Bătrânul, frigul

Era beznă pe stradă. Am bătut la geamul casei dărăpănate. Văd că acum are lumină, ani de zile nu a fost electricitate în locuința asta. Omul deschide geamul. Este îmbrăcat gros, cu palton de iarnă, că sigur nu există încălzire în casă, acum spre sfârșit de decembrie. Colegul/ prietenul cu care am venit îi întinde pachetul oferit din partea clubului Rotary. Nu e prima dată că suntem aici. În preajma sărbătorilor de iarnă asta se face an de an. Se merge la familii cu situații mai delicate, la copii care au nevoi dure, la bătrâni șamd. Nu e ușor.

 

Omul acesta are pe la 75-80 de ani, dar se ține bine. Are o sănătate de fier, dacă rezistă de decenii în condiții vitrege – care cred că ne-ar cam omorî în câteva luni pe oricare dintre noi. Pare că el este OK, are viața lui, casa lui. Mulțumește pentru pachet. Zice ceva despre zeul care să ne ajute. Zice că ar dori să mă vadă fericit, cu un copil lângă mine; și mă întreabă: ce altceva ar putea să facă fericit un om? Bine, aș putea să îi înșir câteva chestii, dar știu că are și el dreptate. De fapt are dreptate cam 100%. Ce se poate zice? Nici un om nu are o viață ideală, toți avem nenumărate lipsuri și nereușite, dar din câte pare putem să fim fericiți în felul nostru, chiar și în condițiile în care cei din exterior nu ar prea vedea motive de fericire. De fapt, singura variantă aducătoare de fericire este să putem aprecia mai mult ceea ce avem. Lumina din casă, căldura. O sticlă de Jidvei sec, motorina din mașină.

 

Azi m-a sunat un coleg și prieten, tot din Rotary. A văzut ce am scris ieri seara pe fb. Zicea că îl poate ajuta pe bătrân cu lemne pentru încălzire. A vorbit și cu prietenul care a fost cu mine ieri seara să distribuim pachetele – el era de părere că bătrânul nu are sobă în casă. A rămas să merg să îl întreb pe bătrân dacă poate face foc în ceva – că evident telefon nici vorbă să îl pot suna. Da. Are ceva în bucătărie. Greu poate să înțeleagă că azi vor sosi niște lemne pentru care nu trebuie să plătească. Nimic. Îl întreb cu ce face foc când face. Zice că se mai perindă prin oraș și dacă vede ceva rumeguș lăsat după tăierea de lemne, îl adună în sac și îl duce acasă. Uniunea Europeană, anul de grație 2019. Cu câteva zile înainte de Crăciun.

 

Circa 80 de ani. Nu a fost întotdeauna atât de rea situația lui. Dar niciodată nu se plânge. Veci pururi. A dat bacalaureatul, avea soție, doi copii. Muncea undeva. Citea multe cărți. Poezie, științe ale naturii. Odată băiatul lui a murit. Înecat în ceva râu de lângă Sighet. În Tisa sau în Iza, nu mai știu. Și nici nu vreau să îl întreb. Rețin că pe vremea aceea oamenii ziceau că băiatul s-a sinucis. Însă tatăl băiatului zicea că a fost ucis, împins în apă. Doar marele zeu știe adevărul. Sau nici el. După câțiva ani soția lui și fiica au plecat mai spre vest, în altă țară. Nu au mai păstrat legătura. Nu mai era nimic de zis. Apoi cu încetul s-a obișnuit și cu ideea că niciodată nimeni nu are timp de el. Că nu mai au timp de ei înșiși, oamenii. De 30 de ani bătrânul e singur. A rămas aici. Acasă. Unde era sa plece? Casa asta veci nu a fost un paradis, dar cu încetul se destramă, nu mai e nici casă. Dar e tot ce are. Plus o credință de nezdruncinat că există un zeu bun și iubitor, care le rezolvă pe toate.

