Haruki Murakami – Hitsuji o meguru böken

Acum nu este momentul pentru a citi cărți. Este puțin timp – spre deloc – pentru a citi literatură universală în lumea noastră putredă și supra-aglomerată; o lume plină de drafturi de documente, foi de parcurs, deconturi detaliate, un milion de formulare înjositoare ale birocrației care ne ucide încetul cu încetul; când te gândești la deadline-uri, la licitații, subcontractări și rapoarte, plus la toată munca de implementare-reală… aproape că din start este exclus orice Haruki Murakami; hara-kiri nu e exclus, dar Haruki da. Acum nu e timp alocabil pentru lecturi. Niciodată nu este. Amânarea la nesfârșit a momentului favorabil pentru a parcurge măcar acele texte literare care au făcut diferența în cultura universală… deja e un fel de subiect pentru a descrie realitatea – cât de șubredă este societatea în care trăim. Și poate că așa a și fost și la fel va rămâne.

 

‘‘După ce a plecat (…) Mă uitam la locul gol și mă simțeam ca un copil părăsit (…) Eram neașteptat de treaz, deși nu mai dormisem de douăzeci și patru de ore. Îmi simțeam corpul greoi, dar mintea îmi înota prin apele șerpuitoare ale conștiinței, ca un animal marin. (…) părăsit  de nevastă. (…) M-am dus în dormitor și am început să deschid pe rând sertarele în care-și ținuse lucrurile, dar toate erau goale. (…) A hotărât să nu lase nimic în urmă și nu-mi rămânea decât fie să accept, fie, așa cum ar fi vrut ea, să uit c-au existat cu adevărat. (…) Dintrun anumit punct de vedere plecarea ei mi se părea inevitabilă. (…) Nu-i mai puteam oferi nimic și ea înțelesese asta din instinct, iar eu din experiență. (…) Unele lucruri sunt uitate, altele dispar, altele mor. Și totuși nu e nici o tragedie.’’ Haruki Murakami, Hitsuji o meguru böken (În căutarea oii fantastice), 1982.

 

Din torentul de prea-multe opere literare care eventual ar putea avea ceva valoare potențială pentru tine, cum alegi autorul sau cartea în sine? Îți permiți luxul să te intereseze părerea căruiva japonez sau italian care a scris un text fantasmagoric și întortocheat, cu planuri care se întrepătrund, între o eventuală realitate naturală și socială, ficțiune… sau halucinațiile personajelor din text? Aici e ceva miză în literatură, că dacă te rezumi la texte simple, siropoase, banale, mai bine e să arunci din start cartea la gunoi. Pentru a citi acele cărți care conteză, ai nevoie de o oarecare libertate și siguranță, de un fel de stabilitate și detașare… o atmosferă care e din ce în ce mai rară în mediile pe care le cunosc. Din cauze de acest gen, până și în zonele de elită ale societății, cam rar auzi de la cineva că a avut timp și energie pentru o carte adevărată. Cea care atinge subiecte mai dure, mai profunde, aspecte mai intime ale ființei umane.

 

‘‘Dacă mi-ar fi spus că are treizeci și trei de ani, aș fi crezut-o și mi s-ar fi părut că într-adevăr arată de treizeci și trei. Dacă mi-ar fi spus că are douăzeci și șapte, nici eu nu i-aș fi dat mai mult. (…) Micile cute din jurul ochilor nu păreau pricinuite de vârstă; te făceau să crezi că fuseseră acolo din totdeauna. Gâtul subțire și alb, ivindu-se de sub cămașa descheiată la doi nasturi, și mâinile așezate pe masă erau singurele care-i sugerau vârsta reală. Oamenii încep să îmbătrânească de foarte, foarte timpuriu. Bătrânețea li se răspândește încet-încet în trup ca o pată care nu mai iese.’’ Haruki Murakami, Hitsuji o meguru böken.

 

Am luat cartea asta cu mine, în ceva ieșire e teren prin Bihor, și îmi imaginam că o să fie breșe de timp pentru a o parcurge; o săptămână și cele două week-end-uri. Dar programul, turele de teren, filmările și fotografierea, plus alte destule activități birocratice și creative derulate în paralel, nu au lăsat resursele de disponibilitate neceare pentru a te preocupa de carte. Când vezi câte 300 de pagini scrise mărunt… dacă nu ești odihnit și interesat de text… doar pierzi vremea cu cititul. La nivelul pretențiilor noastre, trebuie să fie o carte interesantă, bine scrisă, ca să o poți parcurge până la capăt. Să te facă să zâmbești la câte o situație descrisă detaliat, mai mult câte o atmosferă a momentului – asta am trăit-o și eu, dar nu puteam să o formulez atât de clar.

 

“(…) am încercat s-o sun pe prietena mea cu urechile superbe. Nu era nici la ea acasă, nici la mine. (…) Pe urmă am format numărul apartamentului unde locuia fosta mea soție, dar m-am răzgândit după ce a sunat de două ori și am închis. N-aveam, de fapt, ce să-i spun (…). Nu mai aveam pe cine să sun. În mijlocul unui furnicar de un milion de oameni, nu erau decât două persoane cu care puteam vorbi; pe deasupra, una din ele era fosta mea soție.” Haruki Murakami, Hitsuji o meguru böken.

