În sus – evitând redundanța, plafonarea și blazarea

Îmi aduc aminte de senzația realizării primelor fotografii cu păsări în zbor – utilizând un teleobiectiv Nikon de 600 mm (care cu DX avea echivalent distanță focală de 900 mm). După ce faci o serie beton cu călifar roșu și pelicani, vânturei de seară și prigorii… la un moment dat din ceva motive își cam pierde farmecul. Pentru că îți dai seama că toate cele noi vor avea o tentă asemănătoare, iar dacă ai dori să ridici ștacheta – păstrând același echipament, asta ar însemna să investești enorm de mult timp și la fel de multă energie. Adică, grafic se constată un fel de curbă care ajunge la plafonare. Dacă ai pleca în Africa cu teleobiectivul în cauză, – sau altundeva – ar putea să fie ceva captivant și minunat, un fel de nouă viață. Altfel, se ajunge la ceva previzibil, variațiuni pe aceeași temă, ceva redundant și eventual plictisitor. Atunci când rezultatele sunt grosso modo previzibile, nu mai simți fascinația aceea fără de care cam greu te poți mobiliza pentru a încerca apropierea de perfecțiune.

 

Dacă privesc picturile căruiva artist pe care îl știu, chiar fără să mă uit la nume știu cine a făcut respectiva lucrare. Adică, se vede stilul. Variațiuni pe aceeași temă. Asta este și bine, și rău. Pe de o parte, fără a tatona și a cizela un anumit fel de viziune asupra lumii, nu ai cum să ajungi la un fel de perfecțiune. Perfecțiune pentru tine, nu neapărat pentru alții…. adică ce ai putea tu să zici în etapa ta de devenire, cu mijloacele pe care le ai. Dar și dacă rămâi veșnic la același stil, dacă nu simți nevoia unor abordări diferite la modul mai profund-esențial… pare că ai rămas înțepenit pe undeva pe traseu. Iar realizările devin redundante, banalizate cumva.

 

Și fix la fel este cu imagini cu drona făcute în Maramureș. Adică, ai un anumit tip de peisaj, ai o anumită dronă. Și se simte cum stilul acesta de fotografiere, chiar dacă oferă niște imagini senzaționale, după o vreme… se apropie de plafonarea aceea care taie orice speranță de mai bine. Se pot face niște noi detalii, niște imagini cu locuri încă nevizitate, anumite sate, păduri sau mlaștini… dar în esența lor, imaginile nu o să difere semnificativ față de cele deja existente. De fapt, deja e atins un fel de plafon deasupra căruia cu drona asta nu se prea poate ridica… nici din punct de vedere tehnic/ calitativ, și nici artistic – decât în cazuri cu totul și cu totul aparte. Sigur că se pot face imagini și mai bune chiar cu aceeași dronă și în același peisaj: cu ocazii speciale de lumină, compoziție, culoare… Dar, de facto, ai două opțiuni pentru a crește interesul personal în continuarea abordării: 1. să pleci în alte locuri, unde nu ai mai zburat; 2. să reușești să faci rost de o dronă și mai performantă. Cred că e mai facil să plec în Apuseni, la locurile care au ceva de oferit, la Groapa Ruginoasă, Damiș, Cascada Răchițele,  Detunata Goală și multe altele… asemenea. Ceva senzații noi, care să mai taie din plafonare și blazare.

 

Dacă ai ieși când și când la fotografiat păsări în zbor prin Dobrogea, Deltă sau de-a lungul Dunării, probabil că nu ai ajunge prea repede la plafonare. Sau dacă ai zbura de 3 ori pe an prin Maramureș. Dar o activitate pe care o faci frecvent, cam repede are tendința să atingă nivelul peste care nu prea se poate trece cu cele aflate la dispoziție. Iar atunci simți că e gata, nu prea mai are sens. Adică, se pot face noi detalii, se pot face eventual câteva chestii de excepție, dar per total cam atât a fost. Inevitabil, apare nevoia de a face ceva diferit, ceva care să nu fie atât de asemănător, ceva care să îți trezească din nou interesul și dorința de a exista.

 

Inspirația… este cumva legată și de fericire. E greu de imaginat ca fotografia naturalistică de top să fie făcută cu tristețe, indiferență sau blazare. Părerea mea este că fără starea de fericire la momentul realizării, aproape orice fotografie eco este o mizerie (excepție pot să fie cadre care documentează unele aspecte dramatice).

 

Cred că orice activitate creativă trebuie să aducă fericirea, că altfel e prea mare efortul și nu prea poate să dureze mult. Când te gândești la asigurarea resurselor necesare, nu doar cele financiare ci și buna-dispoziție, interesul, dăruirea… fără de care zero barat e totul. Interesant, în orice chestie cu filmare, fotografiere etc se simte la perfecție cât de mult suflet a pus omul (sau cât de puțin). Iar pentru ca acel suflet să poată exista, trebuie să apară senzația aceea wooau… când nu e nevoie de nici un cuvânt. Adică, aici nu se poate continua cu abordări similare, ci întotdeauna trebuie să ridici ștacheta și mai sus. Stagnarea este regres. Doar punerea unor ținte și mai ridicate, și mai greu de atins, și mai dificile, și mai riscante, și mai absurde… doar astea oferă o șansă ca interesul personal să nu fie pierdut… să îți păstrezi implicarea. Adică, spiritul uman te constrânge ca permanent să ridici ștacheta, undeva unde nu a mai fost.

 

© dr. Peter Lengyel

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s