Vipera neagră

E clar că marea majoritate a oamenilor nu simpatizează șerpii; de nici un fel; și mai ales nu șerpii veninoși. Ca și în atât de multe alte aspecte, îmi pare bine că nu fac parte din marea majoritate. Senzația mea este că șerpii au splendoarea lor naturală, și cu nimic nu sunt mai scârboși decât oamenii sau alte vietăți ale acestei planete. Dacă ajungi destul de aproape de ei, poți vedea detaliile, culorile, formele, se poate face clar artă fotografică naturalistică prin prezentarea lor. Iar dacă ai avea timp să te documentezi despre viața lor, adică ai cunoaște aspecte de etologie, biogeografie, filogenie etc, ai constata că poate să fie o pasiune care să crească calitatea vieții intelectuale umane. Evident, o asemenea posibilitate apare doar la cei destul de inteligenți și culți încât să poată avea deschidere spre astfel de domenii ale cunoașterii viului.

 

Sfârșit de iunie 2011. A fost realizată o serie de circa 1.000 de fotografii (în rafale de bracketing) cu o viperă neagră, undeva în Munții Igniș. Este vorba de un exemplar melanic de viperă comună (Vipera berus). După downloadare au fost excluse cadrele care erau prea subexpuse sau supraexpuse, cele care erau mișcate etc… și au rămas 238 de imagini. A fost luată una din ele, că era nevoie la un articol. Restul, au rămas pe un hard extern, așa cum sunt nenumărate altele. Mă gândesc că acum poate să fie momentul ca ele să fie văzute.

 

De altfel, în primăvara 2018 au fost făcute filmări foarte frumoase cu o viperă neagră undeva în Vrancea… la fel cadrele respective au rămas imagine brută. Cu toate că dacă le combini cu niște peisaje din dronă cu o zonă stâncoasă… poate să iasă ceva super-fain. Odată și odată.

 

În tabăra de ecologie din mai 2018 în Maramureș am observat un exemplar de viperă neagră pe drumul care urcă de la Sat Șugatag către Iezerul Mare. Animalul a fost reținut o scurtă vreme până participanții la tabără au aruncat o privire, apoi a șerpuit către paradisul ei. Cu acel exemplar nu am făcut nici măcar o imagine. Cam așa se întâmplă, de multe ori când le vezi: constați existența lor, dar nu aloci timp pentru fotografiere. Sau, mai rău decât atât, dacă o fotografiezi, aștepți 7 ani și jumătate până te uiți la poze.

 

Nu e simplu să faci fotografie cu un animal de dimensiunea unei vipere (acest exemplar avea probabil pe la 60 cm), care nu stă locului să îl încadrezi cum vrei, mai ales nu cu un obiectiv macro de 105 mm cu care trebuie să ajungi foarte aproape de el să îi faci un portret… Apoi faptul că este negru-metalizat, iar e o problemă la expunere… în sensul că la o măsurare normală a expunerii o să iasă cenușiu, nicidecum negru. Apoi, să mai ai și claritate în profunzime, trebuie să fie diafragma cât mai închisă… asta înseamnă că ești nevoit să crești sensibilitatea ISO până sus de tot. E mai simplu să îi faci poze la muzeu, unde stă naturalizată-împăiată și nu are șanse să îți tragă o mușcătură.

 

De ce trebuie să faci circa o mie de poze cu o viperă, ca să ai câteva bune? Sau acceptabil de bune. Pentru că ceea ce vezi prin obiectiv sub forța împrejurărilor este una (întins pe jos, în căldură, cu degetele la mică distanță de un șarpe veninos) … și altceva o să fie în imagine. Atât din punct de vedere tehnic, cât și artistic. Când are șarpele limba scoasă, cum strălucește, cum arată compoziția, ce se poate decupa din cadru ca să ai o imagine așa cum ai dori… sau cât de cât pe aproape. Poți să ajustezi contrastul, să ajustezi luminozitatea și alte asemenea intervenții de rutină care să facă fotografia să semene cu ce ai văzut în teren… dar dacă nu ai un cadru brut valid, degeaba e orice ajustare. Adică, poți să reglezi un pic imaginea, pentru a te apropia de realitatea naturală, dar ea trebuie să aibă sânge în ea, carne, ca să ai ce să reglezi-ajustezi. Altfel… zero barat.

 

Plus, apoi mai e nevoie de timp/ chef/ energie/ dispoziție/ dedicație ca să vezi ce ai în folderul acela cu 1000 de poze cu vipera neagră. Îți dai seama cât de redundante sunt, cât de mici sunt diferențele la seriile de bracketing, cât de multă răbdare îți trebuie să decizi care merită păstrate și care trebuie șterse. Să le iei rând pe rând… și sunt sute și sute. E un fel de muncă de chinez bătrân, care are răbdare cu pictura pe boabe de orez.

 

Acesta fiind contextul, cred că e de înțeles de ce nu am mai făcut poze macro cu o altă viperă neagră; din moment ce nu le-am văzut nici pe cele care erau deja trase. Din punct de vedere economic e aproape zero posibilitatea de a le fructifica prin zona asta. Adică, e cam rar să vinzi cu un preț acceptabil ceva imagine pentru o copertă de carte, o revistă aptă să dea bani, ceva festival sau mai știu eu ce publicație realizată în careva proiect. Rezultă de aici că poți să le faci din hobby. Poze cu vipere. Depinde cam cât timp poți aloca zilnic/ lunar pentru astfel de preocupări și cam cât trebuie să aloci pentru a face bani (bine, tot din domeniu).

 

Pe lângă lumina solară directă, am utilizat două blitz-uri pentru macro, ca să ajute la o iluminare mai echilibrată. Problema este că cele două flash-uri se reflectă și în ochii animalului, ceea ce evident că nu e natural să fie. Cred că pentru a păstra validitatea realității naturale, este de dorit ca din imagine să fie șterse cele două pete luminoase ale blitzurilor… care apar pe ochii dihaniei (în imaginile de la mică distanță, unde aceste licăriri sunt deranjante).

 

Din circa 1000 de cadre, au ajuns selectate 43. Deci, circa 4%. Până și astea sunt destul de redundante. Dintre ele se pot alege câteva care sunt pe la nivelul dorit, sau aproape de acesta. Dacă doreai să faci din start doar cadrele finale bune… evident că nu puteai. Animalul se mișcă, iese din focus șamd. După ce au ajuns selectate pozele făcute în urmă cu mulți ani, acum se poate pune problema realizării de alte imagini… mai bune (sper). Bazat pe experiența anterioară, îți dai seama ce ai face altfel. Plus că a mai evoluat și tehnologia, aparatura fotografică. Poate a ajuns mai bună și capacitatea umană de a face imagine. Așa că, în primăvara care urmează, se poate ridica ștacheta cu ceva mai sus.

© dr. Peter Lengyel

 

PS. Cei care nu au experiența profesională necesară pentru a se putea apropia în relativă siguranță de șerpi veninoși, e mai bine să nu încerce să facă poze de aproape.