Incendierea peisajelor de către țărani

Este secetă acum. Se vede pe nivelul apelor, în râuri, lacuri de acumulare șamd. Țăranii primesc subvenții europene pentru curățirea pajiștilor. E mai ușor pentru ei să incendieze pășunea… să se curețe. Focuri de acestea au ars mari suprafețe prin tot felul de locuri. Aud că a fost arsă mare suprafață pe la Țiganu, Iezerul Mare, pe Platoul Vulcanic Igniș. Incendii au ajuns și în pădure, prin Munții Maramureșului/ Ruscova, Gutâi/ Canvic, Apuseni/ Scărița Belioara, Secuime șamd. Toate aceste incendieri au origine țărănească. Și rădăcină la Brussel. Acum că e secetă… poate să iasă mult mai dramatic decât te aștepți. Dar țărănoilor de pe aici și celor din UE le place să se joace cu focul.

 

La momentul actual e clar că toate incendierile de vegetație sunt făcute intenționat de țărani. Nu umblă turiști prin peisaj, nu au fost furtuni cu fulgere… deci alte surse nu se pot lua în discuție. Doar țăranii.

 

Dacă la nivel de UE ar exista intenția de a stopa aceste practici cu incendierile, tehnic ar putea să fie rezolvată problema destul de ușor. O astfel de incendiere lasă urme timp de câteva săptămâni, până vegetația își revine și înverzește peisajul. La ce capacitate există în privința imaginilor satelitare, sunt disponibile destule serii de date care să acopere terenurile.. să se poată scoate informația relevantă. Cu ceva softuri care să filtreze zonele negricioase nou apărute. Să fie retrase subvențiile pe câțiva ani de la cei care au incendiat terenurile… Doar că pe cei de la UE îi doare de orice altceva decât de incendierile astea. Inclusiv de pădurile aprinse ca efect al lor. Pierderi colaterale.

 

Eu nu sunt totalmente împotriva incendierilor, ca modalități de management. Am văzut că în țări mult mai intelectualizate decât cele de la periferia europeană, există încercări de a folosi focul inclusiv în managementul pădurilor. Se eliberează terenul de vreascuri uscate cât timp ele sunt puține, astfel că la un eventual incendiu nou (natural sau nu) nu are ce să ardă masiv și incontrolabil… să distrugă toată pădurea. Incendierea se utiliza tradițional și în Australia, și pe la noi și practic oriunde. Una este să arzi pe mici suprafețe izolate, controlat, lăsând șansă de scăpare pentru animale sălbatice; băcățele diferite de la an la an. Problema actuală este cât de rezonabil ești…. adică pui focul și pleci acasă? Incendiezi tot peisajul? Sute și mii de hectare? Lași să se aprindă păduri și să ardă incontrolabil? Să se extindă focul până unde are el chef? Vântul să îl întețească, să ardă tot felul de locuri? Nici naiba să nu poată să îl mai oprească. De asta ești tu capabil?

 

Deci, țăranul stropește vegetația cu ceva benzină și aprinde focul. În seceta de acum, flăcările se extind rapid, cuprinzând versanți înierbați, buruienișuri, tufe, păduri. Pe undeva pot să fie câțiva pui de iepure sălbatic. În fumul acela înecăcios, între flăcări. Îți poți imagina cam ce se întâmplă. Colectiv. Șopârle care nu își găsesc pe moment o gaură unde să se refugieze, puii de buhă mare care stau pufoși în cuibul de la baza căruiva arbore, pupe ale variatelor specii de insecte – care așteaptă să se metamorfozeze… să zboare splendid, metalizat, firav, să își trăiască scurt viața. Doar că nu a fost să fie. Îți dai seama că focul acesta nu mai e controlat de nimeni, mai ales în condițiile de acum… când sunt și alte probleme.

 

Chiar dacă erau vremuri normale, tot era greu spre imposibil să stingi un incendiu care a ajuns să să dezvolte. Chiar dacă aveai ceva elicoptere, militari, pompieri, jandarmerie montană, oameni cu mașini de teren șamd. Aproape imposibil. Aștepți să vină ploile și cam atât. Îmi aduc aminte de câteva de acestea, care au mistuit peisaje sălbatice, spre exemplu incendiul care săptămâni a mocnit și a reizbucnit intermitent de mai multe ori prin Munții Gutâi, nu departe de Creasta Cocoșului. După incendiu am zburat cu un avion mic și am văzut suprafețele uriașe care erau arse, cu stânca la zi. În Gutâi cauza a fost cel mai probabil naturală. Dar să ai peste tot incendii puse de țărani, focuri enorme lăsate necontrolate… asta e o țărănie mare.

