Toamna la Botiza

Botiza este o localitate care în urmă cu circa două decenii era în vogă ca atracție turistică; nu se știe de ce, dar ea nu a mai făcut față concurenței, cumva a devenit mai puțin atractivă; acum mai atractiv este Breb, dar nu se știe cât o să dureze; valuri, din ceva motive greu de cuatificat vin mulțimi de turiști, apoi totul e în declin – mă refer la turism. Adevărul este că eu nu am văzut niciodată o prezentare foto/ video decentă despre Botiza, bazată pe o serie de imagini care să pună în valoare chintesența atractivităților locale, o prezentare credibilă, fresh, structurată, inedită, cu o atmosferă care să te captizeze și să te atragă – să decizi să vizitezi zona. Să fie prezentate elementele naturale, culturale, arhitecturale, antropice în lumină favorabilă, dar nu cu tentă grosolană artificială ci cu una naturală. Bine, pentru asta e nevoie de o extraordinară cunoaștere a zonei, de definirea elementelor care să fie de interes, de punerea lor în imagine la modul sofisticat și fin, de structurarea unei prezentări care să aibă un mix echilibrat al acestora, cu un stil dinamic și extravagant. Cină naiba să facă așa ceva? Reportaje trase în 5 minute, ocazional? De facto e o gravă lipsă de marketing și promovare. Așa a căzut frunza turismului din Botiza și a rămas ce a rămas.  

Există la Botiza o casă tradițională de lemn, în zona centrală a satului; este amenajată sub forma unui mic muzeu, cu obiecte vechi, diferite elemente de uz casnic sculptate din lemn, cergi de lână vopsite cu culori vegetale șamd.

O veche biserică de lemn se înalță deasupra satului, pe un versant. Interesant este că modelele sculptate în lemn din zona ușii externe de intrare sunt vopsite, au culori albastre; pe ușă se văd niște vechi picturi, șterse, terne, ca o amprentă a unor lumi apuse.

Mănăstirea din Botiza este pe o coastă, pe un versant, undeva spre capătul din amonte a localității, nu departe de un drum care face legătură directă cu Poienile Izei. În comparație cu Mănăstirea din Bârsana este mai puțin megalomană, dar are amprentele stilistice ale unei arhitecturi actuale care încorporează și elemente maramureșene tradiționale plus bani grămadă. Mănăstirile recent ridicate la Bârsana, Săpânța Peri, Botiza au toate niște dimensiuni și atitudini agresiv megalomane, cel puțin în comparație cu bisericile de lemn ale unor sate maramureșene tradiționale. Prin dimensiunile lor, unele cu cu parcări, buticuri șamd, aceste construcții religioase moderne atrag atenția societății manelizate, în timp ce bisericile vechi și mărunte, chiar și cele aflate pe listele Patrimoniului UNESCO sunt mult mai puțin atracții turistice, ai zice că sunt aproape uitate.

  

Pentru cei care doresc să vadă natură, există prin zona Botiza niște drumuri de acces către zone interesante. Cel mai facil acces prin zone de pădure este un drum subțirel, cu o bandă de asfalt care trece din Botiza peste deal către Groșii Țibleșului; pe acest drum există destule locuri cu peisaje admirabile și tot felul de intrări pe drumuri forestiere pe văile colaterale sau pe versanți. Indiferent că ești cu o mașină mică, sau cu una de teren sau ai chef de a face ture pe jos, găsești pe aici locuri care să fie accesibile pentru tipul de acces pe care îl dorești. Există și râpe frumoase cu aflorimente de roci sedimentare, desișuri cu ferigi șamd.

De fapt, drumul asfaltat care trece din Botiza către Groșii Țibleșului are până la culme, adică în Maramureșul Istoric, două mari tipuri de peisaje: în sectorul inferior străbate zone cu pășuni, poieni, iar în sectorul superior trece prin păduri (și desișuri de tufe). Ambele tipuri de habitat au nenumărate detalii care să merite observate, cunoscute, fotografiate, așa încât această cale de acces deschide posibilitatea spre a petrece nenumărate ore frumoase și educative în natură. Doar să fie cine.    

O altă vale, cu ceva mai sălbatică, este cvasiparalelă cu cea pe care trece drumul asfaltat, dar se află cu ceva mai la vest de ea. Sunt pe aici tot felul de drumuri de pământ, unele pietruite, altele de TAF sau forestiere cu noroaie mari; este destul de retras locul acesta – ajungi prin păduri neumblate, poți avea surprize cu urși sau altele asemenea. Dar e clar că vezi mai multă natură sălbatică decât pe varianta asfaltată – cu eforturile și riscurile asociate.  

    

Există multe locuri în natură pe care nu le-ai admira decât dacă ești singur. Oricine este cu tine, e un pic ciudat să oprești lângă niște stânci sau lângă o rădăcină mai contorsionată, să stai să faci fotografie. Să simți atmosfera sau sufletul locurilor. Să pierzi vremea analizând unghiuri, detalii. Evident, fiecare loc de acesta poate să fie privit atât din punct de vedere mai rațional, mai tehnic, mai analitic, biologic/ ecologic să zicem, ca habitat, structură geologică, comunitate de specii șamd, cât și din unghi mai artistic, sufletesc, în care importantă este senzația pe care o ai. Desigur, și mai interesant este dacă poți schimba perspectivele, științific versus artistic, sau le poți asambla în ceva greu de definit. Dacă ai trece în zonele respective având prezența oricui lângă tine, sigur imaginile ar arăta altfel. Apropierea profundă, intimitatea cu natura se poate realiza pe bune mai ales/ sau doar în singurătate, am impresia.

© dr. Peter Lengyel

PS. Pe blogul meu imagini de la Botiza se mai pot vedea la:

Acest articol a fost publicat în Maramures. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s