Alunarul sau gaița de munte – Nucifraga caryocatactes

O seară undeva pe la Izvoare, Munții Igniș, august 2021. Margine de pășune cu limită de pădure, zonă ecotonală cu câțiva molizi, unii mai grupați, alții mai singuratici. Sub un molid mai izolat văd că mișcă ceva pasăre; e un alunar, caută hrană prin litieră, văd că găsește ceva bun și îl și înghite imediat. Mai încolo, la niște molizi grupați, un alt alunar, și altul și altul. Sunt cam 6-7 exemplare, cel mai probabil păsările adulte și puii lor deveniți zburători. Destul de discreți, tăcuți, trec de pe un molid pe altul în zboruri scurte, mai coboară printre ierburi. Șanse de a face ceva fotografie mai OK, nu prea sunt acum. Dar e destul și priveliștea, să îi vezi în intimitatea vieții lor cotidiene; dau impresia de vigurozitate extraordinară, de precizie și prezență pe bune în tot ceea ce fac. M-aș uita prin binoclu la ele, doar că a rămas în mașina cealaltă. De altfel, prin peisajele astea detectezi destul de frecvent alunari. Atât în zbor, câte unul, sau două păsări, cât poți să auzi sunetele lor inconfundabile sosite din desișuri de pădure. E mai rar să vezi idile de astea ale familiei cu puii mari. Nu cred că mult o să stea împreună, probabil în timp scurt se vor despărți pentru totdeauna, fiecare exemplar tânăr cu traiectoria lui; dar cuplul de păsări adulte rămâne împreună pentru toată viața. 

21 august 2021, Izvoare, Munții Igniș. Seara, înainte de apus. Exact pe arborele pe care în urmă cu câteva zile am fotografiat viesparul, mai spre bază stă acum un alunar. E plăcut, în luminile blânde ale înserării. Îmi permite să îi fac o serie de poze, stă liniștit pe creangă și își învârte capul când și unde, se vede că are o monitorizare perfecă a celor ce se întâmplă. Și fără nici o previzionabilitate, dispare în câteva secunde în adânca și întunecoasa pădure. Cu câteva zile în urmă am mai fotografiat un alunar, tot în zona asta, la câteva sute de metri de aici. Tot spre dupămasă târzie. Era un alunar care stătea pe o cioată a unui copac tăiat de pădurari. Cioata albă, decojită, reflecta multă lumină în comparație cu penajul întunecat al alunarului. A sărit printre ierburi, a căutat ceva mâncare, apoi a revenit pe cioată; probabil că îi plăcea locul acesta, ca punct de observație. A stat ce a stat, a cârâit strident de câteva ori, apoi s-a avântat în aer și a zburat în molizii deși și protectori.Poți zice că astea sunt niște ciori mai ciudate – adică fac parte dintre corvide, niște gaițe, mai concret gaițe de munte. Ce fericire îți poate produce o vietate de asta? Dacă o observi în mediul ei, vezi delicatețea penajului, cum e curată și îngrijită fiecare pană, te uiți la ciocul ei puternic, la comportamente mai banale sau mai interesante, dacă mai poți face și niște imagini bune… e un fel de spectacol. Adică, oricum, crește calitatea vieții, să stai aici prin pădure, în liniște, răcoare, arome de rășină și plante sălbatice, să privești alunarul, departe de betoane, asfalt, gălăgie și forfota umană.

***

Cândva prin anii 1980, zona Agriș, Munții Igniș. Era spre seară, deja. Pădure, stâncării, margini de pășune. Un biolog–ornitolog–vânător trecut prin multe se plimba în teren cu doi tineri interesați de natură. La un moment dat, în vârful unui molid foarte înalt, ei observă o pasăre, iar bătrânul le zice că este alunar. Cei doi tineri au mai văzut alunari destui, inclusiv subspecia nordică venită iarna prin Maramureș, sosită dinspre Siberia (Nucifraga caryocatactes macrorhynchos), au pus mâna pe exemplarele împăiate… și vedeau clar că pasărea din vârful arborelui este altceva, este rozalie… și sigur alunar nu poate să fie. Era clar și evident că trebuie să fie altă specie, alunar nicicum. Finuț i-au zis bătrânului că poate să fie și altceva… dar în sinea lor erau convinși total că greșește. A ieșit un fel de discuție, o situație destul de tensionată. Penibilă, puțin. Fără să zică, tinerii păsărari se gândeau că profesorul nu mai vede bine, că au trecut anii peste el, că nu mai recunoaște nici măcar o asemenea pasăre cu caractere morfologice evidente… și cumva simțeau un fel de milă față de el. Încercau să îi dea dreptate, să schimbe subiectul, să nu îl mai streseze, dar bătrânul se simțea jignit… A devenit o chestiune de prestigiu. Fără să zică nimic, a scos pușca și a doborât vietatea din vârful molidului. Și alunar era. A fost o lecție, cu o victimă colaterală. Cum vedem noi până și lucrurile evidente, și cum nu le vedem. Cum percepem culori, o mișcare, un sunet, un pattern de manifestare… și cât de mică este marja în care pe bune avem dreptate? Tăcuți, cei trei coborau spre cabană.

Plus o poză mai veche, făcută prin Țibleș, cam prin 2015, poate.

© dr. Peter Lengyel

Acest articol a fost publicat în Pasari. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Alunarul sau gaița de munte – Nucifraga caryocatactes

  1. Mihaela ANTOFIE zice:

    As cumpara o carte scrisa de tine cu poze si suflet adaugat! Ma bucur de fiecare data cand am timp sa citesc

    Apreciază

  2. Toncean Florin zice:

    Aşa am făcut eu cu un cormoran mic (Microcarbo pygmaeus), acum vreo 25 de ani. I-am comunicat d-lui Dan M. că un grup de vreo 6 ex. au urcat pe valea Sebeşului. D-l Dan a zis că specia nu urcă, de obicei, aşa sus. Cum cormoranii au stat mai multe zile, fiind iarna şi zăpada foarte mare, am rugat un vânător local să “colecteze” unul. Apoi i-am dus dovada la birou, la Cluj. “Păcate” ale tinereţii.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s