Primăvara în Pădurea Crăiască

23 martie 2019. O după-masă superbă în Pădurea Crăiască… imaginile pe care le doream cu arborii seculari. Cred că e cea mai frumoasă pădure din Maramureșul Istoric. Neglijată, nebăgată în seamă la un mod semnificativ, totuși cea mai frumoasă. Cea mai plină de viață.

 

Așa cum ani de zile am ieșit pe valea Ronișoara la fotografiere naturalistică, vreau ca de acum încolo să aplic metodologia/ stilul acesta la Pădurea Crăiască. Să îi descopăr luminile, arborii care au personalitate mai aparte, văgăunile ascunse. Pe undeva trebuie să fie o vizuină de bursuci, din câte am auzit. Rând pe rând, speciile de păsări să le văd, să le aud. Să știu exact unde e cuibul de ciocănitoare neagră – să aflu dacă este o pereche sau sunt mai multe (azi am văzut un exemplar). Să găsesc cuibul de uliu porumbar. Să văd dacă mai sunt pe aici huhurezi mici care erau cândva. Să fac poze cu veverițe și căprioare – poate fix cu cele pe care le-am văzut azi. Și tot așa… să îmi fac o impresie realistă despre biodiversitatea actuală de aici. Nu ce a fost în urmă cu 50 de ani – listele de specii și estimările numerice din lucrările domnului biolog/ ornitolog Béres József; nu ceea ce am văzut noi în urmă cu 3 decenii. Ci o imagine de actualitate.

 

Să stai liniștit și singur în pădurea asta… în lumini de după-amiază, la baza unui trunchi multisecular. Să vezi cum de undeva apare o ciocănitoare neagră, fâlfâind din aripi… și se pune pe un trunchi nu departe de tine. Nu te așteptai. O pasăre mare, cea mai mare ciocănitoare din Europa, penajul negru și o pată roșie-stridentă pe cap; ochii albi. Incredibil câtă vigurozitate sălbatică este în vietatea asta. Se simte pe ea uriașa dorință de a exista și abilitatea de a găsi soluția. Cum a venit așa a plecat, puternică și splendidă, scoțând un strigăt în timp ce se îndepărta printre arbori. Aici e împărăția ei.

 

E o senzație aparte să stai sub un exemplar secular aparținând căreiva specii de stejar (aici avem gorun – Quercus petraea și stejar pedunculat – Quercus robur). Mai ales dacă te așezi sub cel mai mare exemplar din Pădurea Crăiască, un arbore de circa 400 de ani… simți că timpul trece altfel. Adică, vietatea asta e aici de 4 secole. A rezistat tuturor furtunilor, gerurilor, secetelor, caniculei… și cumva nu a fost tăiat de oameni. Interesant e să te gândești cam ce metabolism perfect are arborele acesta, dacă a rezistat tuturor variațiunilor climatice de-a lungul vremurilor; a rezistat ciupercilor și insectelor, diferitelor boli pe care le pot avea plantele. Și e aici, mai adevărat și mai viu ca niciodată. Îți poți imagina cam ce rădăcini trebuie să aibă, pentru a menține stabil un colos care se ridică la zeci de metri înălțime; nu doar să îl mențină vertical pe vreme bună, ci și pe timpurile furtunilor năprasnice care au doborât atâția copaci inclusiv în pădurea asta; și acum poți vedea cam 30 de trunchiuri mari căzute la pământ – stejari, larice, pini rupți.

 

Chiar dacă acum nu prea e în pericol să fie tăiat de oameni – că nu prea văd cine ar risca să îl taie fix pe acesta… totuși… viitorul lui este destul de clar. Oricât de falnic este acum, oricât de impresionant, tot o să vină o furtună care o să îl doboare, o să îl răstoarne din rădăcini sau o să îl rupă. Dacă apar putregaiuri în interiorul trunchiului, stejarii se pot rupe chiar și de la bază, ceea ce nu pare verosimil la prima vedere. Ori, dacă nu o să fie doborât de furtună sau de imbecili umani, tot mai are de trăit eventual câteva secole; coronamentul o să fie din ce în ce mai terfelit, mai răpciugos, crengi mari se vor usca și se vor rupe. Ai putea avea senzația că acum este cel mai impresionant și mai viguros, pe toată perioada lui de existență multiseculară. Bine, nu acum în 2019, ci acum între 1950-2100. Că altfel trec anii pentru el.

 

Poți să iubești la modul special un oarecare exemplar de stejar sau gorun? De ce? Doar pentru că a trăit deja 400 de ani? Pentru că este colosal, imens și puternic? Doar pentru că a arătat că se poate avea o viață frumoasă și în aceste locuri?

 

Arborele acesta a cărui vârstă este estimată la 4 secole oferă prin prezența lui un fel de valoare monumentală întregii păduri. Interesant, cum un singur exemplar poate să schimbe atmosfera… pentru noi, oamenii. Cei care atribuim semnificație. Statutul pădurii devine ceva sacru. E ca și cum toți ceilalți arbori, tufele și păsările, melcii și florile mărunte… toate s-ar afla sub protecția lui. Sub tutela lui, sub umbrela lui, în lumina lui. Din punct de vedere ecosistemic dispariția acestui exemplar monumental nu ar reprezenta nimic, nu ar avea nici o semnificație pentru alte specii (ciocănitori, uliu, nenumărați pițigoi, oricâte specii de insecte șamd) sau alte exemplare de goruni/ stejari mai mult sau mai apropiate ca vârstă. Și, totuși, pentru noi, oamenii care știm pădurea asta (cât de cât), dacă ar cădea acest arbore, locul ar părea altfel; mult mai gol; ca o casă părăsită. În care cauți ceva ce nu mai este acolo.

