Marossárpatak – Scharpendorf – Glodeni

Marossárpatak, Sárpatak/ Scharpendorf, Schellenberg, Kothbach/ Glodeni, Șarpotoc, Șarpatoc… este o localitate a cărei denumire înseamnă „pârâul noroios”. Marossárpatak – Scharpendorf – Glodeni este satul de reședință al comunei omonime, care mai cuprinde și satele: Pusztaalmás/ Merișor, Mezőmajos/ Moișa, Pókakeresztúr/ Păcureni și Póka/ Păingeni.

Este situat în județul Mureș, pe malul drept al râului Mureș, la vărsarea pârâului Șar (Noroi) în râu. Este la 14 km de Târgu-Mureș și 18 km de Reghin. Este înconjurat de păduri; în vecinătatea imediată se află mai multe lacuri naturale și 2 lacuri artificiale pentru pescuit.

Marossárpatak este atestat documentar din 1263 sub denumirea Sarpatak; apoi apare ca Sarpataka (1319), sacerdos de Sarpotok (1332), Sarpatak (1333), Sarpathaak (1444), Saarpatak (1587), Sárpatak (1760–1762), Sárpatak/ Schellenberg (1808), Marossárpatak (1913). Înainte de 1918 satul făcea parte din comitatul Mureș-Turda/ Maros-Torda vármegye, Marosi felső járása al Regatului Ungariei.

Inițial casele care au format localitatea erau pe un platou mai înalt din vecinătatea locației actuale. Acolo erau doar câteva izvoare care să asigure apa, astfel că după o vreme oamenii s-au mutat în locul actual. Locuitorii comunei au fost iobagi ai familiilor nobiliare Teleky și Bornemisza.

În 1446 era o domnie/ uradalom formată din demeniul Losonczi/ Losonczi birtok și 5 sate: Sajó, Sárpatak, Unoka, Kisfülpös și Nagyfülpös. În 1458 districtus Sarpathak aparținea de cetatea Bistriței/ Beszterce vár. În 1468 castelul-cetate este menționat ca p. Sarpathak simulcum castello. În 1469 castellum Sarpathak era proprietatea lui Szentiváni Székely Mihály.

Primul mare proprietar al zonei, atestat documentar, a fost familia  Széchenyi; în perioada 1325-1340 proprietar a fost Széchenyi Tamás, cel care apare în documente sub numele Tamás – voievod al Transilvaniei; fiul acestuia, Széchenyi Kónya a fost banul Croației și Dalmației și și-a crescut averea/ proprietățile prin noi și noi donații din partea Regelui Ungariei. Astfel a devenit proprietarul unor locuri/ sate/ cetăți/ castele precum Gernyeszeg/ Gornești, Sáromberke, Magyarfülpös șamd. Din cauza unor alianțe partinice ne-norocoase, familia Széchenyi a pierdut susținerea Regelui, iar proprietățile respective au trecut la familia Erdélyi; aceștia au deținut zona satului Marossárpatak/ Glodeni până în 1636, având rezidența la  Gernyeszeg/ Gornești. Între 1602 și 1636 Erdélyi István a fost supremus comes/ főispán al comitatului Turda/ Torda megye; deoarece nu a dorit să adune oaste pentru luptele împotriva lui Bethlen István, a pierdut susținerea politică; după moartea lui Erdélyi István, principele Apafi Mihály a preluat domeniile lui de la soția acestuia – Mindszenti Krisztina, și le-a donat lui Teleki Mihály.

Prima personalitate din familia Teleki, care a trait la Sárpatak a fost Teleki Mihály (circa 1730-1740). Acesta a avut un urmaș, Teleki Lajos, care a avut doi fii: Domokos și Mihály, acești doi frați primind câte o jumătate din avere, astfel fiind construite castelele de sus și de jos, ambele în stil neoclasicist. Castelul de sus aparținea lui Teleki Domokos; în 1933 a ajuns în proprietatea moșierului român Vaida Voievod Mircea. În anul 1937, locuitorii satului sub managementul învățătorului-director Adorjáni Károly au reușit să achiziționeze 435 iugăre/ hold arabil și pădure și 12 iugăre/ hold zone interne ale castelelor. La scurt timp după asta, castelul de sus a devenit proprietatea unui anume Kövesdi, care a demolat construcția și a vândut materialul de construcție – astfel dispărând un edificiu cu valoare arhitecturală monumentală.