 

Oare cum de se strică o casă în halul acesta? Bine, din start nu a fost ea cine știe ce. Că din muncă cinstită… mai greu, ai impresia – în vremurile acelea. Apoi, pensia. Nu pensia specială. Hai să presupunem că banii îți ajung doar pentru chestiile strict necesare. Adică, nu mai ai bani de a plăti factura de electricitate, spre exemplu – iar firma trimite pe cineva să îți taie curentul. Și pe nimeni nu interesează asta. Deci, ai bani doar pentru a nu muri de foame, să zicem. Odată se strică ceva robinet din curte. Se strică o clanță. Apoi putrezește gardul. Încet de tot. Se rup plasele de sârmă, ruginesc balamalele, crapă tencuiala, pică tencuiala, se înclină pereții. Și tot așa. Infinitezimal, imperceptibil, câte puțin în fiecare zi, an de an. Dispare culoarea covoarelor, culoarea pereților, culoarea obiectelor din jur, toate primesc o nuanță cenușie. Devin toate la fel – gunoaie. Nici nu mai ai intenția să cureți pânze de păianjeni, poate ai impresia că oricum nu mai ajută la nimic. Nici nu poți urca în pod să repari acoperișul. Și vezi ce se întâmplă în jumătate de secol. Și tu tot nu ai bani. Și e al naibii de frig în casă. Și îți rămâne doar paltonul acela mare, de iarnă, și simțul umorului. Și culmea, nu ai nici măcar o fărâmă de invidie, pe nimeni. Te lupți să nu îți taie vecinii nucul din propria ta curte. Habar nu ai de ce, dar cumva iubești copacul acela. Speri să îl vezi înverzit din nou, la primăvară.

 

Am aflat că acea casă a fost construită de străbunicul bătrânului. Cândva în secolul 19. Cu geamurile mici, cu pereții înclinați, deformată pe toate planurile, nu dă o impresie prea buna. Îți poți imagina generațiile care și-au trăit viața între pereții aceștia. E ciudat totuși să ai o casă cu valoare financiară negativă. În sensul că dacă ea nu ar exista, terenul ar valora mai mult. Că așa la o adică cineva trebuie să cheme oameni care să o dărâme, să care molozul șamd. Să se șteargă urma existenței periferice a unor generații succesive care au viețuit aici prin secolele 19 și 20. De parcă nici nu ar fi existat.

 

***

 

Avea cândva un bun prieten. Și acela era mare iubitor de natură. Mergeau pe dealuri și pe lângă ape. Apoi respectivul s-a mutat la Oradea. Era ceva tehnician în prelucrarea lemnului. Au trecut decenii, rând pe rând. Își mai trimiteau scrisori uneori. Apoi cel din Oradea nu mai putea vedea scrisul. Cu nici un fel de ochelari. Cel din Sighet a aflat numărul lui de telefon. A vrut neapărat să comunice cu el. A cumpărat un telefon în rate, cel mai ieftin. L-a sunat și i-a povestit despre pădurile tăiate de pe Ronișoara și altele asemenea. Cum am dispărut clădiri emblematice ale Sighetului. Șamd. Doar că după o jumătate de oră de discuții a simțit o durere de cap în zona unde ținea telefonul. 3 săptămâni l-a durut, cu toate că a pus comprese cu tot felul de plante medicinale adunate din păduri. Odată bătrânul și-a mai sunat fiica. Au vorbit 5 minute. Iar îl durea capul. Nu se știe de ce. Prietenul din Oradea a murit. Așa că a folosit telefonul de 2 ori și a plătit rate timp de doi ani. Pe el nu l-a sunat niciodată, nimeni.

 

Aud că am evaluat greșit vârsta lui, mi se zice că are 85 de ani. După toate cele întâmplate, omul nostru are o verticalitate incredibilă, o demnitate naivă și sinceră, ceva din privirea unui luptător bătrân. Cam așa cred că arătau strămoșii noștri care au venit din pustiurile asiatice și s-au așezat în pustiurile europene. Omul care a pierdut tot ce se putea și a câștigat cam la fel, totul. Nu își face speranțe nefondate cu oamenii, își are părerea lui. Nu cere nimic și nu așteaptă nimic de la nimeni. Dacă nu există servicii sociale care să observe situația lui de atâția ani – nu acum, instituții cu bugete, angajați, dacă nu există biserici de toate felurile… inclusiv cele ale catolicismului lui… unde să ceară el o mână de ajutor? În primul rând, el nu poate să ceară. Ca un stejar care dispare cu chipul liniștit, senin. În careva zi vezi că nu mai este.