DSC_6624DSC_6627DSC_6636DSC_6643DSC_6649DSC_6652DSC_6669DSC_6672DSC_6675DSC_6693DSC_6696DSC_6714DSC_6717DSC_6726DSC_6738DSC_6747DSC_6756DSC_6759DSC_6765DSC_6771DSC_6774DSC_6786DSC_6792DSC_6798DSC_6816DSC_6825DSC_6831DSC_6840DSC_6846DSC_6849DSC_6861DSC_6873DSC_6884DSC_6888DSC_6897DSC_6906DSC_6912DSC_6921DSC_6924DSC_6927DSC_6933DSC_6936DSC_6957DSC_6960DSC_6966DSC_6981DSC_6987DSC_6993DSC_6996DSC_7002DSC_7008DSC_7020DSC_7026DSC_7032

7 aprilie 2019. O după-masă de plimbare cu binoclul prin Pădurea Crăiască. Și seara niște poze cu superangular.

 

Cea mai frecventă pasăre în pădurea asta este graurul (Sturnus vulgaris). Sunt multe sute de exemplare, sute de perechi care vor cuibări aici; fiecare pereche în scorbura lui – făcută cândva de o ciocănitoare. La început poate că te surprinde că un trunchi de gorun sau stejar are 4 scorburi observabile instantaneu pe o parte, dar dacă te-ai uita bine de jur-împrejur poate ai mai vedea și altele. Apoi vezi pe un trunchi 6 scorburi, iar pe altul 15. Ar fi interesant de estimat cândva numărul arborilor din pădure și numărul de scorburi… Azi am văzut 3 specii de ciocănitori: ciocănitoare pestriță mare (Dendrocopus major), ciocănitoare neagră (Dryocopus martius) și careva ghionoaie (Picus sp); ciocănitorile nici nu pleacă de pe aici, tot timpul anului, zi de zi de zi bat în copacii aceștia. Primăvara, sunetul bătăilor este și mai tare; acum ele bat darabana, adică își găsesc o creangă uscată care rezonează puternic și bat în ea pentru a își anunța prezența, a arăta altor ciocănitori că respectiva zonă este ocupată.

 

Interesant e că de scorburile astea depind și pițigoii (variate specii), țicleanul, liliecii; sunt folosite și de pârși.

 

Pițigoi-albastru (Parus caeruleus); văd un exemplar, apoi apare și perechea lui; sunt la circa 7-10 metri de ei, dar cu binoclul de 7X se văd la perfecție… fiecare detaliu, impecabil; evident că își caută un loc de cuibărire, inspectează tot felul de scorburi; doar că resursele sunt limitate, inclusiv locurile de cuibărit: vine un pițigoi mare (Parus major), și îi alungă imediat. Habar nu ai care e atitudinea demnă, să constați că așa e în natură, sau să îți fie un pic milă de ei; mai mici, mai firavi, mai puțin agresivi, mai retrași; care își caută și ei un loc al lor, în pădurea asta mare.

 

Frunze uscate din anii trecuți, litiera pădurii. Cafeniu, banal. Parcă vezi o mișcare. O frunză luată de vânt? E o broască roșie de pădure (Rana dalmatina); gracilă, fină, face salturi cam de 50 de centimetri; din câte știu, poate să sară și mult mai mult, dar acum nu se grăbește nicăieri; dacă ridici privirea de pe ea, greu o regăsești, atât de perfect se integrează cromatic în substrat. Aproape de necrezut că și specia asta e consumată de oameni; mai concret, picioarele posterioare, ca două scobitori; probabil că trebuie să ucizi câteva sute pentru a avea o cină minimalistă pentru o persoană… nu să mănânce pe săturate.

 

Când vezi trunchiurile căzute la pământ, lemnul aflat în diferite stadii de descompunere… îți poți imagina cam ce diversitate de specii xilofage trebuie să existe în pădurea asta; dar cine să stea după croitori, să vadă ce și cum e cu ei; să nu mai zic de diversitatea de fungi, ciuperci de sute de feluri… nu doar cele macroscopice ci și chestii mărunte, totalmente nebăgate în seamă.

DSC_8268DSC_8276DSC_8277DSC_8280DSC_8284DSC_8289DSC_8298DSC_8301DSC_8328DSC_8337DSC_8343DSC_8352DSC_8364DSC_8367DSC_8382DSC_8385DSC_8394DSC_8397DSC_8400DSC_8430DSC_8439DSC_8448DSC_8454DSC_8457DSC_8473DSC_8481DSC_8487DSC_8499DSC_8514DSC_8521DSC_8523DSC_8530DSC_8536DSC_8557DSC_8559DSC_8569DSC_8578DSC_8581DSC_8587DSC_8595DSC_8598

© dr. Peter Lengyel

 

 

 

Acest articol a fost publicat în Maramures. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s