Ca subiect fotografic, o casă de lemn dărăpănată, undeva la mama naibii în pădure… nu e mare scofală. Am trecut pe acolo de mai multe ori, uneori am făcut câteva cadre. Poate ar merita din când în când, câte o imagine cu ciupercile care descompun lemnul, ferigile, mușchii. Interesant cu pietrele care mărgineau locul pentru foc… sut tot acolo. Pădurea, pârâiașul, liniștea și naturalețea locului… toate sunt de paradis. Dar casa asta prăbușită îți adduce aminte că toate artegfactele umane sunt supuse vremelniciei. Pârâul, pădurea, jderii, tot pe aici o să fie. E destul de ciudat locul acesta. Un fel de fost paradis. Cândva era perfect să stai aici în căsuța asta, să faci foc în fața ei, să asculți sunetele pădurii. Acum e ceva zonă intermediară. Doar după ce va dispare complet, o să fie din nou foarte frumos pe aici.
Sunt mai multe văi mai sus de localitatea Budești. Locuri umblate de tăietori de lemne și de braconieri. Uneori și de niște turiști, dar rar de tot.
***
Case de acestea părăsite, ruine recente, poți vedea în destul de multe locuri prin Maramureș. Am fotografiat câteva dintre cele mai speciale, una la marginea localității Glod, unde trăia un bătrân care la un moment dat nu mai era, alta la marginea localității Șieu, tot cu un bărbat bătrân singuratic; alte câteva la Breb. Plus asta din pădurea de la Budești. Să amintesc doar de cele care au ajuns postate și pe blog. Ceea ce este clar e că la trendurile demografice europene și la migrarea către vest și către zone urbane, multe zone rurale periferice ale estului vor ajunge depopulate. Ca multe sate totalmente abandonate prin Bulgaria sau sate de-abia locuite prin Apuseni sau prin sud-vestul Transilvaniei. Sau platourile din zona Cheilor Lăpușului. Cine să stea prin locurile astea uitate de lume, cu acces dificil, cu resurse limitate? Atracția centrelor urbane, atracția vieții din vestul civilizat este mult prea mare. Așadar, o să fie destule de astea, de vizitat, de fotografiat. De constatat decăderea lor. Până și cu presiunea imigrației spre Europa, din Africa și Asia, tot nu e pericol ca locurile astea de la capătul lumii să fie attractive pentru oameni; cei care vin în Europa vor să stea la Brussel, Paris, Londra șamd nu la Cucutenii din Dos sau la Vărsătura.
***
Văzând casa asta părăsită din zona pădurilor Budeștiului, îmi aduc aminte de un fragment din Henry David Thoreau, Walden, 1854. “Ultimul locuitor al acestor păduri, înaintea mea, fusese un irlandez (…) Tot ce știu despre el este tragic. Era un om manierat, ca unul care văzuse lumea (…) Purta palton în miezul verii, fiind afectat de delirium tremens, iar fața lui era de un roșu aprins. A murit pe drum, la poalele dealului (…) Înainte de a-i fi dărâmată casa (…) am vizitat-o eu. Pe capătul patului zăceau hainele lui vechi, ponosite, de parcă ar fi fost el însuși. (…) pipa lui zăcea spartă pe vatră. (…) Iar niște cărții de joc murdare, regi de caro, cupă și pică erau împrăștiate pe dușumea. O găină neagră, pe care administratorul n-a putut-o prinde, neagră ca noaptea și la fel de tăcută, care nici măcar nu cârâia (…) încă își mai făcea cuibul în cealaltă cameră. În spate se vedea conturul unei grădini, care fusese semănată dar nu fusese niciodată prășită, din cauza acelor îngrozitoare accese de tremor, deși acum era vremea recoltei. Era năpădită de pelin și iarba săracului, care mi s-au lipit de haine până la urmă, ca singurele fructe de acolo. Pielea unei marmote era proaspăt întinsă în spatele casei – trofeu al ultimului său Waterloo; dar el nu mai avea nevoie de căciulă sau mănuși.”
Tot Henry David Thoreau a scris, tot în Walden, 1854. “Acum doar câte o crestătură de pământ însemnează locul acelor case cu (…) beciuri îngropate, cu fragi, zmeură (…) aluni și oțetari care cresc pe pajiștea însorită; vreo zadă sau un stejar noduros ocupă locul căminului, iar câte un mesteacăn negru, cu aromă plăcută, se clătina acolo unde poate că era pragul ușii. Uneori se vede și săpătura fântânii, acolo unde curgea cândva un izvor; acum iarbă uscată, fără lacrimi; sau a fost astupat în adâncuri – ca să nu mai fie descoperit mai târziu – ca o piatră turtită de mormânt, când s-a dus cel din urmă al familiei. Ce faptă tristă trebuie să fie asta – acoperirea fântânilor! Aceste gropi de pivniță, ca niște vizuini de vulpe părăsite, găuri vechi, sunt tot ce a mai rămas acolo unde cândva era energia și zgomotul vieții omenești.”
Și un ultim fragment, Henry David Thoreau, Walden, 1854. “Liliacul plin de viață tot mai crește timp de o generație după ce ușa (…) și pragul nu mai sunt (…); plantat și îngrijit cândva de mâini de copii în grădinițele din față – acum înălțându-se pe lângă ziduri, pe pășuni ascunse și cedând locul noilor păduri care se înalță; – ultimul din acea stirpe, unic supraviețuitor al acelei familii. (…) Dar de ce oare a decăzut acest sătuc, germene a ceva mai mult (….)?”
Abandonarea locurilor devenite marginale, decăderea, epuizarea resurselor, dispariția unor civilizații întregi nu este o noutate pentru oameni. Dacă vezi ce a rămas după incași și maiași, e clar că nimic nu ține pe vecie. Fluxuri și refluxuri, dispariții și noi începuturi.
© dr. Peter Lengyel
peterlengyel 