 

Dacă ar trebui să păstrezi câteva fragmente din text, câteva pasaje, bănuiesc că ele ar fi totalmente altele. Câte o idee. Ceva ce te atinge, pentru că se referă și la tine, la un mod mai direct sau mai puțin evident.

 

“În realitate, sunt multe lucruri pe care nu le înțelegem, deși avem senzația că le-am înțeles. Dac-ar veni un marțian la mine acasă și m-ar întreba cu ce viteză se învârte Pământul la Ecuator, n-aș ști să-i răspund. (…) M-aș face de râs în fața Universului. (…) Ar muri marțienii de râs.” Haruki Murakami, Hitsuji o meguru böken.

 

Cartea asta are și multe aspecte interesante, dar are și mult marasm, situații aberante, ciudate de-a dreptul, situații ambigue – care mai de care mai greu de descifrat. Multe subiecte fantasmagorice, derulate pe tărâmuri ireale.

 

“Pe un stâlp de tensiune stăteau trei porumbei grași și cântau fără nici un sens. Sau poate că, dimpotrivă, cântau ceva cu sens. Poate că-i dureau bătăturile și de asta cântau. Poate că, din perspectiva lor, eu eram cel lipsit de sens.” Haruki Murakami, Hitsuji o meguru böken.

 

Despre căutarea unui sens în viață, despre existența efemeră a sufletului uman, despre iubire și dispariție, despre afaceri, prieteni, relații care mai de care mai confuze și mai instabile.

 

“Tot uitându-mă așa la lume fără un scop precis, mi-am amintit brusc de soția mea, care, înainte să plece, mi-a spus că poate ar fi fost mai bine dacă am fi avut și noi copii. Adevărul este că, la vârsta mea, era foarte normal să fi avut deja copii. Și totuși, nu mă puteam imagina în rolul de tată. Ce copil ar fi fost mândru de un tată ca mine?” Haruki Murakami, Hitsuji o meguru böken.

 

Un aspect pozitiv este că de multe ori vezi formulări surprinzătoare, un fel de impresionism ai putea zice, atmosfere pe care le-ai trăit sau urmează să le trăiești, poate.

 

“O molie venită cine știe de unde plutea prin aer ca o bucățică de hârtie. S-a așezat o clipă pe pieptul prietenei mele, apoi și-a luat din nou zborul. Prietena mea a părut dintr-odată ușor mai îmbătrânită.” Haruki Murakami, Hitsuji o meguru böken.

 

Nu sunt prea multe aspecte naturalistice, dar atunci când ele apar, au tendința să fie frumoase, descrieri cu delicatețe ale unor fracțiuni de secundă când totul pare mai pur și mai nobil, mai divin chiar, decât în banalitatea vieții-reale.

 

“(…) a dat prima ninsoare. În dimineața respectivă vântul s-a oprit ca prin farmec și pe cer s-au adunat nori grei și plumburii. (…) mă pregăteam să-mi beau cafeaua, a început să ningă. Erau niște fulgi ovali și duri, care loveau în geamuri. Apoi a început să sufle vântul, ușor, repezind zăpada oblic spre pământ (…) În scurtă vreme ninsoarea s-a întețit, ascunzând vederii pădurea și munții. Nu era fulguiala pe care o vedeai ocazional în Tokyo, era o ninsoare adevărată, de Hokkaidö. O ninsoare care acoperă și îngheață totul. (…) Eram singur, mai singur ca niciodată. (…) Ninsoarea s-a oprit pe la prânz, la fel de brusc cum a început. Norii groși și pământii se fărâmițaseră pe ici, pe colo și lăsau să pătrundă spre pășune mănunchiuri groase de raze, ca niște coloane. Era o priveliște superbă. (…) Soarele pe cale să asfințească învăluia pășunea într-o lumină plăcută. Păsările cântau de parcă tocmai ar fi scăpat din captivitate.” Haruki Murakami, Hitsuji o meguru böken.

 

Trecând prin toate dezastrele, omul se scutură un pic și încearcă să se ridice, măcar în genunchi la început, apoi în picioare, pentru a putea continua Viața.

 

“Am mers pe malul râului până la vărsare, m-am așezat acolo, pe ultimii cincizeci de metri de plajă, și am plâns două ore încheiate. Niciodată nu mai plânsesem atât de mult. Doar atunci am fost în stare să mă ridic. Mi-am scuturat nisipul de pe pantaloni și m-am pregătit să pornesc, deși nu știam încotro s-o apuc. Ziua se terminase. Când am făcut primii pași, am auzit în spatele meu zgomotul valurilor.” Haruki Murakami, Hitsuji o meguru böken.

 

Cred că la fiecare final de carte îți pui inevitabil întrebarea: ai mai aloca timp pentru încă ceva de la același autor? Te-ai mai lăsa purtat prin zone necunoscute, unde el să îți povestească despre o lume a lui – pe care ajungi să o percepi cumva?

 

© dr. Peter Lengyel

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Haruki Murakami – Hitsuji o meguru böken

  1. Maria stoenescu zice:

    …Minunat!…Multumesc!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s