Contextul financiar al cunoașterii

Foarte rar am auzit să se facă referire la un aspect pe care îl consider esențial: contextul financiar al cunoașterii. De multe ori auzi însă că informația este putere, și probabil că așa și este; cel puțin dacă e vorba de informație esențială, adusă la zi, bine structurată, aflată la dispoziția persoanelor care pot să o utilizeze în mod inteligent. Dar, dacă informația e putere… la fel de adevărat este că există niște costuri mari ale obținerii cunoașterii. Fie că e vorba de niște studii la universități care să conteze, fie că e vorba de expediții științifice sau de cercetare de laborator la nivelul pretențiilor actuale… costurile sunt în general prohibitive. Se deduce de aici că doar dacă ai capacitate destul de bună de a asigura finanțarea cunoașterii… doar atunci ai o mică șansă de a face pașii care ar putea să facă diferența.

 

Era o vreme când auzeai frecvent de cazuri de persoane tinere admise la universități de prestigiu… doar că admiterea era condiționată de plata taxelor uriașe. Adică, taxele anuale de școlarizare la o universitate engleză sau americană erau echivalente ca valoare cu toată averea familiei tânărului din Transilvania, spre exemplu; asta îi permitea să intre la cursuri și să dea examene… în primul an. Nu se știa unde o să locuiască, ce o să mănânce, din ce își cumpără cursurile, cu ce o să achite asigurări de sănătate; nu mai zic de distracție, că nici nu se punea problema. Iar după primul an cu taxe plătite în vest – familia lui din est era homeless. Cam așa se punea problema cu egalitatea de șanse în lumea civilizată – dacă te-ai născut a periferie; sau dacă te-ai născut în Londra sau New York, dar nu în familiile care contează. Adică, șanse reale, aproape zero; sau costurile/ eforturile ascensiunii în domeniul cunoașterii erau nerealist de mari. Desigur, excepții pot exista, întotdeauna, apte să întărească regula.

 

De ce ar putea avea atât de multă importanță posibilitatea de a studia la o universitate excelentă? Mă refer la una care să fie de vârf la nivel planetar. Acum dacă ai conexiune la internet poți avea acces la aproape orice documente, informații de toate felurile, până la cele mai mici detalii. Dar stilul, interpretarea Lumii, nu se poate căuta pe net. Nici finețea, nici tonul vocii, nici seriozitatea cu care se ocupă omul de domeniul lui… de „disciplina” pe care o predă la facultate. Nici viziunea lui despre trecutul, prezentul & viitorul domeniului… prezentată live. Nici relațiile interumane de student & profesor, nici prietenia, discuțiile despre aspectele sensibile. Din toate acestea nu ai nimic nici pe net și nici la facultățile din zone marginale… în țările care nu sunt în stare să aibă măcar o universitate în top 500 global. E o problemă să conștientizezi că există centre de excelență care îți vor rămâne pentru totdeauna inaccesibile. Cele care au lumea loc cu circuit închis, fondurile lor, proiectele lor, sofisticarea lor. Ca și cum ai cunoaște că există locuri unde rulează filme de Oscar, dar nu ai bani de bilet… așa că te rezumi la teatrul de păpuși, care e gratis. Cu profesori răpciugoși, de relevanță locală, care îți dictează niște mizerii, ținând degetul pe foile care nu mai au nimic interesant pe ele. Să îți pierzi vremea cu ei, să te modelezi pe forma și asemănarea lor. Te poți întreba, dacă soarta a făcut ca tu să ai acces doar la ceva universitate din afara top 500 global, cam care sunt șansele ca munca ta să nu fie una la fel de marginală… timp de o viață. Excepții pot exista, pentru a consolida regula. Că, în principiu, întotdeauna vei rămâne ceva marginal.

