PTSD postcomunist

Pe 25 februarie în Ungaria este Ziua de Comemorare a Victimelor Comunismului. Dacă nu ai murit undeva prin Gulag, dacă nu ai fost torturat la o pușcărie gen Sighet, ai impresia că nu despre tine e vorba – tu nu ești o victima a comunismului. Dar dacă te gândești la mâncarea pe care o aveai sau nu în copilărie, la frig, întuneric, aplauze lui Ceaușescu; dacă te uiți la moaca pe care o ai și la moaca celor din jurul tău; dacă pui în calcul un milion de probleme, dezechilibre, frustrări pe care le-ai avut, le ai și le vei avea; dacă te gândești la frici, anxietăți, lipsa de încredere în tine și în societate, lipsa de încredere în general. Cumva, poate îți dai seama, cu toții din zona asta suntem victime ale dictaturilor comuniste. Culmea, până și cei de după 1989. Deoarece cancerul nu moare atât de ușor. Iar dictatura oricând poate recidiva. Sau poate să apară când nu te aștepți. Așa că atașamentul la libertate, la civilizația de tip vestic, la democrația seculara… ar trebui să fie un fel de scop în viață. Mai ales la cei care am văzut deja locurile de unde a dispărut speranța…

 

Postcomunism. Ce bine sună. Poate avea o societate întreaga un fel de PTSD? Post traumatic stress disorder. Garantat că pentru zona asta tot secolul 20 a fost un mare dezastru. Și doar o speranță irațională, nefondată, poate să ne dea un fel de… idee… ca în secolul 21 să fie semnificativ mai bine. În comparație cu secolul 20, primele două decenii din secolul 21 sunt un fel de paradis prin zona noastră. Dar nu uit că mai sunt încă 8 decenii din secolul ăsta. Și nu uit că în urmă cu un secol, evreii din Sighet nu își puteau imagina Holocaustul. Și nici maghiarii din Sighet nu își puteau imagina Gulagul. Și nici băieții români de prin sate nu știau cum e pe front când nu ai nici o șansă. Și nici fetele nu își imaginau contactul devastator cu trupele sovietice. Si cât de altfel putea să fie lumea asta, dacă nici nu erau constrânși sa afle. Față de toți cei de atunci, noi avem un noroc incredibil. Măcar și numai prin realitatea că acum e pace. Și sper să nu fim atât de cretini încât să pierdem acest element – care aduce înapoi iadul. Live.

 

Știu că nu e funny, nu e amuzant, nu e nicicum să te uiți la trecutul acesta recent. Sau să vorbești despre el. Prea groaznice întâmplări. Multe. Partea pozitivă este că poți să le privești cumva, să le așezi la locul lor, ca o realitate istorică ce trebuie cunoscută. Și din când în când, e bine să fie puse reflectoarele pe ea. Să știm ce anume trebuie evitat cu orice fel de eforturi.

 

© dr. Peter Lengyel

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la PTSD postcomunist

  1. Tudose Roxana zice:

    Suntem atât de norocoși ca traim in vremuri de pace….Am citit un odata un reportaj despre ultimii locuitori ai unui sat din Transilvania.O bătrană de aproape 90 de ani se ruga in fiecare zi ,simplu :”Dă Doamne să fie pace si sa plouä,ca sa crească toate,să avem ce mânca!” Câta înțelepciune !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s