Șoarecele și vânturelul

Dacă ai vedea locul acesta după o ploaie… când ceața se prelinge fluid peste ierburi și peste stânci, purtată de curenți fini de aer. Imperceptibil cum se schimbă culorile, atmosfera. Cum ceața dispare de parcă nici nu ar fi existat.

Acum e însorit afară, bate un pic vântul, dar e frumos și liniștit peisajul. Un șoarece moțăie prin galeria lui subterană; își alăptează puii, este o femelă bătrână, adică are deja 2 sau 3 ani. Din ascunziș, prin gaura de la baza smocului de iarbă, iese la suprafața solului – trebuie din nou să se hrănească. Fuge de coace colo, adulmecă tot felul de obiecte, pietre, crengi, rădăcini de plante, frunze; din când în când se ridică în două picioare inspirând aer „de la înălțime”, mirosind arome de flori și semințe, poate și potențiali prădători. Sunt pe aici șerpi, nevăstuici, hermeline, bine că nu sunt multe; de fapt sunt rare. Dacă ar fi prin preajmă, șoarecul ar afla despre ele. Foarte performant în a analiza milioane de mirosuri, combinații de molecule aducătoare de informație relevantă. Acum crede că totul e OK și începe să mănânce. Are la dispoziție tot felul de semințe de ierburi, mai vechi și mai proaspete, are din ce alege, oricum nu îi trebuie mult. Mai roade și ceva iarbă.

Mai sus, deasupra lui cam la 20 de metri, în aer stă la punct fix un vânturel roșu care vânează. Are nevoie de mâncare pentru a exista și în plus, pentru a își crește puii care așteaptă în cuib să fie hrăniți; e vital să prindă ceva. Deja a avut azi câteva tentative, dar nu a reușit să finalizeze manevra. Prăzile potențiale au scăpat cu viață. Dar timp este, are răbdare. Vânturelul are o capacitate fantastică de a își păstra capul în poziție fixă în timp ce privește solul înierbat, deși bate vântul și teoretic ar cam mișca pasărea. O manevrabilitate extraordinară, ca un fel de dronă care rămâne pe poziție la punct fix pe bază de coordonate GPS indiferent de intensitatea curenților de aer și a pulseelor cu viteze variabile; doar că în cazul păsării totul se petrece natural și fluent, artistic, ca un fel de dans în aer; nu mecanic, pe bază de softuri care reacționează prin algoritmi și automatisme inginerești. Vânturelul vede că ceva se mișcă prin iarbă, încă nu știe ce e acolo, dar a detectat ceva interesant la baza ierburilor. Coboară mai jos cu câțiva metri și rămâne iar suspendat pe poziție, pentru o analiză mai bună. Mai face o coborâre și vede cu exactitate tot, fiecare mic detaliu. Nu stă pe gânduri, se lasă în plonjare și la nivelul solului frânează brusc, o smucitură și deja și-a înfipt ghearele în pradă. O strânge un pic, apoi începe să o sfâșie cu ciocul, că deja îi era foarte foame. Cam așa se derulează la modul esențial inter-relația pradă-prădător în ecosisteme sălbatice naturale.

© dr. Peter Lengyel  

Acest articol a fost publicat în Mamifere, Pasari. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s