 

Despre expediții, filmare și costuri. Pentru a vedea cam ce înseamnă să faci ceva relevant la nivel planetar în timpurile recente, o variantă e să analizezi activitatea lui Jacques-Yves Cousteau, explorator, om de știință/ oceanograf, cineast, fotograf, scriitor, promotor al conservării naturii sălbatice. Francez, cu puternice legături în elita din Monaco, a reușit să finanțeze numeroase expediții; dar deloc nu a fost ușor; în sensul că frecvent situația era la limită, cu probleme financiare serioase, uneori situații la limită. Pare ciudat să conștientizezi că un om atât de faimos, recunoscut, care a produs numeroase filme, care a primit distincții de rang înalt, totuși a avut aproape toată viața de suportat presiunea foarte mare pentru a susține financiar activitatea… Iar dacă de la Monaco era atât de greu, îți dai seama cum se punea problema în alte locuri. Și pe acest plan, egalitatea de șanse nu există nici măcar teoretic; dacă nu te nășteai unde trebuie, nu puteai să vezi nici măcar filmele făcute de el sau să îi răsfoiești cărțile. Deloc nu contai; pur și simplu, nu aveai nici o șansă să reprezinți ceva în acest domeniu.

 

Am constatat că tot felul de oameni de pe la universități/ institute de cercetare/ organizații neguvernamentale din Anglia, Germania, Olanda SUA etc, mergeau prin Africa de parcă era puțin dincolo de marginea orașului; aproape că ai senzația că la noi e mai dificil și mai complex financiar/ logistic să ajungi prin Retezat sau prin Deltă pentru a face cercetare serioasă… în comparație cu ușurința lor de a face cercetare adevărată cam oriunde își doreau. Nu că erau cu ceva mai deștepți, mai geniali decât cei de pe aici… ci pur și simplu simțeau că Lumea e a lor, că au cam toate mijloacele pentru a face activitatea.. de la echipamente la costurile deplasării, de la gândirea la implementarea unor proiecte pe decenii… dând rezultate care să taie respirația (celor puțini care sunt apți să le perceapă valoarea). Ceea ce constați pe la noi e nu doar că oamenii de aici sunt lipiți pământului, provinciali marginali lipsiți de orice fel de resurse, că nu au posibilități reale de a proiecta și implementa cercetări transcontinentale sau globale, sau a face studii în locuri exotice/ neatinse și necunoscute…  dar mult mai trist decât atât: aproape că nu există date despre locurile de pe la noi. Dacă iei datele oficiale cu biodiversitatea din cele circa o mie de arii protejate de pe la noi (parcuri naționale și naturale, rezervații ale biosferei, rezervații naturale de variate feluri, situri Natura 2000)… adică dacă te uiți peste formularele standard… îți dai seama că datele sunt atât de superficiale, atât de vagi… că de facto noi suntem în Africa pe planul cunoașterii. Sau poate puțin mai jos.

 

Revenind pe la noi, în domeniul cercetării biodiversității. Cum de se poate ca în arii protejate desemnate în secolul 21 în Uniunea Europeană (OK, în estul ei, prin Carpați și împrejurimi)… să vezi că fișele standard ale siturilor sunt penibile – de multe ori aproape goale. De parcă era o zonă inaccesibilă din Amazonia sau ceva prin Africa în locuri neștiute. Pentru că institutele de cercetări biologice aproape că nu mai există, muzeele la fel; pentru că datele provin de la câțiva pasionați care încearcă să iasă cumva în teren, din resurse stoarse de nu se știe unde. Costul deplasărilor, carburant, cazare, echipamente, timpul cercetătorilor, toate nu sunt acoperite. Iar dacă există ceva proiecte, vai de mama lor; până și dacă există finanțare foarte mare, dacă vezi ce rămâne după proiect, aproape că îți crapă obrazul de rușine. Ultra-birocrație, firme de consultanță, mormane de hârtii cu multe ștampile, apoi toți pleacă acasă. Iar excepțiile doar consolidează regula. Cam aici ne aflăm.

 

© dr. Peter Lengyel

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s