai înapoi; era spartă pe ceva stânci sau căzută prin ceva pădure la mama naibii. Și mai trist era dacă zburai cu un avion de mici dimensiuni, spre exemplu peste crestele Munților Rodnei, sau prin Călimani ori Cheile Bicazului. La asemenea violență a vântului, care părea că smulge imediat copacul din fața geamului, îți dai seama cam ce era pe sus. Părerea mea este că nu se putea scăpa viu din acest eveniment, dacă zburai în locurile acelea. Până și când este calmă atmosfera, pe acolo nu e simplu; dar dacă aveai vântul de ieri, erai o amintire. E destul de penibil că toată tehnologia de azi nu ajută – și un vânt ca acesta este capabil să te doboare. Dar există și o frumusețe romantică în aceste momente, când natura arată cam ce poate, incalculabilă, sălbatică și indiferentă. Cred că putea să fie o experiență de neuitat să stai pe undeva pe careva creastă și să vezi cum vântul rupe arborii tineri și bătrâni, rând pe rând.

Dacă vedeai cam ce putere avea vântul, era clar că în momentul respectiv sunt culcați la pământ mulți arbori – răsturnați din rădăcină, alții cad secerați cu duiumul, cu trunchiurile rupte. Pot ajunge la pământ întregi păduri. După marile rafale de vânt care au produs și victime umane prin Transilvania (parcă 8 morți), era evident că prin munți există doborâturi de vânt destul de însemnate. Au trecut circa zece zile de la seara cu pricina, când am ajuns să văd cam ce efecte au rămas pe văile amonte de satul Budești, prin zona Creasta Cocoșului și prin Platoul Vulcanic Igniș. Trebuie menționat că în vara 2017 au fost mai multe vijelii care au doborât molizi prin Igniș, spre exemplu e destul de multă vraiște lăsată pe versantul de lângă barajul Runcu și prin diferite alte zone. Dar vântul care a venit în seara zilei de 17 septembrie a fost mult mai agresiv. Deci, după 10 zile mare parte din drumuri erau deja deschise, trunchiurile au fost trase de pe drum sau secționate cu drujbele; puteai trece și prin zonele devastate. În zone unde accesul nu era facil, îți puteai face o impresie prin ceea ce vedea drona. Interesant de remarcat este că existau doborâturi atât în făgete cât în păduri de molid; erau doborâți atât arbori izolați cât și zone întregi de pădure compactă. Arbori bătrâni sau tineri erau răsturnați din rădăcină sau cu crengile rupte, ori trunchiuri trosnite sub puterea curentului de aer. Existau zone unde toți erau răsturnați din rădăcină, altele unde unii persistau ridicați dar răpciugoși – terfeliți, zona unde toate trunchiurile erau rupte la o anumită înălțime – ca secerate. Atât pe culmi expuse cât în văi aparent ferite, unde existau condiții vitrege… arborii au căzut.

Am înțeles de la meteo că vântul avea circa 100 km/oră; tot în această perioadă erau tot felul de uragane prin sud-estul SUA, iar la unele vântul a ajuns și la 260 km/oră. Dacă cele cu 100 km la oră au făcut un astfel de prăpăd, îți poți imagina cam ce lăsa în urma lui dacă vântul era la 260 km pe oră. Puteau să fie milioane de trunchiuri rupte și arbori culcați la pământ – cât vezi cu ochii. Norocul pădurilor de pe la noi este că nu suntem în zonele geografice în care uraganele sunt la ele acasă.

© dr. Peter Lengyel