Lăstunul de casă

Lăstunul de casă (Delichon urbica/ Delichon urbicum) este una dintre cele două specii de rândunele mai antropizate de pe la noi, care trăiesc în preajma omului. Lăstunul de casă preferă zonele urbane – cuibărind pe clădiri, în timp ce cealaltă specie, rândunica (Hirundo rustica) este mai prezentă în zone rurale, cuibărind prin grajduri spre exemplu. Interesant este că această preferință/ segregare urban-rural apare deja și în denumiorea lor științifică.

Lăstunul de casă era în anii 1980 una dintre cele mai comune păsări în zona unde am copilărit. După ce soseau primăvara, luau noroi de pe la marginea bălților (mai ales de pe terenul de fotbal) și își construiau cuib solid, cu o mică intrare; cuibul era căptușit cu câteva fire vegetale și mai ales puf și pene. Aici își cloceau ouăle, apoi își creșteau puii – hrăniți doar cu insecte adunate din zbor. În Cartierul 1 Mai din Sighet erau la vremea aceea la o estimare reținută cam 50 de cuiburi locuite de aceste păsări (în unii ani puteau să fie și mult mai multe, aproape spre dublu). Desigur, de la an la an numărul perechilor cuibăritoare era variabil, dar 50 de perechi este o estimare decentă a mediei consolidate, având cuiburile pe 14 blocuri de locuințe de câte 3-4 etaje. Erau cuiburi la intrările de la majoritatea acestor blocuri, în unele locuri chiar 2 sau 3; altele erau costruite pe balcoanele locuințelor, și la geamuri. Dacă iei 50 de perechi, asta însemna 100 de păsări adulte. Plus cam 3 pui pe cuib, ceea ce mai adaugă 150 de păsări. Deci, la finalul sezonului de cuibărire erau pe aici cam 250 de lăstuni (adulți și pui) care vânau toată ziua insectele din zbor. 

Din ceva motive greu de perceput, numărul acestora a scăzut dramatic. A ajuns la 2-3 cuiburi de pe la începutul anilor 2000; erau ani în care am impresia că nu a fost nici măcar o pereche. Nu am făcut o analiză actuală, dar impresia mea este că și acum prezența lor în zona în cauză este undeva foarte aproape de zero.

Hai să zicem că ieși pe malul Izei și vezi un stol de rândunele și lăstuni de casă – care vânează insecte, în lumini perfecte. Să zicem că ai un tele cu distanța focală de 600 mm, care e cam greu din păcate, dar apropie bine. Părerea mea e că nu ai aproape nici o șansă să faci măcar o poza ok. Să păstrezi în cadru pasărea care are un zbor haotic și să ai și clarul pe ea. Spre zero șanse. E o combinație nefavorabilă, pasărea cu zbor rapind, pe o traiectorie imprevizibilă, o vietate agilă și măruntă pe care dacă încerci să o urmărești în zbor cu un teleobiectiv mare – îți dai seama că ești cam penibil. Dar și dacă nu încerci măcar… tot e jenant. Oricum ai face.

© dr. Peter Lengyel

Acest articol a fost publicat în Pasari. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s