 

***

 

Era fericit bătrânul. Până la 1 noaptea a cărat lemnele în curte. Nu avea curajul să le lase afară, în fața casei, în întunericul din noapte, că are el impresiile lui despre specia umană. Inclusiv despre vecini. Apoi a acoperit lemnele cu ceva prelate, folii vechi de plastic. A dormit bine, abia a auzit azi când cineva îi bătea la geam. Era o femeie cu un băiat tânăr. Era bine dispus, făcea glume, are simțul umorului intact, poate mai bun decât în vremurile din trecut. Și-a dat seama cine sunt persoanele, cu greu îi venea să creadă că băiatul deja termină facultatea. I-au adus niște mâncare, gemuri și altele asemenea. I s-a oferit un televizor, dar el zice că nu are nevoie, că televizorul emite radiații iar el nu are o cameră separată pentru aparat. Deci nu are nevoie. Așa cum nu a avut nevoie timp de 85 de ani. În schimb o să îi placă prăjiturile pe care le va primi peste câteva zile. O să simtă fericirea, o să simtă senzația că nu este totalmente abandonat de umanitate, și că este un fel de sărbătoare. Eveniment festiv de foarte multe milenii, în fiecare an. Un fel de moment de cumpănă: de acum încolo în fiecare zi perioada cu lumină o să fie mai lungă. Iar nopțile întunecate și reci vor deveni mai scurte.

 

***

 

Iar a fost întuneric pe stradă. Nici în casa bătrânului nu era lumină. Am bătut la geam dar eram sigur că nu e acasă. Ce om normal ar sta singur în întuneric. Nu îmi plăcea ideea să mai ies odată până aici cu mâncarea. Tot felul de bunătăți de la masa de Crăciun a familiei noastre. De altfel, ieri i-au adus niște prăjituri sofisticate, tot de la noi din familie. Deja era să plec, când văd ca se mișcă geamul. Bătrânul, fix la fel ca întotdeauna. Adică aceleași haine. Doar ca e mai trist. Are chef să povestim. Despre orice. Mulțumește pentru mâncare, zice că e cald în casă, lumina nu o aprinde că face economie la curent. Poate că nici nu vrea să vadă ce este în casă. Îmi zice că totul este bine, doar că e chinuitor să fie întotdeauna singur. Întotdeauna. De 30 de ani.

 

Mă întreabă când mai povestim. Nu la telefon, ca nu are, ci așa ancestral, live. Îi zic că nu știu, că întotdeauna am tot felul de chestii de făcut. Am un milion de alte priorități. Alte obligații și alte dorințe. Conjunctural, cândva, eventual. Dar cunosc cum e senzația să întrebi o persoană când o să mai aibă timp de tine, și să nu se știe. Cu toții avem alte treburi. Foarte importante.

 

© dr. Peter Lengyel

 

 

 

Acest articol a fost publicat în umane. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

7 răspunsuri la Bătrânul, frigul

  1. Camelia Pesek via FB zice:

    Si poate ca prin vizita voastra i s-a confirmat acest lucru😉bravo!

  2. Vasile Vlaşin via FB zice:

    La câtă bucurie mi-ai adus mereu cu imaginile tale din natură, acuma m-ai făcut să plâng instant…

  3. Peter Lengyel via FB zice:

    Știu. Ca nu e greu sa plângem. Cand nu ne vede nimeni.

  4. Mihaiescu Gheorghe via FB zice:

    Bravo vouă! Ăsta este Rotary, aduce zâmbete și alinare!

  5. Rednic Sorin via FB zice:

    Privind în oglindă și încercând să fim sinceri, cu tristețe vom constata că acesta este viitorul celor mai mulți dintre noi.
    Timpul nu a iertat pe nimeni!

  6. Victoria Maxim via FB zice:

    si totusi poate e mai fericit decit multi cu averi dobindite recent!!!!

  7. Joro Gumo via FB zice:

    E cea mai urata trăire singurătatea asta!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s