Castelul Teleki din centrul satului este castelul de jos, care a supraviețuit până azi; este castelul contelui Teleki Domokos, ridicat în 1872 în stil romanticist. Mobilierul de mare valoare estetică, picturile, biblioteca… toate au căzut pradă jafurilor din timpul războiului în 1944. Ultimul proprietar a fost Teleki József, înainte de naționalizarea din 1945. Clădirea a fost folosită ca școală, centru cultural, casă de copii, casă de bătrâni. La ora actuală este ascuns după tufe și copăcei neîngrijiți, aflat în semi-paragină ca atâtea alte clădiri superbe utilizate la un mod jalnic de societatea actuală. Atractivitatea turistică este spre zero.

Actuala Casă de Cultură în trecut a fost grajdul castelului Teleki.

Monument arhitectural este și cripta familiei Teleki – sitată pe versantul estic al unui deal la extremitatea de nord-vest a localității; este o construcție care aduce aminte de forma unei piramide egiptene, ridicată la începutul secolului 19. Cripta este o adâncitură săpată în versant, în fața intrării este un zid din calcare care aduce aminte de forma piramidelor egiptene; în fața acestora este un portic cu două coloane dorice. În interiorul construcției erau nișele pentru odihna veșnică; acum locul este părăginit în mare parte, pietrele funerare au fost luate sau distruse. Se mai văd pietre funerare ale lui Teleki Mihály, Teleki Eszter, Teleki Lajos, Teleki Károly. Cripta a fost ridicată de Teleki Domokos, comes supremus/ főispán al comitatului Turda/ Torda vármegye, cel care a ridicat și palatal Teleki din piața Bernády din Târgu Mureș. Părinții acestuia erau Teleki Lajos și Telekiné Bethlen Kata, cei care au fondat ramura de Sárpatak a familiei Teleki; cripta a fost construită deasupra mormintelor acestora, monumente funerare cu inscripții latine din anul 1808. Construcția este un exemplu transilvan de limbaj arhitectural clasicizant, cu integrarea de elemente egiptene care erau la modă pe vremea lui Napoleon – așa cum descria istoricul artelor Orbán János.

Se presupune că pe versantul deasupra criptei se afla castellum-ul medieval.

Biserica maghiară veche era o construcție în stil baroc, ridicată în secolul 13; inițial era catolică, apoi după reforma bisericii, în a doua jumătate a secolului 17 a devenit reformată. Construcția a ajuns neadecvată, în 1939 a fost demolată prin decizia localnicilor și a preotului. Noua biserică a fost ridicată în 1916 (sau 1926 după alte date), pe vremea când preot era Sóos Adolf – ajutat cu donații și muncă din partea comunității.

În centrul localității vedem un parc cu statui, monumente care îi reprezintă pe liderii Ungariei și Transilvaniei, de la regele Szent István la principii Transilvaniei – creații ale sculptorului Miholcsa József.

Biserica de lemn, cea a românilor, se află pe un deal la marginea localității. Unii specialiști consideră că este o construcție din secolul 17, iar Protopopiatul Ortodox din Târgu Mureș o consideră din 1783. A fost extinsă și restaurată în mai multe etape, cea mai recentă restaurare este din 1986. Acum are fundație din piatră de râu; pe o structură din lemn de stejar, pereții sunt din lemn de brad; acoperișul este din șindrilă. În interior există câteva picturi, inclusiv pe sticlă. Pe noua listă a monumentelor istorice are codul LMI: MS-II-m-B-15683.

În anul 1900 în localitate trăiau: 1076 reformați, 262 greco-catolici, 24 romano-catolici, 8 ortodocși, 13 israeliți și 1 unitarian. În 1910, aici trăiau 1527 oameni, marea majoritate maghiari, cu o semnificativă minoritate românească.

La nivelul comunei, recensământul din 2002 arăta o populație de 3822 persoane, dintre care 2892 (75,67%) sunt maghiari, pe lângă care 810 români, 118 țigani, 1 ucrainian, 1 lipovean. Pe confesiuni religioase, 2660 sunt reformați, 654 ortodocși, 159 greco-catolici, 113 romano-catolici, 80 adventiști, plus variate secte neoprotestante; 1 om se declară ateu. E și amuzant să vezi că un singur om se consideră ateu, și are decența să și declare asta în mod oficial – chiar dacă îți poți imagina cam ce față a făcut cel care întocmea actele, sau familia celui care se declara ateu…  

La nivelul satului, recensământul din 1992 arată existența a a 2261 locuitori, dintre care 1800 maghiari, 294 țigani și 163 români. Conform recensământului din 31 octombrie 2011, populația este de 2688 persoane, dintre care maghiarii sunt 2026. Suprafața localității este de 54,39 km². Densitatea populației este de 49,42 locuitori/ km².

Din 2008, în iunie se organizează festival de dansuri și huszári. Poate ar trebui văzut cândva… odată și odată.

© dr. Peter Lengyel

Acest articol a fost publicat în Tinutul Secuiesc. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s