 

Prin Delta Dunării și prin Dobrogea, tot așa, țărănoii au obiceiul să incendieze. Eram la o tabără ornitologică la Histria, în urmă cu două decenii; cu Peter Weber și Dan Munteanu. Pe partea dinspre mare a lagunei ardea stuful încât se vedea incendiul de la 20 de kilometri. Ziua se vedea fumul care se ridică, iar noaptea era o linie de foc la orizont… așa a ars poate o săptămână… distrugând alte și alte locuri pe grindurile respective. Dacă oprești să vezi urmele unor astfel de incendii, e plin de țestoase arse, carapacea lor, sau pui de păsări, șerpi morți șamd. Cât timp există incendii naturale mari, asta este; aprinse de fulgere spre exemplu. Dar să pui intenționat foc și apoi să îl lași să se extindă fără control, este o activitate criminală.

 

Era tot o perioadă secetoasă, în urmă cu câțiva ani. Eram undeva pe lângă Cheile Carașului, în Carpații Meridionali… la ceva filmări eco. Era un incendiu mare de vegetație pe niște dealuri. Ne-am apropiat… cu Land Roverul. Când vedeai cum fumul gros plimbat de vânt acoperă imprevizibil și incontrolabil peisajul… că nici nu mai vezi pe unde ai urcat… nu era prea amuzant. Iar de aproape flăcările erau foarte mari. Niște limbi de foc care aprindeau alte și alte locuri. Per total era crunt, nu aveai senzația de siguranță nici dacă te mențineai mai departe, deoarece schimbarea direcției vântului era ceva incalculabil. Versanții care erau deja pârjoliți, fumegau negricios și trist. Asta în mijlocul zilei, în soare. Îți dai seama cam care trebuia să fie atmosfera locurilor pe timp de noapte, cu vântul care întețea focul și îl ducea pe alte dealuri. Frumos, ce să zic.

 

Îți mai adci aminte de reclama aceea: nu ai cu cine…

 

© dr. Peter Lengyel

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

7 răspunsuri la Incendierea peisajelor de către țărani

  1. Andreia Nicoleta Dobrițoiu via FB zice:

    Si aici la fel. M-am întâlnit cu doi săteni în 4×4 când urcam pe deal, unde deja aprinseseră focul. S-au întors 4 ore mai târziu, după ce arseseră la întâmplare diverse pășuni, cu tot cu iarba necosită de ani de zile, crengi, frunze, arbori și arbuști. Nu era nimeni sa supravegheze. Am salvat câteva tufe de alun, dar m-am dat bătută după ce începuse să se încălzească prea tare talpa bocancilor. Și aici e secetă și vânt, dar nu-i interesează, fie ce-o fi!

  2. János Márk-Nagy via FB zice:

    În realitate rdăcina problemei e în birocrația coruptă a României, pentru că după reguli APIA ar trebui să verifice terenurile șă să taie subvențiile pentru toate terenurile pe care a fost arsă vegetația. Numai că la noi e ordin de sus, de la Guvern că trebuie date cât mai multe subvenții, iar angajații de la APIA sunt terorizate de prefecți să nu taie subvențiile.

  3. Ardeleanu Adrian Bubi via FB zice:

    Un incendiu nu lasa urme doar câteva săptămâni, ci luni, sau poate chiar ani. Asa a dispărut populaia de zerinthya polyxena din cheile Tureni, forever, sau poate vine vreo femela rătăcită de undeva, peste un desert antropic, sa depună din nou oua acolo. Pupa fluturelui sta pe firul de iarba sau arbust, din iulie pana în aprilue-mai anul următor. Deci un incendiu omoară cam toate pupele. Și e doar o specie. Îți dai seama ce lanț trofic e în iarba aia uscata. Asa au evoluat, fără incendii.

  4. Peter Lengyel via FB zice:

    Mă refer la urme care să se vadă pe imagini satelitare.

  5. Adrian Ruicanescu via FB zice:

    Aici este un pic mai problematică treaba. Sunt total împotriva incendierii terenurilor, mai ales pășunilor. Dar, sunt specii de insecte, care, pentru a scăpa de competiție, se înmulțesc în lemnul parțial ars. Femela simte un incendiu de la 2 kilometri și caută ramuri care ard mocnit și depune ouăle printre micile flăcări. Larvele care scapă, nu au probleme cu alte insecte xilofage sau cu micelii de ciuperci ucigașe. În România, posibil doar în zonele inaccesibile omului, cum ar fi stâncile Domogledului, posibil să mai existe această specie, deoarece se scoate lemnul ars din păduri. Ultima semnalare este din 1905. Se găseau în zone ca: Harghita, Covasna, Bistrița-Năsăud, Bihor, Brașov, Sibiu. Păcat de Zerynthia polyxena din Cheile Turnei, dar Melanophila acuminata, se pare că este dispărută din fauna României.

  6. Dacul Arsenie via FB zice:

    Foarte adevarat si bine scris. Oamenii isi permit iresponsabilitatea asta fiindca stiu ca nu patesc mare lucru sau chiar nimic.

  7. Cee Jay via FB zice:

    Pai daca asa i-a invatat pe ei tatuca si bunul? Ca asa au facut toti, de cand e lumea… Ce sa le ceri unor ingramaditi, ca sa fiu oarecum politicos.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s