Paraziții și homeostazia planetară

Este pescar pasionat. Oprește lângă mine cu mașina. Îmi arată ceva pe telefon și dorește să mă întrebe ce părere am. A prins o știucă de peste un kilogram și când dorea să o prepare pentru consum, a văzut în carnea ei albă, pe lângă coaste, ceva firișoare roșiatice. A încercat să înțeleagă ce e cu ele, a scos din carne câteva și era clar că se mișcă – a și filmat cum arată povestea, pe fondul alb al chiuvetei. Niște viermi filiformi. A aruncat știuca la gunoi și are ceva scârbă față de situație. Zice că de zeci de ani pescuiește, a prins zeci de știuci de astea mai mari, dar încă nu a văzut așa ceva. Bine, asta nu înseamnă că nu au fost, doar că nu a remarcat. Și îmi mai zice că dacă te uiți pe youtube la diferite cazuri horror, nu mai mânânci pește niciodată. Sunt de acord cu el, cu mențiunea că dacă te uiți la cazuri de astea, nu doar că nu mai mânânci pește, dar nu mai mânânci nimic nici din comerț, nici din natură, nici din grădini; și nu mai mergi nici cu mașina, nici cu avionul, nici cu barca sau vaporul, nu mai cobori din locuință, ci eventual te uiți la televizor și rozi niște biscuiți deshidratați – toată viața.   

Adevărut este că ecosistemele naturale, precum și cele dominate de om, au o mare doză de duritate în privința paraziților de toate felurile, ectoparaziți, endoparaziți, tot felul de specii care trăiesc în blana sau pe corpul animalelor, printre pene, prin intestine, în ficat, în carne/ în mușchi șamd. Există paraziți care se instalează în ochi, în creier șamd. Este atât de mare diversitatea lor, ciclurile de viață cu mai multe gazde/ vectori pot să fie foarte complexe, situațiile pot să fie atât de incredibile – gen alien, încât până și existența lor ar putea să excludă existența unui creator binevoitor. Ficțiuni de gen alien sunt de multe ori simple povești de adormit copiii în comparație cu realități derulate la modul uzual în lumea necunoscută și nebăgată în seamă de marile mase de oameni naivi. Realitatea biologică este mult mai dură decât sunt capabili/ și doritori să perceapă oamenii, mai cu seamă cei care au atitudini de astea religioase-pocăite în care animalele se iubesc între ele – prădătoare-carnivore și ierbivore stau împreună să fie fericite, cântând la mandolină. Realitatea biologică, atât în cazul prădătorismului… mai simplu de constatat și de acceptat, cât și în cazul relațiilor de parazitare, precum și a tot felul de aspecte patologice date de entități bacteriene și virale… este de o cruzime feroce, de o amoralitate cumplită. Pur și simplu, niște entități biologice care își văd de interesul lor fundamental de a exploata resursele disponibile – inclusiv orice altă vietate, de a exista și a se perpetua, a se răspândi, fără a se pune problema în ceva fel a efectelor existenței lor. Mecanisme ecosistemice complexe, gen cele descrise în teoria Gaia, reușesc cumva să păstreze niște echilibre dinamice în cadrul comunităților de specii, dar aceste echilibre includ și multe drame la nivel individual sau de specie, dispariții fără urme. Și ceea ce ai zice că este suferință. Deși în mod evident prădătorii/ carnivorele precum și paraziții de toate felurile, plus agenții patogeni bacterieni și virali sunt părți componente esențiale ale ecosistemelor, totuși, privite din punct de vedere uman-sufletesc de multe ori realitățile dure dau senzația că nu așa trebuia să fie situația într-o lume ideală. Problema este că ideile idealiste ale omului nu se suprapun peste necesitățile biologice ecosistemice, realitatea evolutivă concretă din care facem parte. Și dacă ai analiza pe plan rațional, ai ajunge la concluzia că toate elementele aparent aberante, scârboase, crunte, nemiloase, imorale șamd, sunt fix parte a mecanismelor amorale de auto-reglare care asigură un fel de homeostazie ecosistemică planetară. Cele care păstrează funcționalitate ecosferei de atâtea sute de milioane de ani.

© dr. Peter Lengyel     

Acest articol a fost publicat în Stiinte Biologice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Paraziții și homeostazia planetară

  1. Doru Ruști via FB zice:

    cred că greșeala inițială e antropomorfizarea naturii: e absurd să reduci natura la sentimentele omului, să judeci situații obiective concrete cu grile gen bun-rău, alb-negru, util-dăunător; totuși, eu cred că un parazit „deștept” evoluează în direcția creșterii posibilităților de a coloniza noi gaze și simultan își scade impactul asupra gazdei – altfel, ar rămâne parazitu’ fără „obiectu’muncii”; la covid s-a văzut exact asta, indiferent de ce zic unii sau alții

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s